Uranus, in seara asta e bucurie: in seara asta, oamenii isi schimba anul, si tu ai mai imbatranit un an. In seara asta, desigur, ma apropii de cei 84 de ani, cand involuntar, te vei intoarce. Te vei bucura si tu: la implinirea celor 84 de ani, eu voi fi, la randul meu, intoarsa. Si astfel, in fiecare secol ne vom evita – evitare rece, spatiala, de mii de ani.
M-as fi putut arunca in gol, spre tine. Ti-as fi putut omora jumatate din circumferinta in avantul meu, si inelele ti s-ar fi infasurat in jurul gatului si te-ar fi sugrumatu praful de stea. Dar de ce sa fac asta, cand esti atat de fericit in nefericirea ta? M-as fi putut arunca in gol, spre tine. Te-as fi putut impinge de pe orbita si desfasura ca pe o panglica mare, care sa imi fie batista atunci cand salut oamenii voiajeri. Dar cantecul atat de trist, nu ti l-as fi putut impinge niciodata.
Te las pe orbita ta, increintat ca ti-ai gasit fericirea in incretirea timpului sub aripi. Te las pe orbita ta in seara scrhimbarii anului – il schimb cu un cuvant: din “anul trecut”, il numesc “anul asta” si te las sa crezi ca e un alt an. Va las sa credeti ca e un alt an. Praful de stea nu poate fi baut intr-un pahar.
Filed under: 5. spre un zeu necunoscut | Tags: copac, crengi, foc, frig, intelepciune, pamant, verde, Zeu Necunoscut
Pari atat de alb sub lumina lunii, incat zapada s-ar ingalbeni la vederea chipului tau. Si tacerea ta e alba si lipsita de cuvinte precum inghetata iarna din Pol. Claparii abia mi se mai vad sub obrajii tai, si parca niciodata nu a curs atat de alb raul care inconjoara pantecele pamantului precum un brau al traditiilor. Se scurg amintirile mele pe el, si imi ingheata memoriile. Cartile scrise cu grija isi albesc din nou foile pentru un nou an. Inceputul nu e niciodata mai mult decat o premonitie a sfarsitului, chiar daca in esenta lui poarta un sambure de viata. Iar sfarsitul, sfarsitul e dovada existentei unui inceput indepartat si alb. Asa imi pare acum Polul: un sfarsit al calatoriei cu sipete de paman la gat.
Aceeasi liniste alba se poate lasa peste padure. Iar albul poate sa devina vedre: vedre crud, vedre copt, verde vechi si vedre putred. Poate ca niciodata putrezirea oaselor nu a insemnat ce inseamna acum, si poate niciodata copacii intelpciunii nu impingeau pamantul sub picioare asa cum o fac acum.
Ti-am spus despre dragoni si stele, si dragonii care imi poarta stelele de argint in gurile lor de aur si foc. I-ai gonit ca pe niste fluturi mari, si mi-ai facut un clasor cu dragoni – un clasor cu fluturi mari. Desi un astfel de clasor e mai mare decat voi fi eu vreodata, multumesc, Zeu Necunoscut.
Filed under: 06. Carte rescrisa: Joc Murdar
Fibra XXIX din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:
Furculiţă trasă de păr
– recitit: Re:trageri – sau Amintirea Pietrei Roşii
„Mi-am decojit cu răbdare Eul. Mi-am decojit culorile şi-am abuzat de nonculoare. [...]
Nu te mint, gânganie. De ce mă loveşti cu capul de pereţi? Chiar crezi că jocul de măşti mă face fericit?”
Te-am trimis la pescuit de cercuri. Te-am vânat – şi sigur, asta nu avea cum să nu doară. Te-am închis în spatele măştii tale, lăsându-te acolo, să mori fără vise.
Da, jocul de măşti te face fericit. Pentru că atunci când Eu am încercat, uşor, să îţi decojesc Tu-ul, mi-ai aruncat creioanele intr-o fântână fără găleată. Cum mai pot scoate eu acum apă colorata, clown tembel? Mă minţi. Dacă a-ţi umple capul de vise înseamnă a ţi-l lovi – atunci iată-ţi criminalul. Ucide-mă tu sau îmbrăţişează-ţi moartea: din doi, astăzi numai unul va coborâ de pe tabla de şah. Eu încă implor Piatra Roşie să pice pe mine, încă vreau chiar să mă sinucid, decât să te las la fel de incolor ca înainte.
Da, jocul de măşti te face fericit: pentru că e un joc pe care îl joci singur, în faţa mea. Un joc cu un singur jucător – un joc în care nu ai cum să pierzi, un joc sigur şi ale cărui reguli numai tu le ştii. Un joc comod şi atât de familiar ţie – uneori pari că te-ai născut cu maştile legate la încheieturi, între cărţi de joc.
Filed under: 06. Carte rescrisa: Joc Murdar
Fibra XXVIII din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:
Jucând-mă cu Eul
– recitit: Jocul El-ului cu mine
„Un joc de şah. [...] Lumea de care tu vorbeşti nu există şi nici n-a existat vreodată. [...] Uită copile, uită şi taci. [...]
Aş fi vrut să aibă sens. Aş fi vrut să evadez în carne şi oase. Aş fi vrut să fiu. Alerg de nebun în acest pustiu. Mă lovesc de cuvinte şi sfere de oţel.”
Îmi amintesc ce îmi spuneam singură atunci când am hotărât reprogramarea dragostei. Împreună am decis că noi înşine suntem sferele rotunde, plutitoare în jurul unei axe a timpului. Ar trebui să uit şi să tac.
