Filed under: 06. Carte rescrisa: Joc Murdar
Raspuns @ Reveria Nebunului Alb, de câmp negru
Mai multă răceală nici măcar eu nu aş putea lasa în marea de marmură cu pătrate colorate atât de uniform în cele două culori ale graniţelor diagonale. Şi văd cum îl pătrunde frigul, văd că îi urcă prin oase. Îl urăsc pentru că e Nebun, şi în nebunia lui nici măcar nu poate bănui cât de mult mi-aş dori să aibă curajul să mă privească de aproape. Îi arat pe rând diagonalele – şi bietul nebun începe să se simtă un Axis Mundi. Îşi cântăreşte opţiunile. (Oare chiar nu mă vede?) Abia mai respiră în nebunia lui de marmură rece. Îi pot anticipa orice mişcare – el respecta întotdeauna ritualul, numai ritualul îl respectă. (De ar avea curajul o singură dată să-şi înşele mentorul şi conştiinţa…)
Supusa Regină de Negru…sunt cea mai grea ispită a tablei de şah. Nici măcar Regina de Alb nu e atât de frumoasă şi ispititoare precum sunt eu: lucesc străfulgerător, sub rochia lungă atârnândă în neştire pe umerii drepţi, străini, neatinşi, reci. Dar oare cât de regală pot să fiu bucurându-mă de ispitirea unui biet Nebun? Oare nu această lipsă a lui de apărare îl face să fie, la rândul lui, un trofeu fără valoare?
Şi-a întors privirile spre mine. (De aş avea curajul o singură dată să-mi înşel mentorul şi conştiinţa…) Îl văd. Îl miros. Se va arunca. Biet nebun…Frumoasă, rece, puternică, arogantă…îl las să se apropie. (Te doresc!) Îl resping şi îl împing spre absurditatea nebuniei sale. (Te vreau!) Îl las să îşi imagineze că mă pătrunde: în trup, în minte, în duh; cu ochii, cu nebunia lui…Uite cât de mult s-a apropiat, naivul.. (Te rog, nu pleca…De aş putea să îmi deschid gura de marmură…) Dacă ar ataca piesa ce mă apără, spectaculos, sinucigaş şi absurd totodată, l-aş putea privi în ochi măcar, de foarte aproape, pentru scurt timp, pînă la logica lui anihilare. Chiar Eu i-aş da lovitura de graţie – tributară propriului meu ritual, şi mi-ar putea simţi atunci, pentru o clipă eternă, răsuflarea de gheaţă… (Apropie-te…Vino!) Îşi foloseşte întreaga stăpînire de sine pentru a rezista tentaţiei. O viaţă pentru o privire, ce ispită…(Mă frânge lipsa lui de nebunie…) Cum să îi leg la glezne clopotul sinuciderii?
Îmi doreşte prezenţa regală (Poate eşti doar un vis?), îmi invocă prezenţa cu ritualurile tablei (Mă amăgeşti, Nebun de Alb!), îmi descântă mişcările şi îmi caută privirea. Întoarce-te în somnul tău, Nebun de Alb. Aşteaptă să treacă hergheliile de var, stinse, fara viaţă, prin faţa mea. Savurează-mi tăcerea şi necuvintele neinimii şi lasă-te sedus de închiderea rochiei mele spre gâtul lung ce îl doreşti.
Aşteaptă să te rup de pe tabla rece – pentru că Eu, tributară propriului meu ritual, întotdeauna rece şi neagră (dar mai ales neagră pentru că m-ai ales), câştig (şi întotdeauna victoria îmi aduce doar moartea celui ce-l iubesc).
