StrongIndependentWoman's Weblog

Ridas a rămas singur.

- L-am văzut… eu ştiu că l-am văzut uitându-se la mine… Eu ştiu că m-a privit. Atunci, chiar înainte să înceapă să vorbească mâncătorului de prepeliţe. O secundă, o secundă doar, m-a privit în ochi… La mine s-a uitat, nu mai există îndoială…

Pornit în căutarea lui Ignis, Ridas merse împotriva timpului. Din exteriorul pământului, îl căuta pe Ignis şi îl urmărea. El apărea uneori ca un stalp de foc, noaptea; ziua apărea ca un stâlp de nor – ca nişte tornade puternice care, deşi ardeau din miezul pământului, nu distrugeau nimic în drum. Lăsa totul plin de viaţă după trecerea lui.
În scurgerea timpului, îl simţea pe Zadir urmărindu-l, gonind după el. Pe Lust o vedea tristă – a văzut-o acoperindu-l înainte de culcare şi zâmbind asupra somnului lui. L-a văzut pe Ambro şi lupul în care acesta se transformase.
Altădată, Ignis a apărut ca o lumină puternică sau a trimis un tigru înaripat să vegheze asupra mâncătorilor de prepeliţe – atunci, în noptea în care Lust a fost târâtă în pragul lui Fledor. A văzut-o pe Lust stând întinsă, pe jos. Pe Zadir şi santinelele. A văzut tot. Din spatele timpului, Ridas a început să strige. Zadir, de parcă l-ar fi auzit, îl privea direct în ochi – şi deşi era camuflat, îi putea simţi privirea. Râdea. Era ciudat felul în care Zadir vedea prin timp, în afara lui, ştiind că undeva, cândva, el, Ridas, se va întoarce şi va sta acolo şi îl va vedea şi va urla de neputinţă.
Atât de ruptă părea mama lui, atât de murdar se vedea el însuşi acum. Dacă ar fi putut, ar fi spart timpul şi l-ar fi oprit pe Zadir – dar atunci el nu ar fi existat. Paradoxul cinic nu poate să nască decât frustrare.
Un somn adânc a venit peste Ridas. Şi a adormit cu capul pe o piatră, înecat în ruşine şi tristeţe şi părere de rău pentru regina cea rea care pe el l-a iubit atât de mult.

În faţa lui stătea un tigru. Un tigru alb, cu zece aripi.
- Da, chiar şi cea mai rea fiinţă poate iubi şi poate fi mamă.
- Cine… cine eşti? Şi cum ai ajuns aici?
- Nu contează cine sunt, spuse tigrul plimbându-se în jurul său. Vezi tu? Există un lucru de care poţi fi sigur că nu se poate întâmpla.
- Ce?
- O mamă, să îşi uite copilul, răspunse tigrul privindu-l în ochi, oprindu-se o clipă cu laba în aer.
„Oh… sigur visez.”, absorbi un gând neliniştea lui Ridas.
- Nu, chiar nu visezi. E real.
Ridas a sărit ca ars la vederea ochilor săi şi s-a repezit la gâtul lui.
- Tu eşti! Tu eşti! Nu te mai las să pleci! Aici rămâi, rămâi cu mine.
- Eu nu sunt al nimănui, ripostă tigrul, trântindu-l jos cu o singură labă.
Ridas smulse cuţitul din cingătoarea de pe coapsă şi atacă tigrul. Acesta se feri.
Era o luptă fără motiv, fără sens, pe care Ridas o ducea fără să ştie dacă – în faţa situaţiei, chiar ar răni tigrul sau l-ar îmbrăţişa plângănd. Dar se lupta fiindcă el asta a fost învăţat să facă; fiindcă el nu ştia cum să spună altfel că vrea să îl găsească pe Ignis, ca ar vrea să îi mai vadă odată acei ochi calzi care ard mocnit şi într-un fel nemaivăzut în lumea celor nenăscuţi; nu ştia cum să plângă – el nu a plâns niciodată.
Văzând că nu îl poate birui, tigrul l-a lovit la încheietura coapsei. Aşa că lui Ridas i s-a scrintit încheietura coapsei, în timp ce se luptau; tigrul i-a spus:
- Se va face ziuă în curând. Lasă-mă să plec – trebuie să plec până la revărsatul zorilor.
- Nu te voi lăsa să pleci până nu îmi vei spune unde să îl caut, cum să îl caut, unde să îl găsesc.
