StrongIndependentWoman's Weblog

Ajuns în dreptul porţii, Ignis se lăsă jos şi îşi ancoră ochii în inima Rakei. Deşi era liberă să plece, nu mai vroia să se despartă de el. Nu îi provoca nici un instinct matern acest tigru care părea milenar. Nu o făcea să îl iubească, nu îi invoca prezenţa cu extenuare. El era aclo, ea îl vedea. Şi prin el vedea, în grădina cea veche, un scaun între mii de scaune. Şi, întorcându-şi capul spre ea, parcă era Lust cea care o privea din grădină. Avea pe cap o împletitură de frunze care încremenise în aur, în timp ce creştea parcă. Şi o haină albă îi acoperea umerii, iar pe haina albă avea pietre mici, de aur, şi pietre scumpe cusute atent. Raka se apropie de poartă. Tigrul-păzitor, de la poarta de ieşire, o privea cu reverenţă, sabia oprindu-i-se din zbuciumul alergării.
- Poţi intra, i-a spus Ignis.
Era fermecată de ceea ce vedea.
- Asta am căutat toată viaţa, i-a răspuns gâtuit femeia de la fântână. Şi deşi acum am găsit, pare că nu e a mea această grădină. Nu va fi niciodată a mea.
- Grădina Începutului nu e a ta.
- Atunci… du-mă. Lasă-mă să mor împreună cu Tara, împreună cu Axel. Să îl plâng pe Ambro şi să mă îngroape copiii bastardului meu copil.
- Te temi de Zadir încă.
- Da, mă tem de el. E mult mai puternic decât mine.
- Asta vrea el să crezi?
- Nu, chiar aşa e. Ne-a închis în temniţă – nimeni nu poate să închidă pe cineva mai tare decât el.
- Poate asta vrea el să crezi.
- Ignis… tu nu ştii, dar… are asupra mea puterea pe care o are orice…
- Nu eşti victimă, o întrerupse ferm Ignis, privind-o în ochi. Gândeşte-te: nu singură ai decis ceea ce s-a întâmplat? Nu singură ai venit într-o lume necunoscută, pentru ca să iei ceva ce nu era al tău? Nu răutatea inimii tale te-a adus aici, şi nu datorită ochilor tăi care vedeau strâmb ai luat-o pe poteci lipsite de indicatoare? Cine te-a adus aici? Cine ţi-a pus în inimă dorinţa de a cunoaşte ceea ce era ascuns de cunoaşterea voastră?
- Dar e în mine, tu nu înţelegi?! – îi rupse Raka frazele care păreau că i se împrăştie în vânt, şi mii de cuvinte păreau că îşi iau zborul din inima lui către ea. E în mine şi nu pot lupta cu mine însămi – lupta aceasta e o luptă pierdută din start. Cine se poate învinge pe el însuşi, în aşa fel încât să se golească complet? E imposibil! Mă iubesc, da, şi îmi vreau grădina pentru mine. Cum e greşit aşa ceva? Şi cum îmi poţi spune că sunt egoistă dacă mă iubesc pe ine însămi mai mult decât orice? CE să iubesc?! Când nimic din jur nu îmi lasă decât miros de moarte în gură?
- Poate gura ta mioase a moarte, spuse Tigrul. Se ridică şi, într-o fracţiune de timp nemăsurabilă, dispăru. Parcă îl smulseră aripile din pământ.

Lust era singură acum. Şi Raka se zbătea în ea.

Îmi miroase gura a mort… Pentru câ mănânc moarte – de când m-am născut îmi mănânc propria moarte, cu nesaţ, cu neastâmpăr, cu bucurie, cu scoatere din minţi. Cu poftă şi digestie.
Mi-am suflat câmpul de narcise într-un pământ sec, uscat, fără viaţă. Şi îmi însetează sufletul după el şi duhul îmi tânjeşte după apa aia pe care nu am băut-o niciodată, după apa promisă de El, după apa care mă va sătura. Şi a plecat fără să mi-o dea…

- Ignis! Ignis! Cerul şi pământul apei mele! Dă-mi apa ta să o beau!
Dintr-o dată, cuvintele rostite de el înainte să plece au înconjurat-o. Şi au cuprins-o de umeri şi literele – pe care le vedea clar acum, se transformau în picături mari de apă, iar gura ei era ca o găleată. Şi strângea în ea cuvinte, şi le bea.
Şi a băut. Şi a prins-o un junghi de moarte. Ignis a luat-o de mâini, iar ochii ei, fără cuvinte, s-au închis şi picioarele i-au slăbit din încheieturi şi în piept a lovit-o apa şi a frânt-o. S-a lăsat jos, iar Ignis i-a acoperit trupul încet, cu alte cuvinte, şi apa a stat pe ea ca o pungă mare, întinsă, transparentă.

