StrongIndependentWoman's Weblog

De departe se vedeau ca făcliile unei comori ascunse, aprinse în văzduh. Erau minunate şi îl îmbătau pe tânărul preot care nu ştia să îşi ferească inima de iele: mai întâi se înşirau în rand, ca nişte mărgele pe un lanţ viu, străveziu. Apoi se învârteau în tot felul de forme, hore, jocuri, de nu ştia care era aceea care pornea jocul şi care îl opera. Nu putea să îşi da seama cine dădea comanda sau cum au reuşit să înveţe să se mişte identic, toate în acelaşi timp. Şi când se termina vreo horă, se învârteau roată atât de repede încât par cercuri luminoase de flăcări – fiecare cât e de mare, atât e de mare cercul pe care îl lasă în urma ei. Totul era o mişcare vie de făclie, cu miros de cetină de brad. Răşina străpunge pielea copacilor, din interior spre exterior, aşa cum ea, cea care dansase cu o noapte înainte în jurul lui şi îl strigase pe nume îi străpungea pielea inimii. Cumplită durere, neaşteptată plăcere surdă.
Îşi făcuse din flori şi spice de grâu o cunună care părea să fie vie: florile tot înfloreau şi spicele îşi vărsau boabele pline pentru a se umple din nou. Se îmbrăcase toată cu asemenea flori, şi în jurul brâului avea o cingătoare din iederă care i se scurgea dementă pe piciorul drept şi îi ţinea haina subţire străvezie să nu pice jos de pe ea. Printre petalele florilor i se zăreau umerii şi coapsele şi claviculele care stăteau să spargă spicele urcate prea sus sau picate din cunună. Dansa un dans frenetic cu prăbuşiri în somn hipnotic. Şi când se prăbuşea ea, cădea şi el în acelaşi somn şi se iubeau ore în şir în vis, pentru ca revenind în simţuri să nu fi trecut decât câteva minute. Îl obosea cumplit alternanţa de somn, dragoste, dans, dar era vrăjit şi orbit de picioarele ei desculţe. La dreptul, purta şase brăţări de aur alb care se zbăteau să pice în timp ce se învârtea. Ea era a cincea din cele nouă – era în mijlocul şirului de zâne şi era cea mai frumoasă. Avea un trup plin dar puternic unduit, uşor şi fragil. Bazinul ei lăsa impresia de sub haina de horă că indiferent cu ce ar fi fost acoperit, ar fi rupt cusăturile de aţă şi s-ar fi revărsat ferm şi cuminte în inima celui care o priveşte, ca un nectar puternic parfumat. I se părea că îi vorbeşte în şoaptă şi că îşi pune şi ea în pericol existenţa, şoptindu-i cuvinte.

Alături de ea dansa o pasăre a cărei cântec nu se putea auzi decât în singurătate; cine putea să i-l audă, întinerea de parcă moartea şi-ar fi pierdut orice putere asupra lui. Ea era pasărea măiastră, a şaptea din hora celor nouă, care îşi pierduse trupul ielelor fiind blestemată de celelalte surori ale ei pentru că în tinereţe se dăduse unui Preot al Cultului Cerbilor, venit de departe pe un armăsar de lemn pe apa imprevizibilă a mării. Născuse un copil iar preotul, pentru că ea tânjea după viaţa în palat, îl luase cu el şi îl duse departe. Andilandi avea darul citirii inimilor oamenilor şi a ghicitului viitorului lor. Stătea cu ele în palatul din Împărăţia Ielelor, aruncat atât de departe, în spatele soarelui-răsare.

În seara aceea, Andilandi o atrase în joc de doi pe Iris şi o trase la marginea pădurii, în spatele agitaţiei, ca să poată să vorbească:

-          Iris, îngroapă-l! Nu-l lăsa să te urmărească! Ah, trebuia să ştiu, trebuia să am răbdare şi să nu îţi cer să mă duci acolo pe Insula Şerpilor; doar mi-a spus Sfânta Duminică de Coloană, trebuia să îmi aştept fiul, să vină aici… Iartă-mă, copilă! Uită-l! Nu îţi lega inima de el!

-          Să îl îngrop? Unde, Andilandi, să îl îngrop, decât în inimă? – Dar inima mea e subţire ca o foaie de hârtie; chiar sângele se fereşte de ea, unde aş putea să îngrop un om întreg, un om cu zâmbet şi promisiuni? Aş putea să fac din ea o floare de hârtie şi să mi-o pun în păr? Să o scot afară din piept şi să mi-o leg la gât? Ar fi o nebunie! Inima mea nu e făcută pentru dragoste; nu e făcută pentru foc. Nu ar rămâne din mine decât o mână de scrum…

-          O, nu, nu îl îngropa în inimă! Biata mea făclie, nu repeta greşeala mea!

-          Sau să cred în nebunie? – se ridică Iris din iarba înaltă. – Să mă bucur de extazul ei inconştient şi dulce şi subţire care o învăluie?

Andilandi o asculta aşa cum îi e dat unui orb să asculte ploaia. Nici aproape, nici departe, într-o aură incertă a şoaptelor. Deschizând ochii, nu o vedea pe ea, vedea numai o furtună de cuvinte învolburate rotindu-se cumplit către ea, gata să o înece în spuma albă a silabelor. Şi mai mult, melodia ei o îngropa într-un culcuş inexistent de palme. Palmele ei. Atât de mică se simţea în prezenţa ei. Iris iubea aşa cum ea nu a vrut să creadă că iubeşte. Cum nu a avut curajul să iubească: dezlănţuit, ca o ploaie, şi fără să lase poduri de întoarcere. Într-un abandon total şi sinistru. Veşnicia de vise pierdute şi penele smulse de vânturile năprasnice din Împărăţia Ielelor au chinuit-o cumplit pe Andilandi. Iris era mult mai curajoasă decât ea. Pasărea ştia că rar, atunci când se întâmplă ca una din iele să iubească, iubeşte complet şi fără să ţină nici măcar un unghier din inima ei pentru ea. Cu o astfel de dragoste să îşi ştie iubit fiul, ar fi putut să fie liniştită şi dragostea de mamă pe care nu i-a putut-o niciodată dăruri şi-ar fi simţit-o răzbunată.

-          Sânzienele mai iubesc uneori, ştii?, a întrebat-o Iris, mângâindu-i capul mic de pasăre.

-          Noi nu suntem sânziene. Ele sunt pale uşoare de vânt care scaldă pământul în timpul zilei şi noaptea au toate părul galben şi rochii de abur. Noi suntem răzbunătoare şi invidioase unele pe altele. De asta, nimeni nu trebuie să ştie că noi două suntem prietene, te-ar poci şi pe tine; între noi, nu e voie să existe prietenii. Dacă te-ar alege dintre toate un bărbat, ar trebui să vă ursim de rău copiii. Cum aş putea eu să ursesc întuneric în viaţa copilului copilului meu? Sau a copilului bunei mele prietene?

-          E foarte tristă viaţa noastră, Andilandi…

-          Ah! – pasărea s-a înfiorat cumplit – Nu spune asta, copilă! Să nu mai spui niciodată asta! Te-ar putea auzi! Uite, se încinge hora din nou. Ne vor căuta, chiar dacă sunt ielele din toată lumea adunate aici.

-          Vor crede că suntem în horă cu drăgaicele. Hai să mai stăm!

-          Nu ştii că în horă nu putem juca decât cu celelalte şapte surori de mărgele ale noastre? Şi oricum, nu ne-ar primi drăgaicele în horă, nu avem săbii. Şi ielele ştiu asta!

-          Dar… Andilandi, l-am chemat să vină aici…

-          Ce-ai făcut?

-          Trebuie să apară – te rog, nu te supăra pe mine…

-          Dar vor începe hora! Îl vor poci dacă vor afla că le-a văzut!

-          De asta, ţine-le din joc cât vei putea. Spune-le o poveste. Sau inventează ceva. Sau cântă!

-          Eşti nebună!

-          Te rog!

-          Ştii că dacă faci asta, de acum eşti singură. Nu trebuie să ştie că suntem prietene. Dacă vreodată vei avea nevoie de mine, voi veni fără să mă chemi; dar niciodată, niciodată să nu mă chemi. Asta ar însemna sfârşitul tău, al meu, al lui.

-          Mulţumesc, Pasăre Măiastră!

-          Spune-i că… – pasărea îşi drese vocea. Spune-i că îmi pare rău.

În spatele lor, Dara asculta povestea. Într-adevăr, pasărea mirosea a fag şi flori de câmp. Penele îi luceau sidefii în noapte. Şi îi părea rău. Şi lui îi părea rău. Ar fi vrut să o îmbrăţişeze, să o transforme înapoi în zână şi să îi poată vedea mai bine chipul. Îi părea, într-adevăr, foarte rău.

Făclia de pază a ielelor era lucrată atent din lemn de molid uscat; la un capăt, răşina de brad era fixată cu surcele de molid, uscate şi fire lungi de cânepă netoarsă.

S-a lăsat seara. Dara a întins mâna în luminiş şi a tras-o pe Iris în întunericul pădurii, dincolo de lumina făcliei de pază a ielelor. Poate nu i-ar fi făcut rău dacă ar fi stat şi le-ar fi privit pe toate; dar Iris i se scurse atât de adânc în inimă încât nu mai putea să privească la nimeni în afară de ea. Şi privirea ei îi pava drumul.

-          Spune-mi… pot plana în siguranţă peste inima ta? Îmi voi prinde gâtul inimii în rochia ta albă, lungă şi voi rămâne străpuns în ea? Câtă viaţă se mai poate ascunde în tine, de mă răpune în dreptul tău aerul?, a întrebat-o temător.

Ea s-a strâns ca o frunză între palmele lui şi i-a şoptit:

-          Tot ceea ce încerc să folosesc pentru a te evita, toate gândurile, iată – mă împing în jos, spre pământ, spre cercurile fluierului. Şi de fiecare dată uit de unde am plecat şi ce am vrut să fac cu ele. Şi da, ajung să îmi caut adăpostul în tine din nou, în omul de care fug. Voi rămâne fără cuvinte şi fără cântec.

-          Fără cuvinte poţi să rămâi – pentru că nici eu nu am cuvinte pe care să ţi le pot spune. Cuvinte care să reuşească să-ţi întoarcă cerul din negru în albastru, cumva…  – şi-atunci te întreb, sunt în siguranţă să planez de-asupra ta şi să aterizez în inima ta? – Căci mai departe nu plec cu inima goală.

După multele cuvinte pe care şi le-au spus când ea dansase în jurul lui, în Insula Şerpilor, acum cuvintele păreau de prisos. Ea i-a răspuns:

-          Moartea, ca o ţigancă, m-ar putea răpi înapoi. Ar fura ceea ce iubeşti într-o zi. Ai putea să mă mai asculţi atunci când îmi închid ochii şî îmi las pe spate capul, adunând tot cerul în piept?

-          Sau atunci când rămâi fără cuvinte… când nu se mai poate auzi decât amorţirea şi foamea din tine? – De astea te temi? De moarte şi de lipsa cuvintelor? Atât de puţin reuşeşte să te sperie, regina mea?