- În grădină, bineînţeles… Dar asta ştiai deja. Ştiai, nu-i aşa?
Ridas privi în jos. Desigur, ştia. Nu i-a spus nimeni. Nici nu trebuia să îi spună nimeni. Era ca o senzaţie care exista în fiecare fibră a lui, fără să o poată demonstra; şi era peste capacităţile sale emoţionale – nu era ceva nutrit de sufletul lui, o ecuaţie variabilă în funcţie de starea lui. Era, dimpotrivă, poate singura constantă pe care nu o uitase niciodată trecând prin Marea Uitării, dar pe care niciodată nu a încercat să o apeleze. Era la fel de puternică precum conştienţa pe care o avea atunci când era nedreptăţit, ştiind acest lucru fără să i-l spună cineva. Era impregnată în el această cunoaştere.
- Da… ştiu.
- Cum te numeşti?, a întrebat tigrul.
- Ridas.
- Numele tău va fi de acum Axel, adică Luptătorul lui Ignis. Pentru că ai luptat cu Ignis; şi încă vei lupta cu oameni mulţi, şi îi vei birui.
- Care e numele tău?
- Pentru ce îmi ceri numele? – şi tigrul şi-a ridicat aripile sus, şi a zburat departe din faţa lui, ca o fantasmă ce niciodată nu a fost. Axel şchiopăta.
Cum de nu l-am văzut mai repede? Cum de am putut să dorm, şi nu a ars inima în mine, în timp ce el stătea în dreptul pietrei pe care am adormit? Cum am dormit aşa?… Putea să mă omoare… Putea să mă rupă bucăţi cu o singură lovitură de aripă, fără ca eu să ştiu măcar ce s-a întâmplat… Nu… Ignis nu mă vrea mort…

- Unde e?
Lust ridică greu privirea sus.
- A plecat.
- Cum a plecat?! Unde?
Tăcere. Lust privea departe, spre un cer albastru care se pierdea în profilul munţilor, al văilor, al necunoscutului.
Mi-a luat inima şi a dus-o cu el, bastardul meu copil… Ochii mi se vor stinge înainte să-l văd întorcându-se.. Numai dacă Ignis nu şi-ar închide faţă de rodul somnului meu adânc acea milă a lui despre care am auzit vorbindu-se… Bastard copil al meu… somn şi risipă…
- Femeie, vorbeşte! – o readuse Zadir la lumea reală, smucind-o de jos.
Lust se ridică în picioare de lângă copitele calului, în umbra lui Ambro. Îl privi o secundă fix în ochi pe Zadir, simţind cum fereastra din palma dreaptă i se încălzeşte. Întinse mâna spre calul lui Zadir, şi îi smulse frâurile din mâna omului-cameleon. Le rupse şi eliberă calul lui, apoi eliberă şi calul ei. Cu o forţă neştiută nici măcar de ea că o are, neştiută nici de Zadir, îl împinse la rădăcina unui copac şi îşi înfipse mâinile slabe, de femeie, dar oţeloase în gâtul lui care acum părea atât de fragil şi de temător.
- S-a rupt de mine, bastardul meu copil. Fiul tău a plecat şi îl caută pe duşmanul tău de moarte, să îi dea locul pe care l-a avut tatăl său, regele. Fiul tău te-a văzut în putregaiul răutăţii tale, şi i-a înflorit putreziciunea ta pe limbă. S-a scârbit de drojdia nebuniei tale şi caută adevărul. Fiul tău nu a fost niciodată al tău – eu am fost vândută ţie; el e liber şi aşa va rămâne. El va fi cel ce se va preface în noaptea morţii tale în acela care îţi va vinde pielea şi cel ce o va cupăra, o va arunca într-un foc, un foc mare care nu se va stinge. Acolo unde viermii nu mor niciodată. Bastardul meu copil e Rege!
Zadir îngheţă. Pentru prima dată îl vedea speriat, şi nu ştia dacă e bine sau rău că e speriat. Dar nu lăsă asta să i se citească în ochii pe care cameleonul i-i studia atent în timp ce ea îi şoptea sfârşitul vieţii lui la ureche. O proorocie care putea oricând să se împlinească – Zadir ştia asta la fel de bine ca ea.
