StrongIndependentWoman's Weblog

Seulement pour les connaisseurs
(în ordinea apariţiei)

1. OREN
nume de origine ebraică: copac de pin

2. NÁCHEN
nume de origine scandinavă: noapte

3. CLÍODHNA
nume de origine galeză: simetrie perfectă

4. SWANHILD
nume format din cuvintele de origine germanică: swan – lebădă; hild –luptă

5. DARKWEISS
nume de origine anglo-saxonă: „întunecatul alb”

6. ÁED
nume de origine irlandeză: foc

7. AUGEN-GOTTES
nume de origine germană: „ochii lui Dumnezeu”; numele străii pe care a locuit cea care a devenit doamna Mozart un număr de ani.
Panital – „platină”

8. OLAF
nume format din cuvintele de origine scandinavă: anu – înaintaş şi leifr - descendent

9. MUNYA
nume de origine arabă: dorinţ, aspiraţie

10. PRAN
nume de origine sanscrită: respiraţie, gură de aer

Probabil că dacă lumea s-ar fi oprit atunci, în ziua lui Áed, nu mi-ar fi părut rău. Aş fi ştiut că întotdeauna mai este un loc la masă, şi că un copil născut e o bucurie. Zilele pline de speranţă se transformaseră într-o raritate. Pentru că oamenii aflaseră acum că e adevărat, că se poate ca Áed să fie cel care poate salva de la alunecarea în dæcca. Cu toate astea, le era teamă de Clíodhna şi de Áed.

Náchen îmi furase din nou vioara cea bătrână şi frumoasă. Dar nu îl căutasem pentru ca să o iau înapoi. Uneori, mici bucăţi din ceea ce suntem rămân în urmă. Nu ştiu dacă aceia care păstrează ceea ce noi pierdem se mai uită vreodată la ele, sau le lasă să se închidă la culoare într-un colţ, uitate. Nu am mai auzit niciodată vioara mea cântând. Poate că Náchen, de noaptea lui, uitase că o are. Sau poate o păstra atent, sub un clopot de sticlă, hrănind-o cu miez de nucă. Nici măcar curiozitatea de a afla acest lucru nu o aveam.

A trebuit să plec, însă. Fratele meu mă aştepta în casa din oraş, în casa în care mai trăiau mama şi bunica. Era mic şi încă nu ajunse la vârsta la care să poate fi aruncat în dæcca. Îl păzeam şi nu vroiam să îl las să fie aruncat în dæcca.

Înainte să plec, Áed mă prinse de mână şi mă întrebase serios, privindu-mă cum nu o făcuse niciodată înainte:

-          Ai muri pentru mine? Ai muri pentru foc?

-          Da, i-am răspuns rapid, fără a gândi prea mult.

-          De ce?

-          Pentru că şi tu ai murit pentru mine.

Amuţise. Târziu, mă întrebă:

-          Cine ţi-a spus?

-          I-am auzit vorbind. Náchen şi Swanhild.

Mâna lui mă eliberase încet şi privirea lui mă urmări. Ştiam că va veni după mine.

În casa de oraş, unde era fratele meu, mă întâmpina gălăgie şi ceartă. Mama şi bunica îi luaseră toată carnea. Ele nu lucrau şi îi furau toată carnea pe care i-o lăsam atunci când, în călătoriile mele lungi, mă întorceam acolo unde îmi văzusem ultima dată tatăl.

De data asta ajunsem chiar atunci când îi furau din farfurie ultimele bucăţi de carne. Le recuperasem şi le împărţisem aşa încât să îi mai ajungă pentru două mese. Îmi era frică să nu îl omoare, aşa că îl luasem cu mine pentru a cumpăra cu ultimii bani o bucată de pâine.

Pe strada din spatele blocului, într-o maşină care avea volanul în spate, erau doi oameni care tremurau de frică. În jurul maşinii lor, zbura Náchen, şi căuta, împreună cu Swanhild să arunce maşina în dæcca. Le era teamă de dæcca.
Îl apucasem pe frăţior de braţ, şi sărisem cu el în maşină, pe geam, pentru a găsi chele pe care Munya şi Pran le căutau cu disperare. Între timp, maşina pornise, iar Náchen râdea din spatele volanului:

-          De data asta, singură te-ai decis să cobori în dæcca. De data asta, Áed nu te va mai găsi.

Mă temeam că avea dreptate. Mă temeam că îmi târâsem fratele exact acolo unde nu aş fi vrut să ajungă. Îl ţineam strâns lângă mine.

Curând se făcuse întuneric în jurul nostru. Intrasem în pădurea lui Náchen, iar Olaf adormise în braţele mele dus, neştiind ce se întâmplă cu el.

Ne lăsaseră dincolo de porţile de fier ale dæccei. De aici mai puteam numai să privim, în spatele unui oraş vechi de lemn, părăsit, cum apune soarele în spatele scheletelor indecise.

Olaf se lipise de piciorul meu, şi încerca să intre în mine, dacă ar fi putut. Ca să îl liniştesc, îi arătasem un apus de soare, portocaliu şi întins pe cer ca o eşarfă. Náchen văzuse ce făceam, şi de teamă, poate, să nu zburăm către soare sau să scăpăm de aruncarea în dæcca, ţipă:

-          Nu! Nu te apropia de soare! Opriţi-o!

O lebădă nagră sărise la gâtul meu şi încercă să îl smulgă pe Olaf de lângă mine. Îl trasem înapoi instinctiv şi energic şi îl acoperisem cu cealaltă mână:

-    Nu!

