StrongIndependentWoman's Weblog

Am incheiat brusc multe capitole din viata mea. Dar cu siguranta,  incep altele.
Nu pot decat sa inchei “Cascada de pamant” cu:

Dupǎ ce am citit reacţile celor ce îmi urmǎresc blogul, şi dupǎ ce am vǎzut cât de speriaţi sunt cei din jurul meu de realitatea prin care trece un om care îşi pierde persoana dragǎ, am început sǎ mǎ îngrijorez de faptul cǎ sunt atât de liniştitǎ. Au început sǎ mǎ frǎmânte întrebǎri dintre cele mai ciudate. În timp ce persoanele din jur, îngrozite de mine se agitau pline de mânie împotriva lui Dumnezeu, întrebându-l “De ce?”, eu m-am întrebat mai degrabǎ ce urmeazǎ de acum înainte.
Pe de o parte, cei din jur îmi spuneau cǎ nu îmi trǎisec drama, cǎ mi-o ignor şi o strâng în mine şi cǎ mai târziu va rǎbufni împotriva mea, pe de altǎ parte eram atât de asaltatǎ de prezenta celor din jur, încât nici nu am reuşit sǎ îmi formulez, în 5 sǎptǎmâni, întrebǎrile care mǎ frǎmântǎ. Literalmente, când într-o noapte m-am trezit dupǎ miezul nopţii, ca sǎ mǎ rog în liniştea pe care atât de mult mi-o doream, în 10 minute am fost întreruptǎ de 3 ori de mama cea grijulie care nu vroia sǎ mǎ izolez.
Drama realǎ când moare cineva este cǎ suntem atât de proşti (şi mǎ includ), încât pe de o parte, încǎ nu ştim cǎ oamenii mor (deşi nu ştiu sǎ scapat vreunul pânǎ acuma de pragul ǎsta…), pe de altǎ parte, facem atât de multǎ gǎlǎgie în jur încât suferindul nu poate nici mǎcar sǎ îşi lingǎ rana. E o diferenţǎ colosalǎ între a te izola, şi a te retrage sǎ te doftoreşti.

Dar a trecut luna asta de chin, în care literalmente nu am putut vorbi cu Dumnezeu din cauza gǎlǎgiei din jurul meu. Nici la baie nu am mai avut parte de intimitatea pe care o vroiam, nu cred cǎ cineva poate sǎ creadǎ lucrul ǎsta, dar pânǎ şi când eram acolo, se auzea câte un ciocǎnit: “Eşti bine, mami?”. În fine, a trecut luna asta sângeroasǎ, care mi-a fǎcut mai mult rǎu decât despǎrţirea în sine – şi sunt perfect conştientǎ de ceea ce spun. Am avut parte de binecuvântarea de a rǎci, şi am simţit cam de marţi dupǎ-masa cǎ nu sunt chiar în apele mele. Aşa cǎ miercuri, joi, vineri, am stat acasǎ. Şi mi-am închis mobilul, calculatorul, am scos din furcǎ fixul şi nu am rǎspuns la uşǎ. Cred cǎ ǎsta este singurul gest egoist pe care l-am fǎcut în viaţa mea, şi cred de asemenea cǎ e singurul gest egoist necesar şi care poate aduce alinare.

Am devorat câteva cǎrţi din bibliotecǎ, toate tratând tema durerii şi a împǎcǎrii cu pierderea. Existǎ douǎ cǎrţi care m-au lansat pe o altǎ orbitǎ. Spuneam unuia dintre vizitatorii acestui blog cǎ dacǎ mai este vreun creştin care crede ca mine, cǎ durerea de acest gen nu e fǎcutǎ pentru ca noi, oamenii sǎ ne confruntǎm singuri cu ea, aş vrea sǎ iasǎ în faţǎ şi sǎ spunǎ: “Da, eu aşa cred.” Nu a apǎrut nimeni. Sunt dezamǎgitǎ din nou, pentru a mia oarǎ, de om. Cât de dezamǎgit trebuie sǎ fie El, oare? Nu îl invidiez, şi dacǎ e o fiinţǎ în lumea asta care nu aş vrea sǎ fiu, e Dumnezeu. Niciodatǎ nu aş face schimb de loc cu el.

Philip Yancey – a cǎrui pozǎ acum o vǎd pentru prima datǎ şi eu, şi aratǎ exact aşa cum mi-am închipuit cǎ ar trebui sǎ arate – a scris o carte extraordinarǎ, numitǎ “Unde este Dumnezeu când sufǎr?”. Cartea aceasta nu numai cǎ mi-a deschis ochii sǎ înţeleg cǎ reacţia mea, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu în ciuda a ceea ce s-a întâmplat (şi nu aceea de a cǎuta sǎ iubesc un Dumnezeu care ar opri orice rǎu de la a se întâmpla sau a mǎ behǎi cǎ a venit peste mine palma asta a vieţii), a fost cea corectǎ şi iubitǎ de El. Am reuşit eu, oare, prin puterea mea sǎ înţeleg acest lucru şi conştient sǎ aleg aceastǎ reacţie? Cunoscându-mǎ, mǎ îndoiesc. Ceea ce ştiu, însǎ, este faptul cǎ acest eveniment demonstreazǎ faptul cǎ am ajuns, puţin mǎcar, atât cât poate un muritor sǎ o facǎ, sǎ încep sǎ îl cunosc şi sǎ am o relaţie stabilǎ, de duratǎ, cu El. De aceea reacţia mea a fost instinctiv corectǎ, chiar dacǎ aparent absurdǎ şi hilarǎ.

A doua carte, care mi-a rǎspuns nevoilor intelectuale şi m-a ajutat ca la nivel cognitiv sǎ înţeleg durerea şi aşteptǎrile pe care Dumnezeu le are vis-à-vis de noi când experimentǎm durerea, e “Problema durerii”, a lui C.S.Lewis (pe care, din motive evidente, nu îl voi mai prezenta).
Nu am aflat rǎspuns la întrebarea “De ce?”, pe care mi-am pus-o în cele din urmǎ şi eu. Am aflat, însǎ, de ce nu am aflat rǎspunsul la întrebarea asta. Am recitit, acum chiar plângând pentru Iov, istoria vieţii lui. Tradusǎ în câteva cuvinte, cam aşa ar suna: “Era un om cǎruia nu îi lipsea nimic, nici material, nici fizic, nici spiritual. Avea ferme de animale, case de vacanţǎ, zece copii, o nevastǎ şi slugi. Într-o zi, a venit o furtunǎ, i-a dǎrâmat casele, i-au murit copiii, animalele i-au fost furate, i-au murit slugile şi nu i-a mai rǎmas decât o soţie care a început sǎ îl dispreţuiascǎ atunci când, în cele din urmǎ, a început sǎ îi puroieze carnea pe el. A, şi i-au mai rǎmas vreo 3-4 prieteni care i-au spus cǎ în mod sigur a fǎcut el ceva greşit, devreme ce Dumnezeu, care e drept, a îngǎduit toate astea. (Ce clişeic sunǎ, nu? – “Dacǎ Dumnezeu e bun, de ce sunt rǎzboaie în lumea asta? De ce e foamete?”) Acuzat pe nedrept şi ştiind cǎ nu a greşit cu nimic, el îl întreabǎ pe Dumnezeu de ce i se întâmplǎ toate astea. Dumnezeu – cel bun şi drept, aşa cum zice El ca este – vine şi îl ceartǎ pe Iov, şi îi spune: “Iov, atâta timp cât tu nu poţi sǎ influenţezi cu nimic ceea ce fizic se întâmplǎ în jurul tǎu, lasǎ-mǎ pe mine sǎ ştiu de ce se întâmplǎ astea. Eu lucrez la un nivel pe care fiinţa ta limitatǎ, asupra cǎreia oricum nu ai control – nici mǎcar asupra ei!!! – nu îl POATE înţelege, aşa cǎ lasǎ asta în grija mea.” Iov lasǎ capul plecat şi spune: “Da, ai dreptate. Iartǎ-mǎ.” Prima datǎ am fost revoltatǎ, şi am spus: “Na, ǎsta da, e un Dumnezeu cu tupeu!” – şi îmi dau seama cǎ adevǎrata înţelepciune stǎ, de fapt, în acceptarea limitelor pe care trupul ǎsta de carne acum mi le impune. Sunt limitatǎ în mişcare, în inteligenţǎ, în capacitate de înţelegere. Singura limitǎ pe care corpul nu mi-o poate impune, este aceea a alegerii sǎ îl iubesc pe Dumnezeu IN CIUDA a ceea ce se întâmplǎ, ştiind cǎ astfel, îl aleg şi realeg ca prieten. Oricum, mai repede sau mai târziu, mor. Şi atunci, voi putea sǎ înţeleg mult mai multe decât acum. Da, pânǎ acum am aşteptat la nivel teoretic un rai în a cǎrei existenţǎ am crezut pentru cǎ am crezut Biblia (chiar am crezut), dar acum cred în toate astea şi le aştept de parcǎ aş fi aflat, brusc, cǎ nu aparţin acestei lumi decât cu trupul. Dar sufletul – ah, sufletul – îmi e liber de pǎmântul acesta abia atunci când trupul acesta de carne se va desface şi mǎ va lǎsa sǎ ies; ca dintr-o scorburǎ întunecatǎ, voi ieşi cǎtre luminǎ. Şi nu mǎ intereseazǎ câtuşi de puţin cât de absurd sau de hilar pare acest lucru celor care îl citesc. Dimpotrivǎ, râdeţi: pentru cǎ dacǎ râdeţi, se fixeazǎ.