-          Ştii că te aşteaptă decepţiile dacă încerci să mă îmbrăţişezi – întotdeauna am fost o proastă care se teme de ceea ce nu ştie. Mă tem de reacţia dragostei pe care o poţi declanşa în mine, de ceea ce poţi trezi în trupul acesta translucid şi îngheţat, aşa cum ai spus că vei face. Cum ar putea un trandafir să mintă despre mirosul pe care îl poartă? Aşa, eu nu pot promite să fiu nimic din ceea ce tu ai vrea să fiu.

-          Dacă nu ai fi atât de slabă, dacă nu ai fi atât de rece, dacă nu ţi-ar fi atât de teamă să fi rănită trăind o viaţă pe care nu ai ştiut să o trăieşti, îmbătrânind, ai deveni mult prea vulnerabilă.

-          Umbrele, ele sunt binecuvântate: nu îşi vor afla niciodată moartea sau adâncimea planului pe care se reflectă. Se nasc şi se ascund continuu. Dar eu unde aş putea să mă ascund? Lasă-mă să mă ascund în spatele umbrelor, ia-mi paharul existenţei din mână şi lasă-mă ca în orbirea mea să-mi găsesc pacea; chiar dacă nu aş putea-o găsi decât în propria-mi durere. Prefer pacea cu durere, decât agonia insensibilă şi intangibilă a vieţii pe care o trăiesc acum.

-          Deci pot? Pot să zbor în tine? – Ah, căderea e atât de lungă înapoi spre pământ! Nu cunosc un anotimp mai potrivit să te întreb aceste lucruri decât acum. Unde vei fugi arzândă, cu felinarele în mâini, dacă nu arzi pentru mine? Aş putea să vin acasă, în casa ta, dacă ai lăsa ca acest car al incertitudinii în care mă zbat să atingă pământul inimii tale cu roţile-i de jar. Te-aş trezi în miez de noapte şi ţi-aş repeta mereu că nu pot renunţa la tine. Că stau lângă tine până la capăt. Şi dacă vrei să mă minţi, măcar minte-mă până la capăt, şi spune-mi acelaşi lucru, fără să dai înapoi. Dar poţi face asta o viaţă întreagă? Încearcă numai să-ţi imaginezi…

-          Îmi trebuie tot ceea ce sunt pentru a te crede. Dar da, vreau să spargi această lume pe care acum o ştiu. Mă uit dincolo de cercul pârjolit în câmpul gol şi mă întreb: costă ceva? Înseamnă ceva? Merită ceva?… – privindu-şi mâinile subţiri de zână, îl întrebă: Vezi aceste unghii? Ele sigur vor rămâne după ce voi reuşi să plec de aici. Va trebui să le tocesc de scoarţa copacilor. Dar fiecare oră care trece măreşte foamea de tine a inimii mele, fiecare blestemată oră care trece. Eşti din ce în ce mai mult al meu, pentru că învingi în bătălia din mine. E adevărat, nu am renunţat în urmă cu mult timp la această lume, deci fură-mi inima şi ia-mi durerea, schimbă-mi haina şi ajută-mă să scap de această mândrie; ia-mi slăbiciunea şi egoismul, şi tot ceea ce deja nu mai pot ascunde; ia-mi frumuseţea, ia-mi lacrimile; inima mea îmbibată în joc şi dans fă-o a ta. Va trebui să învăţ să vorbesc ceea ce nu pot nega şi să privesc de departe lumea pe care obişnuiam să o iubesc, să o las să cadă în praf şi să o arunc.

O îmbrăţişă. Pădurea se adunase în jurul lor, copacii şi-au plecat şalele până la pământ pentru ca să le acopere cuvintele. Au trecut clipe, minute, ore, povestind noaptea întreagă. Năuciţi unul de frumuseţea celuilalt s-au pierdut unul în altul, pentru a nu mai vrea să fie regăsiţi niciodată. Iris îşi ţinea încă departe trupul străveziu de el.

Când au mijit zorile, pe insulă s-a lăsat ceaţa. Cu greu Iris s-a desprins din şiragul de poveşti. Dar Sfânta Duminică a prevenit-o că va fi căutată de suratele ei.

Pe zi, nu s-au văzut. Şi urma seara, ultima seară în care ielele înnoptau pe insulă. Acestea trei erau singurele nopţi la o mie de ani în care ielele dormeau şi singurele nopţi în care oamenii puteau să le vadă.

-          Fă-ti cruce şi suflă peste apă, ca să nu te îmbolnăveşti!, i-a şoptit Nina.

-          Peste ce apă?

-          Peste apa din care au băut ielele azi-noapte.*

-          Te-au descântat de dragoste şi de urât. Probabil au fost cele trei mijlocii – ăsta e rolul lor, i-a trecut Spânul mâna prin păr într-un gest prea tandru. Aproape îi era ciudă că nu fusese el descântat în locul lui, ci pocit – pe el îl întâlniseră cele trei mici, care poceau.

-          Am adus apă neîncepută* de la fântâna lui Catin, trânti Zina un blid mare de lut lângă picioarele lui. Hai, suflă peste apa lăsată de iele şi bea din apa neîncepută în timp ce sting cei trei tăciuni de jar în ea.

Băiatul, ameţit, a făcut ce l-au îndemnat fetele. Dar l-au apucat frigurile şi fie că deschidea sau închidea ochii, vedea numai chipul ielei cu lumânarea consumată.

-          Ce vezi dacă închizi ochii?, l-a întrebat Nina.

-          Văd o haină albă rotindu-se în jurul meu. O lumină ascunsă într-o palma mică şi un cap lunguieţ, cu păr lung cât tot trupul. Nici nu ştiu dacă are acoperit pieptul, cred că numai părul o ascude vederii. Mă doare chipul ei cald, vreau să o văd, să o ating, să o gust. Cântă atât de frumos…

Cohen se plimba în jurul lui. Îl privea atent, analizându-i mişcările şi gesturile.

-          E bolnav! E bolnav de ielei, l-au apucat ielele! – strigă Zina, acoperindu-şi faţa cu prosoape de in.

Apoi, sărind în picioare, Zina trânti uşa de lemn a curţii şi o luă la fugă spre centrul satului unde într-o casă de pământ, mama Roşia o aştepta.

-          Nu fi atât de speriată, fetiţo, l-au strigat de trei ori. – i-a spus ea când fata, vlăguită, a intrat buzna în casă.

Nina îi freca braţele zgâriate cu usturoi şi apă neîncepută, scoţând din el o pastă neagră, de frunze uscate.

-          M-au strigat de trei ori, se lăsă el pe spate.

-          Le-ai răspuns înainte de a treia strigare? – Nina schimba prosoapele unul după altul.

-          Nu.

-          Ai privit-o?, l-a întrebat calm Cohen, cercetând atent cu degetele o frunză arsă.

-          Cum adică dacă a privit-o? Ielele niciodată nu umblă singure. Ielele nu au o viaţă a lor, ele trăiesc numai în cete, întâlnindu-se în aer; apar numai pe stânci singuratice, în poieni sau în paltin, în nuc; la răscruci de drumuri apar foarte rar. Mă mir că aici s-au arătat!

-          Avea corp?, continuă Cohen.

-          Ah!… ce corp… Putea face şi un mort să viseze…

-          Dar ele nu apar decât ca un văl subire, ele nu îşi arată corpul!, mai comentă Nina încet, ca pentru ea.

-          Era singură?, insistă Cohen. Dara, uită-te la mine: era singură? – i-a strâns între palme capul. Încearcă să-ţi aduci aminte cum arăta, e extrem de important.

-          Avea un veşmânte vaporos, din in străveziu, prin care i se zăreau sânii.

-          Din nouă câte umblă de obicei împreună , cele trei mai mici pocesc oamenii, trei descântă de dragoste şi de urât, iar cele trei mari ursesc copiii. E imposibil să fi fost singură!, zise şi Alecu.

-          Da, dar nu e mut. Dacă erau mai multe, rămânea mut.

Spânul şi marinarii au venit, auzind ce se întâmplase. Îl compatimeau pe Dara, dar dacă ar fi putut, şi ei şi-ar fi dorit să le vadă. În afară de Spân, care umblase mult pe tărâmurile basmelor şi întâlnise ielele, care îl pociseră, marinarii trăiau într-o continuă aşteptare a femeilor încinse cu săbii sau închise în cozi de peşte sub ape.

-          Era singură.

-          La naiba, Dara! Ai fost avertizat!, strigă Cohen, scoţând sabia din teacă.

-          Şi ce trebuia să fac? Mi-a plăcut!

-          Să te fereşti şi să porţi usturoi şi pelin la brâu! Aia trebuia să faci!

-          Ţi-a cântat?, a întrebat Spânul.

-          Da… toată noaptea…

-          Îţi aminteşti ce a cântat?, a întrebat Cohen.

-          O, nu! – a spus Dara, văzând cât de supărat e.

-          Sigur?

-          Da.

-          Dara, e foarte important să ştim!

-          Nu, nu îmi mai amintesc nimic altceva.

Cohen l-a privit suspicios.

-           Pune căluşarii pe el!, i-a strigat Ninei bătrâna Roşia care, de când se ştia satul, era cea care tămăduia oamenii ologiţi tot la o mie de ani, când veneau ielele în Săcălin.

În cele patru direcţii ale vântului Cohen şi marinarii au înfipt în suliţe capete de cai* şi au presărat leuştean uscat la ferestre. La fel au făcut şi ceilalţi de pe insulă. Le iubeau dar se temeau de puterea lor care atât de uşor ieşea din matcă.

Fata l-a întins pe jos şi căluşarii au intrat în curte, jucând peste el. Dansul Căluşarilor are puterea de a scoate febra dată de ele, iar pentru insuleri, e numai un exerciţiu exorcist ca toate celelalte.

În timp ce căluşarii dansau pe el, Dara se zbătea şi se zvârcolea, ca un copil cufundat într-un somn plin de coşmare. La un moment dat s-a oprit. A deschis ochii şi a sărit în sus, muşcând aerul. Apoi a dispărut complet.

-          Ha! Nemernicul!, izbucni Spânul.

-          Unde a dispărut?, întrebă uimit Cadmon de pe margine.

-          Prostul! Nu pot să cred!, împinse Spânul căluşarii ca să vadă mai bine. Chiar a plecat, idiotul!

-          Unde, mă? Unde a plecat?, întrebă Ion, împleticindu-se.

-          Toţi cei care au reuşit să înveţe şi să cânte cântecele Ielelor sunt răpiţi şi dispar fără urmă.

-          Dar a spus că nu ştie cântecele lor. – se agită Nina.

-          Nu ştie pe naiba! A şi jucat cu ea în horă!, completă Spânul.

-          De unde ştii?

-          Pedepse cumplite primesc cei care refuză invitaţia la horă. El auzise cântecul şi era sănătos. L-a strigat de trei ori. Şi nu era mut. Dacă erau mai multe, sigur ar fi rămas mut. Aşa, a jucat cu ea şi ea nu l-a blestemat.

Sfânta Duminică se aşeză între ei:

-          S-a dus pe Săcălin.

-          Şi nu putea să ia Coloana cu el, măcar?, întrebă ironic Cadmon. Ne-ar fi scutit de un drum.

-          Ce naiba? E preot! Nu ştie ce face?, întrebă şi Marele Marinar.

-          Ba, tocma’ că ştie. S-a dus la femei!, râse absurd Savin, împingându-se în Nina care a roşit brusc. Apoi, a zis:

-          Mă duc să îl anunţ pe Cohen.

