StrongIndependentWoman's Weblog

Sunt atât de îndrăgostită de geografia braţelor lui, sunt atât de obişnuită cu ea…Îmi place când îmi pierd nasul de la încheietura mâinii către cot, mirosind levănţica în care se scaldă. E atât de complex acest miros, precum mirosul unei fabuloase aventuri în căutarea unei comori urmând firul unui crcubeu. Şi la capătul curcueului mâinii, îi răsare dolina dintre clavicule, dealul umărului, şi evident, gâtul care întoarce spre mine zâmbind chipul alb şi obsesiv de prezent de când a venit. Aş putea oricând să mă obişuiesc cu ideea că sunt un simplu joc; nu mă pot obişnui cu ideea că mă poate iubi făptura asta care a închis în gheaţa unghiilor poate mii de ani. Ani-lumină, desigur.
Iarna asta, Crăciunul va mirosi a înger. Nici nu va mai fi nevoie să cumpăr brad, să îmi agăţ îngerii de plastic în el. Îngerii mici, care fac economie de zbor. Poate acasă la el, brazii se împodobesc cu oameni. Deşi suntem mult mai închişi decât ei, mult mai searbezi. Un înger poate bucura prin zbor, măcar. Noi furăm păsări şi le băgăm în cuşti. Le oprim zborul. Noi suntem tăietorii de zboruri.
Uneori, am senzaţia că uită că e înger. Ieri a venit lângă mine şi mi-a pus două aripi pe ochi:

-          Ghici cine-i? a întrebat, convins fiind că l-aş putea confunda cu vreo vecină său vreul coleg de facultate.

Am izbucnit în hohote de râs, iar el se uita nedumerit la mine, întrebând frenetic şi prostuţ de ce râd. Oare cine mai are aripi în lumea asta, pentru ca să îl pot confunda? Şi oricum, mirosul aripilor lui de frişcă şi lămâie nu poate fi confundat cu nici o altă pereche de aripi. L-am sărutat ştrengăreşte, iar el m-a privit cu ochii mari, pierduţi în râsul meu vesel ca o fântână proaspătă.

Cred că şi el s-a îmbătat puţin.

Mă bucur că nu îl vede nimeni în afară de mine. Nimeni între oameni. Iar ceilalţi îngeri, sunt prea plictisiţi şi prea intraţi în rutia celor opt ore de lucru pentru ca să ne poată vedea.

I-am pus un cercel în ureche. Aşa cum se puneau cercei în Evrezia înainte. El mi-a cerut. A spus că ăsta e semn că lucrează non-stop. Aşa se deosebesc îngerii între ei. El mie nu mi-a pus. Deşi mi-ar fi plăcut să avem cercei identici în urechi. A spus că îi plac mai mult urechile mele negăurite decât dacă ar vedea cercei în ele. Eu mă bucur că îi plac până şi urechile mele.

Seara asta, am plecat în primul zbor. E minunat. Superman îşi punea pe spate prietena. Eu pot să stau între aripi, dar el mă ia de mână şi îmi aşezază capul pe umărul lui. Îmi îmbrăţişează umerii…apoi, cu cealaltă mână bazinul…Oare mă va ţine aşa tot zborul? E minunat să ai aripi. E minunat să te îmbrăţişeze un înger, şi să zbori îmbrăţişăt. Chiar pe botul acesta de pământ înaintat negru în mare vrea să ne oprim…? I se desface părul…I s-a desfăcut, probabil, în zbor. Un blond care bate spre roşcat şi se pierde într-un castaniu domolit şi cald. E mai ondulat decât obişnuiam eu să desenez îngerii. E mai des şi mai lucios şi mai proaspăt. Mi-e teamă să îmi las faţa pe umărul lui; nu e cu mult mai înalt decât mine şi cred că mi s-ar potrivi bine chipul pe umărul lui drept. Se aşează turceşte; mă trage după el. Pot numai să îmi închid ochii şi să las ca revărsarea părului său peste gâtul meu să mă topească precum e topit un înger în malaxor. Fără drept de apel. E atât de stăpânit şi de iubitor; îmi mângăie părul. De ce mă ameţeşte şi mă îmbată în câmpul de levănţică a privirilor lui? Îmi sărută faţa centimentru cu centimetru de la ureche la buze şi înapoi. Şi fiecare sărutare e proaspătă şi albă şi curată. Un om nu ar putea niciodată să sărute atât de cald, încât să simţi în sărutare toată dragostea lui. Mă ţine atât de strâns aproape de el, încât ştiu că mă voi pierde în beţia de pene, levănţică, zbor, frişcă…Braţele i s-au transformat într-un inel prea strâmt pentru corpul meu. Pare că îmi scanează fiecare rid şi fiecare os în parte. Nu ştiam că îmbrăţişările pot fi atât de intense încât să simţi că eşti iubit…

Sunt iubită de un înger. Un înger care nu ştiu de unde a venit; unde se duce; cât timp e aici. Un înger a cărui origine nu o ştiu, a cărui naştere nu o pot afla. A cărui naştere nu vreau să o ştiu. Vreau numai să mă îmbăt de bucuria de a fi cu el.