Asta nu înseamnǎ cǎ de acum îmi va pǎsa mai puţi de felul în care arǎt, de meserie, de pasiuni, de orice altceva în care am investit pânǎ acum. Înseamnǎ numai cǎ aştept altfel sfârşitul propriei mele fiinţe. Şi pe mǎsurǎ ce mǎ gândesc mai mult, îmi e mai ciudǎ pe Claudiu, şi îl invidiez: el deja gustǎ ceea ce eu, dupǎ cum am spus şi mai-nainte, într-un post anterior, mǎ voi “chinui mult” în lumea asta limitatǎ pânǎ sǎ ajung sa gust. Damn it! Dumnezeu nu îmi poate face un favor mai mare decât sǎ mǎ ajute sǎ trec mai repede dincolo – şi nu atât de mult îmi doresc asta din cauza promisiunii pe care o am cǎ mǎ voi reîntâlni cu Claudiu, sau îmi voi vedea din nou tatǎl, ci în primul rând din cauza Lui: vreau cu tot cugetul meu sǎ Îl întâlnesc pe acela care m-a iubit înainte sǎ îl iubesc eu, pe acela pe care aleg sǎ îl iubesc deşi nu îl înţeleg, şi în ciuda a tot ceea ce mi se întâmplǎ şi El ar putea opri şi nu opreşte. Dar… bǎnuiesc cǎ aceastǎ lecţie trebuie sǎ o înveţe cât mai mulţi, şi dacǎ eu am învǎţat-o atât de bine, în mod sigur mǎ va ţine mult şi bine în cuşca asta de pǎmânt ca sǎ explic şi altora adevǎrul pe care l-am aflat. Mai în glumǎ, mai în serios, voi, cei din jurul meu, sunteţi de vinǎ cǎ eu mai sunt aici. Mǎ enervaţi. Dar vǎ iubesc, chiar fǎrǎ sǎ vǎ cunosc personal, atât de mult încât, iatǎ, am pus pe tavǎ aceastǎ experienţǎ personalǎ, oricât de dureros a fost sǎ mǎ apuc şi sǎ o disec.

Pânǎ atunci, însǎ, în curând începe KAIROS… pregǎtiţi-vǎ şi urmǎriţi blogul pentru ceva ce nu aţi mai vǎzut. Vǎ voi ţine la curent. Timpul tace şi trece. KAIROS e un motiv suficient pentru care sǎ mǎ bucur ca dacǎ tot sunt limitatǎ acum, sǎ fac parte dintr-o societate şi sǎ pot fi utilǎ în ea.

Nu stiu de ce plâng. Încep sǎ simt din nou ironia propriei mele existenţe, şi mǎ întreb cum reuşeşte Dumnezeu sǎ aibǎ o relaţie cu o fiinţǎ umanǎ care, prin definiţie – oricât de mult aş urâ asta – este schimbǎtoare. Într-adevǎr, statornicia în decizii e un lucru pe care îl învǎţǎm atât de greu.

Îmi amintesc cǎ în urmǎ cu… – ah, prea mult! – opt ani, l-am cunoscut pe Chris White, un om care mi-a marcat viaţa într-un mod în care altcineva nu ar fi putut s-o facǎ; cred cǎ în el am vǎzut pentru prima datǎ plinǎtatea lui Dumnezeu, aşa cum se putea manifesta ea.
Eram într-o perioadǎ în care aveam nevoie sǎ pun pietre pe drum, pentru ca dacǎ vreodatǎ mǎ voi întoarce, sǎ vǎd pe unde am mers altǎdatǎ. Ce bine e sǎ faci asemenea lucruri, ce bine e sǎ strângi pietre nedete pentru uriaşii cu care te poţi întâlni. Ce bine e sǎ fi prevǎzǎtor, sǎ primeşti înţelepciune sǎ fi suficient de prevǎzǎtor pentru ca sǎ faci asta…
Chris White e un lider de laudǎ şi închinare. În bisericile din România era în mare vogǎ atunci “funcţia” asta, dar aveam senzaţia cǎ este un vid de percepţie asupra termenului. Cǎ e tratat fugitiv aspectul acesta. Şi nu am avut niciodatǎ curajul sǎ mǎ bag în asta. Deşi, aşa cum mǎ cunosc, dacǎ trebuie sǎ fiu sincerǎ în faţa lui Dumnezeu, ştiu cǎ acolo ar fi trebuit sǎ fiu de mult. Îi ziceam astǎzi cuiva cǎ e laş. Laşǎ sunt eu. Trebuia de mult sǎ am puterea sǎ mǎ ridic.
Chris a fost invitat la biserica Betel din Timişoara; am fost la cursurile predate de el numai din cauzǎ cǎ un drag prieten a insistat sǎ mǎ duc şi eu – atunci aveam o “trupǎ de garaj” cu care credeam cǎ vom muta munţii. Anumiţi munţi chiar  i-am mutat. (Citiţi blogul unui mutǎtor de munţi – sunǎ prea perfect şi lǎudǎros, nu mǎ laud. I-am mutat cu recunoaşterea limitelor mele şi a failibilitǎţii mele. Mǎ urǎsc pentru toate astea – “And I’m not afraid to admit how much I hate myself.”)
Omul ǎsta a fǎcut ceva banal. A povestit viaţa lui. Şi a spus: “Iatǎ cine sunt, ce am fost, şi urmǎriţi-mǎ sǎ vedeţi unde voi ajunge. Nu am o voce deosebitǎ, dar ştiu de ce cânt.” Anumite fraze şi experienţe din viaţa lui mi-au rǎmas în minte.

Mǎ gândesc acum cǎ dacǎ gândurile inimii nu ar veni din mâna lui Dumnezeu, tare nenorociţi am fi. Nu de alta, dar VAI! – rugǎciunile chiar se împlinesc. Şi care dintre noi ar putea sǎ ridice mâna şi sǎ spunǎ cǎ ştie exact ce îşi doreşte pentru el şi pentru viaţa lui? Nu vreau sǎ îmi închipui câte tâmpenii aş fi fost în stare sǎ mǎ rog şi unde aş fi dacǎ automat rugǎciunile mi s-ar fi împlinit, fǎrǎ discernǎmânt. Aş fi praf şi pulbere din cauza inimii mele înşelǎtoare şi deosebit de rea.