Savin i-a luat urma şi a plecat după ea:

-          Ce faci, păpuşă?

-          Dispari.

-          Nu îţi aminteşti de mine, ieri?

-          O să vărs! Lasă-mă în pace!

-          Ieri m-ai vrut!

-          Am fost beată! M-ai îmbătat şi m-ai forţat!

Savin a prins-o de mijloc şi i-a strâns atât de tare sânul drept în mâna bătătorită încât fata a scâncit de durere.

-          O să mă vrei din nou, târfă!

-          Târfă?! Ai fost primul, porcule! Şi eram beată! Idiotule!

-          Mişcă-ţi curu’ şi cheamă-l pe Cohen. Ne vedem noi mai încolo.

I-a tras o palmă pe fundul mic şi vânăt, împingând-o trei paşi mai în faţă. Fata, acoperită de ruşine şi supărare, a ajuns în nordul insulei, unde era Cohen aşezând capete de cai în suliţe.

Oprit din decorarea porţilor nordului cu capete de cai, Cohen a privit-o plin de sânge pe Nina, alergând zănatică către el.

-          Lasă caii! L-au luat!

-          Poftim?

-          Da!

-          Cum l-au luat?

-          A început să cânte un cântec şi a muşcat din aer, ca o pasăre, în timp ce căluşarii jucau pe el!

-          A ştiut! A învăţat cântecul lor! Trebuie să mergem după el!

Cohen a încălecat şi a tras fata după el pe cal. De sub fusta lungă până la pământ i s-a văzut genunchiul lovit şi vânăt şi o zgârietură mare pe picior.

-          Cine ţi-a făcut asta?

-          Ce?

-          Cine te-a lovit?

-          Nu… m-am lovit singură ieri. Jucam şi am picat, în timpul ceremoniei.

Cohen a tras frâiele calului, a coborât de pe cal şi i-a ridicat haina lungă. Avea picioarele vinete şi muşcate şi sus, pe pulpă, două tăieturi în formă de valuri.

-          Cine?

Fata a început să plângă.

-          Nu te teme. Spune-mi doar cine.

-          Unul din oamenii mării.

-          Cine?

-          Savin.

Cohen a îmbrăţişat-o. Nina a izbucnit în lacrimi. O durea tot corpul, parcă ar fi fost bătută toată noaptea.

-          Ai mai spus cuiva?

-          Nu.

-          Nici tatălui tău?

-          Nu.

-          Trebuie să îi spunem.

-          Nu încă. După ce îl găsim pe Dara. Dacă află acum, nu va vrea să mai meargă cu voi în căutarea lui, şi aveţi nevoie de el. Singuri nu veţi avea izbândă.

-          Nu. Îi spunem acum.

Au ajuns curând la locul unde erau toţi adunaţi. Deja erau păreri împărţite. Bătrâna Roşia strângea mărgele de pe joc, mărgele lăsate de ea azi-noapte.

-          Nu mergem după el! Eşti nebun? – i-a strigat Spânul Marinarului.

-          Va muri în ghearele lor, răspuse Spânului bucătarul deznădăjduit.

-          Nu mergem după el, a spuns şi Ion. De ce să îi stricăm bucuria?

Cohen i-a făcut semn lui Alecu să intre în casă. Marele Marinar i-a urmat şi el. Preotul a ridicat haina Ninei, care înecată în ruşine sughiţa între lacrimi. Pe spatele Marinarului s-a ridicat un sloi de gheaţă.

-          Care dintre ei?

-          Savin, a răspuns Cohen.

-          O să-l omor!

Alecu a ieşit cu un pumnal în mână, şi fără să se uite înapoi, i l-a înfipt drept în inimă. Femeile adunate au început să strige, marinarii şi-au scos săbile şi în curând toată insula se bătea. Ion însă a fost scăpat de bătrâna Roşia din focul luptei şi a fugit. Nimeni nu ştia de la ce a pornit lupta, dar toţi se luptau unii cu alţii. Cei de pe insulă l-au omorât pe ajutorul bucătarului şi i-au ars trupul.

Curând toţi au aflat ce se întâmplase cu fata. Prinşi de oamenii furioşi, marinarii au fost legaţi de mâini şi picioare şi trimişi pe barcă înapoi spre Luţeţia.

-          Alecu! Alecu, ascultă-mă!

-          Cohen! Voi mi-aţi adus moartea în casă! Fratele meu, Marele Preot, mi-a trimis o cohortă de laşi, violatori şi bastrarzi care mi-au prăpădit insula!

-          Nu e aşa!

-          Nu e aşa?! Uită-te la fiicele mele! Cea mare e ruptă, cea mică nu mai e deloc! Ce mi-a mai rămas?

-          Îmi pare rău, dar….

-          Dar ce? Mi-am lăsat copila să moară ca să scoatem Insula la viaţă şi laşul de nepotu-meu s-a refugiat între iele fără să ia Coloana cu el. În timpul ăsta, un om trimis de el mi-a necinstit cealaltă fată! Mai am o fată, o vrei şi pe ea?

-          Ştiu că îţi e mare durerea.

-          Nu ştii nimic! Să plece! Dacă tu vrei, în numele iubirii de preoţi, poţi să rămâi până va ajunge Coloana în Săcălin. Dar ei, să plece!

-          Oricum, cel ce te-a rănit e mort. Nu se mai poate face nimic. Nu pedepsi tot echipajul pentru el.

-          Frate-său nu e mort. Dar va fi omorât! Am spus!

Preotul a trântit uşa în urma lui. Înăuntru plutea un miros cald de levănţică dinspre camera fetelor. A bătut încet la uşă. În spatele coloanei ascunse aici, atârna din grinda de lemn cearceaful roşu de catifea cu care o acoperise Marele Marinar. De capetele ei, într-o baie de flori, erau strâns legate corpurile neînsufleţite ale fetelor lui Alecu. Nina şi Zina erau atât de apropiate încât atunci când Nina a decis că nu poate îndura ruşinea şi nedreptatea care i s-a făcut, Zina a luat-o în braţe şi s-au ascuns în spatele morţii de care, de bună seamă, nu se temeau.

Cohen s-a întos în curte, acolo unde dormise noaptea dinainte. La răsăritul zorilor, lângă el erau două moviliţe de pământ care apăruseră acolo peste noapte. Nu a întrebat, iar Alecu nu i-a spus. Fetele pur şi simplu nu au mai fost.

 

Burta corabiei s-a opintit în pământul negru. Alecu a văzut de departe pânzele albe ale corăbiei ce venea spre el, spre insula lui retrasă faţă de lume, suficientă sieşi.

-          Frate!

Cohen l-a sărutat pe Alecu e obraz. Şi pentru câteva secunde au rămas îmbrăţişaţi ca doi oşteni pierduţi pe front care după o lungă bătălie se reîntâlnesc. Cu o bucurie sinceră care aproape trece peste victorie sau înfrângere.

-          Anul acesta se împlinesc încă o mie de ani, bătrâne…

-          O mie de ani, a suspinat ca pentru sine Alecu.

-          Ştii de ce am venit.

-          Ştiu, a încuviinţat clipind apăsat.

-          El e Dara, a continuat Cohen, făcând un pas în spate şi arătând, din mulţimea marinarilor obosiţi un tânăr preot neîncercat, cu chipul frumos.

-          Ho-ho! A plecat cu un pumn de carne fratele meu. Şi acum, mi-a trimis un om. Timpul e prea aspru cu noi, bătrân prieten… Le dă aripi copiilor iar pe noi ne lasă desfrunziţi!

Alecu l-a îmbrăţişat cald pe Dara care s-a lăsat pe genunchiul stâng, aşteptând binecuvântarea preotului bătrân al locului.

-          Vino, fiule. Veniţi toţi, veniţi să vedeţi ieslea şi tinerii sacri din anul acesta. Ielele vor veni în curând pe insulă în Săcălin iar voi doi va trebui să mergeţi, nu veţi vedea toată sărbătoarea. Nu veţi prinde aici următorul răsărit. Dar azi trimitem solul spre Cernunos.

Ritualurile acestui loc se învârteau în jurul semnificaţiilor date cerbului, precum în Lutetia. În amintirea sacrificiului lui Cernunos, la trei zile de la creşterea vâscului şi începerea nunţii taurului – iniţiată odată cu plecarea marinarilor spre Insula Şerpilor -, unul din cei optsprezece tineri o întâlnea pe Sfânta Duminică. Era o onoare ca unul din ei să fie ales ca mesager şi să fie trimis spre Zalmoxis*. Dacii nu se temeau de moarte. Dar respectau chemarea sângelui cu abnegaţie.

-          Cine este alesul?, a întrebat Cohen.

-          E ciudat că întrebi asta, frate. Anul acesta încă nu s-a prezentat. Dar Sfânta i-a dat de ştire. Va veni clipa când vom vedea.

-          E jertfa cu număr plin; trebuie să fie cel mai curat dintre curaţi.

-          Da. Două sute cincizeci. Un număr plin pentru inima mea plină…

-          De ce ai inima plină, Alecu?, şi-a întors capul şi l-a privit din dreapta.

Alecu l-a căutat pe Dara cu privirea. Era departe.

-          Sunt slab, Cohen. Am îmbătrânit şi prea multe sacrificii am văzut. Zeii sunt tot mai flămânzi. – Mi-e scârbă de temerea mea şi haina preoţiei îmi curmă vcea, nu pot da glas temerilor.

-          Tu trebuie să fi tare, Alecu.

-          Întotdeauna.

S-au apropiat de casa joasă a preotului din Insula Şerpilor. Cele două fete mai mari ale preotului spălau hainele pentru tinerii mesageri: pentru un băiat şi pentru o fată, ca indiferent care va fi tânăru ales, hainele să fie proaspete şi curate. Norina alerga de obicei în faţa musafirilor. Acum curtea a rămas liniştită şi tăcută.

-          Unde e fiica ta cea tânără?

-          Trebuie să fiu tare întotdeauna, Cohen.

Au tăcut amândoi o fracţiune de secundă. Apoi druidul abia ajuns, a continuat:

-          Dara a fost ferit; el a ales de mic preoţia.

-          Fetele mele, nu. Două au trecut de acest prag, dar cea dragă inimii mele e în pădure.

Cohen l-a prins de umeri şi l-a strâns puternic:

-          Îmi plânge inima pentru tine, frate. Dar viaţa cere sânge şi dacă e din al tău, va trebui să ai îndoită putere. Să îţi alungi teama. Singur ţi-ai înhămat sufletul la plug, deci nu dispreţui plugul când îţi ară inima. Lasă-l să ţi-o omoare şi Cernunos o va primi ca pe fiica lui.

-          Mi se vor crăpa dinţii de durere dacă pe ea o va cere Cernunos. Se vor sfărâma ca o bucată de cretă şi nimic nu mă va putea alina. Totuşi, voi fi tare şi îmi voi îmbrăca durerea în haine de sărbătoare. Întotdeauna.

Seara îşi încheia fermoarul peste cerul de lapte al zilei de vară. Pe sângele cerului s-a închis pădurea care părea că muşcă din rotocolul de foc. Din poiana taurului bălţat, tinerii şi fecioarele au plecat înconjuraţi de Preotesele Soarelui dansând în cercuri concentrice, cu animalul împodobit şi tinerii sacri în mijloc. Erau conduşi de ele spre stâncile joase şi abrupte. Haina albă de in subţire a mesagerului lipsea din curtea lui Alecu, dar fetele nu au văzut cine a luat-o.