Mă întreb dacă el mă iubeşte aşa cu îl iubesc eu. Sigur, cred că mă iubeşte. Altfel, nu m-ar trezi cu ceai de dimineaţă şi nu mi-ar face vara vânt cu aripile lui. Nu m-ar lăsa să îl împodobesc de Crăciun şi nu şi-ar fi cerut inelul în ureche. Poate chiar poţi avea ceva care să fie al tău, fără să se discute dacă îl meriţi sau nu. Dacă trebuia sau nu să fie al tău. Pur şi simplu, să fie al tău fără să îl fi cumpărat şi fără să vrea nimic înapoi. Decât să te pierzi în braţele lui aşa cum se pierde el într-ale tale. Să…să tac!…Cred că atâtea gânduri l-au înnebunit. Nici mâcat când mă iubeşte nu pot să tac din gânduri. Ăsta e, cu siguranţă, un defect profesional…Ce zâmbet îi răsare din nou pe chip. Zâmbetul acela de cunoaştere a gândurilor. De cunoaştere a mea în interior. Nu mă sperie faptul că nu ştiu când sau dacă se va termina. Pentru mine nu mai există mâine. Există Cherub. Şi existăm noi. Şi mâinele e tot azi, iar ieri se pierde în „mai devreme” sau „adineauri”. Sunt sufocată de pierderea noţiunii timpului, dar îmi iubesc îngerul de frişcă şi câmp.

Am adormit îmbrăţişată pe botul negru de pământ avansat în mare. Îl simt cald la spate şi aripile moi m-au înfăşurat de mult. Nu ştiu care aripă e sub mine şi care mă învăluie de deasupra, atât de compactă e îmbrăţişarea lui. De parcă ar şti că mie, spre deosebire de el, mi se scurg zilele şi nimeni nu poate opri scurgerea lor. Parcă ar vrea să îmi ţină zilele în mine, parcă încearcă să retricoteze cu aripile zilele care mi s-au deşirat din fularul pe care îl am de trăit…

-          Tu nu dormi niciodată?

Aş vrea să dorm. Dar uite, îmi săruţi din nou urechea şi involuntar chipul mi se întoarce spre tine. Cum aş putea să dorm într-o sărbătoare continuă de zboruri şi îmbrăţişări? Mi-ai făcut gândurile să alerge zălude spre muchiile minţii, să mi se spargă de interiorul craniului în încercarea de a ieşi afară spre lumea nevăzută. Toate astea tu mi le-ai făcut. Cum ai vrea să pot să dorm? Şi chiar în somn, nu mă pot dezlipi de aripile tale albe şi pline de pene moi. Le simt, le respir, le îmbrăţişez de parcă ar fi meritul meu că le ai. De ce mă fascinează atât de tare aripile? O fi şi ăsta un defect profesional. Sunt plină de defecte şi tu mă iubeşti ca un nebun care refuză să îşi părăsească obiectul obsesiei. Eu voi îmbătrâni, iar tu vei rămâne şi după mine. Nedrept sfârşit. Cântă-mi pentru ca să adorm. Cântă-mi un cântec pe care îl ştii numai tu…Probabil e mult prea obosit după atâta dragote şi zbor. Mai bine să mă ţină numai îmbrăţişată, şi să mă lase să adorm aşa, plonjând de pe un gând pe altul. E distractiv să ştiu că nu pot gândi nimic fără să îmi citească gândurile…Cred că îl înnebunesc. Va trebui să mut biblioteca aia. I s-a îngălbenit puţin aripa dreaptă acolo unde s-a lovit. Cât de rău îmi pare. Poate la vară, nici nu vom mai avea nevoie de casă. Vom putea să dormim pe câmp. Da, aş vrea să dormim pe câmp toată vara, aşa cum dormim acum pe cotul acesta de pământ. Mi-a prins glezna dreaptă cu aripa…Ce face? Uite-l cum se uită la mine…Mă întoarce iarăşi spre el şi îmi dă părul la o parte din ochi. Mă voi pierde din nou în îmbrăţişarea lui; simt că mă îmbrăţişează cu toţi norii, cu toate zborurile, cu toate aripile lui. Dulce nebunie, dulce…