Lebăda îşi strânse înapoi aripile. Náchen se aşeză la orga mare din curtea din spatele porţilor de fier şi începu să cânte. Ca să doarmă cât mai mult, până voi reuşi să ies şi să îl iau cu mine, îi pusem lui Olaf mâinile în jurul micuţului corp şi începusem să îi cânt un cântec de leagăn. În jurul meu totul încetă din a se face auzit. Era o linişte oarbă, soră cu un cântec doar de mine auzit. Un cântec din mine. Un cântec de aducere-aminte, un cântec de uitare, un cântec de trecut şi de viitor. El adormi la fel de tăcut ca atunci când îmi dormea în braţe în curtea cu aluni.

Náchen îmi auzise cântecul. Mă chemă să cânt cu el. Mă temeam pentru viaţa miculuI Olaf. Îl lăsasem dormind lângă Munya şi Pran, fără să bănuiască faptul că acesta putea să fie începutul sfârşitului. Mă temeam că Áed nu mă va mai găsi la timp, şi că moartea lui ar fi putut să fie în zadar. Iar viaţa lui, chiar recâştigată, fără viaţa mea nu ar fi însemnat nimic.

Începusem să cânt. Náchen era absorbit de cântecul meu. Părul, şi-aşa lung, începuse să îi crească atât de repede încât ceilalţi care aşteptau să fie aruncaţi în dæcca se traseră înapoi, de teamă. Şi Náchen nu se sătura, şi mă invita să cânt din nou şi din nou. Trecuseră două zile de când cântam împreună. Simţeam cu Náchen suge putere din mine şi îmi vedeam picioarele tot mai slabe. Mă temeam, însă, prea tare pentru Olaf, iar Áed părea că nu mă mai găseşte. Am continuat să cânt. Munya şi Pran îl îngrijeau pe Olaf.

Niciodată nu se întâmplase în Oren ca Náchen să cânte atât de mult timp – erau maldăre de oameni gata să fie aruncaţi în dæcca, iar singurul lucru care îl putea ţine departe cu gândul pe Náchen era cântecul meu.

După a treia zi, lebedele începuseră să adoarmă. Eram atât de slăbită încât abia mai vedeam. Náchen se oprise. Întinse mâna după mine, şi mă trase mai aproape de orgă. Părul îi era atât de lung acum, încât mă înfăşură complet cu el. Era bătrân şi urât, iar el nu ştia asta.

-          Să nu mai pleci, Augen. Îţi dau lumea mea. Îţi dau pădurea, lacul. Îţi dau lebedele. Şi lasă-l şi pe Olaf să rămână aici.

-          Nu.

-          Nu te mai gândi la Áed. Nu te mai întreabă nimeni de el. Lasă, uită ce a fost. Apa şi poveştile lui.

-          Nu, nu pot, nu pot…

-          Atunci…lasă-l pe Olaf…oricum la aluneca în dæcca. Lasă-l aici, şi eşti liberă să pleci…

-          Să îmi las fratele în mâinile tale? Nici nu mă gândesc.

-          Atunci luptă cu mine şi mori.

Smulse din mâneca hainei o labă de urs care îi crescuse sub braţ, din cauza cântecului meu. Îmi brăzdă barba şi îmi înfipse ghiarele în tâmple.

-          Urs nu mă vei putea face niciodată, Augen, şi nici nu mă vei putea omorî.

Mi se închiseră ochii încet. Nu scoasem nici un sunet. Olaf dormea; nu aş fi vrut să îl trezesc. Soarele din spatele scheletului de lemn se prelinse sub umbra mea şi mă prinse în braţe. Áed îmi şopti:

-          S-a terminat.

-          Cum…cum m-ai găsit? – îmi deschisem greu ochii.

-          Nu există dragiste mai mare decât ca un om să îşi dea viaţa pentru prietenul său. Tu trebuia să iubeşti cât am iubit eu. Doar aşa te puteam găsi. Olaf nu va mai cădea în dæcca. Tocmai l-ai aruncat în Clíodhna.

Simţeam că boabe de aur îmi picură pe pleoapele de platină. După şapte nopţi în jurul meu era lumină iar Olaf, Munya şi Pran erau lângă mine. Áed îmi ţinea capul în braţe şi îmi număra genele lungi şi negre, înfipte în coastele ochilor.

Náchen nu mai era. Bătrânul brutar dispăruse şi el, fiind tras de lebedele negre în ceaţa grădinii lui. În Oren, pentru prima dată de când oamenii pierduseră numărul zilelor, orele începuseră să bată. Şi deşi durea bătaia lor, era dulce ca o pereche de pleoape de platină – iar Olaf era cel mai nou născut; cu pleoape de platină.

Bătrânul satului putea să îşi amintească lucruri vechi, de mult uitate. Lucrurile pe care şi vântul şi pădurea le uitaseră de mult, legămite şi împliniri. Coapsem trei pâini din făină fină, cu ulei de măsline şi busuioc, şi le dusem bătrânului. Acesta stătea, ca de obisei, pe prispa din faţa casei, privind spre locul în care, cândva, fusese un cristal, un mare cristal. Fiul lui crescuse în această curte, acolo unde nu era nevoie de lumina soarelui – pentru că acel cristal lumina mai puternic decât soarele. Ştia că bătrânul ajutase păsările de sulf, atunci când mă duseră în Darkweiss. Dar speram că anii, trecuţi şi peste el, şi mai ales trista amintire a fiului său care a fost aruncat în dæcca fără a se putea întoarce înapoi îl schimbaseră.