Dar ţin minte cǎ marcatǎ de viaţa şi trǎirile acestui om, pe care apoi l-am cunoscut şi personal, m-am rugat şi am spus: “Doamne, nu ştiu cum vei putea face asta, dar ce ai pus în Chris, puterea pe care o are el, dǎ-mi-o de trei ori mai multǎ şi mai vie în inima mea. Şi dacǎ asta înseamnǎ de trei ori mai multe dureri şi probleme decât a avut el, bring’em’on!” Câtǎ inconştienţǎ din partea mea şi catǎ credincioşie din partea lui Dumnezeu. I-am spus cǎ îi dau tot ce sunt, dacǎ se poate aşa ceva. Şi tot ce am, şi gândurile, şi inima. Şi chiar am crezut cǎ poate sǎ le ia toate şi sǎ le facǎ ale Lui, aşa cum numai un zeu care trǎieşte ar putea sǎ facǎ.

Imediat dupǎ aceea mi-am fǎcut o listǎ de rugǎciune şi, printre altele, m-am rugat la modul general pentru viitorul meu soţ. În ziua în care l-am îngropat pe Claudiu se împlineau exact cinci ani de când am acceptat sǎ îi fiu soţie. E atat de dureros de ironic.

Uneori am senzaţia cǎ rugǎciunile se opresc între pereţi, şi cǎ într-o lume plinǎ de zgomote, nu mai existǎ un mic colţişor de tǎcere, în care sǎ pot vorbi cu Dumnezeu şi sǎ fiu sigurǎ cǎ mǎ aude. Dar nu. L-am visat recent pe Claudiu. Stǎtea pe o margine a patului, şi se uita la mine. Eu îl vedeam din profil. Ştiam cǎ se uitǎ la mine cum dorm. Şi mi-a spus: “Eşti tare. Eşti deosebit de tare. Dacǎ tu ai fi murit dupǎ ce te-am slujit opt ani, eu aş fi fost dǎrâmat. Eşti mult mai tare ca mine.” Apoi, a dispǎrut şi eu m-am trezit. M-am întrebat de ce a spus “opt ani”, când noi am fost cǎsǎtoriţi numai trei şi jumǎtate? Iatǎ de ce… am gǎsit mapa de la conferinţa cu Chris White şi data de pe ea, şi lista mea de rugǎciune de acu’ opt ani… Şi Freud n-are nici o treabǎ cu asta, nu ştiam cǎ au trecut opt ani.

Nu sunt tare, Claudiu! Nu sunt tare, o lume întreagǎ ar trebui sǎ ştie şi sǎ înţeleagǎ cǎ nu sunt tare, ci sunt deosebit de speriatǎ de îmbrǎţişarea laşitǎţii. Cum îmi spunea un bun prieten, “Don’t neglect your pain, embrace it, live it and solve it out.” – da, asta vreau sǎ o fac, dar fǎrǎ sǎ o fac nedemn şi indecent de public. Vreau sǎ fiu discretǎ în urlarea durerii şi a disperǎrii de a fi rǎmas singurǎ într-o lume pe care nu o cunosc. Mǎ simt uneori ca un cǎţel lǎsat la gura şanţului, şi poate chiar asta suntem toţi în absenţa lui Dumnezeu în viaţa noastrǎ. Şi ce conteazǎ în ce casǎ bogatǎ şi plinǎ cu cǎrnuri nimerim, dacǎ nu suntem iubiţi de nimeni? Nu deşertǎciune e totul în jur?

Uitându-mǎ înapoi, da, au trecut opt ani de când m-am rugat aşa, cu mintea mea de 17 ani ca dacǎ mǎ voi cǎsǎtori vreodatǎ, Dumnezeu sǎ îmi pregǎteascǎ omul potrivit. Şi cât timp am fost cǎsǎtoriţi m-am rugat pentru el. De asta am început spunând cǎ îmi gust ironia propriei fiinţe – ce poate sǎ fie mai ironic decât sǎ te rogi ca un om pe care îl iubeşti sǎ fie mântuit, iar când ţi se împlineşte rugǎciunea, sǎ te “behǎi” cǎ s-a împlinit mai repede decât credeai tu cǎ se va împlini. Pentru behǎiala asta, aş vrea sǎ cer iertare acelui Dumnezeu care îmi respectǎ rugǎciunile la distanţe de ani de zile. Şi care nu oscileazǎ în dragostea Lui faţǎ de mine. Desigur, dacǎ aş putea rescrie ultimii opt ani, aş face-o. Ar fi mult altfel. Dar nu o pot face. Pot numai sǎ mǎ gândesc la urmǎtorii opt, urmǎtorii opt, urmǎtorii opt.

Mi-e teamǎ de un singur lucru: dacǎ primul punct de pe lista mea de rugǎciune s-a împlinit, urmeazǎ sǎ se împlineascǎ şi celelalte. Înseamnǎ cǎ urmeazǎ o perioadǎ de intensificare a relaţiei mele cu Dumnezeu şi mǎ tem de asta, pentru cǎ Dumnezeu îmi este, în ciuda eforturilor mele de a-L cunoaşte şi a eforturilor Lui de a se lǎsa cunoscut, încǎ destul de necunoscut. E nepǎtruns, cum ar putea fi altfel?
Mǎ tem de toate proprietǎţile mele de om, ca substanţǎ. Cine ştie ce putere poate încǎpea într-un suflet? – “Câtǎ mǎreţine-ncape-n bietul bordeiaş de lut…”

Astǎzi am încheiat o perioadǎ absurdǎ şi ciudatǎ a vieţii mele. Nu e legatǎ de Claudiu. E legatǎ de mine. Sunt uimitǎ de faptul cǎ avem puterea de a fi ceea ce vrem noi sǎ fim. Teoretic, ştiam asta de mult. Practic… sunt ca un orb care începe sǎ vadǎ şi îmi dau seama cât am de vǎzut, aşa cǎ voi fi tentatǎ sǎ îmi închid ochii în cel mai scurt timp; foarte posibil sǎ am aceastǎ reacţie. Dar am învǎţat din “Tom & Jerry” – se pun scobitori la ochi ca sǎ ţinǎ pleoapele deschise. Tot timpul mǎ întrebam dacǎ nu îi dor pleoapele când fac asta. Sigur cǎ îi dor. Pe mine, una, mǎ dor cumplit. Cu toate astea, NU, nu o sǎ merg înapoi, L-am provocat pe Dumnezeu sǎ împlineascǎ în viaţa mea toate promisiunile Lui, şi nu are decât sǎ o facǎ. Dacǎ nu mǎ omoarǎ, mǎ întǎreşte.

Şi repet, Doamne, ceea ce Ţi-am mai spus de atâtea ori: îţi dau tot ce sunt, şi nu ai decât sǎ arǎţi ce poţi face dintr-un om care îţi dǎ tot ce are şi ce este. Ǎsta e scopul principal al vieţii mele acum. Te provoc în numele dragostei pe care ne-o purtǎm reciproc, cu respect şi minte şi inimǎ eliberatǎ de orice fel de prejudecǎţi. Vreau sǎ fiu omul potrivit, omul pe care tu sǎ îl faci ca în ciuda moştenirilor de care povesteşte Jung, sǎ ajungǎ sǎ fie aşa Cum ai fǎcut Tu primul om sǎ fie. Vreau sǎ mǎ întorc la design-ul original. Dar singurǎ, nu pot.

I bet you’re waiting for the long, sad storry, but NO! I’m not built that way, I am strong and desperately brave! I just dig up the thought of how his eyes glow.

„I know you’ve been a friend of sorrow, if I never wake tomorow, I still believe you carry me tonight.”

Mi-e greu sǎ scriu în seara asta… Trec printr-o puternica senzaţie de paradox pe care eu însǎmi nu o înţeleg. Mǎ întreb dacǎ existǎ om care sǎ o înţeleagǎ.

