StrongIndependentWoman's Weblog

- ultima pagină din jurnalul unui tânăr autist, colegul meu

E bine că pământul se învârte încă sub paşii noştri. Dacă am fi numai puţin mai mari poate chiar ne-am bucura de leagănul lui şi poate nu ne-am teme să păşim pe el în timp ce se coace la soare.

M-am trezit dimineaţa. Deigur, pământul acesta pare uneori că uită în ce direcţie trebuie să meargă. Sunt fericit pentru că şi-aşa, cu pământul uituc sub mine, am ce admira. Cerul, dacă nu e tot luminat şi strălucitor în umbra soarelui, îşi trage pe el o pijama veche, ciuruită, prin care se vede tot ce e deasupra ei; adică acelaşi cer strălucitor, printr-o bucată de material ciuruit, numit „noapte”. Pământul îşi trage noaptea pe el aşa cum eu îmi trag pijamalele. Eu nu pot fi păcălit, eu ştiu că dincolo de noapte, e zi. Ceilalţi sunt atât de inflexibili, încât atunci când pământul oboseşte, le e teamă să mai admire copaci sau păsări care dorm şi ele. De asta, pentru mine dimineaţă e momentul în care eu mă trezesc, nu momentul în care pământul îşi lasă jos hainele de noapte.

Mă îmtreb – oare dacă pământul s-ar îmbolnăvi şi nu ar mai merge la serviciu în jurul soarelui, ne-am îmbolnăvi toţi şi nu am mai ieşi din casă? Am rămâne toţi adormiţi pentru totdeauna în paturile noastre mici până când pământului i-ar trece gripa şi ar binevoi să se învârtă din nou în jurul soarelui? Nu, asta e laşitate, nu e viaţă.

E iarnă acum. Pământul pare că uită să se întoarcă pe cealaltă parte. A rămas ca o bezea coaptă pe jumate într-un cuptor care nu mai încălzeşte de mult. Asta păţesc toţi cei ce uită să se întoarcă, deşi promit că se vor întoarce. Eu cred că dacă ar putea cineva să şoptească pământului că a uitat să se întoarcă, dar că şi-aşa, uituc, îl iubeşte, acesta pe loc s-ar întoarce spre primăvară. Poate ar trebui să îi şoptesc chiar eu că îl iubesc, chiar dacă nopţile sale sunt lungi şi mă acoperă, fără să vrea, cu pijamalele sale largi de fiecare dată; chiar dacă uită să se întoarcă. Dacă trăiesc în alt ritm, asta înseamnă că nu pot iubi sau că nu pot şopti cuiva că iubesc?

Nu îmi doresc decât să găsesc urechea pământului. Am atâtea să îi spun! Cred că el nici măcar nu ştie ce frumoşi sunt ghioceii primăvara. Probabil el îşi imaginează că „ghiocel” înseamnă o iarbă care îşi împlântă rădăcina în faţa lui cea neagră, care sare din el şi nici nu îşi mai aminteşte de unde a urcat spre cer. Dacă ar putea să vadă ce frumoasă e culoarea albă din ghemul de petale purtate la capătul lujerului crud, ar înnebuni de plăcere şi ar rămâne totdeauna într-o primăvară fără sfârşit. Atunci, dacă aş putea să îi şoptesc cât de minunată e toată iarba şi cum se împânzeşte şi scurge în mii de culori la pleznirea primăverii dintre muguri, poate s-ar răzgândi din iarnă. Şi aşa, aş vrea să îi găsesc şi gura. Să îl ascult şi eu cum îi pare rău de iarnă şi uitare. Să vorbească, nu doar să asculte. Aş vrea să îi găsesc ochii şi mai mult, aş vrea să îi găsesc inima. Pământul are o inimă. Orice are o inimă. Chiar şi cel mai nefericit vierme. Şi eu am o inimă. Mi-ar place să fie găsită inima mea. Poate primăvara aceasta, cineva îmi va găsi inima. E atât de uşor de găsit. Pământul şi-o acoperă – eu aş avea mai mult de căutat. Dar inima mea, mica mea inimă, e atât de uşor de găsit! O port în orice cuvânt şi o port în micile felicitări de Crăciuun sau Paşte pe care le fac pentru familie. Ei se uită urât la ele, pentru că mâinile mele le şifonează uneori. Sau le pierd prin casă şi le dau prea târziu. Uneori le mai şi scap din mână şi atunci se murdăresc cu noroi; pe acelea nici nu le mai dau. Am murdărit multe felicitări chiar înainte să le dau şi mi-a părut atât de rău…Dar frumuseţea gestului nu contează?…Dacă aş putea vorbi pământului, i-aş spune cât de mult iubesc persoanele cărora le pregătesc felicitări încreţite şi murdare. Probabil că el ar înţelege. Şi el ne dă lucruri murdare pentru care a trudit mult. Nu cred că e uşor să faci rotaţii complete în jurul soarelui, atât de multe şi fără să te opreşti. Eu am încercat să mă învârt pe loc, cu mâinile întinse şi faţa la soare. Şi am căzut din picioare. Era vară atunci şi am picat între fire lungi de iarbă. Nu am păţit nimic, sunt uşor. Dar pământul e greu, el dacă ar pica…sigur şi-ar rupe vreo coastă. Şi coastele sunt foarte greu de vindecat. Când verişoara mea şi-a rupt o coastă, plângea de durere la fiecare mişcare. Oare asta să fie? De asta plânge cerul când e furtună? Cerul unde pică? O fi picat cerul la noi pe pământ şi plânge de dor de casă? Sau poate picăturile de apă urcă spre cer şi oamenii nici măcar atât nu ştiu. Sigur aşa e, pentru că nu se poate ca tristul cer de ploaie să fie picat la noi pe pământ. Dacă ar fi picat aici, aş putea oricând urca pe el. Şi nu pot. Dar dacă aş putea să umblu pe el, probabil pământul mi-ar deveni cer. Nu ar fi minunat? Sa crească din cer, spre pământ, milioane de flori şi copaci? Să calc pe stele? Aş purta eu pijamalele largi ale pământului…