Pe cine încerc să mint? Voi rămâne întotdeauna rece, neatinsă, îndepartată, tributară şi purtând o coroană în care nu cred şi pe care nu mi-o doresc. Sunt născută pentru a purta povoara veşnicei victorii.
poVESTEA LUPTATORILOR DE CEARA
Ciresii copti atarna de bietele fructe de foc pironite in cer. Si parca tot pomul sta batut in cuiele rosii, care nu se mai satura de soare. Pamantul pare ca se tine de copaci, si ma intreb: la scuturarea fructelor, cine va mai tine pamantul acesta negru si greu, sub care se acund atatea zile si atatea maldare de ani? Se chinuie scoarta sa lege cerul de pamant, si leagana pamantul la fiecare miscare de vant. Nu stiu cum pot umblatorii oameni sa mai stea pe acest pamant framantat continuu. Macar de ar fi crescut uniform ciresii, intr-o structura de vara vesnica, sa se poata crede in durabilitatea structurii fragile de fructe in care credem.
Minutul, marele maestru al timpului, vrea sa isi marite fata. Clipita e dulce si frumoasa si niciodata nu vrea sa se lase masurata. Asadar, batranul care ar vrea sa o ia de sotie si vine la ea cu un ceas de buzunar, este mereu gonit de la palat si blestemat de toate urstoarele sa poarte timpul in spinare, iar secundele sa i se aglomereze pana ii va plezni ceasul. Si pleznit va fi intr-o dupa-masa tarzie. Pentru ca nu va mai putea masura timpul cu ceasul, batranul va incepe sa aprinda lumanari, in fiecare zi o noua lumanare.
Uimita de perseverenta lui, Clipita ii va darui un ghem rosu de ceara, care va putea colora lumanarile in orice culoare – pentru ca timpul purtat in spate sa fie mai usor.
Noaptea, atunci cand batranul va adormi, lumanarile vor fugi spre Tara de Ceara, ducand un fir lung din ghem cu ele.
Tara de Ceara era asezata int-o vale larga. Aici, toate culorile pamantului se formau din ghemul rosu, si se imprastiau peste tot tinutul. Creioanele cerate colorau campiile, muntii, oceanele. Si toata lumea era multumita de culorile vii care ardeau in lumina soarelui. Singurul nemultumit era Balaurul de Creta, albul monstru care nu iubea culorile. Strivea flori, devasta livezi, manca pestii izvoarelor si fura din ghem. El isi formase si o armata puternica din creta muntelui batran: armata Luptatorilor de Creta, cu care spera sa cucereasca Tara de Ceara, pentru a ajunge la castelul Minutului.
In tara de ceara, oamenii mici de ceara se iubeau, pentru ca ei nu masurau timpul. Crescand in valea Regelui Minut, considerau ca a masura timpul nu este datoria omului de rand, ci datoria unui rege bland, batran, din Palatul de Sus. Pentru ca nu aveau timp, nu se certau: nu aveau timp sa se certe. Nu aveau timp sa se lupte. Nu aveau timp sa urasca. Si se iubeau, pentru ca nu stiau cat timp mai au sa se iubeasca.
Timpul nu deranja oamenii in Tara de Ceara. Ii lasa sa se iubeasca, si se rasfrangea tot pe batranul munte de creta, urmarind si batand secundele in capul Balaurului de Creta, Cretalaur. Cretalaurul isi insemna zilele, isi framanta minutele si si le nota la baza muntelui lui alb si incolor. Stranuta des, si isi spulbera singur zilele, iar armata alba il privea cu mila si cu groaza pe batranul si albul Cretalaur.
Obosit de atata iubire si timp rabdator, un mic om de ceara a vrut sa vada ce inseamna sa traiesti pe un munte alb, de creta. Si-a luat partea lui de ghem rosu de ata a Clipitei – caci fiecare isi putea lua ata din lungu fir al ghemului rosu, oamenii de ceara nu aveau timp sa se certe pentru ca nu stiau cat timp mai au. Si plecand, a luat cirese coapte si rosii cu el, in micul geamantan de ceara. Pentru ca sa nu fie prins de luptatorii de creta, de cretatori, a trebuit sa treaca prin Raul Secundelor Moarte. Acolo, abia iesit din Lumea Stagnarii – lumea luptatorilor de ceara – , fu cuprins si atras de sirenele care pluteau pe secundele moarte ale cretatorilor. Suparate ca nu ii pot topi ceara – asa cum topeau creta luptatorilor de creta, sirenele l-au aruncat pe micul Ege in temnita subacvatica, pana sa hotarasca cumplita Regina ce va face cu el. Regina o urmarea de ani de zile pe Clipita, pentru a o omora – nu vroia ca nici o clipa sa dainuiasca mai mult decat ea, Clipa Dezamagirii.