Îl eliberă. Zadir îşi freca gâtul, mişcându-se greu. Lust era puternică. Dar îşi folosea rar puterea, şi încerca întotdeauna să fie cât mai puţini oameni de faţă. Ea era o regină care trebuia să fie urmată din voinţă şi alegere, nu de teamă. Împotriva lui Zadir se ridica numai atunci când viaţa bastardului ei fiu era în primejdie. Pentru ea îi era doar teamă să nu fie închisă pentru totdeauna în lumea celor nenăscuţi acum, când Ambro nu mai exista în palma ei dreaptă – numai uneori fereastra din palmă se mai deschidea puţin, iar Ambro nu era niciodată acolo. Sigur o uitase, credea ea.
- Văd că vrei viaţa copilului tău, femeie. Fie. Dar… eu nu pot sa pierd niciodată o valoare în care am investit. Va trebui să mi-l plăteşti.
- El e liber, el nu e al tău. Nu poţi vinde ceva ce nu e al tău. Nu plătesc nimic; dimpotrivă, plătindu-ţi-l, adeveresc apartenenţa lui de tine. Şi e fals, e înşelător acest lucru.
- Ha, ha, ha, râse Zadir cu capul dat pe spate. De ai fi fost atât de inteligentă în urmă cu zece ani pământeşti, femeie… Ai fi fost altcineva azi… Înţelepciunea azi… o poţi lepăda ca pe o haină murdară. Nu îţi foloseşte. Totuşi, gust-o – să îi simţi mirosul, să vezi ce ai pierdut. Dar îl voi vâna.
- Vânează-l: şi vânatul va deveni vânător.
Zadir dispăru în hăul zilei, ascuns între stâncile care bordau câmpia. Acolo, el luă cele şaptesprezece fecioare pregătite de Raka şi le îmbăie în lapte de capră. Apoi se împreună cu ele – şi ele au născut în câteva ceasuri oameni pe care Zadir îi crescu repede, până şi-a format o cetate. În cursul unei săptămâni, oamenii au zidit acolo o cetate; erau mari oamenii, erau uriaşi, şi îşi spuneau „fii lui Zadir” – fiindcă toţi erau fraţi între ei şi toţi aveau acelaşi tată. Zadir îşi pegătea o nouă armată de supuşi născuţi din cea mai cruntă mizerie şi inofensa fecioarelor; o armată de fii făcuţi în somn, în timpul nevegherii.
Pe Lust, Zadir o închise în palat, ca împărăteasă. În afara cetăţii au săpat o fântână şi femeile ieşeau din cetate dimineaţa devreme şi seara să aducă apă în vasele pe care le purtau pe cap şi pe umeri. Erau frumoase femeile, şi Zadir îşi alegea dintre ele întotdeauna pe cele mai frumoase şi le urâţea.
Lust nu ieşea decât în arşiţa zilei afară – nu vroia ca femeile să o vadă şi să o întrebe care era taina ei, care era fiul ei. Cetatea era acolo deja de mult timp – iar Axel era departe; Lust nu mai ştia nimic de el. Ieşea ziua, la amiază, când celelalte femei şi cetatea întreagă se odihneau la răcoare. Mergea la fântână şi lăsa ca gândurile, care peste zi le ascundea sub haina râvnită să erupă ca nişte izvoare de apă în care se sapă fântâni. Ambro, lupul, era întotdeauna după ea, iubind-o cu inima lui de câine, ascultându-i gândurile şi sărutând mâna ei de regină şi puternică vrăjitoare, care a mizat totul pe un joc pe care l-a pierdut.
- L-am căutat, lupule, atât de mult l-am căutat cu ochii minţii pe bastradul meu copil; dar negura timpului l-a înghiţit ca un peşte gros şi nu îl va mai lăsa de acum să mi se întoarcă; cine ştie în ce abis şi-a frânt piciorul; Ignis – vestitul foc, e departe şi cetatea aceasta nu îl cunoaşte nici pe el, nici mâncătorii de prepeliţe. Sunt toţi daţi uitării. Într-adevăr, cineva a scăpat pământul în Marea Uitării; şi în răstimpuri, atunci când Zadir nu iscă vreo luptă, totul pare uitat şi desacralizat… Ne apropiem de zilele în care am plecat eu din lumea celor născuţi şi mă voi naşte atunci, probabil, acolo; şi Ambro – bătrânul meu Ambro, va fi mort atunci…
Acum e întuneric în lumea mea şi nu pot nici măcar aproape să văd, ce va fi mâine. I-am dat tot ce am avut, tot ce am fost, şi… în zadar. Mi-a promis că mă va duce pe culmile unei glorii neştiute de Raka. Dacă asta e gloria ei, mă sărut de despărţire şi plec, sedusă de mine însămi în lumea celor născuţi. Asta nu e strălucire. Iar porţile… mi-e teamă să nu mi se fi închis înainte de vreme, odată cu închiderea ferestrei. Proastă regină, proastă…
Într-o zi, stând întinsă la umbră lângă fântână, Lust a visat un vis. Şi visul ei a înfiorat-o şi a tulburat-o adânc. A intrat în palat şi a chemat spre seară toţi vrăjitorii din cetate, toţi cititorii în stele şi toţi băutorii de sânge. Şi le-a poruncit să îi spună ceea ce visase şi însemnătatea straniului ei vis.