-          Ştiu de ce ai venit la mine. – Încă nici nu ajunsem în dreptul său, iar gura-i de piatră începuse să vorbească. – Eu te mai ţin minte. S-ar putea ca şi tu să îţi aminteşti. Erai mică. Erai imediat după ce picaseşi în apă. Tatăl tău mi te încredinţase pentru câteva minute – pe tine şi pe mama ta, timp în care pleoapele ţi se făcuseră de platină şi ai atras furia lui Náchen asupra fiului meu. Asupra mea. – Se uită la mine trist, apoi continuă. – Eh…sigur l-ar fi vânat, oricum. Tu doar ai grăbit lucrurile.

-          Nu îmi amintesc, eram prea mică.

-          Aveai opt ani de viaţă. Te-ai născut când aveai opt ani. Ai crescut repede. Priveam aici, împreună cu tine uriaşul bulgăre de cristal care ieşea din dealul din capătul curţii. Păsările de sufl nu intrau aici.

În ziua aceea eram mai uşoară decât fluturii; şi bătrânul îşi amintea bine, fusesem lăsată pentru câteva minute în curtea cu minunatul cristal. Brutarul îşi aştepta băiatul să ajungă acasă, după o lungă călătorie. Dar uşa de lemn a curţii lăsă să pătrundă un alt bătrân, mai întunecat, purtând în spate o cocoaşă uriaşă. Avea veşti: băiatul fusese ademenit de Swanhild precum feciorii bătrânului cocoşat. Casele din jur erau înghesuite, erau reci şi umede. Probabil înainte, fiecare casă avea dealul ei de diamante – acum aveau becuri. Pentru că fiecare îşi umpluse curtea cu nimicuri pe care le credeau valoroase. Aşa, oamenii au ajuns să trăiască în gropi întunecate şi reci şi nici nu realizau diferenţa dintre diamante şi frig.

Casa în care băiatul bătrânului era ascuns avea rulourile trase; tâmplăria veche era scorjită şi din când în când se zbăteau ferestrele şi uşile ca nişte bătăi de aripi muribunde în imposibilitatea de a crede că de acum înainte nu vor mai putea zbura, sau că s-a sfârşit totul. În acele zbateri, prin întredeschideri, ieşeau aburi pali, ce se adunau în răstimpuri.

- Sunt hoarde de lebede înauntru. Îi vor da drumul. Dar nu îl vei mai recunoaşte. , spuse al doilea bătrân. Apoi, strivit sub povara amintirii copiilor lui, se întoarse greu, ca o locomitivă veche şi ruginită într-un depou care încurcă întreaga activitate. Dispăru pe străzile umede de piatră, făcându-se tot mai mic, inexplicabil de mic. Probabil tot mai mic faţă de amintirile îngropate în carnea inimii.

Am rămas un timp acolo. Bătrânul privea spre casă dincolo de gardul de fier, parcă inexistând. Târziu, uşa se deschise. Înăuntru se vedeau numai umbre. Pe chenarul umbrelor apăruse un băiat înăltuţ, subţire, cu pielea albă. Părul blond, lăsat pe spate, îl făcea să pară mai mult mort decât viu. Trecuse pe lângă noi fără să ne vadă, fără să ne cunoască. Bătrânul îl apucă de mâini, iar acesta în aruncă în iarbă. La primul colţ, două femei descărcau în pivniţă lichiori negre. Băiatul coborâ, de parcă acolo ar fi crescut, nu pe dealul cu bulgărele de cristal.

Curtea bătrânului se scufundase şi ea în întuneric. Aşa păţise întreg satul, pe rând. Doar eu, cu pleoapele mele de platină, nu fusesem aruncată în dæcca. Dar îmi fusese arsă casa, iar părinţii nu mi-i mai găseam.  Ziua aceea, a aruncării tuturor în dæcca, venise. Fusese. De atunci, toţi se năşteau în dæcca. Doar eu, eu eram ultima care cunoşteam ne- dæcca. Ultima care cunoşteam binele şi răul. Singura cu pleoape de platină.

Îmi amintisem toate astea în timp ce bătrânul îmi povestea. Apoi, câteva secunde, am tăcut amândoi.

-          Bătrâne, aş vrea să îmi povesteşti despre Náchen. Şi despre Áed, sparsem eu tăcerea în mii de cioburi ascuţite. Bătrânul tresări.

-          Áed? Unde e el? Unde e el, atunci când băiatul meu moare? Unde a fost el în ziua aceea, a aruncării lui în dæcca?

-          Cine e el?

-          El e cel ce te-a aruncat în Clíodhna. Huh…mă întreb de ce pe tine şi nu pe fiul meu…să te fereşti de el. El e cel mai amăgitor dintre toţi.

-          De ce? De ce spui asta? Poate mi-a făcut un bine…

-          Un bine? Să îţi spun eu ce e bine, fetiţo? Binele e nimic! Nu există bine. Ne-a lăsat să fim furaţi de Náchen şi copiii ni i-a lăsat să fie aruncaţi în dæcca.

-          Nu…nu, eu văd un bine în asta, în faptul că m-a aruncat în Clíodhna. Pleoapele mele nu mă lasă să văd altfel. Mă ustură să ascult ceea ce spui…Unde îl pot găsi?