Intunecandu-se zilele mai mult pentru Cretalaur, acesta declara razboi luptatorilor de ceara. O prada usoara, luptatorii de ceara nu stiau sa lpte, pentru ca nu stiau cat timp mai au si nu isi pierdeau timpul invatand sa lupte – ei aveau timp numai sa iubeasca.
Razboiul
Cumplitul razboi care a urmat a sters de pe pamant ceara…si ghemul rosu a disparut complet. Clipita incepea sa imbatraneasca, iar Cretalaurul stia acest lucru. Stia ca fara luptatori de ceara, batranul care masura Clipita nu mai are nici o putere, si ca tineretea Clipitei statea tocmai in ghemul de ceara ars in foc si topit de Cretalaur. Indurerat, Minutul se pregatea de capitulare. Clipita isi transforma parul lung intr-o coada de sirena, si se arunca in Raul Secundelor Moarte – asa cum facea orice clipa de rand care urma sa moara.
Pe campul de lupta abia se mai vedeau urme din ceea ce fusese candva tara Luptatorilor de Ceara. Intre case mari, noi, construite din creta de Cretalaur si cretalauri, abia un mic petec de pamant mai amintea de un zid vechi si o curte mica a unei case in care oamenii de ceara se iubeau. Petecul de pamant era stiut numai de Cretalaur, care isi ingropase acolo oul cu puiul de Cretalaur – pamantul era cald de atata iubire, iar un ou are nevoie de caldura.
Ajunsa in Raul Secundelor Moarte, Clipita nu se mai deosebea cu nimic de celelalte sirene. Regina nu stia niciodata cate supuse are, iar clipele nasteau si mureau atat de repede, incat nimeni nu avea timp sa stea sa le numere. Niciodata nu erau doua la fel, si niciodata nu stateau mai mult de o clipa, atat cat erau – apoi trupurile moarte le erau purtate pe valuri, transformate in apa si catifea. Clipita strabatea acum castelul subacvatic, in asteptarea transfrmarii ei in apa si catifea – si aceasta intarzia sa vina, de parca nu ar fi fost gata sa o ia pe sus. Daca nu murea Clipita, insemna ca mai era un mic fir din ghemul rosu. Dar unde?
Somnul lui Ege
Micul Ege tresari. Dormise un somn lung, fara vise. Lung de 21 de clipe departare de Lunea Stagnarii, 21 de clipe de respiratie acvatica si cirese purtate in geanta de ceara. Clipitei incepu sa ii creasca inapoi parul, si era ingrijorata: daca cineva ar fi vazut ca are parul lung, ar fi stiut ca ghemul ei inca mai are o mica bucata de atat din care se poate reimpleti ghemul: trebuia sa gaseasca repede ghemul rosu, pentru ca neagra coada nu se putea lepada numai atunci cand Minutul era invingator – dar Minutul nu mai avea nici un luptator de ceara.
Ege incepu sa roada cu micii dinti de ceara algele care il tineau in temnita. Gratiile de alge, dupa alte 21 de clipe, il slobozira, iar micul Ege inota speriat pre suprafata, in timp ce brate si cantece de sirena il atrageau inapoi. Un singur glas mai limpede se auzea din harmalaia de cantece: „Inoata spre suprafata, mic omulet de ceara. Nu te uita inapoi. Inoata, omulet de ceara.” Iesit la suprafata, micul omulet de ceara isi lipi praf alb de creta pe fata, pe haine, pe mani. Si porni spre Palatul de Sus, realizand ca lupta si razboiul ce s-a dat a fost tocmai scaparea lui – Regina se preocupa de razboi, si il uita pentru 21 de clipe in pantecele apei de catifea a secundelor moarte.