Au venit toţi ghicitorii, toţi vracii, toţi cei ce chemau vii şi cei ce se prezentau viilor atunci când, din morţi, cineva era chemat. Cititorii în stele şi tâlcuitorii de cărţi. Dar ceea ce regina a cerut era peste puterile lor şi nimeni nu putea să ghicească ce visase regina. Câtiva şi-au pierdut minţile, încercând să intre în mintea întunecată a vrăjitoarei. Alţii s-au speriat atât de tare încât şi-au pus capăt zilelor. Alţii şi-au rupt hainele şi stăteau goi în faţa reginei, implorând milă – milă? – pentru nepriceperea lor.
Regina le-a dat trei zile să găsească taina vedeniei ei. Iar Zadir le întuneca şi mai mult minţile, văzând cât de mult caută ea răspunsul visului ei din plină zi. În cetatea Zadran era jale, pentru că regina nu îşi mai găsea liniştea şi omora pe oricine întreba şi nu îi putea da răspunsul. După cele trei zile, regina vroia să îi omoare pe toţi vracii care nu au ştiut să o scape din ghiarele visului ei care se repeta mereu.
Primele două zile au trecut ca o pană purtată de vânt. A treia zi, spre seară, un străin a bătut la uşa palatului ei. Un om cu o haină trasă adânc pe faţă, fără să i se vadă chipul.

Zadir l-a urmărit pe Axel. Iar regina se topea de dorul lui văzând cu ochii, fără ca Zadir să îi spună vreodată unde e sau ce face. Din ziua în care i-a promis că îl va vâna, a gonit într-una pe urmele lui, înapoi în timp, continuând să rămână şi cu Lust, atât cât să îl vadă camuflându-se şi să ştie că e acolo.
Mergând spre Grădina Începutului, Axel a trecut înapoi prin cimitirul şi tabăra mâncătorilor de prepeliţe, şi-a văzut conceperea şi a luptat cu tigrul cu cinci perechi de aripi. A ajuns la poarta Grădinii. Şi a văzut regii aruncaţi afară şi izgoniţi şi pe Zadir amâgindu-i cu mirosul gurii sale. Ştia de Ambro – lupul credincios, şi de inima plină de milă pe care a avut-o faţă de el. Îi era dor de bătrânul de la care a învăţat tainele luptei şi a vânătorii. Din afara timpului, realitatea era diferită faţă de cea trăită în lumea celor nenăscuţi.
Pe când era în faţa Grădinii Începutului, cameleonul l-a privit din Copacul Cameleonului, în care stătea înainte ca regii să fi fost izgoniţi.
- Ştiam că ai să te întorci aici, fiule. Unde puteai să mergi din lumea celor nenăscuţi? Haide – să scoatem regii afară din Grădină şi să rămânem noi stăpâni.
- Zadir…
- Îmi poţi spune „tată”…
- Pot. Dar nu vreau.
- Alegere… e bine! Eşti primul om care s-a întors atât de departe, chiar înainte să îi fi scos afară pe regi. Tu mă poţi ajuta.
- Să te ajut? Eu?
- Nu spunea mama ta că tu vei fi rege? Că timpul tău e aproape?
La auzul cuvintelor despre mama sa, Axel lăsă tristeţea pentru o singură secundă să îi străpungă inima. Zadir îl pândea. Îi ştia refexele şi miza pe ele.