-          Tu vrei să îl cauţi pe Áed?

-          Da.

-          Ha, eşti nebună, copilă…

-          De ce ai ajutat lebedele după ce fiul tău a fost aruncat în dæcca?

-          Pentru că nu mai aveam motive să trăiesc. Moartea mea sau viaţa nu mai însemnau nimic. El nu mai era.

-          Dar poate Áed vă poate da vieţile înapoi, vieţile pe care Náchen ni le-a furat. El mi-a dat mie viaţa.

-          Vorbeşti prostii! Exact aşa cum a spus Náchen că va fi: copilul cu pleoapele de platină ne va amăgi şi ne va aduce veşti dintr-o lume inexistentă. Copilul cu pleoape de platină nu poate fi omorât, dar poate fi hăituit şi dispreţuit. El trebuie să fie aşa. Altfel, ne va aduce nelinişte în inimă. Ne va aduce speranţa unei lumini pe care nu o vom vedea niciodată. Áed a încercat să te omoare. Tu nu ştiai să înoţi. Nimeni nu ştie aici să înoate. Ah…nu trebuia să am încredere în tatăl tău…Uite, mi-a murit feciorul din cauza ta. Amăgire ce eşti…Ştii ceva? Du-te. Caută-l. Caută-l pe Áed. În Oren nu e timp pentru poveşti.

O clipă am privit în jos, tăcută. Am ridicat apoi pleoapele, şi l-am privit în ochi.

-           Eu chiar vreau să îl întâlnesc pe Áed.

Bătrânul închise ochii.

-          Nu îl poţi găsi decât ziua. Ziua e a lui Áed, noaptea e a lui Náchen. Du-te lângă Clíodhna. Acolo unde ai picat. Şi cheamă-l.

-          Atât?

-          Atât. Dar vei aduce moartea şi necazul în sat.

-          Dæcca e deja aici. A fost. Mai rău decât a muri a doua oară, nu se poate. Şi cine a murit o dată şi nu se luptă ca apoi să trăiască, îşi merită a doua moarte.

-          Pleacă acum. E târziu şi nu mai e mult din zi. Să nu te prindă noaptea lângă Clíodhna.

Pe malul firului de apă, în faţa Clíodhnei, cu genunchii înfipţi în apă, am şoptit numele cald al lui Áed. Apa începuse să se încălzească, şi inima parcă îmi luase foc. Chemasem focul. Şi el venise. Îşi aşeză mâna pe umărul meu drept, şi uşor, abia atingându-mă, mă întoarse spre el.

-          Au trecut ani de zile, Augen. Nu credeam că mă vei mai chema vreodată.

-          Da…te-am chemat pentru că nu ştiu cine eşti. Acum văd că eşti foc şi privirile tale îmi rămân înfipte în inimă.

-          M-ai chemat pentru că pleoapele tale sunt de platină. Pentru că ele trebuiau să mă vadă. Pentru că vrei să mă cunoşti şi pentru că vrei să întrebi.

-          Da.

-          Întreabă.

-          Bătrânul zicea că eşti cel mai amăgitor dintre toţi. De ce?

-          Pentru că a fost amăgit. Dacă începutul tău este viaţă, cum poate sfârşitul să fie moarte? Sfârşitul e tot viaţă.

-          Dar fetele satului mor; tinerii, toţi sunt aruncaţi în dæcca.

-          Cine îi aruncă?

-          Náchen, lebedele…

-          Pe tine de ce nu te-au aruncat?

-          Eu am picat în Clíodhna la naştere…

-          Ai picat…?

-          Mă rog…bătrânul spunea că m-ai aruncat, că ai vrut să mă îneci…

-          Te-am aruncat. Atunci ţi-am dat viaţa. Te-ai înecat?

-          Nu…m-a scos tatăl meu din apă…

-          Părinţii tuturor copiilor au fost acolo. Atunci când ai fost aruncată, ai fost singura a cărei părinte m-a crezut că nu poate alege în locul tău. Ai fost singura care a ales singură. Ai ales să pici în Clíodhna. Eu ştiam că Náchen va aduce noaptea. Lor le-a fost frică de zi, şi au ales întinericul. S-au simţit în siguranţă dacă pot ei ţine lumina în mâini, şi nu lumina să îi ţină pe ei. Meine Augen…lumina nu poate fi ţinută în mâini.

-          Dar…am fost mică…nu puteam alege eu pentru mine…

-          Aveai douăzeci de ani.

-          Bătrânul zice că aveam opt…

-          Nu aveai opt ani. Nu picaseşi în apă. Nu a fost nimic un accident. Náchen a convins lumea că a fost un accident, pentru că dacă ar şti cineva că m-ai ales intenţionat, ai creea un precedent. Ar ştii că se poate să aleagă să nu poarte lumina în becuri.

-          Şi…de ce nu îmi amintesc nimic?

-          Pentru că eşti aproape de a te arunca în dæcca, spuse, apltecându-se uşor spre mine. Cuvintele lor ţi-au ajuns la inima. Nu lăsa să se întâmple asta. Nu vezi? Nici măcar să numere nu mai ştiu…Au pierdut numărul zilei.

-          Au pierdut numărul zilei…

-          Eu voi pleca. Este deja noapte. Náchen te va căuta.

-          Trebuie să pleci?

-          Nu „trebuie”. Dar nu mi-a cerut nimeni niciodată să stau aici, spuse.