În ultima jumǎtate de an am mers foarte rar la câte o bisericǎ neoprotestantǎ. Cred cǎ într-un fel, am cam ajuns la saturaţie de slujbele „muncite” şi predicile „transpirate” câte o sǎptǎmânǎ, în urma cǎrora simţeam cǎ plec goalǎ. Nu m-am gândit cǎ poate sǎ fie vina cuiva din jur, am cǎutat vina în mine. Am constatat cǎ am nevoie de un timp de linişte, un timp în care sǎ nu mai aud de strategii, planuri, idei. O perioadǎ în care sǎ Îl regǎsesc pe Dumnezeul pe care am avut senzaţia cǎ l-am pierdut printre piese traduse din englezǎ şi mulţumire cu mediocritate în atitudine şi perseverenţǎ.
Claudiu spunea cǎ nu îi pare rǎu de o decizie luatǎ la un moment dat, pentru cǎ indiferent dacǎ în final se dovedeşte a fi bunǎ sau rea, a fost alegerea pe care a fǎcut-o având în momentul alegerii cumulul de informaţii care l-au determinat sǎ facǎ alegerea aia.
Am mers în schimb la Domul Catolic, în Piaţa Unirii. Nu pentru cǎutarea unei identitǎţi pe care mi-aş fi pierdut-o pe drum, ci în cǎutarea unei relaţii care îmi era prea bombardatǎ de artificii care, în fond, nu mǎ interesau. Şi nu îmi pare rǎu. Îmi pare bine. Mai mult, îmi pare bine cǎ am fost înţeleasǎ de Claudiu. Mi-a spus cǎ şi dacǎ aş avea nevoie sǎ întreţin aceastǎ cǎutare timp de cinci ani, el nu va avea nimic împotrivǎ. Mulţumesc, Claudiu.

Ştiu cǎ oamenii nu înţeleg asta, şi nici nu  mǎ aştept ca cineva dintr-un mediu neoprotestant sǎ înţeleagǎ asta. See if I care. Am decis cǎ pentru relaţia mea cu Dumnezeu nu trebuie sǎ dau socotealǎ nimǎnui. Programele din bisericile pe care le-am frecventat înainte începuserǎ sǎ mi se parǎ uşor politice şi nesatisfǎcǎtoare nevoilor mele spirituale. În ultima perioadǎ m-am confruntat cu practicarea magiei de cǎtre persoane cu care intram foarte des în contact, fǎrǎ voia mea şi fǎrǎ sǎ pot face ceva în privinţa asta. Şi nu voi afirma mai multe pe aceastǎ temǎ, pentru cǎ oamenii sunt at de inconştienţi de lumea în care trǎiesc, încât în scurt timp aş fi catalogata fanaticǎ. Nu sunt. Dar când realitatea spiritualǎ din jurul tǎu – sau energiile, spuneţi-le cum vreţi – devin atât de reale încât sunt palpabile, îţi poţi schimba radical punctul de vedere. Claudiu a înţeles asta şi nu a râs de mine. S-a rugat pentru mine. Ceilalţi au înţeles cǎ lipsesc de la programe pentru cǎ nu îmi pasǎ de bisericǎ. Din nou, see if I care.

Sunt deosebit de obositǎ de a încerca sǎ explic fiecare mic gest pe care îl fac. Nu fac nimic neintenţionat, sunt om cu raţiune şi îmi pot calcula mişcǎrile dinainte, şi pot şi sǎ prevǎd, pe baza intuiţiei sau a experienţei anterioare cǎ orice mişcare a mea va genera o reacţie. Dar nu îmi pasǎ, efectiv m-am sǎturat. M-am sǎturat sǎ explic de ce nu Îl întreb acum pe Dumnezeu de ce l-a luat pe Claudiu. M-am sǎturat sǎ strecor ţânţarul şi sǎ înghit cǎmila, mi-e lehamite şi de mine însǎmi de câte ori am încercat sǎ fac asta. Nu sunt împotriva convenţiilor sociale, dimpotrivǎ. Dar de ce nu mai avem discreţie şi de ce nu ştim sǎ ne iubim aşa cum pretindem cǎ o facem – adicǎ asemenea dragostei lui Hristos? Stau şi mǎ întreb unde a pierdut biserica universalǎ, atât cea neoprotestantǎ cât şi cea protestantǎ şi de orice fel scopul pentru care a fost lǎsatǎ? De ce încercǎm sǎ politicizǎm atât de mult biserica, de ce înainte de vot se merge la bisericǎ având camera de filmat înfiptǎ între coaste şi ţinem discursuri motivaţionale, apoi împarţim şosete pe la sate, ca sǎ obţinem voturi? Oare chiar nu mai avem nimic sfânt în noi?

Mi se pare inexplicabilǎ starea pe care o trǎiesc acum. Înainte de moartea lui Claudiu, cu aproximativ o sǎptǎmânǎ, am fǎcut un gest de o nebunie ieşitǎ din comun, pentru care sunt deosebit de mândrǎ. Claudiu a întârziat puţin acasǎ de la serviciu. Eram singurǎ în camera mare, pe patul pe care el a murit. Şi m-am rugat. Dupǎ luni de zile în care aproape zilnic am mers la Dom ori înainte de a merge la birou, ori în pauza de masǎ, şi m-am rugat cu gluga pe cap, în tǎcere, în inima mea, şi mi-am recunoscut nu doar pǎcatele ci şi vina lor. Dupǎ luni de zile în care necurmat m-am rugat specific pentru douǎ lucruri: sǎ îmi fie schimbatǎ o trǎsǎturǎ de caracter, care ştiu cǎ e greşitǎ şi ştiu cǎ singurǎ nu o pot remedia şi sǎ învǎţ sǎ îi iubesc mai mult pe cei din jur la modul practic şi autentic. Dupǎ aceste luni, în care am simţit cǎ mǎ rog degeaba şi nu primesc nici un feedback, L-am chemat acolo în camera mare pe Dumnezeu, l-am chemat pe Isus, şi l-am chemat pe Duhul Sfânt. Nu sunt nebunǎ, sunt în creştere. I-am chemat pe fiecare în parte, pe nume, aşa cum nu ştiu dacǎ a mai fǎcut-o cineva vreodatǎ. Şi le-am spus fiecǎruia pe rând cǎ sunt deosebit de dezamǎgitǎ cǎ nu vǎd nici un rezultat al rugǎciunilor mele. Cǎ mi se pare cǎ mǎ rog spre un cer închis, care refuzǎ sǎ mai priveascǎ spre mizeria din noi. Şi cǎ vreau sǎ facǎ o schimbare, cǎ aştept sǎ pǎşeascǎ în faţǎ cu o soluţie, şi cǎ dacǎ nu vrea sǎ intervinǎ, sǎ mǎ ia de pe pǎmânt  înainte sǎ ajung sǎ fiu ceea ce nu vreau sǎ fiu şi înainte sǎ mi se rǎceascǎ de tot inima. Ţin minte exact cǎ le-am spus sǎ nu uite, indiferent ce se va întâmpla cu mine, cǎ a existat o zi în care Le-am cerut pe genunchi ajutorul în a mǎ ajuta sǎ mai cresc în cunoaşterea Lor şi asemǎnarea cu Ei, şi cǎ dacǎ nu vor interveni, responsabilitatea va fi a Lor şi nu a mea.

Dupǎ înmormântare, I-am chemat din nou. Le-am zâmbit. I-am zâmbit. Am avut senzaţia cǎ în camera în care am dormit, camera verişorilor mei, nu era loc pentru toatǎ prezenţa aceea spiritualǎ care era acolo. Pentru cǎ de data asta, au venit nu singuri. Ştiu, veţi spune cǎ sunt nebunǎ, dar chiar nu îmi pasǎ, pentru cǎ aceste experienţe sunt unice în viaţǎ, aşa cum nimeni nu le va mai experimenta vreodatǎ. Camera s-a umplut de îngeri şi erau atât de mulţi, cǎ nu mai aveau loc unul de celǎlalt. Mi-am luat pǎtura şi m-am dus în living, şi am adormit pe canapea. Stǎteau atât de înghesuiţi unii în ceilalţi, încât îşi atingeau reciproc feţele cu aripile strânse la spate. Viaţa lui Claudiu îmi era de departe mult mai preţioasǎ decât viaţa mea. Da, El şi-a fǎcut simţitǎ prezenţa în viaţa mea, dar de data asta, nimic nu mai e la fel ca înainte. Are un stil atât de ciudat de a ne iubi şi de a ne rǎspunde la rugǎciuni… Chinuitor, uneori.