Mi-au spus în urmă cu câteva zile că primăvara va veni curând. Aşa că o aştept aici, în podul ăsta vechi deschis către câmp. Sper să ajungă azi toată primăvara aici, împreună cu familia. Oare încap toţi într-o maşina? Are doi frăţiori şi o soră mai mare ca ea; dar sora ei e urâtă şi bosumflată. Primăvara e dulce ca o cească de ceai de mentă rece, servită cu fructe acre. Şi florile? Aduc şi florile azi cu ei? Sper că primăvara asta ştie ce face. Aş vrea să fie lungă şi plină de flori multicolore. O pot ajuta să împartă flori pe fiecare rid a pământului. Aş vrea să fiu ajutorul primăverii. Nu înţeleg de ce nimeni nu ştie că asta vreau şi nimeni nu înţelege când spun că vreau să fiu ajutorul primăverii. Mă întreb în ce lume or fi trăind, de nu văd cât de frumoasă a fost primăvara anul trecut? Vreau să ajut primăvara să vină. Sigur, pentru asta ar trebui să ştiu să conduc maşina. Sau poate o motocicletă – ar urca primăvara cu mine pe o motocicletă? Poate ea ar înţelege tot ceea ce nu pot spune oamenilor sau pământului. Ea ar aduce şi mere mici şi acre, din acelea sălbatice, de care îmi place să mănânc seara, atunci când vin de la scăldat şi citesc o carte bună despre aventurile vreunui greier sau despre cai. Aş putea citi primăverii poveşti. Ei trebuie să îi placă poveştile. Ea însăşi este poveste. E povestea pământului care nu uită să se întoarcă, e povestea ceasului care nu uită să ticăie şi povestea soarelui care nu uită să zâmbească pământului prin pijamalele. E povestea unui ghiocel care înţeapă cu petalele albe şi reci pământul uitat în cuptor. E povestea pe care o iubesc cel mai mult – cu toate astea, nu am găsit-o scrisă niciunde, e ca şi cum în capul meu s-ar întâmpla să se scrie o poveste nouă, pe care aş putea eu să o spun mai departe, dar pe care nimeni nu ar înţelege-o.

Ceea ce nu ştie nimeni să îmi spună e de unde vine primăvara? Cum se poate să nu ştie nimeni unde stă primăvara? E secret? Ar putea să vină din vasele de ceramică maro pe care le ţin în hol, lângă uşa de intrare? Din tubul de pastă de dinţi sau din vaza în care au fost altădată flori? Sau ar putea să vină din palma mea? Ar fi dezarmant pentru cineva să îi întind mâna şi din palma mea să îl prindă primăvara cu dinţii, să îi muşte degetele şi să îl mănânce tot, până când se va transforma în muguri. Oare asta păţesc femeile care nasc copii? Se transformă în muguri? Le mănânca primăvara pântecele până se naşte un pui de primăvară? De ce nu spunem că se înprimăvărează o femeie atunci când naşte?