Clíodhna îşi recăpăta culoarea şi încet, începea să se transforme în oceanul lui Náchen. Mă privi reţinut, uimit şi nesigur:

-          Te vor urî pentru ceea ce faci acum.

-          Mă urăsc deja; pentru pleoapele de platină.

Áed mă prinse de mână. Şi spusem încet, aproape neauzit:

-          Rămâi.

-          Am dat totul pentru tine. Îmi era teamă că nu mă vei recunoaşte.

Îl recunoşteam. Era prietenul meu. Era adevărat, mă aruncase în Clíodhna. Îmi ceruse să am încredere în el orbeşte, şi am avut. Dacă nu aş fi fost aruncată în Clíodhna, lebedele negre m-ar fi aruncat în dæcca . Şi acum, îl regăseam.
Cât timp fusesem pe marginea dæccei, el şi Náchen se luptaseră pentru aruncarea sau nearuncarea noastră în dæcca, a mea şi a celorlalţi. Áed învinse, stăpânind ziua. Dar oamenii…amăgiţii oameni, au iubit mai mult întunericul. Şi fuseseră aruncaţi în dæcca.

Luasem din mâinile lui vioara. Mică, purtându-şi sacâzul sub umbra căluşului care părea albă, mă îmbia. Mozart, Mozart…Îmi plăcea Mozart. Concertul 6. Primul inexistent concert pentru viori prinse contur – şi noaptea alunecă adânc în pântecele pădurii, spre măruntaiele Clíodhnei.

Náchen începuse singur, şi singur îl lăsasem să ducă tot concertul. Era uimitor ce putere avea muzica. Lebedele, vrăjite, îl ascultau nemişcate. Dar toate ştiau de pleoapele mele, şi ştiau că micul copil cu pleoape de platină era întors în grădină. Încet se transformaseră în femei, şi prinseră să joace, negre, lucind, în jurul lui Náchen.

O săteancă se apropie prea mult e Grădina de Platină unde Náchen cânta invocând sunete inexistente. Era vrăjit sunetul viorii, iar săteanca se apropie nepermis de mult de el. Păşind uşor, începuse să meargă peste firul de apă. Acesta se deşira sub paşii lui şi în curând se transformă într-un ocean plat şi întins; fata păşea după el. Privind-o în ochi, mergea cu spatele şi pietre mari i se năşteau din apă sub tălpi. Odată călcate şi depăşite, pietrele se linişteau înapoi sub ape. Lebedele închiseră cercul în jurul oceanului, şi Clíodhna apăruse la loc. Sunetul viorii încet se stinse, iar fata dispăru odată cu el în apele oceanului care nu se vedea. Náchen dispăruse, iar acum era tăcere. Lebedelor le crescuseră înapoi aripile, iar Swanhild se pregătea să îşi ia zborul.

- Stai, am strigat-o eu. Spune-mi, unde au dispărut Náchen şi fata?

- Nu îţi face probleme. El îşi alege multe mirese. În fiecare noapte.

- În fiecare noapte?

- Da.

- Dar au intrat sub apă. El poate respira acolo, ea nu poate; ea e om.

- A fost. Acum nu mai e nimic.

- A murit?

- Da. Dar toată lumea moare – Náchen nu face decât să accelereze procesul.

- Dar…fata era tânără, mai avea mult de trăit…De ce le omoară?

Lebăda fâlfâi plictisită din aripi.

-          Augen, pleoapele de platină te-au blestemat…

-          Eu sunt Panital.

-          Tu eşti Augen; şi Náchen nu te va putea vrăji aşa pentru că ai picat în Clíodhna. Mulţumeşte-te cu propria ta viaţă şi nu mai căuta viaţa altora. Lumea nu îţi va ridica statuie. Şi dacă îl superi, te va răpi vrăjindu-te altfel. Nu călca dincolo de jocul lebedelor în timpul concertelor sale.

Îmi privisem vioara lăsată în iarbă. Era atât de veche…

Dimineaţa mă trezisem în culcuşul de aluni. Ziua următoare, tot satul căuta fata. Spre seară, trupul ei neînsufleţit se ridică din iarba ce zăcea udă în locul oceanului ce înlocuise pentru câteva secunde Clíodhna şi păşi spre sat. Părea vie – dar moartea locuia în ea, iar Náchen se mai săturase cu o viaţă. El gusta vieţile şi le sorbea din pahare. Altfel, fără ca moartea lui să fi avut ce vieţi să consume, ar fi luat viaţa lui. El nu putea să nu moară – putea doar să îşi amâne moartea, ducând alte vieţi în locul vieţii lui. Îşi răscupăra veşnic propria viaţă de la moartea pe care tocmai el o inventase.

Seara următoare mă grăbisem spre Clíodhna. Acolo, Náchen îşi acorda vioara.

- Augen – spuse fără să deschidă ochii, ascultând comele – nu ai cântat cu mine ieri seară…

- Ce ai făcut? Dă-i viaţa înapoi.

Náchen zâmbi.

- Da, da, probabil crezi că sunt un monstru. În cele din urmă tu, chiar tu, vei veni la mine ca să îmi dai viaţa. Vei vedea cât de trişti sunt oamenii. Încă nu ai trăit destul. Pleoapele, da, te ajută să vezi ceea ce nimeni altcineva nu poate vedea. Dar Augen, cunoaşterea e durere.

- Chiar şi aşa, tu nu ai dreptul de a le lua vieţile.

Náchen lăsă jos vioara acordată. Îmi luase palma în mâna lui de gheaţă albă şi îmi întoarse spre mine palma.