Minutul si Clipa Dezamagirii
Vopsit pe fata, Ege ajunse la Palatul de Sus, purtand in geanta de ceara ciresele de foc si scurtul fir din ghemul rosu. Minutul il pofti inauntru – iar cand Ege isi arata chipul de ceara de sub creta alba, Clipa Dezamagirii scoase urlete de disperare – nimeni nu stia ca ea insasi era in palatul Minutului, incercand sa isi extinda disperarea peste intregul Minut. Minutul, in mila sa eterna, o lasa sa plece – nestiind ca ea ascunde in apele ei faptura cea mai draga lui – Clipita.
Clipa Disperarii, ajunsa in apele ei, veghea acum sa vada cine este Clipita.
Si parul Clipitei crestea intr-una, si deja nu mai avea cum sa si-l ascunda, asa ca il taia mereu cu cioburi de scoici, si il lepada ca pe un vis la trezirea din somn.
Armata la Minut
Ege isi dezbraca si isi decoji creta de pe nas, de pe ochi, de pe intreaga fata, de pe maini, de pe haine. Din geanta de ceara scoase scurtul lui fir rosu, si lega jumatate la gleza lui dreapta, cealalta jumatate daruind-o Minutului care indata incepu sa lungeasca firul, si sa faca oameni de ceara – luptatori.
Ege singur era cel ce putea conduce armata – el singur cel ce putea lupta impotriva Cretalaurului si copilului balaurului de creta, Rakm.
Armat lui Minut lua fiinta, si in fiecare secunda erau tot mai multi. Mai puternici. Cretalaur se pregatea – Clipa Disperarii il anuntase de lupta care va urma. Doar ca oamenii de ceara erau atat de multi acum, incat nu mai puteau fi razbiti.
Al doilea Razboi
Intunecat, soarele clipea batran peste orasul de creta din Tinutul Stagnarii. Fosneau sulitele si sabiile sapau cand in creta, cand in ceara. Coifurile alergau pe campul de lupta, si miscarea aceasta nu contenea. De saptamani, parul Clipitei crestea tot mai mult, iar oul lui Rakm se spargea sub zguduiturile de copite. Era liber acum. Rakm. Si intreaga ostire de creta era moarta, luptatorii de ceara fiind si ei tot mai putini si mai aruncati si mai loviti. Intr-un tarziu, improscat in ochi cu sange, soarele isi inchise ochii. De-acum, era intuneric peste campul de lupta, si mai luceau doar bucati rosii de creta sub ceara topita si scursa peste praful negru al pamantului.
Ege tinea sabia in mana. Peste pantecele Cretalaurului plangea Clipa Disperarii si se ascundea sub pielea lui rugoasa de creta.
Rakm, imbracat in platose de creta, avea umarul stang descoperit – acolo Ege il lovise. Dar acum nu avea puterea sa infiga sabia pana la capat in albul umar de creta.
Minutul il avertiza: „Esti singurul care il poate omora. Daca tu nu il omori, isi va reforma armata. O va omora pe Clipita, impreuna cu Clipa Disperarii. Esti singurul.”
Se lupta: nu era convins ca Rakm trebuia sa plateasca pentru faptele lui Cretalaur. Dar era o samanta de rautate, iar o samanta, fie ea cat de mica, de rautate, va naste un balaur. Clipita reusise sa lapede coada. Acum parul ii stralucea, mai lung si mai curat decat inainte. Se apropie de Ege din spate, incet, sa nu il sperie. Ii sopti la ureche: „Ege…pentru ca moartea sa nu ma imbratiseze…omoara-l.” Si sabia lui Ege strapunse incet pieptul lui Rakm, lasand un sange gros, verde, sa se scurga pe pamantul alb de creta.
Triumful si moartea lui Ege
Ciresii copti atarna de bietele fructe de foc pironite in cer. Si parca tot pomul sta batut in cuiele rosii, care nu se mai satura de soare. Pamantul pare ca se tine de copaci, si ma intreb: la scuturarea fructelor, cine va mai tine pamantul acesta negru si greu, sub care se acund atatea zile si atatea maldare de creta, sange a fostului razboi ce a trecut.
