StrongIndependentWoman’s Weblog

(Cu dedicatie, pentru cititorul meu constant.)

- De data asta a reacţionat bine. I-am dat somnifere şi va fi bine, se va reface în timpul somnului. Boala, totuşi, i se agravează. În timp, i se va agrava tot mai tare. De unde spuneaţi că sunteţi?
- Suntem din totdeauna.
- Da, sigur, râse doctorul jovial. Ca noi toţi, de altfel. Cu tatăl nostru, maimuoiul privindu-ne din urmă, nu?
Zâmbi scurt. Apoi continuă.
- Bine, am să vă las pe dumneavoastră să completaţi formularele. Mă duc să văd ce face domana.
Axel rămase singur, împreună cu Tara. O asistentă mică şi ciufulită intră, parcă pe ascuns, în cabinet.
- Să o duceţi, le şopti ea din cadrul uşii, uitându-se mereu înapoi. Să o duceţi de aici.
- Cine sunteţi? Unde să o ducem?
- Departe. Lăsaţi-o să plece. Nu e bolnavă.
- Dar doctorul tocmai a spus că…
- Nu e bolnavă! Nu e! Poate fi singura legătură cu trecutul pe care o mai putem avea. Scoate-ţi-o de aici!
- Şi unde să o ducem?
- Va şti ea unde să meargă.
Închise uşa. Axel privi două secunde uşa năuc, apoi se întoarse spre Tara. Ea se uita prin catalogul de vitamine complexe lăsat pe masă de doctor. O mulţime de nutrienţi şi de suplimente alimentare.
- Ce-a fost asta?
- Ce anume?
- Asta.
- Nu ştiu la ce te referi.
- Tu n-ai auzit ce am vorbit?
- Ba da, spunea că a reacţionat bine la tratament azi. De ce?
- Nu asta, ce mi-a zis asistenta.
- Ce asistentă? Suntem numai noi doi aici.
- Tu nu ai văzut asistenta care a intrat aici?
- Cum „nu”?! Asta e bună! – se ridică Axel de pe scaun. Am vedenii?
Tara îl privea neînţelegând.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Ah, ce bine că aţi venit!, spuse Axel, văzând doctorul intrând în birou. Nu ştiu ce se întâmplă, cine a fost asistenta care a fost aici?
- Aici nu a fost nici o asistentă.
- Cum nu?
- Nu, biroul acesta e izolat, aici tratăm cazurile mai speciale. Sper că nu va fi nevoie să vă internăm şi pe dumneavoastră, râse la fel de jovial ca înainte.
Axel îl privi atent. Trăsăturile feţei lui îi păreau atât de cunoscute, familiare, de parcă ar fi mâncat din nou dintr-o mâncare pe care o ştia în copilărie, gătită de aceeaşi persoană care i-o făcea atunci.
- Când putem să o luăm acasă?, întrebă Tara, văzând că Axel a rămas pierdut. Îl prinse uşor de mână, ca să îl readucă în momentul prezent. Se ridică în picioare lângă el.
- Uh, respiră greu doctorul, despre asta nu ştiu ce să vă spun… Uitaţi – le întinse o foaie de hârtie. I-am lăsat o foaie de hârtie, i-am cerut să deseneze, şi ne-a desenat un pătrat. Când am întrebat-o ce reprezintă, ne-a spus asta: „Lutnemom e muca ,cipsed ăm ăs răvedA ed racăm uas ,ăuod nî cipsed ăm ăs ăţaiv nî ătad o aetup şa ăcad iş aetraom uc ăros if a rap ,pideO iul aros if a rap iŞ. ie aţnezerp nî iş tâc ie aţnese nî tâta ,ătispedep eiubert erac enuicilog o uc uaerv o ,iopanî niv iam ăs ătadoicin aetup iov un ăc uitş işed .eţerenit ed ărăf aeţenârtăb iş ăţaiv ed ărăf aetraom e ,ălaeşerg ălpmis o e un ,muca ae ăsnitnî e imî muc aşa ,ăc uitş işed. Cserod o iş ecer anâm o era. Enim erps anâm ednitnî iş ,sap nu al e aeretşaonuC.” Nu ştim ce înseamnă asta.
- Şi nici nu o să aflaţi niciodată. Ea are tainele ei, trăirile ei, răspunse Axel.
- Da, desigur, fiecare om are lumea lui. Unii au chiar prieteni imaginari, duşmani imaginari. Dar ea nu vorbeşte despre un om, ea vorbeşte despre cunoaştere de parcă această cunoaştere în sine e o fiinţă. Vedeţi, psihonogia abisală are multe răspunsuri, dar fiecare subiect în pare ridică noi întrebări. Cu aceste simptome, noi nu ne-am mai întâlnit. Căutăm răspunsurile.
- A, nu e nimic. Ea întotdeauna a vorbit aşa. Şi acum, şi atunci, zise Tara.
Tara se uită pe hârtie şi citi în gând: ”Cunoaşterea e la un pas, şi întinde mâna spre mine. Are o mână rece şi o doresc. Deşi ştiu că, aşa cum îmi e întinsă ea acum, nu e o simplă greşeală, e moartea fără de viaţă şi bătrâneţea fără de tinereţe. Deşi ştiu că nu voi putea niciodată să mai vin înapoi, o vreau cu o goliciune care trebuie pedepsită, atât în esenţa ei cât şi în prezenţa ei. Şi par a fi sora lui Oedip, par a fi soră cu moartea şi dacă aş putea o dată în viaţă să mă despic în două, sau măcar de Adevăr să mă despic, acum e momentul.”
- Atunci când?
- Atunci când eram noi mici, interveni Axel, readus la prezent.
- Dumneavoastră înţelegeţi ce scrie? – o întrebă doctorul pe Tara, văzând-o că urmăreşe cu ochii rândurile.
- Nu înţelege. Dacă dumneavoastră, doctor, nu înţelegeţi, cum să înţeleagă ea? – întrebă Axel. O s-o iau pe mama de aici, şi o să o duc acasă. Nu cred că e necesar să mai rămână aici.
- Dar ne-ar fi tare de folos, poate deschide noi căi. Acesta e un limbaj nou, probabil al noului om. Dacă o ţinem în evidenţă, putem să facem paralele între ea şi noi cazuri care mai apar.
- Nu cred că va fi necesar, răspunse Axel, ieşind pe uşă după Tara.
- Dar nu înţelegeţi! Poate fi vorba de o nouă treaptă în… – se ridică de pe scaun, incercând să îi oprească, dar uşa i se închise peste cuvinte – … evoluţia noastră, continuă ca pentru el.