-          Uite, spuse. Aici – şi îmi fixă un punct acolo unde palma îmi creştea din încheietura mâinii drepte – te-ai născut. Ce visa mama ta? – şi cuvintele lui deveniseră şoapte.

-          Mama…ea nu a visat nimic…

-          Mama ta era la fel de moarta ca fata de ieri. Ca fata de azi. Ca fata de mâine. De asta nu visa. Te-a născut, însă, prea repede, şi te-ai născut în apă. Tu ştii să înoţi – şi ca semn, ai pleoapele de platină. Aici – şi fixă un alt punct, în mijlocul palmei – aici te vei întoarce în apă cu mine. Ceea ce nu ştiu eu, însă, e cât de repede vei ajunge aici. Dar te-ai născut în apă şi eşti a mea.

-          Dar am fost scoasă din apă…Şi chiar tu ai spus, a fost o greşeală că m-am născut în apă.

-          Nu contează, prinţesă. Eşti a mea şi te vreau înapoi în Darkweiss.

-          Darkweiss?

-          Da – şi şoapta lui se transformă într-un curent care străbătându-mi tot corpul, îmi aduse înapoi în ochii minţii o uşă mare, neagră. Darkweiss e casa ta, împreună cu mine. Dar vreau să o vrei tu.

-          Tu negociezi fiecare zi pe care o trăieşti, nu ştii dacă vei trăi şi mâine.

-          Eu voi trăi veşnic. Pentru că vieţile pe care le iau sunt veşnice. Dar pot să şi dau viată – zicând asta, îmi prinse pântecul în mâna lui mare care era cât tot mijlocul meu. Numai că viaţa pe care o voi da eu trebuie să cunoască binele şi răul. Tu îl cunoşti. Nu alegi întotdeauna binele; dar îl cunoşti, Augen.

-          Lasă-mă – îl împinsem. Eu nu vreau să vin în Darkweiss.

-          Încă nu vrei. Dar vei vrea.

-          De unde ştii?

-          Eşti predictibilă. Sunteţi predictibili. Voi toţi sunteţi predictibili.

-          Tu ce eşti?

-          Sunt nepotrivirile. Eu încerc să potrivesc lucrurile, şi voi mă consideraţi nepotrivit. Cum ar fi de exemplu…se cade ca o fată tânără ca tine să umble singură prin aluniş? Nu. Eu am apărut aici ca să te păzesc.

-          De cine să mă păzeşti?

-          De…Áed, de exemplu.

-          Cine e Áed?

-          O…nu vrei să ştii…e persoana de care te păzesc…Dar stai, aud o săteancă.

Întrerupând brusc discuţia, Náchen fixă cu privirea fata. I se scurse în inimă precum o cerneală neagră, vâscoasă, într-o eprubetă nouă. O chemă. Tot cu al şaselea concert. Mozart trăia din nou. Ea se apropie de el. El făcu un pas. Apoi altul. Păşea spre spate şi vioara lega pietre sub picioarele lui. Fata se apropia şi trupul lui alb, neînbrăţişat de hainele lui negre, emana un parfum de mir şi migdale. Era deosebit de frumos şi de dorit.

Începusem să strig fata. Ea nu îmi răspuneada. Swanhild, dansând cu păsul descfăcut, scuturându-şi aripile, spuse:

-          O chemi degeaba. El îi vorbeşte. Ea ascultă vioara acum.

-          Va muri…

-          Da. Dar toţi murim.

Jocul se termină în cele din urmă. Odată cu dispariţia fetei şi a viorii. Tăcerea se lăsă grea peste Clíodhna, care părea că duce în spate într-un fir un ocean întreg. Mă durea inima şi fizic simţeam că va începe curând să se frământe.

Noaptea învăluise complet satul. Mureau, fetele mureau pe rând, şi Náchen păzea râul pentru ca să nu se mai nască copii cu pleoape de platină. Adormisem. În somnul meu, Náchen mă vizită şi spuse, atingându-mă uşor:

- Augen, ceea ce este, nu apare. Ceea ce apare, nu e nou. „Acum” e numai timpul dintre „va fi” şi „va fi fost”.

Îmi lăsă o legătură de mandragore sub frunzele de alun şi împrăştie în jurul lui parfum de mir şi migdale. Îmi zdorbise de buze cireşe amare. Speram că a fost numai un vis. Dar buzele-mi aveau gust de cireşe amare şi mandragorele mi se prinseră în păr până dimineaţa.

Închisem ochii sub imprimeul frunzelor de alun reflectate în pleoapele de platină. Amintiri înepuseră să mi se plimbe pe marginile genelor.