E ciudat cǎ nu L-am întrebat de ce l-a luat pe Claudiu. Nu am fost nici o secundǎ nervoasǎ pe El. Nici supǎratǎ. Nu m-am certat cu El. În alte ocazii, L-am întrebat diverse lucruri, şi am cǎutat rǎspunsuri. Acum nu. M-a durut atât de tare, şi m-a îngenunchiat atât de mult experienţa asta, încât nu am putut sǎ spun decât: „Bine.” I-am amintit, totuşi, cǎ dacǎ El mǎ face sǎ trec prin asta, dacǎ El m-a adus aici, e de datoria Lui sǎ mǎ scoatǎ din umbra asta. A fost decizia Lui, deci trebuie sǎ Îşi asume rǎspunderea şi responsabilitatea, şi o face. Motiv pentru care, eu am pace în inima mea; I-am spus: „Dacǎ ai ştiut sǎ mǎ bagi aici, sǎ ştii şi sǎ mǎ scoţi.” E ciudat cǎ îmi privesc înapoi temerile şi angoasele, şi îmi dau seama cât de iraţionale au fost. Am senzaţia uneori cǎ iubirea Lui este deosebit de pragmaticǎ şi matematicǎ în anumite situaţii. Tot dupǎ înmormântare, am luat câteva decizii: în primul rând, atunci când a murit tata, mama a fost dǎrâmatǎ. Am decis cǎ nu voi fi dǎrâmatǎ şi nu îmi voi tot strânge rǎnile, sǎ puroieze. Rǎnile sunt fǎcute pentru ca sǎ fie legate şi vindecate. I-am spus cǎ e de datoria Lui sǎ facǎ asta. Nu sunt dǎrâmatǎ, stau în picioare şi dupǎ ce îmi voi reveni puţin din ameţealǎ, voi începe sǎ merg din nou, apoi sǎ alerg. Ştiu asta. Am decis sǎ Îl provoc mai des şi sǎ Îl cred pe cuvânt. Nu am nimic de pierdut. Mǎ va considera societatea nebunǎ? Chiar nu îmi pasǎ: „Începutul înţelepciunii este temerea de Dumnezeu.”  – ştiu cǎ voi deveni înţeleaptǎ, chiar dacǎ e un proces acesta. Am mai scris aici, El îmi spune prin Biblie cǎ mi-a purtat durerea. „Sǎ Te vǎd, Doamne, cum îmi porţi durerea asta! Nu ştiu cum o s-o faci, dar fǎ-o. E datoria Ta, ai promis cǎ o vei face, dacǎ Te las. O arunc asupra ta!” – aşa i-am spus. Ştiu cǎ pentru cei din jur, par de parcǎ aş fi inconştientǎ sau blocatǎ emoţional din cauza şocului sau au senzaţia cǎ nu l-am iubit pe Claudiu. Nu e aşa. Adevǎrul îl ştie Dumnezeu. Vreau, însǎ, sǎ mi se demonstreze ceea ce mi-a fost promis. Eu – şi eu sunt un om mic şi neînsemnat şi murdar – dacǎ promit ceva persoanei pe care o iubesc, mǎ ţin de cuvânt. El de ce sǎ nu o facǎ? Ba da, sǎ o facǎ, aici şi acum, pentru cǎ aici şi acum am nevoie sǎ se ţinǎ de promisiune, nu doar atunci când sunt pe culmile împlinirii şi nu sunt conştientǎ de grija Lui. Şi repret, nu încerc sǎ bravez, nu încerc sǎ îmi ascund durerea. Am hotǎrât numai sǎ risc: dacǎ El nu se va ţine de cuvânt şi nu îmi va lua durerea, atunci ceea ce fac eu acum este o „amânare” sau „estompare” a durerii, e o cenzurǎ care la un moment dat va ceda şi va face sǎ vinǎ peste mine un puhoi mult mai mare de durere. Da, îmi asum acest risc. Ştiu ce fac. Sunt conştientǎ de posibilele urmǎri ale deciziei mele. Dar risc, şi dacǎ El nu se va ţine de cuvânt, va fi responsabilitatea Lui.

Mǎ simt de parcǎ mi-a ieşit în drum un balaur imens. Cu balaurii mici mǎ bat singurǎ. Acolo nu e evident şi poate de multe ori nici eu nu sunt conştientǎ câtǎ nevoie am de El. Ei bine, acum e atât de mare şi de înfiorǎtor balaurul, încât L-am chemat sǎ lupte El în locul meu. Nu sunt laşǎ, dar ştiu cǎ singurǎ nu pot face asta. Azi mi-am instalat o parte din mobila de bucǎtǎrie. Am luat şurub cu şurub fiecare detaliu şi l-am rezolvat ca în instrucţiuni. În urmǎ cu douǎ zile mi-am dezinstalat singurǎ chiuveta din bucǎtǎrie şi mi-am reparat instalaţia de apǎ din baie. Astea sunt lucruri pe care pot sǎ le fac singurǎ. Nu mǎ pot schimba singurǎ, nu pot pretinde cǎ am o iubire puternicǎ pentru cei din jur dacǎ nu o am (de fapt pot, dar îmi fur singurǎ cǎciula…), şi nu pot trece prin aşa ceva singurǎ. Nimeni nu poate.

Am dureri de inimǎ. Am variaţii ale tensiunii care înainte îmi era atât de stabilǎ, precum blocul în care stau. Nu o sǎ neg existenţa durerii, dar nu o sǎ-L scutesc pe Dumnezeu de la a o purta, i-am dat-o şi se va descurca El cu ea, aşa cum ştie şi cum sǎ se descurce cu mine. Cred cǎ sunt mult mai „dureroasǎ” şi mai „înţepǎtoare” uneori decât însǎşi durerea pe care o am. Dacǎ se descurcǎ cu mine, se va descurca şi cu emoţiile mele. Nu are voie, ca Dumnezeu viu cǎruia mǎ rog, sǎ nu o facǎ.

E uimitor faptul cǎ, deşi nu L-am întrebat „De ce?”, am conştientizat cǎ evenimentul ǎsta are potenţialul ca sǎ devinǎ exact rǎspunsul la rugǎciunile mele. Desigur, nimic nu mǎ poate obliga sǎ fiu ceea ce nu vreau sǎ fiu. Dar la înmormântarea lui Claudiu au intrat în biseriǎ oameni pe care altfel, nu ştiu cum i-aş fi putut aduce acolo. E stupid sǎ încerci sǎ faci un prozelitism de doi bani, sǎ încerci sǎ speli creierul unui om, nu aş face aşa ceva niciodatǎ. Cred numai cǎ am datoria de a spune ceea ce cred, şi de acolo mai departe, e alegerea fiecǎruia. Astfel, mǎcar o datǎ în viaţǎ, oameni la care ţin mult au avut ocazia sǎ audǎ despre Dumnezeu, la modul in care Îl percep şi Îl înţeleg eu. Asta înseamnǎ sǎ îi iubesc atât de tare pe acei oameni, încât sǎ mǎ bucur pentru ei, cǎ au auzit despre ceea ce e Dumnezeu. Asta înseamnǎ ca bucuria pentru ei sǎ fie mai puternicǎ decât durerea de a-mi fi pierdut soţul. Care om normal poate sǎ gândeascǎ aşa? – Unul care lasǎ durerea sǎ fie purtatǎ de Altcineva în locul lui, şi care iubeşte mult. Vreau sǎ cred cǎ iubesc mult, sau cǎ mǎcar sunt pe drumul cel bun. („Nu existǎ dragoste mai mare, decât ca un om sǎ-şi dea viaţa pentru prietenii lui.” Dacǎ ştiam cǎ e aşa dureros sǎ iubeşti autentic, nu mi-aş fi dorit niciodatǎ asta. Sincer.) Apoi, nu pot sǎ nu observ cǎ pe mǎsurǎ ce trec zilele, similar cu nǎpârlirea, încep sǎ îmi pierd o anumitǎ trǎsǎturǎ de caracter. Una care mǎ chinuia mult. Foarte mult.