- Mama ta e bine, continuă din copac. E împărăteasă; împărăţeşte, aşa cum şi-a dorit totdeauna. Dar pe mine, bătrânul tău tată nu m-a ajutat nimic… nici măcar ea… Dacă pentru o secundă ar rămâne în urma mea cineva în grădină şi mi-ar putea lua o ramură, o singură ramură din Pomul Vieţii… aş avea tot ce mi-am dorit. Un om aşa ca tine, hotărât, am nevoie. Îţi poţi refuza părintele?…
Ceasul trecea. Axel pentru prima dată începu să simtă trecerea orelor. Parcă fiecare secundă trecea prin faţa lui, expunându-şi dantela de posibilităti pe care o deschidea din rochia efemeră a timpului.
- O secundă, o singură secundă… uite, regii vin. O secundă, dă-mi o secundă, fiule… şi te voi lăsa rege peste Grădină. O ramură, şi Grădina, cu tot ce vezi în ea… e a ta.
- Şi Ignis?
- Ignis e în grădină. Ia-o. Dă-mi o rămurică şi va fi a ta. Ţi-l dau şi pe Ignis. Şi tu îi vei da mamei tale împărăţia pe care şi-a visat-o întotdeauna, cu pământul din care se pot face oameni şi Pomul Vieţii în ea – doar o rămurică îi va lipsi. Nici nu se va cunoaşte!
- Juri?
- Jur. Dar pentru asta, ai nevoie de puterea mea, să treci din afara timpului în timpul în care sunt. Nu am dat-o niciodată nimănui, dar tu eşti primul meu copil, născut din natura mea cea mai pură. Din mizeria pe care atât o iubesc, în care mă scald. Ţi-o dau pentru o fracţine de secundă – o ai atât timp cât ei mănâncă din ou. Tu jură-mi că mi-o vei da înapoi.
- Jur că îţi dau înapoi ceea ce iau de la tine.
Dar atunci, glasul care vorbea mâncătorului de prepeliţe din valea de oase s-a auzit undeva în grădină:
- Din Copacul Cameleonului să nu mâncaţi. Căci atunci, veţi muri. Axel a auzit vocea şi a recunoscut-o. L-a străpuns în inimă, dar cameleonul îl pândea. Şi Axel nu l-a lăsat să vadă.
Axel şi-a resimţit coapsa şi lupta, şi numele schimbat şi aripile, cele zece aripi prinse câte două pe spatele puternic al tigrului.
Şi regii se apropiau. Se iubeau şi vorbeau cu Ignis în răcoarea zilei – dimineaţa şi seara. Şi ziua străbăteau Grădina şi mâncau din pomii care rodeau de douăsprezece ori pe an. Şi nu le era teamă că ar fi vânaţi de Zadir. Nu îl cunoşteau. Dar ştiau că nu au voie să mănânce din Copacul Cameleonului.
Axel îi privea. Putea fi el în locul lor. Putea să fie el rege şi să aibă acea feerie şi acea grădină numai pentru el. Fără cameleon. Dar, aşa cum avea impregnată în el cunoştinţa faptului că nu poate fi înşelat fără să ştie că e înşelat, ştia că bucuria regilor nu poate fi luată prin înşelăciune.
Zadir stătea în copacul lui, imitând victoria. Regii se plimbau pe aleia Copacilor Veşnici. Ajunşi în dreptul lui, regii au privit copacul.
- E verde şi rodeşte; anul acesta, în curând, va rodi – şi cameleonul care e în el va naşte un ou minunat de gustos.
- Şi aproape…, şopti cameleonul făcându-se crem-rozaliu şi cald şi iubitor.
Femeia l-a privit tăcută. El i-a sărutat pleoapele. Şi regelui i-a deschis palma cu lunga sa coadă şi i-a lăsat un ou cald să îi pice în mână.
- Ignis nu ştie… eu v-am chemat…
- Tu ne-ai chemat, şopti femeia.
- Da… uitaţi-vă unul la altul… sunteţi frumoşi şi singuri… şi nimeni nu vă poate vedea…
Minte!, gândi Axel din afara timpului. Ştie bine că sunt aici. Ştie bine că Ignis îi vede – nu îl văd chiar eu privindu-i?
- Luaţi-l… măcar să mirosiţi… e cald… spre seară, Ignis îl va căuta şi îl va mânca…
Minte din nou! În spatele copacului său sunt mii de ouă, Ignis nu le mănâncă, le îngroapă!
Regina a atins oul proaspăt. Mirosea atât de plăcut, a verde crud şi boboci de floare.
- Păcat că nu e al vostru… Vi l-aş fi dat cu plăcere, dar… Ignis îl vrea, ca de obicei…
Le-a spus clar, vor muri! De asta le îngroapă, ca să nu moară!