Ce tăcere era acum. Altădată, atunci când arse casa bătrână, băteam cărarea cu paşi repezi şi vioi, în căutarea unei lumini de pus în tocul uşii. E adevărat, nu eram singuri. Deşi tata nu mai era cu noi, bătrânii vecini ne însoţiseră în căutarea luminii noastre. Chiar aici, pe marginea râului, puţin mai în amonte, pe cărarea cu pietre, era să mi se usuce degetul mare al mâinii stângi. Mama văzuse o vrabie bătând din aripi, în timp ce un peşte ciudat dintr-o baltă cât un cap de bou – dar adâncă – o ţinea cu dinţii lungi şi ascuţiţi de coadă. Ea prinse ciudatul peşte de mijloc. Era cât două palme de-ale ei în lungime. I-am spus atunci să îl lase jos, pentru că e un peşte care poate ucide. Dar vrabia tocmai scăpată din gura peştelui, strigă din balta ei: „Nu e peşte, e pasăre. E o lebădă de sulf.” Îi lovisem palma – ea scăpă pasărea de sufl care tcmai îşi desfăcuse aripa, singura aripă crescută din coloană chiar în centrul spatelui. Palma ei deaptă se uscă de la acid – iar degetul mâinii stângi mi se strânse şi prima falangă îmi era neagră. Eu doar atât atinsem pasăea de sulf. Şi aruncasem cu pietre după ea. În căutarea luminii, ajunsem în mijlocul culcuşului păsărilor de sulf. Casele erau aproape – trecusem pe lângă Grădina de Platină şi ne ascunsem în casa unui bătrân. Era mare casa – de bună seamă omul ştia că în apropiere îşi fac lebedele de sulf cuibul. Bătrânul puse o bucată de gheaţă pe degetul meu. Acesta îşi revenise. Îmi era teamă că nu voi mai putea niciodată cânta la vechea mea vioară – în anul acela ea împlinea şaptezeci şi cinci de ani.

Păsările de sufl aglomeraseră cerul; în mod sigur ştiau că suntem ascunşi în casa bătrânului. Dar cerul de deasupra casei lui era luminos şi picura zăpadă. Păsările parcă se fereau de curtea lui şi zăpada umplea treptele şi pomii scunzi. Ceilalţi copii începuseră jocul. Treptat, oamenii mari uitaseră de teama păsărilor de sufl şi se ascundeau acum de copii, pentru ca aceştia să întoarcă lumea interioară căutându-i. Lebede grele se aşezaseră pe prispă. Şi păreau în aşteptare. Nu se temeau de picioarele mele – şi nu aveau decât o aripă. Văzându-le, începusem să strig despre prezenţa păsărilor de sulf în curte, dar oamenii mari nu m-au crezut. Copiii, doar câţiva dintre ei şi mama, intraseră în casă. Mă împinse sub pat şi uşa se dădu de perete. Swanhild cea neagră păşi apăsăt în cameră.

-          Să nu îţi fie frică. Noi am venit după copilul cu pleoape de platină. Copilul care a gustat din Clíodhna. Ţie nu îţi vom face nimic.

-          Panital nu e aici.

Una din lebede, cu o căciulă a vreunui copil aruncat în dæcca pe cap, aplecă gâtul lung şi mă privi sub pat. Swanhild râse.

-          Ce să facem? Náchen vrea să o vadă. Nu o putem arunca în dæcca. Aţi avut voi grijă de asta. Şi nici nu o putem obliga să vină cu noi. Dar te putem omorâ pe tine.

Ieşisem. Swanhild era lebăda neagră; purta la gât un colier de perle negre şi pe frunte un lanţ de aur cu o mică piatră verde într-o ferecătură de aur.

-          Vin.

-          Atunci ia, poartă asta – spuse ea, aruncându-mi cu ciocul lanţul de perle de la gât. Încă nu apucasem să-mi strâng colierul, şi labele ei de lebădă îmi prinseră gulerul hainei şi mă aruncă într-un zbor brusc.

-          Pune-l pe cap, mi-a mai spus.  Eu îl aşezasem în dreptul frunţii, şi lanţul se transformă într-un fir de platină, cu o piatră albă în mijloc. Privindu-mă pe sub aripi, spuse:

-          A, da…am uitat…tu ai pleoapele de platina…Ia, înceacă să zbori. Náchen vrea să te vadă.

Îmi desfăcusem mâinile. Mânecile largi începură să fâlfăie şi rochia subţire mă ridica. Swanhild încerca să zboare mereu mai sus decât mine. Dar eu puteam să zbor mai sus decât ea. Mult mai sus. Îi era teamă să nu mă întorc la casa bătrânului brutar. Nu vroiam să mă întorc. Îmi plăcea să zbor şi îmi plăcea să văd de acolo lumea. Să văd lebedele de sulf zburând mai jos decât mine. Să văd oraşul sub mine. Îl vedeam cum era înainte să ardă. Apoi îl vedeam aşa cum îl ştiam astăzi, întinsă între aluni, amintindu-mi de acel zbor. Vedeam norii sub mine. Şi aş fi putut zbura şi mai sus dacă aş fi vrut. Dar îmi era milă de Swenhild care trebuia să mă supravegheze pe toată durata zborului.

Cu mâinile întinse în faţă, îl văzusem de departe. Avea părul lung şi negru, până la coate, ondulat uşor ca o idee. Îi curgea pe umeri şi pe gât. Stătea cu braţele întinse şi de sub haina neagră care se termina ca o pelerină, i se vedeau cămaşa neagră, pantalonii negri, bocancii la fel. Dintr-o dată, nu mai puteam să îmi stăpânesc zborul. Se acceleră nemăsurat, iar rochia subţire mă duse direct în braţele lui, mă aruncase acolo; el părea deosebit de mare comparativ cu mine. Plutea în aer la nivelul la care zburam eu, şi ar fi putut zbura mai sus. Eram mută şi, deşi ştiam că ar fi trebuit să îmi fie teamă, nu îmi era. Dimpotrivă, negrul lui mă liniştea şi părea alb în prezenţa pleoapelor mele.

-          Deci tu eşti Copilul cu Pleoape de Platină…am înţeles că ştii să cânţi la vioară. Ştii?

-          Da.