Cred cǎ nu mi-am dorit nimic mai mult în ultima perioadǎ, decât ca un om mǎcar sǎ vinǎ şi în loc sǎ îmi plângǎ de milǎ, sǎ aibǎ „the guts” sǎ îmi spunǎ: „Ştii ce? În spatele acestui lucru se aflǎ potenţialul şi ocazia de a deveni ceva mai mult decât eşti, sau de a te lǎsa doborâtǎ la pǎmânt şi sǎ nu mai ajungi niciunde. Şi binecuvântarea adevǎratǎ constǎ în faptul cǎ Dumnezeu îţi dǎ în mod vǎdit oportunitatea asta, iar singura care poate sǎ aleagǎ eşti tu.” Aş vrea sǎ existe asemenea oameni. Aş vrea sǎ existe încǎ un Emerson – zilele trecute am gǎsit unul din cuvintele lui celebre şi îmi place: „What lies behind us, and what lies before us is nothing compared to what lies inside us”.

Dacǎ aş fi bǎrbat şi aş fi spus aceste lucruri, desigur, aţi fi gândit: „Uite un lider înnǎscut, vizionar şi plin de pasiune pentru Dumnezeul cǎruia i se închinǎ.” Indiferent dacǎ sunteţi sau nu de-acord cu pǎrerile mele religioase, aş fi pǎrut un curajos. În schimb, o femeie puternicǎ încǎ este consideratǎ o anomalie şi e vǎzutǎ ca fiind fǎrǎ emoţii. Aşa m-am vǎzut şi eu pânǎ ieri searǎ, când rugându-mǎ, am descoperit cǎ în mine, dimpotrivǎ, zace un bulgǎr mare de emoţii şi curaj. Şi spun acest lucru numai pentru ca sǎ înţelegeţi cǎ atunci când eşti aşezat de Altcineva pe un cal sǎlbatic care o ia la goanǎ cu tine, nu mai conteazǎ dacǎ ai vrut sau nu sǎ ajungi acolo sau cât de teamǎ îţi e: te ţii de el cu ambele mâini. Şi asta e curajul adevǎrat, sǎ nu îi dai drumul gândindu-te cǎ oricum vei pica de pe el. Existǎ întotdeauna şansa sǎ nu pici. Din nou, e o chestiune de alegere: continuarea luptei sau abandonarea ei.

Cred cǎ blogul acesta prezintǎ o imagine oarecum diferitǎ de ceea ce sunt eu în realitate. Chiar mi-a spus recent un bun prieten cǎ am prostul obicei de a ţine oamenii la distanţǎ. Am sesizat şi eu asta, dar am sperat / crezut cǎ mi se pare. Nu ştiu ce fac de reuşesc aceastǎ performanţǎ. Nu e o etapǎ adolescentinǎ, îmi dau seama ca dacǎ încǎ şi acum pot trezi o reacţie între cei ce îmi ies întâmplǎtor în cale, aşa va fi mereu. Totuşi, nu ştiu unde greşesc. Probabil cǎ par infatuatǎ pentru cǎ îmi place mai mult sǎ ascult decât sǎ vorbesc. Sunt foarte puţine persoanele cu care am o comunicare bogatǎ în cuvinte. Nu mi-aş dori sǎ fiu în centrul atenţiei, niciodatǎ nu m-a interesat asta, mi-aş dori numai sǎ pot trece neobservatǎ uneori. La birou discutam anul trecut cu unii colegi despre super eroi şi super puteri. Mi-am ales sǎ fiu omul invizibil. Aş vrea uneori sǎ îmi pot strânge lobul urechii stângi şi sǎ devin invizibilǎ. Dacǎ aş putea sǎ mǎ şi întorc în timp, la fel de invizibilǎ, aş fi cea mai fericitǎ. Aş vrea sǎ stau undeva în afara timpului, în afara emoţilor, în afara faptelor şi a decizilor. Mi-aş dori sǎ nu fiu omul supus imperativului luǎrii unor decizii care sfideazǎ când emoţiile, când logica.
Aş vrea sǎ trǎiesc simplu, undeva lângǎ mare, sǎ mǎ hrǎnesc cu peşte şi fructe de mare. Sǎ nu port niciodatǎ încǎlţǎminte şi sǎ nu îmi fie frig. Şi luna, aş vrea sǎ aibǎ o luminǎ aşa puternicǎ precum la bunica în curte, unde nu am mai fost de atât de mulţi ani. Era atât de voioasǎ, încât puteai citi la lumina ei. Şi mǎrul bǎtrân cu unele ramuri putrede, alǎturat dudului care umbrea şura. De ce îmi amintesc acum toate astea? Nu mi le-am mai amintit de vreo zece ani, dar acum, brusc, îmi e un dor nebun şi copleşitor de ele. Cred cǎ aş vrea sǎ mǎ întorc acolo cândva. Mi-ar place.
Dar nu m-aş putea niciodatǎ dezlipi de oraş, de zgomote, de claxoane, de lumina poluatǎ a unui soare indecis care uneori rǎsare în scârbǎ peste noi. Şi pot bǎnui de ce. Stau nori deasupra noastrǎ.

Sunt o perfecţionistǎ incurabilǎ, şi din aceastǎ cauzǎ, voi pierde, probabil, toatǎ viaţa, aroma unei cafele a neprevǎzutului în care nu cred. Nu pot lǎsa nimic sǎ treacǎ de la sine şi pur şi simplu sǎ mǎ bucur de trecerea acelui fapt. Vreau sǎ ştiu, am o sete înrǎdǎcinatǎ cred în adâncurile cutelor cǎlcâielor care mǎ face sǎ vreau mereu sǎ sap şi sǎ caut şi sǎ nu am odihnǎ de la aceastǎ cǎutare. Eram mult mai spontanǎ în copilǎrie, vreau sǎ fiu din nou aşa. Singura rǎmǎşiţǎ necenzuratǎ a copilǎriei, pe care încǎ o hrǎnesc – ca pe un monstru de care mǎ tem şi pe care îl iubesc în acelaşi timp, ţinându-l închis într-o pivniţǎ umedǎ – e bucuria citirii unei poveşti frumoase. Îmi plac poveştile şi mai ales, uneori îmi place sǎ mǎ las sǎ cred, mǎcar superficial (pentru cǎ al meu creier iscoditor nu vrea niciodatǎ sǎ închidǎ ochii) cǎ aş putea printr-un portal fermecat sǎ intru într-o lume a poveştii în care sǎ mǎ potrivesc exact. Uneori, dacǎ încerc cu-adevǎrat, chiar simt cǎ nu fac parte din lumea asta. Şi poate chiar aşa e, poate ar trebui sa stau şi sǎ aştept sǎ mi se deschidǎ lumea mea printr-un hublou, undeva unde şi când mǎ aştept mai puţin.

Da, cred cǎ pierd mult din parfumul neprevǎzutului şi a spontaneitǎţii. Dar undeva, nici nu ştiu exact când, am decis ca prefer sǎ pierd asta decât sǎ pierd controlul. Nu vreau sǎ mǎ las sedatǎ de posibilitatea trǎirii unei vieţi de parcǎ nu ar fi nimic dupǎ moarte. Deşi e atât de tentant uneori încât respingerea tentaţiei aduce dupǎ ea o loviturǎ direct între coaste. Ca o lingurǎ de pelin luatǎ împotriva unei bube cu puroi. Oare care îmi va face mai mult rǎu şi în cât timp?

Aş vrea sǎ se facǎ bâlciuri, cum se fǎceau pe vremuri în Moneasa. Unde sa se vândǎ mǎrgele ieftine de plastic, şi linguri de lemn şi table de şah confecţionate stângaci. Oale de lut şi pǎpuşi cu aţe.