- Şi noi când vom putea mânca?
- Nu ştiu… cred că niciodată nu veţi fi mai aproape de unul ca acum…
- De ce nu ne lasă să mâncăm? A spus că vom muri… Dar e atât de îmbietor…
- E… el ştie că atunci când veţi mânca din el, veţi deveni ca el… Regi peste grădină…
Dar ei sunt deja regi! Nu are sens ce spune!
- Şi îi e teamă că îi veţi lua locul… Aţi văzut ce grădină mare are? Ar putea fi a voastră… Dar… ajunge, Ignis va veni în curând… daţi-mi oul… l-aţi văzut…
- Nu, lasă-l… Îl vrem…
- Şi cu mine ce se va întâmpla?… Atât de mic, mă va zdrobi ca pe un gândac…
- Dacă noi vom deveni regi… te vom apăra. Aşa ştim sigur că nu ne minţi; dacă am muri, ai muri şi tu…
- Prea bine… iată-l…
Nu! Nu! Staţi!!!
- Unde sunteţi? – glasul lui Ignis se auzi în grădină.
- Hai, ia puterea, vino! Axel! Ia o ramură! Acum! – strigă Zadir camuflându-se.
- Să ne ascundem! Ignis ne va omorâ acum! – zise speriat, în şoaptă regele decăzut.
- Sunt goală şi mi-e ruşine! Cum am putut sta aşa până acum? Să ne ascundem!
- Axel! Fiule!
- Ce aţi făcut?, ieşi Ignis în calea regilor care îşi făcuseră haine din frunze.
- Unde eşti? De ce nu vi? Mi-ai jurat! M-ai înşelat! Mi-am dat puterea şi m-a părăsit acum… Şi cine mi-o va da înapoi?
Axel plângea de mila regilor, plângea de mila mamei lui şi de mila lui şi de ura ce o simţea pentru înşelătorul cameleon.
- E blestemată grădina din cauza ta, continuă Ignis. Şi iată, ţi-ai deschis drumul spre moartea veşnică, acolo unde nu există decât spini şi pălămidă şi minciună. Şi iată – ai creeat o uşă de ieşire şi prin ea nu se mai poate intra. Şi Tigrul va sta la uşă şi o va păzi, şi sabia învăpăiată nu vă va lăsa să mai treceţi prin ea. Vă veţi vedea copiii omorându-se şi fetele violate. Şi sămânţa voastră va încerca să intre – dar atunci va fi o nouă uşă. Şi nu mai sunteţi regi acum, sunteţi pământ, şi în pământ vă veţi întoarce.
Ignis a luat două cerboaice şi le-a omorât. Şi din pieile lor a făcut haine pentru împăraţi, şi ei s-au ascuns sub ele.
- Iar tu… eşti blestemat între toate animalele să nu mai ai niciodată o culoare a ta. Să nu te mai cunoşti şi să nu iubeşti. Să vinzi şi să cumperi şi niciodată să nu spui „destul”. Şi capul îţi va fi zdrobit de Tigrul cu zece aripi, zise Ignis cameleonului.
- Ce-ai făcut, Axel? M-ai omorât! Erai singurul care putea schimba ceva, şi m-ai lăsat pradă aceloraşi lucruri iarăşi; şi scurgerea timpului va fi acum la fel, şi toată alergarea mea va fi fost zadarnică. Te voi omorâ, Axel, şi mă voi îmbăia în sângele tău!
Regii au ieşit din grădină. Şi în urma lor, tigrul cu sabia învăpăiată au acoperit uşa. Iar ei au coborât într-o vale unde primul lor fiu şi-a omorât fratele; nepotul fiului lor al treilea a murit amăgit, crezând că la bătrâneţe, tânăra lui nevastă i-a născut un fiu.
De-acum timpul nu mai curgea înapoi. Timpul mergea numai înainte. Dar Axel îl găsise pe Ignis. Şi plângea acum lângă poarta de ieşire prin care nu se putea intra.
- De ce plângi?, îl întrebă tigrul cu şase aripi.
