Filed under: 04. Esee | Tags: directie, energie, forte impulsive, structura
Structuri si raspunsuri structurale
La un nivel superior fata de structurile logice si compozitionale ale spatiului, amateriale prin definitie, se afla structurile materiale care pot fi moarte sau vii.
O structura moarta este mult mai putin abstracta decat o structura nemateriala. Structurile abstracte prezinta un farmec aparte tocmai prin abstractionismul lor matematic: pt fi teoretizate la nesfarsit si intelese si explicate.
Structurile moarte (moarte in raport cu structurile vii, pentru ca nici o structura nu este, in esenta, moarta complet) pot fi atat teoretizate cat si admirate. Sunt tactile, odore. Sunt usor de gasit in natura in diverse forme, materiale, texturi: piatra, lemn, apa.
Structurile vii, insa, sunt fascinante pentru ca pot fi teoretizate, poti fi percepute cu ajutorul senzorilor, dar pot fi si experimentate. Structurile vii sunt de fapt organisme in care omul poate trai si experimenta diferite stari, emotii; de asemenea, acestea pot fi supuse ciurului ratiunii, si pot fi acceptate si interiorizate sau, dimpotriva, pot fi rejectate si negate.
Un element care nu apartine unei structuri va „puroia” in structura respectiva. Singular, elementrul trebuie sa contina mai multa energie decat suma energiei sistemul in sine cu energia sistemului in dinamica lui. Energia sistemului dinamic este exponential mai mare decat energia in sine a sistemului, acesta hranindu-se din propria energie pe masura ce o produce; ceea ce poate justifica evenimentele sociale si raspunsul societatii la propriile evenimente creeate. Este asadar, posibil abia intr-o masura exponential mai mica fata de numarul de elemente ale sistemului ca acel unic element sa detina suficienta energie pentru a modifica ceva din forma sistemului. In definitiv, forma unui sistem este mai greu de modificat decat structura lui, pentru ca forma deriva continuu din structura. Daca este modificata numai forma – care are proprietatea de a se modifica mereu dupa structura fara interventia unui factor extern – exista varianta in care elementul strain structurii va controla mereu forma prin forte impulsive pentru a o remodela continuu (ceea ce se numeste in termeni uzuali „educatie”), iar aceasta va duce la modelarea infinitzecimala a structurii in timp – deci este un proces. A doua varianta este aceea ca ulterior reformularii temei formei, aceasta sa nu fie controlata, si sa se remodeleze structurii initiale – eventual cu disfunctii nesemnificative.
Nici o forma nu este modelabila sau nemodelabila. Toate formele sunt modelabile. Unele sunt modelate, altele nemodelate.
Structurile sunt perfect nemodelabile.
In masura in care elementul strain sistemului va persevera in pastrarea coordonatelor, sistemul va reactiona ori prin admiterea remodelarii formei, ori prin negarea continua a elementului intruziv.
In cazul structurilor abstracte, negarea elementului se traduce prin neapartinerea acestuia de sistem; in cazul structurilor moarte, negarea continua a elementului va determina asimilarea elementului – pentru a putea nega un element, structura va avea nevoie sa detina acel element: exemplul cel mai potrivit este cresterea unui copac in jurul unui gard de sarma. Daca in aceste doua cazuri, elemetul intruziv nu va fi alterat, in cazul structurilor vii elementul va fi alterat fara posibilitate de a ramane in stadiul initial. Intre elementele vii ale unui sistem se nasc energii si directii care vor altera atat sistemul cat si elementul, intr-un mod mai mult sau mai putin vizibil. Anturajul elementului va canaliza energiile acestuia intr-o directie oricare alta decat asupra lui (a anturajului), iar elementul isi va centraliza directiile fie spre remodelarea continua a formei sistemului, fie spre directia data de anturaj, in functie de resursele proprii. Dar in final, elementul unic diferit de sistem se va retrage, dupa ce in prealabil indiferent de tendintele initiale, isi va fi canalizat gresit energia. Singura varianta in care elementul isi poate pastra energia pretioasa este aceea in care experienta anterioara, experimentata direct sau indirect, ii va forma reflexul automat de retragere instinctiva la sesizarea unor sabloane de comportare si raspuns a structurii la inceputul interactiunii dintre acestea.
