StrongIndependentWoman's Weblog

(Cu dedicatie, pentru cititorul meu constant.)

- De data asta a reacţionat bine. I-am dat somnifere şi va fi bine, se va reface în timpul somnului. Boala, totuşi, i se agravează. În timp, i se va agrava tot mai tare. De unde spuneaţi că sunteţi?
- Suntem din totdeauna.
- Da, sigur, râse doctorul jovial. Ca noi toţi, de altfel. Cu tatăl nostru, maimuoiul privindu-ne din urmă, nu?
Zâmbi scurt. Apoi continuă.
- Bine, am să vă las pe dumneavoastră să completaţi formularele. Mă duc să văd ce face domana.
Axel rămase singur, împreună cu Tara. O asistentă mică şi ciufulită intră, parcă pe ascuns, în cabinet.
- Să o duceţi, le şopti ea din cadrul uşii, uitându-se mereu înapoi. Să o duceţi de aici.
- Cine sunteţi? Unde să o ducem?
- Departe. Lăsaţi-o să plece. Nu e bolnavă.
- Dar doctorul tocmai a spus că…
- Nu e bolnavă! Nu e! Poate fi singura legătură cu trecutul pe care o mai putem avea. Scoate-ţi-o de aici!
- Şi unde să o ducem?
- Va şti ea unde să meargă.
Închise uşa. Axel privi două secunde uşa năuc, apoi se întoarse spre Tara. Ea se uita prin catalogul de vitamine complexe lăsat pe masă de doctor. O mulţime de nutrienţi şi de suplimente alimentare.
- Ce-a fost asta?
- Ce anume?
- Asta.
- Nu ştiu la ce te referi.
- Tu n-ai auzit ce am vorbit?
- Ba da, spunea că a reacţionat bine la tratament azi. De ce?
- Nu asta, ce mi-a zis asistenta.
- Ce asistentă? Suntem numai noi doi aici.
- Tu nu ai văzut asistenta care a intrat aici?
- Cum „nu”?! Asta e bună! – se ridică Axel de pe scaun. Am vedenii?
Tara îl privea neînţelegând.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Ah, ce bine că aţi venit!, spuse Axel, văzând doctorul intrând în birou. Nu ştiu ce se întâmplă, cine a fost asistenta care a fost aici?
- Aici nu a fost nici o asistentă.
- Cum nu?
- Nu, biroul acesta e izolat, aici tratăm cazurile mai speciale. Sper că nu va fi nevoie să vă internăm şi pe dumneavoastră, râse la fel de jovial ca înainte.
Axel îl privi atent. Trăsăturile feţei lui îi păreau atât de cunoscute, familiare, de parcă ar fi mâncat din nou dintr-o mâncare pe care o ştia în copilărie, gătită de aceeaşi persoană care i-o făcea atunci.
- Când putem să o luăm acasă?, întrebă Tara, văzând că Axel a rămas pierdut. Îl prinse uşor de mână, ca să îl readucă în momentul prezent. Se ridică în picioare lângă el.
- Uh, respiră greu doctorul, despre asta nu ştiu ce să vă spun… Uitaţi – le întinse o foaie de hârtie. I-am lăsat o foaie de hârtie, i-am cerut să deseneze, şi ne-a desenat un pătrat. Când am întrebat-o ce reprezintă, ne-a spus asta: „Lutnemom e muca ,cipsed ăm ăs răvedA ed racăm uas ,ăuod nî cipsed ăm ăs ăţaiv nî ătad o aetup şa ăcad iş aetraom uc ăros if a rap ,pideO iul aros if a rap iŞ. ie aţnezerp nî iş tâc ie aţnese nî tâta ,ătispedep eiubert erac enuicilog o uc uaerv o ,iopanî niv iam ăs ătadoicin aetup iov un ăc uitş işed .eţerenit ed ărăf aeţenârtăb iş ăţaiv ed ărăf aetraom e ,ălaeşerg ălpmis o e un ,muca ae ăsnitnî e imî muc aşa ,ăc uitş işed. Cserod o iş ecer anâm o era. Enim erps anâm ednitnî iş ,sap nu al e aeretşaonuC.” Nu ştim ce înseamnă asta.
- Şi nici nu o să aflaţi niciodată. Ea are tainele ei, trăirile ei, răspunse Axel.
- Da, desigur, fiecare om are lumea lui. Unii au chiar prieteni imaginari, duşmani imaginari. Dar ea nu vorbeşte despre un om, ea vorbeşte despre cunoaştere de parcă această cunoaştere în sine e o fiinţă. Vedeţi, psihonogia abisală are multe răspunsuri, dar fiecare subiect în pare ridică noi întrebări. Cu aceste simptome, noi nu ne-am mai întâlnit. Căutăm răspunsurile.
- A, nu e nimic. Ea întotdeauna a vorbit aşa. Şi acum, şi atunci, zise Tara.
Tara se uită pe hârtie şi citi în gând: ”Cunoaşterea e la un pas, şi întinde mâna spre mine. Are o mână rece şi o doresc. Deşi ştiu că, aşa cum îmi e întinsă ea acum, nu e o simplă greşeală, e moartea fără de viaţă şi bătrâneţea fără de tinereţe. Deşi ştiu că nu voi putea niciodată să mai vin înapoi, o vreau cu o goliciune care trebuie pedepsită, atât în esenţa ei cât şi în prezenţa ei. Şi par a fi sora lui Oedip, par a fi soră cu moartea şi dacă aş putea o dată în viaţă să mă despic în două, sau măcar de Adevăr să mă despic, acum e momentul.”
- Atunci când?
- Atunci când eram noi mici, interveni Axel, readus la prezent.
- Dumneavoastră înţelegeţi ce scrie? – o întrebă doctorul pe Tara, văzând-o că urmăreşe cu ochii rândurile.
- Nu înţelege. Dacă dumneavoastră, doctor, nu înţelegeţi, cum să înţeleagă ea? – întrebă Axel. O s-o iau pe mama de aici, şi o să o duc acasă. Nu cred că e necesar să mai rămână aici.
- Dar ne-ar fi tare de folos, poate deschide noi căi. Acesta e un limbaj nou, probabil al noului om. Dacă o ţinem în evidenţă, putem să facem paralele între ea şi noi cazuri care mai apar.
- Nu cred că va fi necesar, răspunse Axel, ieşind pe uşă după Tara.
- Dar nu înţelegeţi! Poate fi vorba de o nouă treaptă în… – se ridică de pe scaun, incercând să îi oprească, dar uşa i se închise peste cuvinte – … evoluţia noastră, continuă ca pentru el.