Probabil că sensul se ascunde undeva între acele ceasornicului şi alte sfere de oţel. Oţelul poate să fie alb. Şi mulţimile de oameni, cuvinte, sfere, pot fi pustiuri în care Saint-Exupery să îşi regăsească Micul Prinţ: hai să construim din noi înşine pustiuri în care să ne prăuşim pe rând şi să ne găsim micii extratereştrii proprii. În care să alergăm nebuni, fără să ne arate nimeni cu degetele. În care să vânăm clownii nebuni şi clownii pictaţi. În care lumea de care îţi vorbesc să fie reală şi tangibilă. Să o poţi bea daca vrei, să o mănânci, sa o inhalezi, să te droghezi de realitatea moale şi tangibilă a cuvintelor şi a sensului lor. Ce altceva ar putea fi jocul unui mic extraterestru cu mine decât o prăbuştie în lumea mea?
Filed under: 5. spre un zeu necunoscut | Tags: lumina, Polul Nord, Zeu Necunoscut
Ma simteam mult mai bine in Pol. Acolo imi pudram nasul cu zapada uda si proaspata, si imi inghetam codita pe derdelusul rece precum noaptea. Acolo sangele mi se vedea mult mai bine cand ma raneam, si fiind frig, se oprea rapid din curgere. Acolo, imi notam gandurile pe gheata si pana dimineata se topeau, inghetand in alte cuvinte. Aici, nu am nici un caiet mare, nici o foaie mare. E adevarat, te am pe tine, da poti tu sa imi fi zapada si pudra alba de zahar inghetat? Poate poti…nu am intrebat niciodata. E adevarat, imi mangai uneori penela lungi, si ma hranesti atent. Ma speli, ma cureti. Dar eu prefer frigul si nepasarea. Cum sa te pot iubi?
Va trebui sa iau lectii de dans. Va trebui sa ma inveti sa merg in pas cu tine. Va trebui ca in decursul unui an, sa ma inveti sa citesc scrisorile tale. Va trebui sa fi zeu si sa ma si iubesti. Crezi ca poti face toate astea pentru mine, intr-un an? Ar fi bine sa ma hranesti cu fructe de mare si apa sarata – iti spun doar asa, ca sa stii ce imi doresc.
Probabil e Craciun acum in Pol. Dar eu sunt aici. Ma tin de mana cu un zeu pe care nu il cunosc, si despre care pot doar sa intuiesc ca ma iubeste.
Iti fumezi in liniste inelele de astre stranse de atata timp si cu atata grija in jurul unui pantec plat care aproape imi incape intre palme. Esti intors de douazeci si cinci de ani cu spatele catre mine, in rotirile tale permanente in jurul indepartatului Soare.
Eu nu cred in inele. Eu nu fumez. Eu nu stau cu spatele spre ceilalti. Dar mai ales, nu stau cu spatele spre mine. Eu inca incerc sa ma inteleg si sa imi traduc sentimentele fugare din simboluri si impulsuri in litere si cuinte, in asa fel incat sa mi le pot citi in fata unei cesti de cafea neagra, precum spatele tau alb, Uranus.
Imi era dor de sfarsitul inceputului, atat de dor. Pentru ca nimic legat de tine nu e mai mult decat un inceput. Al carui sfarsit se praveleste intre ceruri, precum cercul tau de praf.
Filed under: 06. Carte rescrisa: Joc Murdar
Fibra XXVII din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:
Pioni paraziţi
– recitit: Re:inventarea Jocului
„Când eram mic, fără aripi, însă deosebit de voinic, Ea m-a învăţat să joc şah. Îmi punea o cipilică albă, o mască transparentă şi începea să mute. Mă muta dintr-o căsuţă în altă cu indiferenţă. [...] Când jocul din ziua respectivă se termina mă arunca în dulap, alături de celelalte piese de şah. Cum nu aveam cuvinte mă mulţumeam s-o privesc prin gaura cheii, pe Ea.”
Astăzi inventăm un nou joc de şah: pionii vechi şi demodaţi îi uităm în dulap. Punem pe tablă clownii – pe tabla mare de şah din centrul oraşului, ridicată între monumente de primărie. De sistem.
Astăzi noi urcăm pe rampă. Astăzi joacă şah măştile de fard şi îşi aruncă mingi de cuvinte pe tabla pe care se nasc ecouri, rezonanţe, unde. Ne privim unii pe alţii prin găurile de cheie ale uşilor pe care le-am luat abuziv după noi. Pentru ca să putem privi prin găuri de cheie.
E atât de comic: cineva a uitat cheia în uşa mea, şi nu pot să văd nimic. Daca vreau să privesc din lateral, mă împiedica invizibilul perete. Jos nu ajung. Prin gaura cheii nu văd decât cheia.
Oare El…El unde o fi acum?
Filed under: 03. Stilou
Ti-am sapat numele sub nisip: iata de ce am unghiile cu pamant. Nu pentru ca sa ma renunti tu.
Ti-am baut gandurile. Necunoscute, le-am inchis in mine, si nici nu vreau sa le mai cunosc. Au trecut. In curand vor fi uitate de tot – uitate de tine. Iti vei uita, cu siguranta, gandurile.
Lasa-ma sa te privesc in ochi de dimineata. In aceasta dimineata. Acum cand campiile par ca au luat foc la aparitia soarelui. Consuma-ma, ca pe un camp imens, in dragostea ta rosie. Aprinde-mi padurile si iarba, si invata-mi pasarile sa zboare. Inchide-ma in tine si lasa-ma, mica, sa te iubesc si eu inapoi.