Minutul, marele maestru al timpului, vrea sa isi marite fata. Clipita e dulce si frumoasa si niciodata nu vrea sa se lase masurata. Ege, maestrul razboiului, nu o masoara, si nu lasa pe nimeni sa se apropie de ea cu vreo clepsidra sparta. Pana cand nu i se va sparge lui clepsidra.
Uimita de perseverenta lui, Clipita ii va darui un ghem rosu de ceara, care va putea colora lumanarile in orice culoare – atunci ciresele vor strajui rosii fuga lui Ege din bratele Clipitei, si aruncarea lui in Raul Secundelor Moarte: un om de ceara nu va putea niciodata sa creada intr-o Clipita sau in dragostea ei. Atunci cand va fi biruit intreg razboiul, razboiul cu el insusi il va birui. Asa este un om de ceara, care nu stie niciodata cat timp mai are sa iubeasca.
Filed under: 06. Carte rescrisa: Joc Murdar
Fibra XXI din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:
Parazit emoţional
– recitit: Ploaia oceanului
„Vânez zâmbete, săruturi, îmbrăţisări, poveşti şi altele. [...] Nu mă pot sătura. Mi-e foame! Sunt un vânător de nimicuri interesante. Un pion într-o baltă de sens. [...] Trăiesc într-o cutie la marginea oceanului. [...] Am un costum colorat. Îl port în fiecare zi chiar dacă îmi petrec fiecare secundă închis într-o cutie. [...]Apropo, ţi-am spus că-s pictor?”
Ştiu: nu vrei să mai stai la marginea oceanului. Ţi-am spus: nu te duce acolo, nu face asta, vezi că odată spart barajul nu mai ai cum să aduni apele înapoi şi nu mai ai cum să repari barajul. Te-am avertizat, şi de fiecare dată m-ai asigurat că nu o să se întâmple ceea ce cred eu că se va întâmpla. Şi uite că pas cu pas s-a întâmplat. Cine este Nostradamus?
Nici eu nu mai vreau să stai acolo. Peştii par uneori că te îneacă în solzii lor de catifea. Zici că te risipeşti în atelierele Reginei-Croitor? Ţi-am spus să nu te joci cu foarfecele, clown tembel. Nu ai ascultat niciodată, iar eu am lăsat de fiecare dată după tine, pentru că te-am iubit. Deşi de fiecare dată când am încercat să decid ceva, pentru mine însămi, pentru ca să îmi apăr inima de la a fi rănită, mi-ai refuzat acest drept.
Îmi pare rău că sunt atât de prezentă în acest murdar joc de şah, dar sunt Regină prin voinţa ta.
Filed under: 06. Carte rescrisa: Joc Murdar
Fibra XX din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:
Joc de măşti
– recitit: Îmbrăţişarea Pietrei Roşii
„În spatele cortinei. Îmi decojesc masca de joc şi îmi repet rolul pentru mâine. O cămăruţă plină de măşti murdare, câteva creioane şi o păpuşă de cârpă.[...] Nu am timp să mă gândesc, azi e o nouă zi de jucat teatru pe scena de şah.”
Îţi cânt în timp ce o dai jos. Un cântec de leagăn, fără cuvinte. În cămăruţa murdară, ascunsă, sub cortina ştiută numai de tine din cealaltă parte. Nu m-ai lăsat să trec. Dar într-o seară, când nu îti aminteai exact rolul, m-am prefăcut că sunt oarbă, şi am văzut: ţi-am văzut mica puşcărie – da, ştiu despre puşcăria ta. Şi ştiu că acum o porţi în inimă, şi e mai cumplită decât mii de bare păzindu-te din exterior. E cumplită puşcăria măştii, puşcăria tablei de şah.
Eu nu o să evadez. Eu am venit de bună-voie în mica ta puşcărie – şi nu voi face mişcări bruşte, pentru ca să nu îti cresc tembelismul, clown chior, condamnat pe viaţă la măşti.