A stat aşa, acoperită de apă, trei zile. Şi noaptea, acolo, la gura apei, îşi deschidea ochii prin apă. Şi vedea, ca prin vis, Tigrul mare, întins pe jos. Şi i se părea că e într-o peşteră şi că nu se va mai însenina niciodată. Şi pe Zadir îl vedea strigând şi prăpădindu-se. Şi părea atât de bucuros. Tigrul nu respira iar aripile lui calte şi puternice îi erau smulse, iar Zadir le arunca prin peştera umedă şi le călca în picioare. Din când în când, se apropia de ea, şi când o vedea, părea să îi spună cuvinte vrăjite, cuvinte care vroiau să o ridice din morţi – dar atunci apa i se lăsa mai greu pe umeri, şi cuvintele Tigrului o linişteau.
Era urât Cameleonul. Avea o limbă lungă, musculoasă, îmbrăcată în mocoasă şi încerca mereu să îi spargă punga de apă. Simţea că apa aceea a cuvintelor Tigrului treceau prin ea. Simţea că era pe punctul de a se naşte şi că, după câteva ore, se va naşte şi va ieşi din lichidul amniotic al cuvintelor.
Zadir credea că Tigrul e mort iar ea, înecată în apa care o hrănea şi îi potolea foamea şi setea, se întreba dacă nu cumva era adevărat faptul că era mort Tigrul. Zadir îi uscă aripile la soarele din afara peşterii şi, surprinzându-i privirea tristă, îi spuse Rakei.

- Da, da, e mort. E mort, Tigrul tău mort. Uite ce fac cu aripile lui! – Şi se întindea pe ele, şi le tăvălea, uscate, prin praf. Credeai că te va adăpa, mortul tigru! Şi el, în fruuseţea lui, nu îşi poate apăra nici propria viaţă! Halal viaţă, halal tigru! Vorbeşte! – a, am uitat, nu poţi să vorbeşti. Te-a înecat în apa lui. Nu te ai poţi mişca şi nu mai poţi ieşi. Asta înseamnă adevărata moarte, fetiţo. Să nu ştii ce înseamnă să vrei să ai ceva. Sa nu ştii ce înseamnă să poţi alege tu unde să mergi. Proastoooo!!!, râse cameleonul, luând chipul ei.

Lust închise brusc ochii. Lăsă încet apa să o inunde, prin nas, gură, unghii, mâini. Şi-a simţit pântecele plin de apă şi a adormit în lichidul amniotic al Tigrului.

***
Inima este conceptul operaţional faţă de care punctele inegal depărtate, din locul lor geometric, întind mâinile. Locul geometric al punctelor inegal depărtate e perfect controlabil de către inimă, care stabileşte distanţele, dansurile şi dinamica punctelor.
Dar nimeni nu ştie această definiţie pe care eu o atribui (cu eroism?) vieţii. Nu ştie pentru că nu vrea să audă şi pentru că, în fond, nu reprezintă nici un interes cunoaşterea şi operarea acestui principu.
Şi-atunci, dacă fondul este respins, cum aş putea eu motiva forma? Ar trebui ca forma să poarte în ea însăşi o motivaţie suficient de justificată, care să poată suprima întrebările. Dar dacă forma e o motivaţie în sine, nu voi uita eu însămi motivaţia de la care am pornit?

***

A treia zi, o lumină neaşteptată spărgea pelicula apei. Lust şi-a deschis ochii. Tigrul avea aripi noi şi era alb şi puternic, mai puternic decât înainte. Zadir tremura sub laba lui:
- Nu! Ce ai făcut?! Lasă-mă! Lasă-mă – un biet cameleon, ca mine, cum să poată să îţi rupă aripile? Nu am fost eu, jur că nu am fost eu! Şi nici nu ştiu cine a făcut-o, lasă-mă. (Apoi, zărind-o pe Lust:) Ea a făcut-o. Jur că ea a fost! Nu ea ţi-a cerut apă? Ea ţi-a rupt şi aripile! Nu eu am văzut-o? Întreab-o!
Lust îşi aminti – da, se văzuse pe ea însăşi jucând cu aripile murdare. Dar… nu era ea, era cameleonul purtând chipul ei. Nu, era imposibil să fi fost chiar ea!

- Ştiu ce s-a întâmplat, spuse Tigrul, ridicându-se în picioare. Am văzut tot.

Cu un răget, apoi, străpunse pântecele cameleonului cu laba stângă, rănindu-l de moarte. Acesta striga şi se văita pe jos, în timp ce sângele unsuros şi negru, ca păcura, umplea locul acela. Peştera de mult era trecută, iar Lust îşi amintea crâmpee din lupta dintre Zadir şi Ignis, îşi amintea moartea lui Ignis – tăcută, privitoare în ochi.