- Biata mama, spuse Axel, uitându-se la ea.

Într-adevăr, regina era de nerecunoscut. Raka era căruntă acum, Lust rămasă în cealaltă lume. Odată cu moartea lor în lumea blestemată pentre căderea primilor regi, se născuseră în lumea nouă, aşa cum erau atunci când au murit acolo. Ambro îi aştepta de mult aici.
Trupul Lustei fu luat de Zadir. Acesta o îngropă ca un cameleon, schimbându-i culoarea. I-a dat culoarea pădurii şi a frunzelor; desigur, lui întotdeauna i-a lipsit până şi acea frumuseţe morbidă pe care, moartă, o emana Lust. Avea vânătăi pe mâini, unele vechi şi altele de la trista înmormântare. Dar de ce sufletul îi călătorise înapoi în lumea celor născuţi, după moartea în lumea celor nenăscuţi, nu se ştia. La fel, Axel, Tara. Nu îşi mai aminteau decât crâmpee şi secvenţe scurte din ceea ce se întâmplase acolo.
Raka cerea acum multă hârtie, creioanele părea că le mănâncă. În fosta sală a pocalelor, desena, scria, umplea tone de hârtii. Era, însă, în afara lungilor perioade când i se administrau de cadrele medicale sedative, lucidă şi prezentă. Cu voinţă. Deja ajunse la vârsta de o sută nouăzeci de ani. Lumea, desigur, era atât de schimbată pentru ea. Nimic nu mai era la fel. Pocalele de aur erau înlocuite – unele erau din tablă, altele din plastic. Florile erau de plastic. Ea era de plastic.