Dara şi Cohen priveau de la poalele stâncilor. De pe stâncă, Cohen învăţa poporul şi le repeta ceea ce avuzeau la fiecare patru ani: „Să fie primit mesagerul nostru. În suliţe va sări şi va muri fără durere – atunci sufletul lui va fi primit de Cernunos. Şi inimile noastre vor fi învăluite de protecţia lui: vom avea iar grâne, vom avea soare, iar Insula se va trezi dintre ape. Dar nemurind mesagerul, îi vom cunoaşte fărădelegea şi blestemul celor patru ani neroditori nu va părăsi casa lui. Iar corpul i-l vom rupe bucăţi cu suliţele noastre, pentru ca durerea să îi fie sporită nebănuit de mult.”

Oamenii aşteptau în tăcere, ascultând cuvintele lui şi cântecul preoteselor.

Ajunşi sus, feciorii au săltat pe braţe tânăra fată. Pe cap avea o coroană de flori de câmp şi ia îi era descheiată pe piept. Picioarele desculţe îi erau curate, proaspăt spălate în apa taurului, iar braţele albe nu se ţineau de umerii celor din jur. Îşi era suficientă ei îsăşi, neaşteptând izbăvirea de unde nu putea veni. Aştepta zeul.

Preotesele au închis cu fluierături jocul. Părul ei galben şi lung era prins într-o coadă lungă care pica în valuri peste oasele spatelui ce i se vedeau lipite de ie. Şuviţele mai scurte i se desprinseră şi se zbăteau în jurul capului ei în ritmul vântului, ca o aureolă reală de aur, sclipind în focul asfinţitului.

Glasul preoteselor s-a stins. Poporul a izbucnit în strigăte: se îmbrăţişau, se sărutau, se strângeau la piept şi aşteptau să vadă sângele ei curat curgând subţire ca fumul de tămâie spre zeu. Apoi, s-a făcut linişte oarbă.

Flăcăii au ridicat-o prima dată; şi poporul, parcă prins de o febră usturătoare, a chemat-o cu un singur glas:

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Aşa întreba de fiecare dată poporul frenetic, îndeplinind ritualul. Cerbul locuia în fiecare din ei, glasul lui răzbătea prin vocile lor. Dacă nu ar fi fost aşa, ei oricum nu ar fi ştiut. Ei cunoşteau o singură realitate. Catin îi ura. Curelele din coajă de cireş nu îi puteau ţine sufletul în trup. Dacă ar fi ştiut, le-ar fi făcut groase şi împletite cu piele.

-          Iată! Îmi văd strămoşii chemându-mă pe nume!

S-a auzit vocea clară şi curajoasă a Norinei.

-          Să ţi se deschidă drumul printre sălcii, calea să-ţi fie lină iar trecerea să-ţi fie iubită de Cerb!, a răspuns Alecu salutului ei.

Sfânta Duminică şi-a strâns aripile în jurul inimii, vroind să-l audă pe Cernunos strigând-o şi spunându-i să oprească jertfa. Dar Cernunos tăcea ca un zeu mort. Preotesele au început să cânte din nou în surdină, crescând cu fiecare salut cântecul şi intensitatea lui.

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Poporul vroia ca sufletul ei să se înalţe. Dacă ar fi ezitat, ar fi împins-o ei în suliţe, rupând-o şi omorând-o în chinuri pentru păcatul ezitării. Cu toate astea, ea nu îi ura.

-          Iată! Îmi văd fraţii chemându-mă pe nume!

Cohen ţinea magnetic contactul vizual cu ochii împăiănjeniţi de lacrimi ai tatălui mesagerei.

-          Să ţi se deschidă drumul printre sălcii, calea să-ţi fie lină iar trecerea să-ţi fie iubită de Cerb!

Catin îi simţea oasele bazinului stând să rupă ia subţire în timp ce îi cobora trupul plăpând până la pământ. Ea nu se uita la el. Părea că vrea să păşească, aşa cum ar fi păşit un om în faţa căruia se deschidea un drum.

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Preotesele erau în extaz. Fluierele le păreau continuări ale degetelor revendicate de natură, iar dansul lor era împrăştiat acum prin mulţime, dezbrăcându-şi hainele negre şi strângând pe piept şi pe coapse hainele roşii, subţiri. Dansau lăsate pe spate, cu bazinul înainte şi picoarele desfăcute. Bărbaţii intrau în jocul lor, uitând de lumânarea vie urcată în vârful stâncii. Ajutorul bucătarului şi Spânul s-au prins în joc, împreună cu ele. Savin a prins una dintre femei şi a dispărut cu ea din mulţime.

-          Iată! Îmi văd surorile chemându-mă pe nume!

Şuviţele desfăcute îi rămâneau în urma corpului ridicat peste umerii flăcăilor şi lăsat jos între strigări.

-          Să ţi se deschidă drumul printre sălcii, calea să-ţi fie lină iar trecerea să-ţi fie iubită de Cerb!

Norina ştia de mult poemul morţii, îl spusese de atâtea ori în minte sau îl rostise cu mesagerii jertfiţi din patru în patru ani. Ridicând-o ultima dată, faţa rotundă şi albă i s-a luminat şi buzele i s-au liniştit tainic.

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Se auzi din nou chemarea. Mii de culori se amestecau în vârtejul de jos al capetelor săltăreţe. Cântecul era atât de puternic acum, încât abia se mai auzea răspunsul ei – poate numai cu inima. De jos, scena nu era tragică: era un mesager care îşi lua zborul. Doar de acolo, de sus, Catin ura culorile.

-          Iată! Văd scara nemuririi întinzându-se înaintea mea!

Şi a făcut un pas în faţă, călcând pe o treaptă văzută numai de ea.

-          Să îţi găsească inima curată, chip de lut!, a auzit Norina în zbor.

Atât de frumos… „chip de lut”. Aşa îi spunea el când era mică şi se lovea. Zâmbind, a îmbrăţişat cerul curajoasă, lăsând cuvintele să se piardă în vânt, să se împrăştie pe faţa ei, pe haina ei deschisă de in subţire, pe mâinile ei fine.

Trupul drept şi simplu i-a picat ca un fulg în pădurea de suliţe. Nu a fost nimeni acolo să ceară izbăvirea ei. Nu a fost nimeni să o ajute, să îi mângâie inima de copil. Nu a fost nimeni care să plângă sau să scoată suliţele negre din pântecele ei. Au perforat-o ca dinţii unor fiare şi au rămas cu ea înfiptă în vârfuri; cu faţa în sus, cu ochii şi gura deschise spre cer într-o sărutare amară de cireşe.

Nu s-a zbătut. Nu a privit spre ei. Şi-a lăsat duhul să se ridice, să o privească de sus. S-a văzut întinsă peste suliţele negre de lemn şi piatră. O suliţă i-a trecut prin piept, zgâriind peretele inimii şi scoţând cu cap ascuţit şi roşu din trupul ei cuminte. Alta i-a trecut prin pântece. De vârful ei era lipită o aşchie de os smulsă. A treia i-a trecut prin umărul drept, ridicându-i mai sus partea dreaptă a corpului, de parcă ar fi înaintat cu un umăr spre cer. De parcă ar fi sărit într-o uşa masivă de lemn şi ar fi dărâmat-o cu fragilul ei umăr. Într-un mod sfâşietor, zâmbea.

Nu a ţinut în ea nici duhul nici sângele mai mult decât i-a fost dat să le aibe. Le-a dezlegat atunci când, cu ochi de mesager, a văzut scara strămoşilor deschizându-se înaintea ei. Sufletul i s-a scurs ca o călimară de cerneală transparentă pe cer, amuţind asfinţitul. Sângele i s-a picurat pe cele trei picioare de lemn şi piatră pe care le primise.
Poporul cânta şi dansa dezlănţuit. Vinul curgea printre picioarele suliţelor, amestecând sânge şi lut. Scena era la fel de tristă pentru ei precum expedierea unui plic.

 

Dacii nu se temeau de moarte.

 

Au băut vin şi au mâncat turte coapte în ţest de piatră. Noaptea, după miez, i-au coborât trupul alb de spumă din suliţe. Fetele tatălui ei i l-au legat în panglici albe şi coajă de cireş şi i l-au pus pe barca umedă care s-a aprins de la prima scânteie, arzând cu foc. Lumina toată marea şi cerul părea că se sprijină în flacăra lui albă ca pe un mare şi viu stâlp.
Alecu nu a mai vorbit despre mesager. S-a retras în casa lui joasă, chemând marinarii să rămână la el peste noapte. Dar Dara şi Cohen au rămas afară, dormind sub marele stejar din curte. De acolo, se vedea marea. Focul s-a stins în mijlocul mării şi pământul a început să tremure. Din apă, din nimic, pământul s-a strâns şi s-a închegat. Şi au apărut brazi şi stejari şi mesteceni. Şi pământul a tot crescut departe, în zare. Oamenii au plecat să nu audă cântecul ielelor. Insula Săcălin respira din nou, umplându-şi plămânii cu mirosul ars al jertfei. O lumină străvezie a cuprins-o treptat, până a părut că arde blândă şi fermecată. Şi au adormit amândoi ca vrăjiţi.
Atunci Dara a auzit ca prin vis un puternic sunet legându-se de altul, voci cântând şi legănându-se în jurul lui. Când a deschis ochii, a văzut un fum străveziu plutind ca pe ape deasupra lui. Era sus şi îl privea, ştia sigur că îl priveşte. A închis ochii, să nu o vadă, pentru că nu îl strigase încă. Cânta fără să se oprească. A rupt vâsc din stejarul de deasupra lui şi a băut din fântâna de lângă el. A cântat până au răsărit zorile. Cohen nu a auzit nimic.

 

Dimineaţa, soarele a început să ardă slab curtea casei preotului. Dara urmărea tăieturile lăsate de iele în stejar şi număra tulpinile de vâsc tăiate din vârf. O tulpină pentru fiecare dintre ielele strânse pe insulă. Nu mai era fir de vâsc în stejar. Dintr-o dată, tot seninul s-a topit într-o negură albastră, groasă ca o pâclă de ceaţă. A venit peste el un rotocol de frunze de vâsc, care l-a sufocat ca un fior cumplit. S-a lăsat jos, strângându-şi genunchii la piept.

-          Dara…

Un glas subţire i-a mângâiat urechea, dând de-o parte şuviţele de păr care îi atârnau pe umeri. A simţit o sărutare caldă pe ureche.

-          Preot al Cerbului, te-am aşteptat. Vino, Dara. Vino acasă.

A tăcut, strângându-şi mai tare haina pe care începuse să i-o deschidă pe piept.

-           Vino, Dara, sunt în poiana deschisă, în Insula Săcălin, şi te aştept cu dans şi cântec.

A deschis ochii. Cohen îl trăgea de braţ, smulgându-l din centrul cercului. Pământul a rămas pârjolit în jurul lui; se simţea proaspăt trezit dintr-un vis cumplit de dulce şi deznădăjduit de ameţitor. Chipul ielei care i-a cântat avea atâta iubire încât încâ îi stăruia în minte şi părea că îl vede peste tot; avea în mână o lumânare care dădea lumină, deşi era plină zi şi mai era numai un ciot din lumânarea arsă până la capăt. Nu ştia cât a durat cântecul, dansul, deschiderea cămăşii, dar s-a trezit întins pe jos, pe iarbă, bolnav ca de moarte, cu Cohen şi Alecu lângă el. Nina, fata mare a preotului, îi ştergea spatele zgâriat de mâini de femeie care încă sângera. Zina îi spăla picioarele.