Nu ai timp să mă asculţi – azi e o nouă zi de jucat teatru pe scena de şah. Mă găseşti totdeauna la Piatra Roşie, implorând-o să pice peste mine, îmbrăţişând-o şi ştiind că mă iubeşte mai mult decât ai putea tu, chiar fără măşti, să mă iubeşti vreodată. Dar dacă făţa ta îmbătrânită de puşcărie şi măşti mă va căuta…
Filed under: 06. Carte rescrisa: Joc Murdar
Fibra XIX din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:
Dans pătrat
– recitit: Remiză
„Mă îmbrac în nebun şi migrez pe tabla de şah. Astăzi alerg haotic pe o bucată de lemn. Învăţ pionul să vorbească. Îi scriu o poveste şi o arunc în apă. [...] Îmi fixez două aripi de spate, îmi vopsesc faţa în roşu şi mă aşez într-o căsuţă oarecare. Ea-şi joacă rolul în continuare.”
Sigur: îmi voi juca totdeauna rolul. Aripile ţi le-am pregătit de mult, clown nebun. Ia-le – au fost cândva ale mele. Astăzi nu faci decât ceea ce ai făcut şi ieri, ceea ce faci mereu, ceea ce totdeauna vei face. Poţi doar să alergi din căsuţă în căsuţă, căutându-mă. Nu mă supăr. Tu nu ştii ce faci. Eşti cu faţa pictată, nasul ciobit şi ochii dureros de vii pentru inima mea de carne. Durerosul albastru planează pe impersonalul alb, aproape de ochii mei cărunţi şi buzele tale pline. M-am îndragostit de tine, clown nebun: te-am văzut în seara aceea, înainte de a te machia. Am văzut ceea ce nu a văzut nimeni. Dar uită ce tocmai ţi-am spus.
Strigă din nou: „Şah-mat!” – şi ştiu că nu înţelegi, dar pentru că ştiu că îţi place să câştigi, ţi-am lăsat mereu ultima mişcare, şi m-am lăsat mereu mutată din jocul de şah în murdarul joc. În fond, rămân Regina, prin voia ta şi lipsa voinţei mele.
Filed under: 06. Carte rescrisa: Joc Murdar
Fibra XVIII din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:
Demoni îndragostiţi
– recitit: Clownul şi Regina-croitor
„Regina, pionul şi naratorul: scenograful, dirijorul, şahul şi lasoul. Paharul şi marea, iubirea şi sarea. [...] Îţi imaginezi, jonglezi, cuvintele aşezi. Ordine creezi, în paharul cu şoapte. [...] Creioane de hârtie, pahare din nisip şi personaje din cuvinte.[...]Iubita mea joacă şah peste desenul terminat aseară.”
Mă întreb: dacă tot m-ai scos cu un gest atât de scurt de pe tabla de şah, de ce m-ai aşezat pe desenul abia terminat? Mi se lipesc culorile de tălpi, şi las involuntar amprentele degetelor mele pe masa asta a ta pe care ma plimb. Clown tembel, dă-ţi jos nasul roşu şi machiajul de la ochi – nu ai nici o şansă să mă transformi într-o Regină a culorii pe tabla de plută, nici să îmi iei jos coroana atat de greu câştigata. Pesemne, tu nu ştii nimic despre piatra roşie, ştii doar să foloseşti culori şi să ma laşi să alerg prin jungla de pastile colorate. Aş putea şopti la infinit cât de mult te iubesc fara să aştept nimic înapoi – dar tu oricum nu mi-ai înţelege cuvintele şi dragostea; oricum, ai vrea numai să faci ordine intre sentimente, pe vechea tablă de plută.
Eşti atât de trist – ţi-am văzut buzele crăpate de vânt şi părul prins între cele două războaie. Mai mult de atât, nu îţi va creşte. Şi atât de frumos îţi legai fularul la gât, continuând să alergi fără mine spre nicăieri, în acea seară a zăpezii. Eşti atât de trist, micul meu clown, încât în tristeţea ta, mă aşezi pe veşnica tablă de plută. Iar eu rămân Regina, prin voia ta şi lipsa voinţei mele de a vrea altceva decât să-ţi ţes o mătase fină, pe care nu o vei purta niciodată. Regina-croitor.