E adevărat că nu vorbesc mult. Dar cine are timp de poveşti atunci când primăvara e aproape venită? De unde vine primăvara? Şi unde pleacă? O ia cineva? Îi pune cineva zgardă şi o poartă la o plimbare lungă de un an, până o aduce înapoi aici în câmpul meu şi îi dă drumul? O cheamă pământul altundeva? – Ar trebui să găsesc urecea pământului, pentru ca să îi povestesc despre primăvară. Să îi spun să o aducă înapoi. Să îl rog să mi-o dea înapoi. Aş putea să îi spun poveşti.

Dacă anul acesta nu vine primăvara, cred că am să mor. Măcar la înmormântarea mea sigur va veni primăvara. Primăvara îmi e prietenă, dar poate a uitat de mine de anul trecut. Poate a uitat de câmpul meu, poate a uitat de florile pe care trebuia să mi le lase. Sau poate nu le mai are. Poate a cheltuit toate florile pe cealaltă parte a pământului… „Primăvară! Dă-mi florile mele înapoi! Dă-mi floarea care a înflorit în urmă cu trei ani în colţul de lângă fântână – te-am rugat şi anul trecut să mi-o aduci şi nu mi-ai mai adus-o! Dacă ai ştiut că nu poţi să mi-o aduci toată viaţa de acum înainte, de ce mi-ai mai arătat-o? O vreau înapoi…” Degeaba…nu cred că mă aude. E atât de departe primăvara asta…Unde o fi?

E greu să termini liceul…Nimeni nu mi-a spus că pământul, la optisprezece ani, începe să îşi tragă pijamale pe el. Şi primăvara, frumoasa primăvară care stătea cu mine în prima bancă, nu mai vine…Trebuia să vină de toamna trecută. Stătea cu mine şi în timpul lucrărilor şi a tezelor. Şi mă lăsa să mă uit la ea în timpul lucrărilor. Am întrebat-o odată: „Mă laşi să mă uit la tine?” – şi ea mi-a zâmbit: cred că acela a fost cel mai frumos zâmbet pe care o primăvară ar putea să îl dăruiască vreodată unui om. Mi-a spus că da, apoi a întins către mine foaia de lucrare. Nu am înţeles de ce, eu vroiam să mă uit la ea; nu la lucrarea ei, la ea. Uneori primăvara nu înţelegea ce îi spun; dar nu m-am supărat niciodată pe ea, avea cel mai frumos zâmbet. Poate nu înţelege nici acum ce îi spun. Sigur pământul a dus-o undeva departe. Am întrebat-o într-o zi unde se duce şi mi-a spus zâmbind: „Unde mă va duce pământul.” Da, pământul mi-a furat colega de bancă.

Când eram mic, primăvara nici măcar nu venea. Nici nu ştiam ce e aceea, „primăvară”, dar totul a căpătat sens atunci când în clasa întâi, doamna mi-a spus: „Du-te şi ia primăvara de la colega ta.” Primăvara vorbea cu o altă colegă care avea o foaie în mână; pe foaie erau desenate păsări şi flori şi iarbă verde, multă iarbă verde. Dar doamna a spus: „Primăvara zâmbeşte pământului şi pământul se trezeşte la viaţă.” Primăvara mi-a zâmbit dulce şi am luat-o de mână. Pentru că m-a trezit la viaţă. Copiii au râs, au spus că sunt prost; se are că trebuia să iau desenul. Dar desenul nu mi-a zâmbit şi nu m-a trezit la viaţă. Primăvara, ea a făcut-o. Şi am luat-o de mână şi am dus-o la doamna învăţătoare. A spus că, într-adevăr, am găsit cea mai frumoasă primăvară din toată lumea. Cred şi eu!

Tuşesc mai des acum. Mult mai des decât atunci când am început clasa a cincea, sau a opta. Primăvara a fost tot timpul cu mine în clasă, începând cu anul în care am hotărât că ea va fi primăvara mea. Mama e mai tristă şi tata din ce în ce mai tăcut. Nu înţeleg de ce se sperie. Dacă mor, poate voi fi mai aproape de inima pământului şi poate aşa va înţelege să îmi aducă înapoi primăvara, indiferent unde mi-a dus-o…

- A venit primăvara! A venit primăvara!  – se aud strigăte de copii prin geamul meu mare care e departe de mine pentru că eu am stat aproape de uşă ca să fiu aici când va veni ea; iar ea…ea a venit pe geam de data asta? O fi jos? Poate dacă mă aplec mai tare, o văd….ah…

Primăvara nu a râs niciodată de felicitările mele. O inspir şi o expir din aer, plutind în braţele ei moi şi proaspete cu miros de cireşe…Ce sus e aşezat podul…Când voi ajunge jos, mă voi închide ca o felicitare de primăvară, şifonată şi murdară, de care unii au râs, de care altora nu le-a păsat; o felicitare pe care primăvara nu a pierdut-o niciodată prin casă. O felicitare cu inimă şi cu şoapte.