Lumina ardea pământul în acea dimineaţă. Părea o perdea subţire de acid care învăluia toată scoarţa pământului, aprinzând copacii. S-a trezit cu un cap mic, blond, plutind deasupra ei. Şi nişte aripi subtiri, de libelulă, îi gâdilau fruntea. Simţea şi cele două picioruşe infime şi palmele micuţe, cât un vârf de ac, sprijinindu-se de nasul ei; credea în nemurire – dar îşi dorise atât de mult să o guste mult mai departe de acum:

-          Eşti palidă, copila mea.

Sfânta Duminică i-a sărutat fruntea acoperită de ceaţa dimineţii.

-          Sunt palidă, Sfânto?

-          Cerbul m-a trimis în aşternuturile voastre azi-noapte şi mi-a arătat inima curată care mâine spre seară se va înălţa spre el.

-          Cerul se va curăţa de nori, va fi roşu. – s-a ridicat Norina în picioare. – Se va umple de sângele soarelui chemat de preotese, iar focul îmi va înghiţi trupul trimis arzând pe mare spre Insula Ielelor. Unde corpul îmi va fi consumat, va apărea din apă uscatul.

-          Inima ţi-e despicată de sabia îndoielii, mică făptură.

-          Îndoială? Da…

Departe, Catin aţâţa focul care încălzea taurul.

-          Aş fi vrut să am şi să port cojoc nou la iană. Să îl port mândră prin sat. Aş vrea să îl pot iubi pe cel de care inima mea s-a lipit şi să îmi văd tatăl la bătrâneţe.

A ridicat capul şi a privit-o. Printre frunze şi ramuri îi vedea chipul mic şi rotund vorbind în răcoarea dimineţii cu sfânta care aduna într-o frunză lacrimi de pe faţa ei. Ea nu l-a văzut. Catin a înţeles că o zi, numai o zi îi mai este dat să o vadă.

-          Trebuie să spun cuiva? Nu vreau să spun. Vreau doar să urc acolo, pe stâncă şi să mă arunc în suliţele lor.

-          Nu trebuie să spui.

-          Pot să mă ascund de ceilalţi? Aş vrea să nu îl mai văd pe Catin, tata să nu mă găsească.

-          De ce?

-          Pentru că sunt slabă, sfânto! Sunt slabă şi mi-e frică! Şi dacă ar şti că îmi este frică, l-aş dezonora pe tata iar Catin m-ar dispreţui cu toată inima lui.

-          Teama de a nu-i tulbura este mai mare decât teama de moarte. Trebuie să plec. Tu decizi dacă le spui sau nu. Dar să nu te abaţi de la porunca mea.

Sfânta a zburat. Inima Norinei s-a rupt.

S-a apropiat de ea încet, dând frunzele şi ramurile de cireş sălbatic la o parte. Ea l-a privit tăcută. În dimineaţa aceea, era deosebit de frumoasă. În păr avea fire de trifoi care i-au rămas din culcuşul de fân; şi mirosea a pădure.

-          Uite, un trifoi cu patru foi, a zâmbit el culegând un trifoi din părul ei galben.

-          Va trebui să plec.

-          Ştiu.

Catin s-a sprijinit cu braţul de un cireş cu fructe amare din care ieri făcuse curele pentru mesager.

-          Hai să fugim!

-          Poftim?

-          Fugi cu mine în pădure. Acolo unde nici ielele nu ne pot găsi, acolo unde nimeni nu se încumetă să meargă.

Norina a făcut câţiva paşi înapoi, speriată de ceea ce i-a spus. S-a aşezat uşor în iarbă, în poiana deschisă, cu privirile spre taur. El a urmat-o.

-          Unde să fugim?

-          Nu ştiu, i-a întors Catin capul spre el. Acolo unde nu îndrăzneşte nimeni să meargă.

-          Există un asemenea loc?

-          Trebuie să existe!

-          Catin, pădurea nu se va deschide în faţa noastră niciodată… Cernunos îmi cere trupul.

-          Nu îmi pasă! O să lupt cu pădruea, chiar şi cu Cernunos o să lupt! Nu e drept!

-          Dar… puteai să fi tu. Am ştiut amândoi că putem fi aleşi. Şi nu ne-a fost frică.

-          Nu mi-e frică de moarte; mi-e frică de viaţa fără tine. Te rog, haide să fugim.

-          Nu, Catin. Pentru Cernunos, pentru tata, pentru popor, pentru Coloană, nu voi fugi.

-          Pentru mine?

Norina a tăcut. S-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de cireşul sălbatic fără coajă. Părul i s-a lipit de tulpina goală şi amar-lipicioasă. Şi-a strâns genunchii sub rochia albă cu mâinile zgâriate dar fine.

-          Taci.

-          Pentru mine?

-          Taci!

Catin şi-a şters lacrima care i se scurgea uşor din ochiul drept. Apoi a îndraznit din nou.

-          Vino cu mine.

Norina nu i-a mai răspuns. S-a ridicat în picioare şi a păşit spre taurul bălţat împodobit cu flori. Catin a fugit după ea şi a întors-o de mijloc spre el. A privit-o strângând în inimă usturimea refuzului ei.

-          Nu sunt laş, sunt îndrăgostit, Norina!

Ea şi-a întors faţa. Prinzând-o uşor de barba chipul mic, i-a şoptit aproape de buze.

-          Te iubesc.

A încercat să o sărute. Haina albă i-a tresărit uşor, lăsând să i se întrezărească umărul rotund şi alb, curat ca o lacrimă. Dar palma ei mică s-a smuls din mâneca largă a iei şi i-a brăzdat obrazul. Catin i-a dat drumul ca fulgerat, aproape împingând-o de la el.

-          Şi tu mă iubeşti!

-          Te urăsc! Dacă acum, când am nevoie de tine să fii tare eşti mai slab decât mine, te urăsc cu toată fiinţa mea! Eşti un prost şi un laş! Nu te-am iubit niciodată!

-          Minţi! Norina! Noriiiinnnnnaaaaaaaaaaaa!

Fata a alergat în pădure, lăsându-l în urmă. S-a sprijinit de primul brad, cuprinzându-i tulpina scorţuroasă care i-a lăsat dâre verzi de licheni şi muşchi pe rochia albă. A înaintat apoi în pădure şi s-a pierdut în ea pentru ultima dată. A adormit frântă la rădăcina izvorului din care taurul bea şi frunzele au acoperit-o.

-          Moartea nu a fost niciodată sfârşitul, nu poate să fie nici acuma. Moartea e un drum. Mintea mea crede în moarte – în dragoste crede numai inima mea înşelătoare. Sufletul ştie că e nemuritor.*

 

***

 

Un râs subţire de copilă îi întâmpină prima deschidere a pleoapelor.

-          Ai dreptate! Chiar vorbeşte în somn!, i-a strigat lui Cohen mica zburătoare.

Dara a sărit ca ars în picioare, scuturându-se de râsul ei binevoitor.

-          Aaaaaaa!

S-a smuls din pat atât de repede încât a dezechilibrat-o de tot; iar mica făptură a picat pe spate, pe aripi, ca un nasture rotund. S-a ridicat apoi rapid de pe jos, şi-a scuturat aripile şi a zburat prin hubloul rotund, deschis peste noapte.

Cohen stătea în picioare, lângă el, încheindu-şi sandalele.

-          Ce-a fost asta?!, a întrebat Dara uimit şi speriat nejustificat de mult.

-          Tocmai ai trântit-o pe Sfânta Duminică de podea. Nimic mai mult.

-          Sfânta ce?

Cohen l-a privit zâmbind.

-          Te-a urmarit toată noaptea. E copilă încă, are abia o suta de ani. Peste o mie de ani, când va apărea din nou Săcălin, va fi o tânără frumoasă. La fel de mică, totuşi. Sau poate îşi va dori să crească – ea stie.

-          Dar ce era?

-          Sfânta Duminică. E ocrotitoarea acestor ţinuturi. Marele Marinar a ajutat-o să scape de vrăjile ursitoarelor la naştere, ascunzând-o. Acum i-a trecut vremea de ursit. Şi ne-a ajutat, ne-a suflat vânt în panze. Apoi a vrut să te vadă. Şi tu ai reusit să o sperii.

-          Dar… nu am vrut, m-a speriat ea pe mine… Nu am ştiut…

-          Stai linistit, se va întoarce. Sigur te vei reîntâlni cu ea. Hai la masa.

Echipajul era deja la masă. Mai aveau de mers o jumătate de zi dacă cerul rămânea limpede. Cazanele bucătarului au bulbucat într-o cremă galbenă, păstoasă, densă, cu brânza de oaie şi mei.

-          Asta ce mai e?, a întrebat Dara, tăind cu lingura o bucată din crema sărată care încă lăsa aburi să se ridice.

-          E mâncarea tradiţională a locului.* E bună, încearc-o.

Oamenii mâncau. Spânul a început din nou, de parcă ar fi vorbit singur toată noaptea:

-          De Iele, dintre toate făpturile şi creaturile lumii, să te temi. Ele sunt cele mai de temut. Nici unele n-au atât de multe nume alese ca ele, nume de preţ, inventate de oamenii temători pentru a le îmbuna, pentru a nu atrage asupra lor nebunia ielelor. Ielele sunt duhuri, cu feţe curate de femei tinere; câte trei, cinci, şapte, nouă, doistrăzece de obicei, de o frumuseţe orbitoare. Sunt îmbrăcate cu haine din fir subţire, au zale pe piept de sub care se întrevăd sânii şi brăţări de clopoţei la picioare. Îşi poartă părul lung cât statura lor desfăcut şi îşi aruncă una alteia în păr flori.

-          Da, să te temi să nu se prindă că eşti însurat, dacă eşti., zâmbi Ion cerând aprobarea lui Savin care venise cu un râs înfundat cu gura plină de mâncare.

Dara însă îl asculta cu atenţie pe Spân.

-          Oh, iarăşi, Spânule?, l-a întrerupt Iorgu, bucătarul. Şi eu ştiu multe din auzite, dar nu mă pun să împui capul oamenilor de dimineaţă.

-          Ce ştii?, şi-a ridicat căpitanul ochii spre el, în timp ce sorbea dintr-o cană ceaiul fierbinte de zahăr ars.

-          Eh… din auzite.

-          Nu ai spus niciodată că ai ştii ceva de Iele. Hai, spune-ne. Poate îi ajută. Eu aşa cred, a concluzionat Cadmon. Eu aş vrea să ştiu orice. Şi m-ar ajuta oricine ar putea să îmi spună ceva despre ele.

-          Ce să se ştie? Voi nu sunteţi bărbaţi, voi nu visaţi? Şi eu aş vrea să danseze o horă de nouă fecioare goale în jurul meu. Şi încă ce le-aş face!, râse Savin.

-          Eşti prost!, concluzionă Cadmon.

-          Prost, da’ ştie ce vrea! Auzi, Savine, poate vin la comandă, ca femeile din port!, râse şi Ion.

Iorgu se aşeză pe scaun, cu privirea mereu aţintită spre Dara, căutând privirea lui.