„Vreau să cunosc şi să văd, dar preţul care trebuie plătit pentru a ajunge aşa la cunoaşterea asta, nu îl mai am. L-am dat. Mi-am dat funcţiile inimii şi m-am înfrăţit deja. Regretul e numai o chestiune de timp, o chestiune de carne, şi e la fel de abstract precum punctele pe care încerc să mi le îndepărtez cu urlete, speriindu-le şi omorându-le. Şi se va spune că sunt o criminală şi că în lumea modernă în care am ajuns, nu reprezint arhetipul omului vechi. Şi că relativismul este la loc de cinste şi îmi poate înlocui pâniea şi cuvintele chiar. Şi eu chiar aş putea crede. Şi aş vrea să cred. Dacă nu aş fi pornit de mult pe drumul celeilalte cunoaşteri şi dacă nu ar fi fost mai caldă mâna lui.
Căldura înseamnă sânge. Sângele înseamnă apă. Apa înseamnă viaţă. Naşterea din apă şi din duh înseamnă o rupere faţă de un alter veritas.”

- Nu înţeleg ce vrea să spună, Axel aruncă hârtia. Poate era mai bine şi pentru ea, şi pentru noi să rămână în grija lor.
- Nu spune asta, Axel. Ea te-a iubit până la moarte, şi uite, o face şi după moarte. Am găsit în geanta ei un fruct ciudat. Nu ştiu de unde e. Miroase, stă acolo deja de douăzeci de ani. De când ne-am trezit târâţi în lumea asta îngrozitoare.
- Ce fruct, Tara? – întrebă Ambro, care veghea întotdeauna la capul ei. Arată-mi-l.
Tara scoase din geanta veche a Rakei un cartof roşu, cu noduli. Părea foarte vechi şi mirosea a dulce.
Ambro scoase dintr-un geamantan prăfuit de sub patul pop, de plastic, o carte groasă.
- Legenda Începutului?, întrebă mirată Tara.
- Da, ştiu că am mai văzut fruct ca acesta undeva. Şi nu aici. Dincolo.
- Doar nu crezi că… Nu, nu se poate să îl fi luat de dinclo, nu avea cum să îl aducă aici.
- Nu uita că lumea aceea a dispărut brusc, iar noi ne-am pomenit aici. „Târâţi”, aşa cum tu ai spus, o privi Ambro peste rama frumos finisată a ochelarilor de serie.
- Eu ştiu de unde e, privi Axel frunctul. Oh, nu, mamă…
- De unde e?
- Din grădină.
Ambro îl privi nemişcat, suspect.
- Grădina Începutului?
- Da. Caută acolo, la copacii interzişi.
- Nu… Biata femeie… „Nu există dragoste mai mare decât un om să îşi dea viaţa pentru prietenul lui.” Dar ea nu a putut să ţi-o dea – şi împreună cu ea împărăţia, aşa că ţi-a… luat-o.
- Cum?
- Da, ţi-a luat-o din Copacul Vieţii.
- De lângă Copacul Cameleonului?
- Despre ce vorbiţi? – interveni Tara. Ce se întâmplă? Nu înţeleg nimic.
- Asta e! Ăsta e motivul pentru care ea nu moare, şi nici noi nu am murit, în realitate. Ne-am atins de fruct. De asta Ignis ne-a exilat aici, izbucni Axel. Cum a putut să facă aşa ceva?!
- Axel, am făcut-o pentru tine. – Raka era în picioare, lângă ei. – Ambro a înţeles.
- Să-mi dai ce nu e al meu?! – strigă isteric Axel. Aşa cum eu ţi-am fost dat ţie, nefiind al tău – coborâ vocea, trecându-şi mâna prin părul de pe creştet, până pe ceafa capului.
- Ce s-a întâmplat cu Ignis? Abia a scapat lumea de blestemul Cameleonului, a intrat sub blestemul tău? Nu mai moare nimeni de-acum?, sări Tara.
- De aia Ignis nu ne mai caută…
- Nu am ştiut ce fac?
- Nu ai ştiut? Cum nu ai ştiut? Ce nu ai ştiut? Nu ai ştiut că întinzi mâna după fruct? Nu ai ştiut că l-ai băgat în geantă?!
- S-a întâmplat atât de repede… S-a făcut brusc întuneric… Dar nu, eu nu am vrut viaţa pentru mine, am vrut-o pentru tine. Nu am vrut să o am eu, am vrut să o ai tu, să fie a ta şi să te bucuri de ea. Vezi tu? Zadir şi-a vrut Grădina pentru el. Acum e mort. Eu am vrut-o, la fel, la început. Apoi tu, copilul meu, ai fost cel ce m-a făcut să vreau, peste viaţă fără de moarte pentru mine, viaţă fără de moarte pentru tine. Şi am întins mâna… Să-mi fie cu iertare…, izbucni Raka în plâns… Trebuia să nu mai urc înapoi în grădină după ce Zadir nu a mai fost, să nu mă mai întorc la voi… dar nu am ştiut… Nu am realizat că asta fac…
- Pentru ce necăjiţi femeia?
Cei doi tăcură. El se plimba prin marea sală, citind notiţele ei. Se uita le ei şi le vorbea în acelaşi timp.
- Nu numai moştenirea ancestrală, ci însăşi carnea voastră cere greşeala.
- Dar ea a avut de ales, Zadir nu a fost acolo să o înşele, de data asta e numai vina ei!
- Da. Şi regii au ales.
- Dar Zadir a fost acolo, la regi. Şi i-a înşelat.
- Şi dacă nu ar fi fost Zadir, ar fi făcut la fel. Tu scoţi din calcul failibilitatea umană.
- Nu cred în ea! Nu cred în failibilitate şi nici în intenţiile ei. Putea foarte bine să mănânce fructul! Să îl ia pentru ea şi acum să spună că e pentru mine.
- Te grăbeşti, îi spuse Ignis, privindu-l atât de intens, de parcă ar fi fost o depărtare de numai o palmă între ei.
- Nu. Eu m-am săturat. Ne-a băgat în beţia asta de viaţă care nu se mai termină, în blestemul de a trăi pentru totdeauna cu noi înşine. Asta nu pot ierta. Nu pot! – strigă Axel, luându-şi haina. Ieşi, trântind uşa. Tara fugi după el.
Raka plângea. Jos, la picioarele lui Ignis, umplându-l de lacrimi şi ştergându-i picioarele cu părul, jenată şi ruşinată de ea însăşi.
- Îmi pare rău, îmi pare atât de rău…
Ignis o ridică de pe jos. (A câta oară?)
- Nu te teme. Se va întoarce. Ia-o, îi spuse apoi lui Ambro. E în grija ta.
Apoi dispăru, aşa cum venea şi pleca el.
- Mi-a luat inima şi a dus-o cu el, bastardul meu copil… Ochii mi se vor stinge înainte să-l văd întorcându-se… Bastard copil al meu… somn şi risipă…