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: accident, chip, navod, peste, solzi
Voi vrea candva sa plec de aici. Imi voi dori candva sa imi rasara privirile dimineata pe un camp verde, nu numai pe plapuma alba. Dar imi va fi dor de Pol.
De aceea, iata, mi-am taiat parul, lungul par crescut pe nesimtite in acest frig tulburator, si am tesut din el o plasa, innodand doua fire cate doua. Asa am facut trei nopti la rand – si acum e gata marele navod in care voi prinde pestii Polului pe care ii voi purta cu mine oriunde voi ajunge: crapii-oglinda.
Si te voi vedea tot timpul in corpul oglinda al pestilor din Pol. Intotdeauna voi culege solii chipului tau drag in palme, si ii voi fereca in ducele sipet greu atarnat de gatul meu subtire si lung. Voi recompune apoi imaginea chipului tau, in asa fel incat numai eu sa stiu care a fost imaginea initiala. Pentru ca, daca vei veni de la Polul Sud, sa nu ma surprinzi uitandu-ma la chipul tau, ci doar la o imagine pe care sa nu o intelegi – si sa crezi ca ai fost numai un accident ingust care a fost innodat si acoperit de tesutul care a crescut peste el. Pentru ca sa nu stii niciodata la ce ma uit, si sa iti pot spune ca nu te cunosc si sa ma crezi.
Timpul e nevazut si neauzit aici in Pol. E un hot care fura secundele vietii Polului, si le ascunde intr-o gheata pe care apoi o incalta ca sa striveasca trecerea secundelor. Ca niste boabe mari de struguri, clipele se storc in teascurile vechi ale timpului si mustesc in propria lor apa cu gust de migdale amare sau cirese coapte prea tarziu.
Si e surd – timpul e surd. Nu poti spune soarelui “Opreste-te”, pentru ca timpul il va impinge mai departe in sus, il va scutura de raze, apoi spre seara, cu parul lasat valvoi si fara stralucire, il va arunca sub patul pamantului pentru a-l odihni in galeata somnului pana spre noua dinimeata.
Timpul nu se poate bea aici. Nu se poate turna in pahar sau planta in farfurie. Nu se raceste, nu poate fi incalzit, si nu poate fi servit ca mic dejun sau aperitiv.
La Pol, aici mananca timpul. Mananca fainosii copaci copti la radacina focului de gheata, isi stinge suvitele de amintiri in ochiuri mari de apa si clipeste doar atunci cand vrea el, sub soarele ciufulit si fara stralucire. Ai putea sa ingheti de grija timpului aici, sub desenele de gheata ale orelor.
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: lumina, noapte in Pol, ochi, seara, vin
Nu vreau sa mai adorm in seara asta. Ca sa nu mai adorm in Pol o noapte, am fiert paharul de vin si scortisoara, si am imprastiat parfumul lui peste hainele mele reci. In inchiderea ochilor se ascunde lumina mea – lumina care este atat de pretioasa aici, in Pol. Asa ca, pentru o noapte, voi sta cu ochii deschisi catre tine, stiind ca nu ma vezi si nu stii ca iti tin lumina indrepata spre cap – pentru ca daca, din greseala te trezesti, sa vezi pe unde trebuie sa calci. Nu pe unde vrei, ci pe unde trebuie sa calci.
Ti se zbat atat de frumos ochii pe sub pleoapele ce atarna in captivele-ti priviri. Si nu vreau sa mai adorm in seara asta.
Fireste, nici eu nu inteleg viata la Polul Nord. Inca nu stiu ce sa fac atunci cand se scutura copacii de zapada – imi place atat de mult spectacolul dansului sub crengile lor scuturandu-se, dar imi e atat de frica de zapada rece. Stiu ca nu te-ai muta niciodata aici, in bratele de gheata ale pamantului.