-          Oamenii îşi pun leuştean le geam, să crească. Ielele se feresc de el. Babele şi vracii poartă la curea câte trei căţei de usturoi, ca să nu-i bântuie. Sau rădăcini, mai folosesc rădăcini de odolean, avramesă.

Cohen s-a ridicat de la masă. Era o zi clară, care abia începea. Purta o haină maro-închis, un fel de cenuşiu uscat. Probabil fusese cândva neagră. În mâneca largă, purta o punguţă mică, cât să încapă în ea doi bani de aur. Dara şi-a întors capul după el. L-a privit câteva secunde.

-          Bine. Eu cobor în cameră, s-a ridicat şi Dara de la masă. Cerbul îmi aşteaptă rugăciunile.

Cohen l-a urmat peste câteva minute.

Dara tocmai deschidea hubloul în timp ce Cohen cobora scara de lemn.

-          Arată-mi.

-          Ce?

Dara l-a privit cu capul plecat spre stânga, răbdător.

-          Bine. Iată.

Din mâneca largă a hainei, Cohen a scos trei mărgele rupre dintr-un lanţ, doi cercei nepereche şi un mic inel de aur.

-          Într-o seară, se făcuse horă în sat. Din satele vecine au venit fete şi băieţi. Când să se termine Sărbătoarea Taurului Înstruţat, din munţi, din pădurile de sus, s-au auzit cântece. Cântau ielele. A doua zi dimineaţă, tinerii au ajuns în sat. Şi până seara nu au ieşit la câmp. Una din fetele care a fost la joc şi care se rătăcise puţin prin pădure, avea faţa plină de semne de arsuri. Se întâlnise cu ielele. I-au vândut mărgele, cercei şi un inel; fiindcă nu avea bani, ele i-au cerut să le lase să o sărute. Pe locul sărutărilor, i-au rămas urme.

-          Şi cum au ajuns la tine mărgelele?

-          Fata le-a aruncat pe apă. Pe apa Sâmbetei. Şi Sfânta Duminică le-a găsit în apa care trece la marginea ogrăzii sorei ei, Sâmbăta, şi le-a luat. Asupra ei nu au putere.

-          De ce nu o rugăm pe ea să ducă Coloana? Încep să mă tem.

-          E bine. Aşa şi trebuie, să te temi. Frica, în acest caz, e singura care va putea să te ţină departe de iele.

Dara l-a privit cu neîncredere.

-          Ielele sunt frumoase, tânăr preot. Zboară cu sau fără aripi, sunt tinere şi voluptoase. Însă rele şi vindicative; au trupuri mlădioase şi voci fermecătoare, s-a auzit o voce caldă din spatele hubloului.

Mica făptură cu paşi uşori călca abia atingând podeaua. Sfânta Duminică, tânără, cu capul blond şi mic, l-a îndrăgit pe acest preot neîncercat, ca pe copilul ei.

-          Te temi?, l-a mângâiat blânda Duminică pe fruntea-i traversată de gânduri.

-          Da; încep să mă tem, a răspuns Dara, încurcat de posibilitatea ca lui, Preot al Cultului Cerbului, să îi fie teamă.

-          Lasă-ne să-ţi punem în inimă cuvintele noastre, cuvinte pline de înţelepciune, care te vor feri de vrejele lor – l-a îndemnat Cohen. Temerea să îţi fie spre viaţă, nu spre moarte.

-          Vă ascult cu inima.

-          Sunt dansatoare desăvârşite; ştiu să învârtă hora ameţitor, fără să se încurce, fie că sunt trei, şase, nouă, doisprăzece sau chiar toate adunate. Dacă te-au prins în horă, nu mai ieşi din joc până nu îţi pierzi minţile. Ele nu mor, decât dacă sunt pedepsite de suratele lor şi numai pentru trădarea sânglui. Locuiesc în văzduh, în păduri, în peşteri şi se scaldă în izvoare. Părul le e lung şi curge nesfârşit pe umeri, pe braţe. Sunt sore cu drăgaicele, care dansează cu săbii în mâini. Sunt zănatice şi pot întoarce minţile unui bărbat aşa cum întoarce o bătrână fuiorul pe deget. De asta, eu şi Cohen, înţeleptul, îţi spunem să te temi. De iele şi de pofta tinereţii, fugi. Nu sta în calea lor. Pentru că nu există trecere.

-          Dansează în cercuri. Şi cercurile dansului lor rămân încrustate pe faţa pământului, ca arse cu o dâră de foc; iarba nu mai creşte decât târziu şi este verde închis – animalele se feresc să o mănânce sau calce măcar; crengile din jur sunt pârlite. Uneori se prezintă întregi, cu trupurile lor iluzorii de femei tinere, vesele; alteori… sunt fum şi ceaţă, completă Cohen.

-          Bine, mă voi feri de ele; dar dacă atât e de sălbatic acest loc, de ce tocmai aici trebuie să ajungă coloana? De ce atât de departe, şi de ce atât de uitată?

Şirul gândurilor le-a fost întrerupt de strigătele de pe puntea corabiei:

-          Ţărm! Am ajuns la ţărm!

Dara a intrat în cabina marinarului care îl aştepta cu două pahare de vin. Vin fin, aşa cum numai francezii ştiu să facă încă din timpuri vechi.

-          Sper să nu se termine înainte de vreme această călătorie, Dara.

-          De ce spui asta, Stăpân al Corabiei?

-          Vezi tu cât de întunecată e noaptea asta? Rar e atât de întuneric pe mare. Apa reflectă luna, e lumină pe barcă… Acum parcă plutim pe smoală. Nu e bine. Am spus oamenilor să nu mai fluiere după lăsarea întunericului *4, dar eu ştiu ce au făcut? Eu, oricum, mă duc ca la o înmormântare… Nici nu cred că mai contează.

Poate că marinarul nu vroia decât să fie ascultat, auzit.

-          Uite, aici am pus-o. Vezi? Am acoperit-o cu cearceaful ăsta mare de catifea roşie. Să nu se pună praful pe ea şi să nu se deoache*5. A mai rămas numai jumătatea de sus din piatra asta. Iniţial coloana avea mai bine de 5 metri înălţime. Şi la bază, un cub cu latura peste 90 de centimetri, care se micşora până la 74, cât are jumătatea aceasta de cub.

-          Ştiu. Trebuie să îţi mărturisesc, eu mi-am propus de mult să plec. Să văd lumea. Dar să mă întorc la Coloană, la noi. Va fi pustiu fără ea; şi nu ştiu cum ne vom mai putea jertfi boii albi fără umbra ei. Dar ştiu zeii, dacă asta au cerut.

-          Da, m-am gândit şi eu să plec de aici. Mai ales acum, că ea nu va mai fi văzută decât mult după ce eu nu voi mai fi. Data viitoare când se va ridica din apă insula, timpul meu va fi de mult trecut. Las totul în urmă şi uit drumul înapoi. Las aici tot ce are capacitatea de a mă întoarce vreodată înapoi şi chiar fără să am unde să dorm, nu mă întorc. Ce să spun… e o perspectivă care, pe cât de inedită, pe atât de sinucigaşă e. Pentru că departe, indiferent unde, îmi pierd siguranţa. Nu mai ştiu cine sunt. Identitatea, crezul, cunoaşterea… E ca şi cum aş strânge toată istoria într-un sac mare de in şi l-aş arunca pe apă şi aş sări după el. În afara faptului că s-ar duce imediat la fundul apei, m-ar trage după el. Aşa că… prefer să plec parţial. Să plec pentru moment. Să plec pentru un timp, căruia eu îi spun nedefinit. Şi cândva, mă voi întoarce. Poate. Sau nu. Dar oricum, plecarea îmi e mai uşoară; fără bagaje, fără lacrimi, fără încărcături emoţionale. Pur şi simplu, urc în barcă şi sunt plecat. Apa e singurul mijloc de transport care nu îşi va schimba niciodată traseul, nu?

Marinarul îl privi o secundă. Apoi, înghiţind vinul dintre dinţi, zâmbi:

-          Te-au speriat oamenii mării.

-          Vorbesc mult. Ştiu multe despre locul în care mergem.

-          Popor nomad, Dara… Gali.

-          Tocmai. Celţii, galii, dacii… nu mint. Nici băutura nu le poate stoarce minciuni.

-          Vă suntem fraţi.

S-a lăsat tacerea peste gândurile celor doi.

-          Tocmai. Noi, celţii, nu minţim. Şi nici galii nu mint.

-          Era copil normal pana la 11 ani.

Dara l-a privit întrebător.

-          Spânul. Apoi deodată, a rămas aşa, înţepenit, fără să se mai poată mişca, fără să poată să spună de ce, fără să mai poată vorbi, fără să mai crească.  De-asta are înălţimea şi mintea unui biet copil. Oasele au început să i se deformeze. Nici vracii şi nici preoţii nu au putut să îl cureţe de boala lui. Aşa a stat douăzeci de ani, ca un lemn uscat într-un pat. Apoi, i-a trecut. I-au rămas semne, însă. Nu a mai crescut, dar poate să umble şi poate să şi dea o mână de ajutor. L-am luat de pe malul Mării Negre, când am rătăcit acolo pentru câteva zile. În urmă cu mulţi, mulţi ani – le-am pierdut şi eu numărul. A stat în bătaia săgeţii trei zile, fără să se mişte, pentru ca să vedem că e om şi nu spirit. Apoi s-a apropiat.

-          Şi ce se întâmplase, de ce a paralizat?

-          Într-o noapte de primăvară le-a văzut; le-a urmărit nopţi în şir, iar ele nu l-au sesizat. Într-o noapte, însă, a alunecat pe nişte ciuperci lăsate de ele în urma lor. Numai în urma lor cresc ciuperci de acel fel. “Lingura zânei”. Şi l-au văzut. Le-a deranjat, iar ele l-au schimonosit pe viaţă. Nici un muritor nu le poate vedea fără să plătească atât de greu preţul.

-          Doar în Insula Săcălin, acolo unde trebuie ascunsă statuia.

-          Da; pentru trei zile, le putem vedea, dori, putem tânji după ele; dar niciodată, niciodată să nu le priveşti în ochi şi să nu îţi închipui că vei putea să o ai pe cea mai urâtă dintre ele măcar. Deşi, toate sunt frumoase de îţi iau lumina ochilor. Să nu îţi doreşti acest lucru şi să nu întinzi mâna spre acest păcat.

Abia se mai auzea marea, scârţâind corabia între palme, amestecând vinul în paharele clătinate uşor de talazurile ei. Abia mai respira viaţa de sub pelicula ei de apă şi corabia părea că înainteaza înspre moarte, nu înspre larg. Şi largul părea o închisoare a mării, largul însuşi era închis.

-          A fost o zi lungă. Mâine ajungem târziu, spre seara. Mai bine odihneşte-te şi dormi; pe Insula Şarpelui vom face prima oprire; acolo eu şi echipajul vom rămâne de pază pe insulă, cât timp tu şi Alecu veţi merge să lăsaţi coloana pe Insula Săcălin.

-          Nu ne însoţiţi?

-          E mai bine asa. Oamenii mei sunt imprevizibili şi nu risc să stricăm rânduiala ielelor. Dincolo de faptul că putem plăti cu viaţa, soarta coloanei e în joc.