Filed under: 06. Carte rescrisa: Joc Murdar
Fibra XVII din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:
Şah mat
– recitit: Regină pentru clowni
„Creionez ironic, cu lumina stinsă, ultimele rânduri dintr-o poveste încă neatinsă. Mă doare spatele. [...] Pesemne îmi ies aripile, fie. [...] Preferam să visez, să nu realizez, cu demoni şi îngeri între degete să jonglez. [...] Mut pionul la dreapta şi dispare regina..”
Dar am să ating povestea. Povestea mea neatinsă este, de fapt, întinsă acum pe mâinile mele, precum o bucată de plastelină şi nimeni nu mă poate închide pentru atingerea ei, pentru ca este a mea: am nascut-o între orele de zbor, si odata ieşite aripile, am purtat-o pe gene în realitatea prea rece a dimineţii.
Regina…să dispară. Dacă vrea. Sau să stea. Nebunii o înconjoară, oricum, peste tot. Nebunii albi, albii nebuni ai înfrângerii.
Dacă aş fi eu însămi această regină-pion, regină a jocului minţii tale? Te-ai simţi ameninţat de o biată piesă de şah, îmbătrânită în cutia păstrării amintirilor tale?
Ştiu: îţi e frică de mine. Mereu ţi-a fost, biet clown neştiutor şi frământat de căutări. Deşi nu am făcut altceva decât să te las să mă scoţi mereu de pe tablă. Sunt mica regină şi trista regină, dispărută din jocul tău murdar: fie. Regina care a atins povestea: măcar atât. Da, mi-au crescut aripile. Fie.
Uneori recitesc ce am scris. Si nu ma regasesc nicicum – cuvintele imi apar noi, nestiute si nefolosite niciodata. Si uneori, din ceea ce nici macar eu nu stiu despre mine, se naste o melodie. Precum asta. Nascuta din “Strafulgerare“. Ador piesa asta, mi se pare superba – pacat ca desi exista, nu se poate auzi melodia inca…
De noi mi-era teama atunci
Si cine nu crede – sa ma priveasca
Umbra neagra ce-mi atarna la gat
E haina ta rosie purtata prea mult
Nu imi vesnic voi purta
Trupul ca o punga legata in cuvinte
Eu caut inca palma ta
Genunchii-obrajilor visati.
De noi mi-era teama atunci
Si cine nu crede – sa te priveasca
Bratari de lacrimi la glezne ascunzi
Sub haina rosie purtata prea mult.
Ce ti-a patit genunchiul? Unde l-ai mai prins si de data asta, si de ce nu ai spus mai repede ca iti sangereaza? Chiar trebuie sa iti zdrobesti picioarele pentru ca sa nu iti mai doresti sa treci pe la mine? Chiar a fost necesara aceasta furtuna de frunze intre coastele tale concave, cu aroma de macese coapte?
Uite: aproape ti se vad oasele sub carnea subtire ca pielea, si aproape te doare atat de cumplit incat nu mai poti sa pasesti. Cum vom merge acum la patinaj artistic, si cum vom mai dansa? Nu ma lasi sa te ajut?
Lasa-ti ochii inchisi, intinde-te in palma mea. Lasa-ma sa iti curat genunchiul lovit, sa ii sarut ochii si sa ii sorb durerea, asa cum ar face-o apa rece, daca nu m-ai avea. Lasa-ma sa iti leg genunchiul sub mine, sa il incalzesc si sa te adorm cu un cantec de leagan fara cuvinte. Am ghicit ce iti doreai, Uranus?
In 21 de clipe as putea ajunge la tine.
Pentru 21 de clipe am sa tac. Pentru clipele acestea am sa culeg cate o floare, si am sa le-o asez la cate o ureche. Pentru 21 de clipe am sa ma opresc din mers si am sa clipesc des – pentru ca sa ma tii minte asa.
Pentru o viata am sa tac. Pentru o viata am sa culeg o floare si am sa mi-o asez la ureche. Pentru o viata am sa ma opresc din mers si am sa clipesc des – pentru ca sa ma tii minte asa.