- Plâng; plâng pentru că până acum nu am plâns, şi pentru că trebuia de mult să o fac. L-am căutat pe Ignis, şi l-am găsit. Şi dreptatea lui întrece înţelegerea mea. Dacă regii ar fi mâncat şi din Pomul Vieţii după ce au mâncat din Copacul Cameleonului, ar fi fost blestemaţi la o moarte fără sfârşit – pentru că viaţa lor a devenit moarte. Pedeapsa lui a fost din dragoste, milă pentru ei; iar cameleonul, uite, încă îi vânează, iar bătrâna mea mamă va muri înainte ca eu să mă pot întoarce şi să o pot vedea.

- Cine eşti?
- Nu asta te frământă pe tine, împărăteasă. E visul cel ce nu îţi mai dă linişte şi te înfiorează până şi noaptea, în somn.
- Şi tu îmi vei spune ce am visat?
- Iată visul pe care l-ai visat, întinsă lângă fântâna săpată afară din cetate.
- Afară. Toată lumea să iasă afară. Continuă, s-a întors regina către străin.
- Fiind lângă fântâna la care ieşi în fiecare zi în arşita zilei, stăpână, ţi-au venit în minte gânduri cu privire la lucrurile care au fost înainte şi lucrurile care vor mai fi. Şi cel ce descoperă taine ţi-a adus înainte ceea ce va fi. Iar eu ştiu aceste lucruri pentru ca tu să le afli şi să ţi le pot explica; pentru ca să te poţi pregăti dinainte pentru ele. În visul tău stăteai cu spatele rezemat de fântână. Şi departe, către apus, acolo unde cerul albastru se pierde în albastrul munţilor, ai văzut o fiinţă mare, precum unul dintr uriaşii care sunt acum pe pământ, în împărăţia ta – poate chiar mai mare. Şi omul acela era strălucitor, lucea aşa cum soarele când se aruncă spre pământ. Avea capul, umerii, braţele, până la brâu, de aur alb; brâul şi picioarele, tăpile picioarelor îi erau din porţelan. Dintr-o stâncă s-a desprins un bolovan mare şi a căzut spre uriaş, şi i-a spart călcâiele de porţelan, şi uriaşul a început să strige după ajutor. A venit un om, un om cât mine de înalt şi a ridicat corpul de aur, şi ce era de porţelan s-a spart pe jos şi a fost luat de vânt. Aşa ai visat, regină Lust.
Lust l-a privit uimită; într-adevăr asta visase, şi o frământa necunoaşterea visului.
- Spune-mi, ce înseamnă ceea ce am visat?
- Înseamnă, regină, că tu, care eşti capul de aur şi corpul de aur, stai pe nişte picioare de porţelan; stai sub comanda lui Zadir, şi aurul şi porţelanul nu se pot combina. El chiar dacă spune că vrea ca tu să ai împărăţia, te minte şi în curând, va fi dărâmat ceea ce zideşte el. Tu să nu plângi, o împărăţie mai mare decât ceea ce există până acum, decât ai văzut tu vreodata, va fi a ta. Dar nu aşa cum ai crezut tu, ci altfel; şi o vei vedea atunci când va veni.
- Cine vorbeşte aşa despre mine? Cine îndrăzneşte? – strigă Zadir, ieşind din camuflajul său de coloană. Smulse gluga din capul bărbatului.
- Ridas! – strigă regina sărind de pe tron.
- Axel! Tu eşti! Înşelătorule!! – zbieră Zadir, sărind la gâtul său.
Din altarul care era lângă ea, în sala palatului, unde se fierbea vinul în cinstea reginei, Lust a smuls un cuţit de tăiat struguri şi l-a înfipt în pieptul lui Zadir. Rănit fără veste, cameleonul începu să strige gărzile în ajutor. Acestea, înbibate de mirosul gurii cameleonului, au prins regina şi străinul şi i-au aruncat în temniţă. Zadir zăcea pe jos, în timp ce vreacii căutau să îi facă vrăji căre să îi lege sângele pierdut înapoi. El era tatăl cetăţii, iar oamenii, toţi, erau fii lui şi nu îşi puteau închipui viaţa fără el.
Regina şi Axel erau în temniţă de doi ani. De aici, din pântecele de piatră a palatului, reuşeau să vadă ceea ce se întâmplă afară, fără să simtă mirosul lui Zadir. Reginei îi era dor de fântână. Cetatea se înmulţise nespus de mult, şi era aşa cum şi-o dorise Zadir – cu băutură, femei, hanuri. Nimeni nu intra şi nu ieşea fără să fi vândut câte ceva marelui stăpân, fără să îi fi promis ceva sau fără să îi fi dat deja.