-          Ce e cu gemenii ăia – apropo de oamenii imprevizibili? Mi s-a spus că ai un echipaj atent selectat. Ştii că asta nu e o misiune oarecare.

Marele Marinar tresări uşor, încercând să pară surd. Nu era pentru prima dată când era întrebat de gemeni.

-          Nu-i băga în seamă. Sunt nişte gemeni, atâta tot. Le-a fost ursit să fie aşa. Nimic nu îi poate schimba.

-          Le-a fost ursit?

-          Da. Vezi tu… mama lor era în călătorie, chiar în această zonă. A fugit de tatăl lor, un beţivan care o bătea de câte ori se îmbăta. A fugit cu oamenii mării, al căror preot era atunci tatăl tău. I-a venit timpul să nască. Nu a adus daruri ielelor – aici la naşterea unui copil, trebuie să li se aducă daruri. Dar ea nu ştia datinile. Vară, căldură cumplită. Era tare borţoasă şi a născut cu geamul deschis. Tatăl tău a ajutat-o să nască. Ursitoarele au aşteptat până l-a născut pe primul, şi au năvălit în casă. Al doilea era deja pe drum. I-au ursit şi lui de rău. Până să se nască al treilea, ele deja plecaseră. Ea nu i-a dat drumul să se nască cât timp erau ele acolo şi, în chinuri, şi-a dat duhul. Bătrâna din sat, Roşia, i-a primit din mâinile tatălui tău şi i-a crescut. Când i-a înţărcat, au plecat înapoi cu corăbierii cu care mama lor venise. Bătrâna i-a trimis să îşi cunoască naţia şi să se găsească pe ei înşişi. De atunci, a trecut mia de ani şi încă puţin. În timpul şederii pe insulă, tatăl tău şi Cohen au dispărut câteva zile. Apoi, au apărut cu tine. Dar ca să nu fi atins de vreun blestem al ielelor, fiind încă foarte mic, ai fost închis în camera tatălui tău în tot timpul călătoriei înapoi cu vaporul. De asta nu i-ai cunoscut şi nu ţi-i aminteşti.

-          Cu al treilea ce s-a întâmplat?

-          Culca-te, Dara. Odihneste-ţi inima cât mai poţi.

-          Ce s-a întâmplat cu al treilea copil?

-          Te uiţi la el.

Marele Marinar l-a cuprins de după umeri şi l-a îmbrăţişat scurt, bărbăteşte, cu ochii deschisi. Mirosea a peşte şi soare. Şi nu doar hainele îi miroseau aşa, ci firele de păr, ieşite din rădăcini, deja erau îmbibate în acest miros. Oamenii lui credeau ca e un puternic vrăjitor naăcut pe mare, sau sufletul reîntrupat al vreunui delfin îşi găsise în el cuib.

-          Cu cine altcineva să te fi trimis tatăl tău în această călătorie, dacă nu cu prietenul lui cel mai de încredere, Cohen, şi cu cel ce îi datorează viaţa?

-          Adică cu tine.

-          Exact. – marinarul zâmbi reţinut -  Doar tu, tatăl tău şi Cohen ştiţi povestea asta. Nici măcar gemenii nu o ştiu.

-          Aşa va rămâne. Nu te teme.

Acum Dara îşi explica de ce ochii marinarului rătăceau uneori pe valuri, de ce era atât de absorbit de frenezia lor obsesivă; părea să citească o scrisoare nevăzută între apele tulburi. O scrisoare pe care nici dacă ar fi putut să o citească, gemenii marinari nu ar fi vrut să o facă. Parea mai bătrân cu fiecare zi Marele Marinar şi mai preocupat de soarta mării pe care a reuşit sau nu să o modeleze – nimeni în afară de el nu ar fi ştiut să o spună. Lumea ajunge deznădăjduită atunci când cel mic duce în spinare pe cei mari.

-          Ielele – a ridicat scurt Spânul din sprâncene. Doamnele Văzduhului…

-          Mai bine să crezi un prunc de cinci ani decât să îl crezi pe neghiobul ăsta, Preot al Cerbului. Bărbatul care îşi lega opincile s-a ridicat între timp de sub masă şi a aruncat o felie de pâine în Spân. Acesta s-a ridicat nervos de pe scaun, urlând ca o dihanie:

-          Să nu credeţi! Asta şi vor ele! Să nu credeţi! Nici Achim nu a crezut!

-          Cine a fost Achim?, a întrebat fără să se întoarcă Dara, rupând cu mâna o bucată de pâine din roata de aluat copt.

Spânul era acum în spatele lui. Şchiopătând, orb, făcea câte un pas, se oprea în dreptul vreunuia şi îşi continua povestea. Se plimba ca o ispită în jurul mesei, ca un drac în căutarea vreunei inimi gata să fie ispitită. Părea că nici nu mai vorbeşte, ci insinuează cuvinte, că emană zece voci dintr-un singur gâtlej şi leagă în cuvinte urechile gata să îl asculte.

-          Copilul avea doar trei ani; părinţii lui stăpâneau locul şi pădurea care era frumoasă, îmbelşugată ca un lan de spice grase. Oştenii şi sătenii, conduşi de un răufăcător s-au răsculat şi copilul, speriat, a reuşit să scape şi să fugă în pădure. A stat la rădăcina izvorului Tutur şi a privit printre copaci cum părinţii îi erau omorâţi.

Şi-a tras piciorul cel greu după el. Sprijinit de spătarul scaunului, aplecat între Dara şi Cohen, cu gura mirosindu-i puternic a ceară – de parcă ar fi mâncat lumânări toată viaţa, a continuat:

-          S-a ascuns după pietrele mormintelor bunicilor lui, îngropaţi acolo şi a ascultat blestemul mamei sale nefericite: pământul să geamă acolo şi să nu mai dea roade; să nu se bucure de belşug nimeni, aşa cum le fusese lor luat rodul pământului. Să se usuce şi să pară moartă toată pădurea. Şapte ani.

Spânul a mai făcut un pas spre opincarul Cadmon.

-          Şapte ani încheiaţi, care au trecut absurd, au ţinut sterp izvorul, şi nu s-a mai născut geană de apă de-acolo. Şapte cumpliţi şi blestemaţi ani. Iar acolo unde sângele femeii a fecundat pământul, a crescut un gorun întunecat ca inima ei în pragul morţii. Mai înalt decât catargul corabiei noastre, e fabulos gorunul. Îşi aruncă ramurile atât de departe, de jur împrejur, cât să acopere o poiană întreagă…şi nu creşte nimic în poiana aia.

Vocea spânului era din ce în ce mai gravă şi părea să îşi înfigă rădăcinile în inima lui precum gorunul în inima izvorului. Şi a mai făcut un pas şchiopătat spre capul mesei, de parcă ar fi scăpat pasul, nu l-ar fi păşit conştient şi intenţionat. Arăta ca un hoit care se plimba delirant, în întuneric, în jurul celorlalţi şapte bărbaţi.

-          Nu creşte nimic!, a exclamat Spânul. Parcă cu bucurie, parcă cu teamă, parcă surprins, parcă apucat de iele. Nimic, în truda ei de viaţă! Nici fir de iarbă! Nici umbră! Nici amintire de iarbă! Nici broaştele nu udă locul ăla blestemat, bestemată viaţă a mea! A dracului să fie locul ăla pentru totdeauna!, a izbucnit apoi în hohote de râs şi plâns simultan, chinuit mai aprig decât conştienţa existenţei reale a iadului.

Şi-a şters cu încheietura noduroasă a mâinii nasul care lăsa o zeamă verzuie să se prelingă încet spre buze. Şi-a şters apoi mâna de şoldul osos şi nefiresc de chinuit şi oprit din creştere. Şi-a oprit ochii pe apele negre, bănuite afară, prin hubloul care se uda din când în când de la vreun val mai sigur pe el ce se lupta cu pieptul corabiei. Oamenii tăceau. Chiar Dara părea tulburat de nebunia Spânului. Cu o lucire de bolând în ochi, s-a întors către Cohen cu privirea.

-          L-a crescut Muma Pădurii. Ielele au devenit surorile lui; s-au împreunat cu el fără voia lui. Din el s-au tras haiducii, cele şapte generaţii de haiduci din Pădurea Drocaia, a căror şapte căpetenii au purtat nestrămutat numele lui: Creţu.

A continuat cu o dezamăgire de lunatic:

-          Pe meleagurile pe care mergem se dă neîntrerupt o luptă pe viaţă şi pe moarte. Acolo ne trimite sângele boilor, pe meleagul în care iubirea care a zămislit locul ăla încă se luptă cu blestemul morţii. Am văzut lumea toată, am făcut cu această corabie sute de mii de noduri şi am strâns milioane de poveşti despre strigoii care se plimbă în toată lumea, dar niciunde nu am cunoscut atâta prezenţă a spiritelor ca acolo.

-          Pffff… – a smuls Savin aer comprimat de râs din piept. – Îl credeţi? Ha ha ha!

Dar era prea linişte pentru ca râsul lui să devină credibil. Chiar dacă ar fi fost sincer.

-          Mergem între femei!, izbucni atunci Ion, scăpând mâncare din gură pe mâna lui Cadmon, în faţa căruia stătea. Acesta îşi scutură mâna.

-          Scârbos!, îl dispreţui pe geamănul tălâmb liniştitul Cadmon.

-          E bine. Doar suntem sătui de atâta mare. Mai o petrecere, un vin, o femeie…, zise celălale geamăn.

-          Nu sunt femei, Ion! Şi tu eşti un prost, Savin. Dacă se vor împreuna cu voi în somn şi vor naşte strigoi din voi, să vă văd atunci, nefericiţilor!, se aşeză înapoi pe scaun Spânul.

-          Auzi, se împreunează cu noi fără voia noastră!… Ba, au toată voia mea! Să le apuc numa’… o să ştie ele ce înseamnă bărbat!, râse din nou Savin.

-          O să stea la coadă la gemeni! Ha-ha-ha!, l-a bătut pe spate frate-său.

-          Oameni buni, aveţi minte! Ielele nu se înhaită în luptele oamenilor!, înţelept ca totdeauna, se făcea linişte când vorbea Cadmon. Era cel mai învăţat dintre ei şi nu se temea de spirite. „Noi cu lumea noastră, ele cu ale lor”, zicea el.

Încă nimeni nu spunea nimic. Cadmon şi-a ridicat statura solidă de pe scaunul de brad, a întins mâna spre centrul mesei şi a apucat de gât sticla cu vin. Apoi a continuat liniştit, în timp ce Spânul îşi muşca limba, ca un dement. Gemenii îl enervaseră cumplit.

-          Se aseamănă cu Nimfele greceşti; aşa au ajuns ele la români! Sunt mituri, legende, poveşti… Elfele nemţilor… tot alea sunt! Ielele sunt acolo unde mergem noi. Nu sunt stăpâne, nu cresc copii, nu se împreunează cu bărbaţi fără voia lor… Mai sunt numite şi altfel…

-          Nu ştii nimic! Nu le cunoşti! Sunt răul întruchipat, sunt pagube şi trebuie omorâte! Numai cu sânge de iele dacă m-aţi hrăni, şi nu aş mai cunoaşte altă fericire pe pământul ăsta!

-          Te-ai smintit, Spânule, a râs împăciuitor Iorgu, bucătarul. Să renunţi tu la bucatele mele? Aţi mai auzit voi aşa ceva, oameni ai mării?