- Biata mama, spuse Axel, uitându-se la ea.

Într-adevăr, regina era de nerecunoscut. Raka era căruntă acum, Lust rămasă în cealaltă lume. Odată cu moartea lor în lumea blestemată pentre căderea primilor regi, se născuseră în lumea nouă, aşa cum erau atunci când au murit acolo. Ambro îi aştepta de mult aici.
Trupul Lustei fu luat de Zadir. Acesta o îngropă ca un cameleon, schimbându-i culoarea. I-a dat culoarea pădurii şi a frunzelor; desigur, lui întotdeauna i-a lipsit până şi acea frumuseţe morbidă pe care, moartă, o emana Lust. Avea vânătăi pe mâini, unele vechi şi altele de la trista înmormântare. Dar de ce sufletul îi călătorise înapoi în lumea celor născuţi, după moartea în lumea celor nenăscuţi, nu se ştia. La fel, Axel, Tara. Nu îşi mai aminteau decât crâmpee şi secvenţe scurte din ceea ce se întâmplase acolo.
Raka cerea acum multă hârtie, creioanele părea că le mănâncă. În fosta sală a pocalelor, desena, scria, umplea tone de hârtii. Era, însă, în afara lungilor perioade când i se administrau de cadrele medicale sedative, lucidă şi prezentă. Cu voinţă. Deja ajunse la vârsta de o sută nouăzeci de ani. Lumea, desigur, era atât de schimbată pentru ea. Nimic nu mai era la fel. Pocalele de aur erau înlocuite – unele erau din tablă, altele din plastic. Florile erau de plastic. Ea era de plastic.

„Vreau să cunosc şi să văd, dar preţul care trebuie plătit pentru a ajunge aşa la cunoaşterea asta, nu îl mai am. L-am dat. Mi-am dat funcţiile inimii şi m-am înfrăţit deja. Regretul e numai o chestiune de timp, o chestiune de carne, şi e la fel de abstract precum punctele pe care încerc să mi le îndepărtez cu urlete, speriindu-le şi omorându-le. Şi se va spune că sunt o criminală şi că în lumea modernă în care am ajuns, nu reprezint arhetipul omului vechi. Şi că relativismul este la loc de cinste şi îmi poate înlocui pâniea şi cuvintele chiar. Şi eu chiar aş putea crede. Şi aş vrea să cred. Dacă nu aş fi pornit de mult pe drumul celeilalte cunoaşteri şi dacă nu ar fi fost mai caldă mâna lui.
Căldura înseamnă sânge. Sângele înseamnă apă. Apa înseamnă viaţă. Naşterea din apă şi din duh înseamnă o rupere faţă de un alter veritas.”