Motto: Frumoasa nu poate iubi o bestie, iar bestie e tot ce bea din apă.

Cât de aproape ar trebui să stau, pentru ca să fie evident că sunt departe?

Mă înclin cu reverenţă înaintea Trecutului care îmi înnoadă amintiri, de fiecare dată când îl deschid cu degete de argint. Între cea de ieri şi cea de azi se găseşte mereu cea care ar fi putut să fie. Cea care nu a avut şansa să fie. Într-o dimineaţă mi-am deschis ochii şi am privit-o cum respira liniştită lângă mine, ştiind că ar putea să fie. Ea ar fi putut să fie, dacă aş fi trezit-o eu. Puteam şi eu să fiu, dacă m-aş fi trezit. M-am trezit şi am lăsat-o să doarmă între vise pe care, oricum, şi le decupa ea singură, lucidă, din visele mele. Eu nu am trezit-o niciodată pe ea; iar pe cel ce a trezit-o îl va muşca sigur un foc aspru şi dens care va pretinde că nici măcar nu l-a cunoscut vreodată. Se merită unul pe altul.

Eu am visat că am fost pe o insulă pustie, pe care era atâta linişte încât nici măcar vântul nu îşi dansa vălul de note printre tuburi subţiri de papură şi lujere de plante agăţătoare. Ea îmi visează numai plantele sau numai insula. Sau numai liniştea; dar eu sunt mult mai mult.

Să luăm de exemplu, o baltă din jurul insulei. Eu văd mai multe bălţi; văd istoria creşterii lor; văd cum s-au împletit din fire de apă în sus şi în jos şi cum s-a despărţit apa de norii cerului şi cum s-a înhegat în sângele acesta transparent numit „apă”; văd cum s-au condensat nori pe rând pe fundul unui cuvânt ce a ţinut locul borcanului de sticlă şi s-au scurs pe cerurile transparente şi concentrice ale borcanului ca să ajungă bălţi; ea vede un lac mare şi sinistru, în care poate să se înece având părul ud înainte de a intra în apă. Ca şi cum i s-ar fi consumat de mult înecul, cea de pe mal fiind numai o altă viaţă a pisicii care e ea. Eu văd o legendă a fiecărei unde; o văd de unde pleacă şi unde ajunge şi o urmăresc. Pentru că, în dorinţa mea de absolut, nu mă satur să urmăresc particule infime de lichid care stau pe loc vălurindu-se. Aşa voi începe să văd şi undele sonore şi ea îmi va spune că sunt nebună şi că undele de înaltă frecvenţă o vor face să îşi piardă minţile. Minţile pe care nu le-a avut niciodată. Ea crede că nu ştiu. Dar trezită de el, ea nu poate avea minţi. Ea are doar o voie blestemată a minţii, din care nu se poate întoarce pentru că nu ştie că e acolo, pentru că nu vrea să fie niciunde decât acolo şi pentru că ar muri dacă s-ar întoarce.

Eu nu voi muri niciodată; şi nici ea. Doar astalaltă. Frumoasa, bestia şi rochia. Unde aţi auzit să se schimbe personajele? Se schimbă numai hainele. Cine poate crede că nu sunt toate poveştile despre aceeaşi frumoasă, despre aceeaşi bestie? Numai rochia se schimbă! În magazine, numai haine. Numai haine se vând. Hainele sunt de vânzare!

M-am săturat să mi se spună poveşti incomplete, în care prinţul aproape bun salvează prinţesa de la moarte. Eu vreau să vă aduceţi aminte de povestea în care prinţul aproape bun devine rău. Cel rău nu devine niciodată bun. Dar cel aproape bun poate deveni rău. Cel bun poate numai să rămână bun. Cel rău nu are opţiune. Nu îmi mai povestiţi că unii sau alţii au grijă de visele mele, atâta timp cât ei înşişi se văd prinţi. Atunci când te vezi mai prinţ decât eşti, deja eşti rău. Atât e de simplu!… De aţi înţelege, măcar…

Să vă spun eu povestea? Iată, o spun şi eu, în perspectiva norilor strânşi pe fundul borcanului. Dacă mă uit la voi prin borcan – să nu vă fie teamă – nu există răutate în privirea mea. Dar temeţi-vă, pentru că borcanul vă arată goi şi descoperiţi. Oricum, borcan poate avea toată lumea. Detestaţi sticlăria şi nu înţeleg de ce. Paguba voastră.