Ajuns în dreptul porţii, Ignis se lăsă jos şi îşi ancoră ochii în inima Rakei. Deşi era liberă să plece, nu mai vroia să se despartă de el. Nu îi provoca nici un instinct matern acest tigru care părea milenar. Nu o făcea să îl iubească, nu îi invoca prezenţa cu extenuare. El era aclo, ea îl vedea. Şi prin el vedea, în grădina cea veche, un scaun între mii de scaune. Şi, întorcându-şi capul spre ea, parcă era Lust cea care o privea din grădină. Avea pe cap o împletitură de frunze care încremenise în aur, în timp ce creştea parcă. Şi o haină albă îi acoperea umerii, iar pe haina albă avea pietre mici, de aur, şi pietre scumpe cusute atent. Raka se apropie de poartă. Tigrul-păzitor, de la poarta de ieşire, o privea cu reverenţă, sabia oprindu-i-se din zbuciumul alergării.
- Poţi intra, i-a spus Ignis.
Era fermecată de ceea ce vedea.
- Asta am căutat toată viaţa, i-a răspuns gâtuit femeia de la fântână. Şi deşi acum am găsit, pare că nu e a mea această grădină. Nu va fi niciodată a mea.
- Grădina Începutului nu e a ta.
- Atunci… du-mă. Lasă-mă să mor împreună cu Tara, împreună cu Axel. Să îl plâng pe Ambro şi să mă îngroape copiii bastardului meu copil.
- Te temi de Zadir încă.
- Da, mă tem de el. E mult mai puternic decât mine.
- Asta vrea el să crezi?
- Nu, chiar aşa e. Ne-a închis în temniţă – nimeni nu poate să închidă pe cineva mai tare decât el.
- Poate asta vrea el să crezi.
- Ignis… tu nu ştii, dar… are asupra mea puterea pe care o are orice…
- Nu eşti victimă, o întrerupse ferm Ignis, privind-o în ochi. Gândeşte-te: nu singură ai decis ceea ce s-a întâmplat? Nu singură ai venit într-o lume necunoscută, pentru ca să iei ceva ce nu era al tău? Nu răutatea inimii tale te-a adus aici, şi nu datorită ochilor tăi care vedeau strâmb ai luat-o pe poteci lipsite de indicatoare? Cine te-a adus aici? Cine ţi-a pus în inimă dorinţa de a cunoaşte ceea ce era ascuns de cunoaşterea voastră?
- Dar e în mine, tu nu înţelegi?! – îi rupse Raka frazele care păreau că i se împrăştie în vânt, şi mii de cuvinte păreau că îşi iau zborul din inima lui către ea. E în mine şi nu pot lupta cu mine însămi – lupta aceasta e o luptă pierdută din start. Cine se poate învinge pe el însuşi, în aşa fel încât să se golească complet? E imposibil! Mă iubesc, da, şi îmi vreau grădina pentru mine. Cum e greşit aşa ceva? Şi cum îmi poţi spune că sunt egoistă dacă mă iubesc pe ine însămi mai mult decât orice? CE să iubesc?! Când nimic din jur nu îmi lasă decât miros de moarte în gură?
- Poate gura ta mioase a moarte, spuse Tigrul. Se ridică şi, într-o fracţiune de timp nemăsurabilă, dispăru. Parcă îl smulseră aripile din pământ.