Ma cert uneori cu zapada. O adun in gramezi mari, cu lopata, apoi o cert pentru ca a stricat plapuma alba, dezvelind trupul negru si nehotarat al pamantului. Ar trebui sa ii dau un nume, pentru ca, in fond, zapada e singura care imi mai imbraca gandurile si amintirile. Inchisa in inima pamantului daca as fi, si tot as pastra in gura gustul zapezii, si a primei zapezi cazute in prima iarna la Pol; sau vara. – Aici nu conteaza anotimpurile, zapada mi-a mai ramas.
Numai albul ma mai mangaie, imi mai cutreera tamplele intr-o goana mai nebuna decat harmalaia de ganduri, si numai albul zapezii imi mai cere uneori: “Vreau sa te sarut”.
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: foc, furtuna, ieri, pasi, ploaie, proaspat
Ma arunca iar la radacina focului frigul de aici. Macar ploaia si-a strans umbrela si puii de urs alearga mai mult pe afara. Se aud pasii ce tacura in miez de furtuna, si se trezeste tot Polul, mai imbatranit, mai alb, mai negru. Poate asta a fost singura furtuna din pol, si singura ocazie de a sta in locul usii, la gura barlogului, pentru a privi bataia picaturilor de ploaie pentru plapuma alba, pentru a simti sabiile vantului brazdand obrajii si gandurile.
Incepe iar forfota in Pol. Curand, farmecul apei cernute ca printr-un vechi sitar se va strange intr-o amintire, si se va inchega sub numele de “ieri”.
Sarpele ud isi scutura linia rosiatica si ma adulmeca, proaspat, aratandu-mi o noua zi.
Iar isi incrunta norii spre mine, iar isi canta vesnicul cantec pe corzile gandului meu cu picaturi mari de apa. Isi strecoara pasii precum faina buna, pentru ca sa si-i poata lepada intre privirile mele aruncate pe furis catre ceasul polului. De mult nu mai suna, de mult nu l-a mai potrivit nimeni. Sta cuminte sub pelerina uitarii, si ticaie in ascuns precum inima intaia oara.
Un zbor de vrabie imi bate in geamul grotei, impresionand albii pui de urs. Incepe sa nu imi mai placa lupta aripilor cu aerul, si parca toata furtuna sta, de fapt, in micul gest al acestei infime vietati de a roti cerul si timpul pe o aripa.
De mult nu s-a mai intrebat nimeni cat este ceasul aici, in pol. Timpul curge uniform, nealterat, nesimtit, nemirosit, neauzit. Sarpele, numai sarpele dulce al inganarii zilei cu noaptea este adevaratul ceasornic al acestul Pol.
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: copil, furtuna, I. DESEN, pat, Pol, trotuar, urs
Se scutura deasupra capului meu. Deasupra grotei puilor albi de urs. Si ma lasa pe patul de ganduri, respirand intre albe blanuri, respirand langa singura viata de pret pe care am gasit-o in Pol. Si e atata tacere, incat nu stiu cat vor mai rezista puii de urs in linistea ametitoare.
Spune-mi: ce e mai frumos? Un desen iernatic cu creta pe trotuar, sau un bot umed de pui de urs polar? O ploaie deasupra unei umbrele sau ploaia de sub umbrela ta? Norii curgatori catre marginea polului sau marginea polului in sine? Gandul tau sau un ochi de apa curata inghetat in gheata de la Pol? Ochii tai sau somnul meu adanc intre puii de urs, cu labele lor cuprinzandu-mi umerii aruncati de tine la capatul claviculelor pe care ai inganat atatea cantece? Un sarpe argintiu, cald si plin de miere, cuprinzandu-mi minunat mijlocul, sau cingatoarea pe care mi-ai legat-o, strangandu-mi zborul in afara inimii? Cuvintele tale atat de grele, sau amintirile mele innodate in jurul furtunilor rare si puternice din Pol, in care ma trezesc urcata ca un copil in jocul lui “de-a v-ati ascunselea”?