- Nu înţeleg ce vrea să spună, Axel aruncă hârtia. Poate era mai bine şi pentru ea, şi pentru noi să rămână în grija lor.
- Nu spune asta, Axel. Ea te-a iubit până la moarte, şi uite, o face şi după moarte. Am găsit în geanta ei un fruct ciudat. Nu ştiu de unde e. Miroase, stă acolo deja de douăzeci de ani. De când ne-am trezit târâţi în lumea asta îngrozitoare.
- Ce fruct, Tara? – întrebă Ambro, care veghea întotdeauna la capul ei. Arată-mi-l.
Tara scoase din geanta veche a Rakei un cartof roşu, cu noduli. Părea foarte vechi şi mirosea a dulce.
Ambro scoase dintr-un geamantan prăfuit de sub patul pop, de plastic, o carte groasă.
- Legenda Începutului?, întrebă mirată Tara.
- Da, ştiu că am mai văzut fruct ca acesta undeva. Şi nu aici. Dincolo.
- Doar nu crezi că… Nu, nu se poate să îl fi luat de dinclo, nu avea cum să îl aducă aici.
- Nu uita că lumea aceea a dispărut brusc, iar noi ne-am pomenit aici. „Târâţi”, aşa cum tu ai spus, o privi Ambro peste rama frumos finisată a ochelarilor de serie.
- Eu ştiu de unde e, privi Axel frunctul. Oh, nu, mamă…
- De unde e?
- Din grădină.
Ambro îl privi nemişcat, suspect.
- Grădina Începutului?
- Da. Caută acolo, la copacii interzişi.
- Nu… Biata femeie… „Nu există dragoste mai mare decât un om să îşi dea viaţa pentru prietenul lui.” Dar ea nu a putut să ţi-o dea – şi împreună cu ea împărăţia, aşa că ţi-a… luat-o.
- Cum?
- Da, ţi-a luat-o din Copacul Vieţii.
- De lângă Copacul Cameleonului?
- Despre ce vorbiţi? – interveni Tara. Ce se întâmplă? Nu înţeleg nimic.
- Asta e! Ăsta e motivul pentru care ea nu moare, şi nici noi nu am murit, în realitate. Ne-am atins de fruct. De asta Ignis ne-a exilat aici, izbucni Axel. Cum a putut să facă aşa ceva?!
- Axel, am făcut-o pentru tine. – Raka era în picioare, lângă ei. – Ambro a înţeles.
- Să-mi dai ce nu e al meu?! – strigă isteric Axel. Aşa cum eu ţi-am fost dat ţie, nefiind al tău – coborâ vocea, trecându-şi mâna prin părul de pe creştet, până pe ceafa capului.
- Ce s-a întâmplat cu Ignis? Abia a scapat lumea de blestemul Cameleonului, a intrat sub blestemul tău? Nu mai moare nimeni de-acum?, sări Tara.
- De aia Ignis nu ne mai caută…
- Nu am ştiut ce fac?
- Nu ai ştiut? Cum nu ai ştiut? Ce nu ai ştiut? Nu ai ştiut că întinzi mâna după fruct? Nu ai ştiut că l-ai băgat în geantă?!
- S-a întâmplat atât de repede… S-a făcut brusc întuneric… Dar nu, eu nu am vrut viaţa pentru mine, am vrut-o pentru tine. Nu am vrut să o am eu, am vrut să o ai tu, să fie a ta şi să te bucuri de ea. Vezi tu? Zadir şi-a vrut Grădina pentru el. Acum e mort. Eu am vrut-o, la fel, la început. Apoi tu, copilul meu, ai fost cel ce m-a făcut să vreau, peste viaţă fără de moarte pentru mine, viaţă fără de moarte pentru tine. Şi am întins mâna… Să-mi fie cu iertare…, izbucni Raka în plâns… Trebuia să nu mai urc înapoi în grădină după ce Zadir nu a mai fost, să nu mă mai întorc la voi… dar nu am ştiut… Nu am realizat că asta fac…
- Pentru ce necăjiţi femeia?
Cei doi tăcură. El se plimba prin marea sală, citind notiţele ei. Se uita le ei şi le vorbea în acelaşi timp.
- Nu numai moştenirea ancestrală, ci însăşi carnea voastră cere greşeala.
- Dar ea a avut de ales, Zadir nu a fost acolo să o înşele, de data asta e numai vina ei!
- Da. Şi regii au ales.
- Dar Zadir a fost acolo, la regi. Şi i-a înşelat.
- Şi dacă nu ar fi fost Zadir, ar fi făcut la fel. Tu scoţi din calcul failibilitatea umană.
- Nu cred în ea! Nu cred în failibilitate şi nici în intenţiile ei. Putea foarte bine să mănânce fructul! Să îl ia pentru ea şi acum să spună că e pentru mine.
- Te grăbeşti, îi spuse Ignis, privindu-l atât de intens, de parcă ar fi fost o depărtare de numai o palmă între ei.
- Nu. Eu m-am săturat. Ne-a băgat în beţia asta de viaţă care nu se mai termină, în blestemul de a trăi pentru totdeauna cu noi înşine. Asta nu pot ierta. Nu pot! – strigă Axel, luându-şi haina. Ieşi, trântind uşa. Tara fugi după el.
Raka plângea. Jos, la picioarele lui Ignis, umplându-l de lacrimi şi ştergându-i picioarele cu părul, jenată şi ruşinată de ea însăşi.
- Îmi pare rău, îmi pare atât de rău…
Ignis o ridică de pe jos. (A câta oară?)
- Nu te teme. Se va întoarce. Ia-o, îi spuse apoi lui Ambro. E în grija ta.
Apoi dispăru, aşa cum venea şi pleca el.
- Mi-a luat inima şi a dus-o cu el, bastardul meu copil… Ochii mi se vor stinge înainte să-l văd întorcându-se… Bastard copil al meu… somn şi risipă…