Lust era singură acum. Şi Raka se zbătea în ea.

Îmi miroase gura a mort… Pentru câ mănânc moarte – de când m-am născut îmi mănânc propria moarte, cu nesaţ, cu neastâmpăr, cu bucurie, cu scoatere din minţi. Cu poftă şi digestie.
Mi-am suflat câmpul de narcise într-un pământ sec, uscat, fără viaţă. Şi îmi însetează sufletul după el şi duhul îmi tânjeşte după apa aia pe care nu am băut-o niciodată, după apa promisă de El, după apa care mă va sătura. Şi a plecat fără să mi-o dea…

- Ignis! Ignis! Cerul şi pământul apei mele! Dă-mi apa ta să o beau!
Dintr-o dată, cuvintele rostite de el înainte să plece au înconjurat-o. Şi au cuprins-o de umeri şi literele – pe care le vedea clar acum, se transformau în picături mari de apă, iar gura ei era ca o găleată. Şi strângea în ea cuvinte, şi le bea.
Şi a băut. Şi a prins-o un junghi de moarte. Ignis a luat-o de mâini, iar ochii ei, fără cuvinte, s-au închis şi picioarele i-au slăbit din încheieturi şi în piept a lovit-o apa şi a frânt-o. S-a lăsat jos, iar Ignis i-a acoperit trupul încet, cu alte cuvinte, şi apa a stat pe ea ca o pungă mare, întinsă, transparentă.