Prinţul care se îmbăia în praf de stele şi împlânta lumină în dinţii pământului dansa. Cânta. Orchestre de păsări şi mandoline albe. Greşeala e să bei din apa în care te îmbăiezi. El şi-a băut întotdeauna apa din praf de stele. Dacă te iubeşti prea mult şi vrei să devii tu însuţi o stea, bei. Şi gata – jos coroana. Eşti jos în praf. De drum, de jaf, de minciună. Praful cel mai murdar.

Frumoasa nu poate iubi o bestie, iar bestie e tot ce bea din apa în care a fost îmbăiat odată. Pentru că îţi iei urâţenia înapoi, dar o iei înăuntru. Praful de pe mâini ţi se depune în interiorul ochilor şi îţi poţi freca retina cu bani şi roşcove. E blestem. Şi blestemele nu se spală.

Frumoasa poate să fie, însă, amăgită – dacă e trează asta care doarme lângă mine. De asta nu o scol. Pentru că povestea asta e prea reală şi prea actuală. Şi prea se apropie de sfârşit. Şi în final, dacă asta moare, eu, care trebuia să stăpânesc peste ea, mor la rândul meu. Am umblat pe vârfurile picioarelor toată viaţa, pentru că dacă legendele craniilor de cristal sunt legende, povestea asta îmi tremura prin oase. Şi toţi refuzaţi să o spuneţi mai departe aşa cum e, deşi o ştiţi toţi! O respiraţi şi vă atacă minţile precum stoluri mari de ciori descreierate care vă sfârtecă adormita conştiinţă. De asta merge lumea la biserică în caz de boală; prescripţie medicală moştenită din părinţi. Genetic.

Mă înclin cu reverenţă înaintea Prezentului. Între mine şi ea e un gest pe care el îl poate face, dacă eu îl las; dacă nu îl las, îl va face dacă adorm înapoi. Îmi şuieră şerpi pe lângă coaste şi ea pare că se trezeşte. Era să adorm. Povestea tocmai asta e: bestia care se îmbăiază şi îşi bea apoi apa murdară a gâdilat-o pe cealaltă din Pădurea Adormită. Desigur, asta nu e nicidecum la fel de frumoasă precum Frumoasa, dar dacă nu v-aţi adus borcanele cu voi, nu vă pot arăta pozele. Pentru că ştiu ce veţi face, veţi spune dă adormita e mai frumoasă decât Frumoasa. Şi nu e. Dar îi putem spune Frumoasa adormită, dacă altfel îşi pierde sensul. Frumoasa Adormită se trezeşte. Şi mă împinge jos din pat şi îşi cheamă bestia să se adape. Din apa în care ea a făcut baie. În tot acest timp, Prezentul mă mângăie precum te poate mângăia gândul la un ultim refugiu în vârf de furtună, pe timp de munte.

Povestea nu se termină acum, când bestia bea din apa Frumoasei Adormite. Cu toate astea, rochia începe să se descoase, pentru că timpul trece, iar timpul de poveste trece mult mai repede. Nu uitaţi, poţi creşte într-un an cât alţii în trei. Deşi asta ar trebui să ne sperie, noi o vedem ca pe o nestemată metafizică pentru care se merită să îţi lingi buzele. Chiar şi buzele bestiei, dacă încă nu te-ai trezit suficient de bine pentru a face o baie şi să ai ce apă să îi dai, ce apă să consume. Ce apă să consumi după exemplul bestiei.