Parcǎ trǎiesc între douǎ lumi care se tot desfac, sunt cu un picior în una şi cu celǎlalt în alta. Între douǎ barci, care nu pot sǎ nu se despartǎ în cele din urmǎ, indiferent cât de mult aş vrea sǎ le duc în paralel şi indiferent cât de puternicǎ aş fi. Oare nu chiar dorinţa de a nu mǎ îndepǎrta de nicicare îmi trǎdeazǎ lipsa de forţǎ?

Singurul lucru care mǎ poate bucura e faptul cǎ frustrarea mea e provocatǎ de o cauzǎ mai nobilǎ decât imposibilitatea achiziţionǎrii unui bun. Uneori mi se pare chiar dulce amarul ǎsta pe care ţi-l provoacǎ viaţa, când te izbeşte frontal şi brutal în stomac. Vreau sǎ cred cǎ lupta e nobilǎ prin însǎşi existenţa ei şi cǎ dreptul de a lupta e o rasplatǎ în sine pentru oricine decide sǎ lupte.

Vreau, la modul propriu, sǎ visez abundent. Sǎ visez mult şi dimineaţa sǎ îmi amintesc ceea ce visez. Oricum, asta mi se întâmplǎ de micǎ; îmi place. Cred cǎ visul de fiecare noapte este – dacǎ tot mǎ refer la rǎsplatǎ – unul din motivele pentru care îmi place sǎ trǎiesc pe pǎmântul ǎsta. Probabil dupǎ ce moare trupul, sufletul nu mai viseazǎ; nu pentru cǎ trupul ar visa, ci pentru cǎ prin vis, sufletul încearca sǎ rezolve conflicte care apar în trup; sau în suflet, dar datorate slǎbiciunii trupului.

Am ştiut întotdeauna, la modul ipotetic, cǎ viaţa unui om atârnǎ de un fir de aţǎ. De un cuvânt pe care îl spune Dumnezeu. Şi cǎ atunci când El spune: “Destul.”, e destul. Dar nu am crezut cǎ la modul real, şi atât de personal, voi traversa experienţa asta. Sǎ ţii efectiv faţa unui om sǎnǎtos între palme şi sǎ numeri… asta a fost respiraţia cinci, respiraţia patru, respiraţia trei… doi…. unu…. De parcǎ se ia curentul, de parcǎ se consumǎ bateria şi ştii cǎ nu mai are nimic acumulatorul de dat, şi te întrebi de ce s-a stricat şi unde îl poţi duce la reparat; apoi îţi dai seama cǎ e om şi e carne şi în curând va trebui sǎ îngropi… ce? Ce îngropi? Îngropi tot ceea ce se vede şi se aude. Şi nu se mai vede şi nu se mai aude. Mǎ tulburǎ nu doar ca moarte a soţului meu, ci mǎ îngrozeşte ideea cǎ… ǎsta e drumul. Ǎsta e, nu poţi fenta, nu ai cui da mitǎ, nu ai cu cine sǎ negociezi, şi nu ai siguranţa cǎ mâine te trezeşti… Trebuie sǎ fi nebun sǎ vrei sǎ fi om, dar cine m-a întrebat pe mine daca vreau sǎ fiu om? Trǎim haotic şi nu ştim dacǎ… dacǎ peste trei minute nu suntem morţi. Nu e nevoie sǎ te calce maşina, sǎ te înjunghie cineva, sǎ fi bolnav, mǎcar. Te poţi uita la un film despre viaţa lui Audrey Hepburn şi sǎ nu îi vezi finalul… Asta e cea mai şocantǎ veste pe care am primit-o toatǎ viaţa mea: da, nu doar ipotetic, ci practic, se întâmplǎ sǎ se stingǎ inima.

Cu toate astea, presimt cǎ voi avea de îndurat o viaţǎ lungǎ, al cǎrei sfârşit o sǎ îl cer şi o sǎ îl aştept şi nu o sǎ mai vinǎ. Şi aş vrea sǎ nu am dreptate în aceastǎ presimţire, dar tare mǎ tem cǎ da. Voi muri în ton cu viaţa; voi fi o bǎbuţǎ dichisitǎ, singurǎ, care poarta dantele bogate la gât, cu inel pe degetul mic; care îşi bea ceaiul la piciorul London Bridge-ului, discutând despre partida de cricket şi proiectele din tinereţe, în timp ce motanul meu alb cu zgardǎ roşie, Lancelot, îşi ascute unghiile în pǎlǎria de mǎtase albǎ nou cumpǎratǎ. Aşteptând ora deschiderii muzeului şi vorbind pretenţios şi sec-cordial o englezǎ britanicǎ exageratǎ în accent. O bǎbuţǎ care a trǎit atât de mult încât seara, înainte de culcare, lasǎ prǎjituri şi lapte într-un pahar pe masǎ pentru întâmpinarea morţii pe care o aşteaptǎ ca prietenǎ. Probabil Lancelor va mânca prǎjiturile şi va bea laptele, iar eu dimineaţa, vǎzându-le mâncate, voi fugi prin casǎ sǎ îmi caut prietena îndelung asteptatǎ şi îmi voi gǎsi motanul mulţumit, întins lângǎ şemineu. Presimt o viaţa deosebit de monotona şi suficientǎ naivitate încât sǎ îndrǎgesc aceastǎ monotonie cu gust de ceai verde.

E prima datǎ când pǎţesc asta. Stau întinsǎ, sunt ruptǎ de obosealǎ, şi nu pot sǎ dorm. Mi se pare cǎ cineva vrea sǎ vorbeascǎ, şi nu ştiu cine şi unde. E o senzaţie tare de nesiguranţǎ, aştept sǎ se întâmple ceva, sǎ mi se adreseze cineva şi nu ştiu pe cine ar trebui sǎ ascult, sau ce are sǎ îmi spunǎ.
Mǎ doare inima cumplit; am înţepǎturi periodice şi insistente. De când a murit Claudiu, sunt cu tensiunea în stele – eu, care tot timpul am avut tensiunea la limita inferioarǎ. Mi se înfundǎ urechile şi mǎ dor de parcǎ aş fi ascunsǎ în rezervorul unui avion cu reacţie. Dar dincolo de starea asta fizicǎ, cineva mǎ cautǎ. Am puternicul imbold de a ieşi afarǎ, simt cǎ trebuie sǎ mǎ întâlnesc cu cineva. Dar mi-e fricǎ sǎ ies – e 2:37 noaptea. Peste o sǎptǎmânǎ voi avea un bullmastiff şi nu mǎ voi mai teme sǎ ies în noapte. Dar ce mi se întâmplǎ acum? Mi-e fricǎ. Pentru prima datǎ în viaţǎ, mi-e cu-adevǎrat fricǎ.
Mǎ tot întorc şi mǎ uit spre uşa camerei.
Mǎ doare inima.

Când am început acest blog, am decis ca el sǎ nu mǎ prezinte pe mine. Mi-am propus sǎ vǎd cât de departe pot ajunge cu scrierile mele, unde pot ajunge, cât de lesne îmi e a folosi cuvintele şi cât mǎ poate ajuta un blog în dezvoltarea personalǎ, maleabilitate în exprimare şi ordonare a gândurilor. Acum, însǎ, rǎsfoind blogul, îmi dau seama cǎ în întregime, blogul este despre mine. Iar dacǎ nimic altceva, prin moartea soţului meu, lumina reflectoarelor a picat direct pe mine.