A stat aşa, acoperită de apă, trei zile. Şi noaptea, acolo, la gura apei, îşi deschidea ochii prin apă. Şi vedea, ca prin vis, Tigrul mare, întins pe jos. Şi i se părea că e într-o peşteră şi că nu se va mai însenina niciodată. Şi pe Zadir îl vedea strigând şi prăpădindu-se. Şi părea atât de bucuros. Tigrul nu respira iar aripile lui calte şi puternice îi erau smulse, iar Zadir le arunca prin peştera umedă şi le călca în picioare. Din când în când, se apropia de ea, şi când o vedea, părea să îi spună cuvinte vrăjite, cuvinte care vroiau să o ridice din morţi – dar atunci apa i se lăsa mai greu pe umeri, şi cuvintele Tigrului o linişteau.
Era urât Cameleonul. Avea o limbă lungă, musculoasă, îmbrăcată în mocoasă şi încerca mereu să îi spargă punga de apă. Simţea că apa aceea a cuvintelor Tigrului treceau prin ea. Simţea că era pe punctul de a se naşte şi că, după câteva ore, se va naşte şi va ieşi din lichidul amniotic al cuvintelor.
Zadir credea că Tigrul e mort iar ea, înecată în apa care o hrănea şi îi potolea foamea şi setea, se întreba dacă nu cumva era adevărat faptul că era mort Tigrul. Zadir îi uscă aripile la soarele din afara peşterii şi, surprinzându-i privirea tristă, îi spuse Rakei.

- Da, da, e mort. E mort, Tigrul tău mort. Uite ce fac cu aripile lui! – Şi se întindea pe ele, şi le tăvălea, uscate, prin praf. Credeai că te va adăpa, mortul tigru! Şi el, în fruuseţea lui, nu îşi poate apăra nici propria viaţă! Halal viaţă, halal tigru! Vorbeşte! – a, am uitat, nu poţi să vorbeşti. Te-a înecat în apa lui. Nu te ai poţi mişca şi nu mai poţi ieşi. Asta înseamnă adevărata moarte, fetiţo. Să nu ştii ce înseamnă să vrei să ai ceva. Sa nu ştii ce înseamnă să poţi alege tu unde să mergi. Proastoooo!!!, râse cameleonul, luând chipul ei.

Lust închise brusc ochii. Lăsă încet apa să o inunde, prin nas, gură, unghii, mâini. Şi-a simţit pântecele plin de apă şi a adormit în lichidul amniotic al Tigrului.

***
Inima este conceptul operaţional faţă de care punctele inegal depărtate, din locul lor geometric, întind mâinile. Locul geometric al punctelor inegal depărtate e perfect controlabil de către inimă, care stabileşte distanţele, dansurile şi dinamica punctelor.
Dar nimeni nu ştie această definiţie pe care eu o atribui (cu eroism?) vieţii. Nu ştie pentru că nu vrea să audă şi pentru că, în fond, nu reprezintă nici un interes cunoaşterea şi operarea acestui principu.
Şi-atunci, dacă fondul este respins, cum aş putea eu motiva forma? Ar trebui ca forma să poarte în ea însăşi o motivaţie suficient de justificată, care să poată suprima întrebările. Dar dacă forma e o motivaţie în sine, nu voi uita eu însămi motivaţia de la care am pornit?

***

A treia zi, o lumină neaşteptată spărgea pelicula apei. Lust şi-a deschis ochii. Tigrul avea aripi noi şi era alb şi puternic, mai puternic decât înainte. Zadir tremura sub laba lui:
- Nu! Ce ai făcut?! Lasă-mă! Lasă-mă – un biet cameleon, ca mine, cum să poată să îţi rupă aripile? Nu am fost eu, jur că nu am fost eu! Şi nici nu ştiu cine a făcut-o, lasă-mă. (Apoi, zărind-o pe Lust:) Ea a făcut-o. Jur că ea a fost! Nu ea ţi-a cerut apă? Ea ţi-a rupt şi aripile! Nu eu am văzut-o? Întreab-o!
Lust îşi aminti – da, se văzuse pe ea însăşi jucând cu aripile murdare. Dar… nu era ea, era cameleonul purtând chipul ei. Nu, era imposibil să fi fost chiar ea!

- Ştiu ce s-a întâmplat, spuse Tigrul, ridicându-se în picioare. Am văzut tot.

Cu un răget, apoi, străpunse pântecele cameleonului cu laba stângă, rănindu-l de moarte. Acesta striga şi se văita pe jos, în timp ce sângele unsuros şi negru, ca păcura, umplea locul acela. Peştera de mult era trecută, iar Lust îşi amintea crâmpee din lupta dintre Zadir şi Ignis, îşi amintea moartea lui Ignis – tăcută, privitoare în ochi.