Frumoasa şi Bestia şi rochia…

În colecţiile mari ale lumii se păstrează costumele de la o scenetă la alta. Şi ce trişti suntem că viaţa nu e, totuşi, un act de teatru, ci e realitatea. Arde. Poate că altădată aş fi putut fi convinsă că merită să repar rochii şi costume, dar – de data asta – povestea e mult prea reală pentru ca să pot să cred că se va mai repeta vreodată. Eu chiar nu cred că se va mai putea pune vreodată în scenă. A fost pusă o dată, regizată; acum se joacă…şi ajunge. Bestia încă bea din apa în care se îmbăiază lumea pentru ca să o convingă să îşi bea propria mizerie. Prezentul nu poate decât să fie şi să doară. Pentru că se coace mereu şi pică; uite cum se duc roadele – şi dacă ar fi o toamnă continuă noi am fi prea proşti pentru ca să culegem struguri, să avem din ce să facem vin şi să adormim în aburi de vin Frumoasa Adormită. Eu v-am spus că există întotdeauna aceleaşi personaje, povestea nu se schimbă, nici nu se repetă. Se schimbă rochia. Lăsaţi croitoresele în pace – o rochie, măcar o rochie poate oricine să îşi facă.

Mă înclin cu reverenţă înaintea Viitorului. Până aici ştiu povestea. Ştiu că viitorul, de fiecare dată când ajunge în dreptul meu, întinde mâna şi începe să se prezinte şi înainte să apuce să îşi spună numele e deja prezent. Dar e tare deranjant, prezentul nu ar mai trebui să mi se prezinte. De fiecare dată când începe fraza cu:

-         Bună, eu sunt… – ştiu că trebuie să spună „Viitorul”; dar spune de fiecare dată „Prezentul”; şi când îl întreb ndedumerită „Poftim?”, îmi răspunde:

-         Am spus că sunt – şi aştept să spună „Prezentul”; dar spune „Trecutul.”

De fiecare dată îmi întorc capul şi mă uit la ea. Bestia a trezit-o când nu eram atentă. Aici, da, e vina mea. În viitor văd bestia ucisă. De Trecut, Prezent, Viitor. Da, în povestea care adoarme copii, Bestia ia fata. În varianta reală, care nu se joacă pe scenă şi din cauza căreia nu repar rochia, bestia nu ia fata. Nici Frumoasa Adormită, nici Frumoasa. Bestia e cu-atât mai bestie, cu cât nici măcar nu îi pasă de Frumoasa Adormită, dar ea e singurul pod către Frumoasă. Bestia încearcă podul cu tramvaie de apă murdară, de baie. Nu e de mirare că visez şi lacuri şi linişte şi tot ce sunt, fiind totuşi mult mai mult decât atât.

De asta mă închin cu reverenţă înaintea lui. Pentru că e Trecut, Prezent şi Viitor. Pentru că nu îl pot atinge, dar e mereu cu mine. Povestea e reală, am mai spus-o. Nu îmi las Frumoasa Adormită să mă dea jos din pat, iar bestia va reproiecta şine de tramvai. Pe alte poduri.

Vă spun să vă temeţi. Ardeţi podurile, înfometaţi-le, lăsaţi-le să doarmă, nu le pierdeţi din ochi şi descoperiţi-le înainte să le descopere bestia. E incomod să trăieşti în singura poveste care e adevărată, pentru că e atât de veche şi de uitată, încât lumea a şi uitat de ea. E ca un pantof prea strâmt care a fost cândva turnat pe picior şi, prin îmbăiere excesivă şi îngurgitare de apă murdară, piciorul umflat refuză să îl mai poarte. Rochia veche se va descoase de tot într-o bună zi. Şi atunci Frumoasa Adormită se va sufoca în somn. Sunt o criminală în numele iubirii: eu, acum, îmi omor Frumoasa Adormită. O ard, o înfometez în somn şi sunt atentă la ea.

Desigur, Prinţul bun, care e bun şi nu aproape bun, e atât de bun încât a omorât Frumosul Adormit din el şi acum mă ajută să îmi omor şi eu Frumoasa Adormită. Dacă este cineva care poate să creadă că oribila crimă poate fi oprită de altceva decât de o crimă a Prinţului Bun, atunci nu a înţeles că această poveste reală, care nu se joacă de două ori pe nici o scenă şi a cărei actori nu se schimbă (nici între ei şi nici de rochii), este povestea crimei. Povestea crimei Frumoasei Adormite din Pădurea Adormită a povestitorului treaz. Cei ce mă pot ucide trebuie ucişi. Acum.

Tocmai te-am înarmat cu întrebări. Răspunsurile le găseşti de cealaltă parte a armei. Omoară-ţi Adormita, înainte să te omoare ea pe tine. Să nu crezi că tu nu ai o Adormită sau că personejele se schimbă vreodată; sau că sceneta se poate juca de două ori; sau că e o scenetă. E realitate.

Cât de departe trebuie să stea Prinţul Bun, pentru ca să fie evident că e aproape?