Nu îmi e fricǎ din cauza asta. Nu mi-e ruşine nici de faptul ca fac greşeli: e simplu sǎ nu greşeşti, dar asta aratǎ cǎ nu faci nimic. Dimpotrivǎ, poate cǎ e momentul ca nu doar sigla sau grafica blogului sǎ se schimbe, ci chiar orientarea lui. Poate e cazul sǎ las inima sǎ mi se caşte în faţa oricui vrea sǎ o vadǎ şi asta nu pentru a glorifica un exhibiţionism al emoţiilor, ci pentru a face o disecţie a unui anonim care sunt eu pentru orice necunoscut care îmi viziteazǎ blogul. Nu vreau ca tot ceea ce sunt sǎ devinǎ ieftin prin direcţia nouǎ pe care o ia blogul, dar simt o foame şi o cǎutare a unor rǎspunsuri cu privire la multe lucruri pe care le-am afirmat pânǎ acum. Sunt, desigur, în continuare o mare fanǎ Wittgenstein şi cred în continuare cǎ lucrurile pe care el le declarǎ în “Tratatul Logico-Filosofic” sunt adevǎrate. Lectura acestei lucrǎri este foarte provocatoare şi deosebit de interesantǎ, de fiecare datǎ când o reiau (motiv pentru care o şi citez des). Cred cǎ atunci când a fost scrisǎ, a fost bine justificatǎ şi bine fundamentatǎ. Problema e cǎ acum viteza şi cantitatea informaţiei s-au augmentat aproape la nesfârşit. O informaţie scrisǎ nu mai stǎ sub semnul imperativului citirii, mai ales în cazul unui blog. Cine nu doreşte sǎ vadǎ şi sǎ înţeleagǎ ce înseamǎ un creştin modern, nu are decât sǎ îmi viziteze mai rar blogul de acum înainte. Eu cred cǎ dacǎ minoritǎţile încep sǎ îşi cearǎ dreptul la cuvânt, am şi eu dreptul sǎ declar ce sunt şi ce cred, iar oricine e deranjat de declaraţiile mele, are dreptul de a frecventa alt blog.

Nu am ajuns la maturitatea completǎ a faptelor şi gândurilor. Alţii au ajuns. Dar vreau sǎ cred cǎ într-o oarecare mǎsurǎ, personalitatea mea începe sǎ se închege şi sǎ se transforme în ceva ce poate ridica un semn de întrebare prin procesul de dezvoltare şi direcţie. Pot numai sǎ las sǎ se vadǎ ce sunt acum. Timpul este un dar nemeritat, fǎrǎ de care noţiunea de “creştere” e imposibilǎ şi absurdǎ, cǎzând spre hilar.

I.

Nu am mai cântat de mult. De fapt, marea parte a pieselor pe care le-am avut pânǎ recent, au fost compuse în perioada imediat urmǎtoare a morţii tatǎlui meu. Asta s-a întâmplat undeva în jurul vârstei de 15-16 ani. Am înregistrat un disc şi multǎ vreme m-am hrǎnit din acea “victorie”, care, în fond, a fost micuţǎ şi neînsemnatǎ.
E uimitor felul în care percepem timpul. Dupǎ moartea tatǎlui, m-am simţit constant la vârsta de treizeci de ani. Încǎ nici acum nu am ajuns-o, deşi au trecut aproape zece ani de atunci. Aşa m-am simţit în ziua nunţii, aşa m-am simţit în timpul facultǎţii. Şi aproape m-am obişnuit sǎ mǎ simt serioasǎ şi luatǎ în serios. Dar cred cǎ m-am luat prea în serios pe mine însǎmi. – E bizar, pentru cǎ mi se pare acum cǎ am pierdut o decadǎ întreagǎ din viaţǎ, fǎrǎ sǎ ştiu când s-a scurs printre degetele mele serioase. Probabil Dumnezeu m-a adus înapoi de unde am plecat. E posibil sǎ fi greşit startul? E posibil ca moartea cuiva atât de drag sǎ îţi ofere posibilitatea ca mǎcar pentru o secundǎ, cât e rana usturǎtor de proaspǎtǎ, sǎ beneficiezi de un gram de mai multǎ luciditate şi sǎ poţi vedea mai mult decât vǎd ceilalţi? Ca un flash? Desigur, aceasta a fost metoda de refulare pe care am gǎsit-o atunci, luarea în serios a propriei persoane, în încercarea de a fi tare pentru cei din jur. Acum, dupǎ ce mi-a murit şi soţul, am început sǎ mǎ simt în rând cu vârsta mea. Mǎ simt mult mai tânǎrǎ decât în urmǎ cu cinci ani, mult mai la început de viaţǎ. Şi, dacǎ stau bine sǎ mǎ gândesc, la vârsta mea multe persoane încǎ nu au început sǎ trǎiascǎ independent; unde gonesc în halul ǎsta de am ajuns atât de repede aici? Ce mǎ mânǎ? Cine? De ce?

În 25 ianuarie ar fi trebuit sǎ dau examenul final de diplomǎ. Îmi iubesc meseria şi mǎ regǎsesc din foarte multe puncte de vedere în ceea ce fac. Mǎ provoacǎ şi nu mǎ lasǎ sǎ uit cǎ mai am multe de învǎţat. Aceastǎ meserie e idealǎ pentru un om cu profilul meu psihologic. Desigur, am amânat licenţa pentru sesiunea viitoare. Cu alte cuvinte, la varǎ termin facultatea. Mi se pare cǎ în acest timp, totul a fost comprimat pentru mine. De parcǎ Dumnezeu s-ar fi grǎbit ca înainte sǎ termin şcoala, sǎ trec şi prin experienţele cele mai frumoase şi prin cele mai dureroase. Mǎ întreb deci din nou unde mǎ grǎbeşte aşa acest dumnezeu în care eu – aşa cum spunea Neagu Dgiuvara într-un reportaj pe care recent l-am urmǎrit cu plǎcere – “aleg sǎ cred ca un copil”.

Sunt foarte departe de ceea ce aş vrea sǎ fiu. Mǎ întreb, dacǎ mǎ dezvolt în acelaşi ritm ca pânǎ acum, de câţi ani voi avea nevoie ca sǎ ajung la persoana care aş vrea sǎ fiu? Oare îmi va ajunge o viaţǎ? Din pǎcate, trebuie sǎ îmi ajungǎ, şi nici mǎcar nu ştiu cât timp mai am… Cred cǎ ar trebui şi eu sǎ mǎ grǎbesc. Ar trebui sǎ învǎţ limbajul lui Dumnezeu, chiar dacǎ acest limbaj presupune viteza şi promptitudinea.

Azi-noapte am visat ceva foarte interesant. Eram într-o încǎpere cu mai multe persoane pe care le cunosc, şi nu au nici o înclinaţie artisticǎ deosebitǎ spre muzicǎ. Nu îmi explic nici acum de ce refuzam sǎ cânt. Efectiv nu vroiam sǎ cânt, nici cu ele, nici individual. Dar cântau atât de frumos. E adevǎrat, la pauza prelungitǎ luatǎ de la cântat a contribuit şi faptul cǎ nu am mai avut un spaţiu adevcat repetiţilor, iar chitara electricǎ are un efect narcotic asupra mea: mǎ face sǎ vreau mai mult, mai tare, acum. Aşa cǎ m-am temut sǎ mai dau frâu liber pornirilor mele muzicale la bloc. De ziua mea am primit, însǎ, o chitarǎ electro-acusticǎ, şi asta îmi permite sǎ mǎ manifest având oarecum siguranţa cǎ nu voi înnebuni pe nimeni. Mǎ bucur sincer, şi poate chiar e cazul sǎ şi cânt ceea ce compun. Nu am o voce deosebitǎ, am luat ceva ore de canto de la o profesoarǎ celebrǎ, dar le-am întrerupt la un moment dat. Cred însǎ cǎ textele pieselor sunt destul de profunde pentru ca sǎ merite promovate.

Mi-ar place ca arta sǎ redevinǎ ceea ce a fost cândva, atunci când omul din spatele operei sǎ conteze foarte puţin sau chiar deloc. Îmi place modestia în atitudine şi faptǎ, cred cǎ e o virtute care lipseşte atât de evident din fiinţele noastre post-modernizate şi artificializate într-o lume plinǎ de arome şi lumini pe care în mod fals încercǎm sǎ ne-o asimilǎm. Pǎcat de umanitate… ar fi putut face atât de multe!