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: furtuna, gand, ochi, Pol, pui de urs
Se apropie o furtna de Pol. O simt in degete, in palme, in talpi, in gura. Calca hotarata spre culcusul ursilor in care m-am ascuns. Si albii pui alearga acum spre grota, lasand urme in zapada moale si noua.
Ma intreb cum am ajuns din nou in Pol. Oare as putea convinge sarpele cald al inganarii zilei cu noaptea sa vina langa mine, in aceasta grota? Poate ca Polul va exista intotdeauna, chiar daca la un moment dat m-as opri din a-ti scrie despre zapada nelestata
Ce frumosii sunt albii pui de urs. Ochii le sclipesc precum gandurile unui copil, si din cand in cand, tacerea in care ingheata cate o secunda ascultand apropierea furtunii ma adoarme intre ei, de parca nu ar mai exista si maine o zi pe care sa vreau sa o traiesc.
E simplu: mi-am dorit atat de tare sa ajung inapoi in fata unei foi albe si goale, incat am lasat gurile de aer ascunse in ascunzisul lor de bulgari, mi-am luat sipetul cu micul bulgare de pamant si mi-am inchis ochii. Iar acum sunt din nou in Pol. De data asta nici macar nu mi-au trebuit aripi, am impurumutat aripile pasarii pe care ai trimis-o catre mine, sperand ca ma vei face sa sangerez vazandu-ti pasarea. Dar i-am luat aripile, si am lasat-o sa ramana un singur gand, fara aripi.
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: aer, bulgari, sarpe, scrisori, zapada
Ma intreb cand va obosi Polul. Cand va obosi sa rasara si sa apuna soarele in el, cand va fi satul de lungile plimbari ale sarpelui.
Ma intreb: daca ma opresc din a trimite scrisori, inceteaza Polul sa existe? Nu sunt acum in Pol, sunt in tinutul in care am vrut intotdeauna sa fiu. Dar oare Polul va exista daca nu voi mai vorbi eu despre el? Daca dintr-o data, in scrisorile mele iti voi scrie despre ceea ce sunt aici, vei inceta sa crezi ca sunt un mic pinguin pierdut intre fulgii unei zapezi pe care tu pari a o risipi deasupra umerilor mei, in jurul picioarelor mele pe care le-am vrut in iedera si muguri?
Astept un nou rasarit, un nou sarpe care sa ma inconjoare cu lunima lui de dimineata si o topire a Polului. Astept sa realizezi ca ti-am luat ultima gura de aer, si nu poti muri, pentru ca ea exista si nu a fost consumata, dar nu poti ajunge la ea.
Oare…sa iti fi luat numai ultima gura? Daca am mii de bulgari de aer pe care ii tin ascunsi in polul inimii mele?
Nu poti fi sigur niciodata de actiunile unui mic pinguin, caruia i-au crescut si aripi si care a invatat sa zboare, si care mai ales, nu e mai in Pol.
Poti sa incerci sa cauti intre toti bulgarii in care am ascuns aer: unii sunt mai mari, altii mai mici. Unii mai aproape, altii mai departe. Dar unii sunt atat de bine ascunsi incat nu ii vei gasi niciodata.
De unii am uitat pana si eu. Singurul lucru care ma inspaimanta nu e focul tau incetinit, ci…timpul. Am inchis timpul in zapada, am blocat orele la Pol si minutele in minunatul meu sarpe al inganarii zilei cu noaptea.
Daca timpul il prinde inaintea ultimei guri de aer departe de mine? Daca va fi intins in celalalt pol? Iar tu, aici, langa mine, asteptand ultima gura de aer…
Nu as putea sa plec dupa el, pentru ca nu as mai fi aici. Nu as putea sa il aduc aici pe el, pentru ca asta ar insemna trecerea timpului, iar trecerea timpului inseamna ca ai fi luat pana si ultima gura de aer, iar cand as ajunge aici, ti-as vedea numai urmele inghetate si trupul secerat de secera vremii.
Si in mod sigur, as muri si eu.
As putea numai sa plec si sa raman cu el – dar atunci, pentru ce sa iti iau ultima gura de aer? Mi-ar fi totuna.