-          Cum mai sunt numite? – a întrebat Dara, lăsându-se pe spate, cu mâinile adunate la ceafă şi coatele întinse ca nişte săgeţi spre exterior.

-          Nu ştiu… depinde de zonă… Sfinte de noapte, Şoimane, Mândre, Fecioare, Albe… Pot purta şi nume de fete; unii vorbeau despre ele spunându-le Trandafira, Păscuţa, Lemnica, Roşia. Sunt Hecatele lor. Dacă sângele boilor ne-a trimis la ele, ne vor ajuta.

Spânul se repezi ca un zălud la gâtul lui:

-          Bunică-mea bună care m-a crescut are optzeci de ani; e văduvă de douăzeci de ani şi locuieşte la marginea Drocaiei; mănâncă fructe uscate de la mijlocul verii, poame sălbatice de pădure şi adună vreascuri să nu moară de frig în casă iarna. Dacă găseşte vreun iepure mort sau un fazan degerat, se bucură ca de sărbătoare şi-l mănâncă uneori negătit, atât e de flămândă! Şi nu vorbeşte decât despre omu’ ei, despre Achim! Şi i se opresc în gât cuvintele şi lacrimile de fiecare dată când povesteşte. Nu mai suport să o văd aşa, am dat-o uitării! Mă chinuie ca flăcările iadului; că nu mai avea copii, mă avea numai pe mine şi pe el. Şi l-au furat, om în putere, ielele lui Creţu. L-a visat de multe ori legat de gorun, cu femei despuiate de haine dansând în jurul lui. Oamenii zic că e nebună, că l-au omorât ţiganii care veneau să fure lemne, dar el era în plină putere, nu aveau cum să îl omoare. Zece dacă ar fi fost, tot i-ar fi prigonit el din pădure. 

Era încordat ca un arc peste capul lui Cadmon. Parea că vrea să îl spintece sau că aşteaptă următorul val ca să pice aparent din greşeală cu cotul peste gâtul lui, ca o ghilotină.

-          Calm, Spânule. Cadmon l-a împins cu un singur braţ.

Cohen s-a ridicat în picioare şi s-a făcut linişte.

-          Destul. Vorbeşte vinul din voi. – Apoi, întors spre Dara – Vino, Marele Marinar doreşte să bea cu tine ultimul pahar de vin de masă în cinstea Coloanei.

Marinarii, întunecaţi şi tulburi precum marea în timpul furtunii, tăceau. Strângeau în ei marea de mulţi ani; cei mai bătrâni deja aveau o relaţie vie, organică şi aproape tactilă cu această mare a cărei muget le suna matern – dar tocmai această mare, soţia şi amanta lor, le rupea Coloana Breslei din mâini. Pentru a opri valurile flămânde, oamenii  au frânt coloana şi au aruncat pietrele din ea în gura apei.

-          Dar dusă de aici, va fi ca o pasăre plecată din cuib! Nu-şi va mai găsi niciodată odihna; este ultima dintre… – încercă Marele Marinar să intervină.

-          Mâine dimineaţă, înainte de răsărit, începu din nou, vor veni să îl ia. Dacă îl găsesc, şi cea de-a patra piatră va fi aşezată în fundaţia catedralei din muchia apei. Este ultima piatră care a rămas din coloană. Asta spune sângele, asta spun boii; asta spune cerul. Noi în noaptea asta plecăm. Altfel Smertios, Castor, Pollux, dar mai ales Cernunnos, vor fi îngropaţi.

-          Chiar acolo trebuie dusă?, întrebă ca pentru sine Marinarul.

-          Da, răspunse Cohen. Chiar acolo.

Erau absorbiţi de teama zeilor, dar nu ar fi vrut să lase coloana să plece dintre ei. Era moştenirea lor, identitatea lor şi inelul de logodnă cu marea.

-          Aşa e scris, spuse el păşind dintr-o dată hotărât în mijlocul lor. Aşa îi este scris! Să plece ca o pasăre. Şi poate, cândva, se va întoarce.

-          Unde o ducem?, întrebă Marele Marinar.

-          Departe. În Insula Săcălin.

-          Trei zile şi trei nopţi de luptă cu marea.

-          Anul acesta e anul sacrificiului. Se împlineşte a şaptea mie de ani.

-          Vom ajunge înainte de sacrificiul serii din Insula Şerpilor.

Coloana au urcat-o în corabie, iar marinarii erau gata de navigare. Dara şi Cohen au primit binecuvântarea preoţilor pentru călătoria lor cea lungă; doar bătrânul tată privea din peşteră îndurerat.

Preoţia a însemnat de multe ori reprimarea dorinţelor. Aşa cum a trebuit să renunţe la Andilandi, să îşi ia fiul şi să plece. Acum, fiul lui se îndrepta spre câmpul ielelor, acolo unde altădată el greşise. O drăgaică nu trebuie privită în ochi, nu! O drăgaică nu va alege un om în schimbul preoţiei ei, numai un om poate alege carnea în schimbul spiritului. Atât de naiv… şi atât de sedus de fluidele umbre… atât de condamnat repetării greşelii, atât de singur rămas acum. Şi chiar fiul său, chiar iubitul său fiu a trebuit să plece – a citit de mai multe ori sângele boilor, dar – ah! – asta spunea, asta cerea, asta striga din negrul pământ… Desigur, Andilandi nu îşi va omorî propriul fiu, dar ar fi putut atât de bine să nu afle niciodată unde el, tânărul preot, l-a dus în noaptea aceea. Acum urma să se împlinească mia de ani a domniei Andilandei şi dacă nu va şti să îşi ascundă păcatul, despărţirea ei de onoarea de a fi Mare Preoteasă se va face în ruşine. Dar poate nu îl va recunoaşte. Poate nu îl va recunoaşte. Poate după atâţia ani, mirosul de ploaie şi câmp înnoptat se va fi stins din părul lui.

-          Eşti tăcut, Iniţiat Succesor, spuse Cohen apropiindu-se de el. Dar gândurile tale strigă din rădăcinile pieptului tău şi văd prin tine cum ţi se zbate pasărea inimii.

-          Spune-mi, Cohen, – tu ai fost prieten bun cu tatăl meu toată viaţa lui… – Spune-mi, ce ştii de naşterea mea?

Cohen zâmbi şi cu priviri blânde dar cercetătoare tăie cuvintele tânărului, pentru a înţelege întrebarea reală. Apoi a decis să răspundă întrebării formulate, nu întrebării reale. Urma să afle singur şi încă, prea brutal. Înţelepciunea bătrânului a fost de multe ori singura nădejde a prietenului său, tatăl lui Dara, Marelui Druid.

-          Ploua. Atâta ştiu. O ploaie dulce şi plină, cu trup de apă nu cu picături de apă. O ploaie care se arunca în pământ cu pieptul gol, spărgându-se de el cu ciudă. Un cerc pârjolit în iarbă, multă ploaie şi câteva şoapte. Eram în cort, aşteptând să lăsăm pe Insula Săcălina la oprirea jocului ielelor un cufăr – nu ştiu nici acum ce era în el. Nu am întrebat. Posibil ca tatăl tău să fi ştiut, dar nu am întrebat iar el nu mi-a spus.

-          Era frumoasă?

-          Hah! Cea mai frumoasă. Toată noaptea s-a uitat la ea. Şi când nu am mai auzit fluierul, el nu mai era de mult în cort, lângă mine. Apoi, parcă noaptea s-a lungit ani de zile. Parcă orele deveniseră de carne şi nu se terminau, se năşteau una după alta şi nu se mai opreau. Când am ajuns aici, tatăl tău te-a prezentat oamenilor mării şi druizilor, fraţilor săi, iniţiaţilor şi  ucenicilor ca fiind fiul său. Atât de bine te-a ascuns, încât nici măcar eu nu am ştiut că eşti cu noi pe barcă. Nu a pus nimeni întrebări. Întrebările numai tu le pui, îi zâmbi apoi cald, pentru a-i descreţi inima.

-          Da, întrebările numai eu le pun…, zâmbi tânărul.

-          Se face frig aici. Cămaşa e udă pe tine – uite, nici nu ai simţit cât eşti de stropit de valuri aici, pe punte. Hai, coboară şi tu. E noapte şi frig. Marinarii mănâncă; şi tu ai un loc acolo, între ei. Te aşteaptă.

-          Să nu crezi că îmi pot lăsa gândurile pe punte, răspunse Dara ridicându-se în picioare. Lumea mea de întrebări a fost tot timpul aici, în mine. Şi aşa va fi mereu.

-          Dragul meu, lumea ta interioară nu trebuie lăsată pe o punte rece şi udă de corabie; fi numai atent cum pui întrebările şi când.

În pântecele coabiei, oamenii mâncau în linişte. Unul mai bătrân, orb pe jumătate, căruia oamenii îi spuneau „Spânul”, povestea:

-          Dar trăisec şi altundeva… Acolo se adună numai o dată la o mie de ani, atunci când pământul se umflă ca un aluat şi-şi scoate burta peste nasul apei.

-          Cine?, a întrebat Dara trăgând încet un scaun sub el. Cine se adună?

Spânul a zâmbit. De mult timp nu i s-a mai acordat atâta atenţie; de mult timp nu a mai fost crezut.

-          Ielele – a şoptit ispititor; şi-a închis ochii pe jumătate, dar ochiul cu care vedea îi rămânea în urmă, parcă urându-şi închiderea; enigmatic şi lunecos ca un şarpe, şi-a sprijinit capul deosebit de alungit, ca o măslină, în pieptul păros care părea inexplicabil că vrea să se elibereze de sub strânsoarea tricoului larg.

-          Taci, boule, nici o drăgaică nu are aripi!, urlă bezmetic unul care căuta să-şi lege papucul sub masă.

Oamenii au hăhăit fermentat către spân, cel de lângă el  trântindu-i o palmă grea peste spate.

-          Lăsaţi-l să termine, i-a oprit Dara şi a întins scaunul de lângă el spânului.

Spânul a lunecat până lângă el, s-a aşezat foşnindu-şi pantalonii şi zgâriind cu picioarele scaunului podeaua udă de pe jos, abia spălată de ajutorul bucătarului.

-          Dincolo de Jiu, între dealurile care sunt crescute ca nişte vertebre de spate în vestul unui râu numit “Olt”, e ea, pădurea. De sute de ani cresc în ea arbiri groşi, cu tulpina cât trupul de bărbat şi crăcile cât braţele de femeie. Acolo vântul şopteşte… fierbe sub haina lor străvezie şi uşoară. Şi frumoase sunt, Doamne…! – a tăcut o clipă, parcă vizualizându-le. Apoi, continuă: Stau ascunse… Da, se ascund ziua în stejari şi numai în răstimpuri le poţi auzi spălându-şi ziua hainele… Acolo, se aud clopote din pământ şi cerul are într-o singură zi atâtea ore câte au şapte zile la un loc; aşa cresc arborii atât de mari şi atât de repede…Dar de ce zic eu de ore, oare?… Acolo nu există timp, nu există istorie. Nimeni nu se apropie de pădurea Drocaia. Există doar ciori blestemate care mănâncă paiele sperietorilor, atât de flămânde sunt. Şi oamenii sunt lipiţi pământului de sărăcie; îi consumă.

-          Ce îi consumă?, a întrebat Dara, deloc surprins de ceea ce aude.