-          Descifrezi partiturile?

-          Da.

-          În sfârşit – spuse întors către Swenhild – nu voi mai cânta singur. Dă-i ceva să se îmbrace, o haină de-a noastră. Uite, aia dă-i-o.

Swenhild îmi puse în braţe o rochie gri. Aceasta se făcu roşie la atingerea mea.

-          Dar el a murit pentru ea, griul e roşul ei!

-          Atunci asta. – Îi puse în braţe o rochie albastră.

-          Ea nu s-a înecat, el a murit pentru ea. Se face verde.

-          Se face verde? Şi asta?

Rochia neagră se făcu albă. Cea bej, galbenă.

-          Las-o aşa, zise el într-un târziu. Nu i se potriveşte nimic. Înseamnă că e valoroasă.

-          E un copil. Copilăria ei e valoroasă. Când va creşte, chiar dacă nu o vom fi aruncat noi în dæcca, se va arunca singură. Pentru că un singur copil nu poate să supravieţuiască pe o planetă de dæcceni.

-          E un copil, da. Creşterea e implicită, dar nu şi dæcca. Totuşi, eu nu o pot lega. Are pleoape de platină. Ştii ce înseamnă asta.

-          Ce înseamnă asta – intervenisem eu atunci. Náchen se întoarse spre mine.

-          Nu ştii ce înseamnă să ai pleoape de platina?

-          Nu…De multe ori nici nu se observă că le am. Lumea nu prea le vede. De ce sunt atât de importante?

Náchen zâmbi către Swenhild.

-          Nu sunt. Chiar nu sunt importante pleoapele de platină. Dacă vrei, poţi să pleci unde vrei tu. Sau poţi să rămâi. Cum vrei tu.

-          Şi…pleoapele de platină?

-          Uită-le. Era o glumă.

Îl auzisem apoi spunându-i Swenhildei:

-          Doar noi ştim de pleoapele de platină. Noi şi el. Să nu spui Panitalei nimic. Vreau cu orice preţ să stea, chiar dacă va trebui să îl omor din nou – dar îmi e teamă că dacă va afla ce înseamnă pleoapele de platină, nu va rămâne.

-          Panital nu va afla nimic.

Nu întrebasem mai multe. Îmi era dor de sat. Negrul începuse să mă sperie şi în mod sigur şi satului îi era dor de mine.

Mă întoarsem. Satul nu mă mai cunoştea. Mă simţeam de parcă trecuseră zece ani – şi abia dacă trecuseră două ore. Arătam de parcă trecuseră zece ani. Cu toate astea, eu nu fusesem aruncată în dæcca. Ceilalţi copii erau îmbătrâniţi şi nu mai puteau să intuiască soarele. Eu îl intuiam. Eu ştiam orele. Oren le uitase. Eu îmi ştiam încă numele. Oren şi-l uitase.

Deschisem ochii. Frunzele de alun nu mai crestau aerul. Acesta se oprise sub un fâlfâit de aripi. Swanhild mă privea, mai bătrână cu zece ani.

-          Panital, te-ai întors.

-          Tu mă priveai? M-am simţit revăzută.

-          Nu, nu eu. Náchen te priveşte. Te caută. Vrei să mergi la el?

-          Aş vrea să ştiu ce înseamnă că am pleoape de platină.

-          Se va face seară curând, Panital. Nu e bine să rămâi singură în Grădina de platină. Hai, vino. Te aşteaptă.

-          Nu vreau să merg acolo. Vreau numai să vorbesc cu el.

O mână neagră dădu lebăda spre stânga. Náchen apăruse din spatele ei, neintuit nici de mine măcar. Întinse mâna spre mine.

-          Vino. Haide să cântăm. Mozart, Augen Gottes?

Şi îmi întinse frumoasa şi vechea mea vioară care acum împlinea optzeci şi cinci de ani.

ZIUA NEPOTRIVIRILOR – Introducere

Ziua care trebuia să vină era foarte aproape. Atât de aproape, încât toţi începuseră să îşi scrie numele pe uşi. Într-adevăr, atunci când cineva îşi pune numele pe uşă, înseamnă că acolo este timpul aproape venit, şi că toată lumea ştie că urmează să vină. Nu mai există nici o speranţă ca ziua aceea să nu vină.

De când oamenii începuseră să numere zilele, trecuseră atât de multe zile că oamenii le pierduseră numărul. Şi acestu lucru nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată: oamenii ar fi trebuit să păstreze cu mare grijă secretul numărului zilei, şi să o socotească până când ea va veni.

În Oren, oamenii îşi căutau tot timpul copiii, de teamă ca nu cumva ziua să fi venit atunci când ei nu ştiau. Dar într-o seară, târziu, ziua venise pe nesimţite, şi copiii încălecaseră pe lebedele de sulf şi dispăruseră.

Mi se spunea des că aş avea genele lungi şi că ochii mi se odihnesc întotdeauna la rădăcinile unor pleoape transparente şi vii, de platină. Îmi plăcea să ies noaptea afară şi să clipesc spre cer. Poate că într-adevăr era ceva acolo, atâta timp cât nu eram singura care făcea asta. Sunt milioane de oameni cărora le place să clipească noaptea spre cer – chiar dacă au sau nu pleoape în care se sprijinesc gene lungi şi negre, precum ale mele. Poate de aceea eu rămăsesem singurul copil din Oren atunci când toţi dispăruseră. Numai genele mele lungi erau vinovate – erau prea grele pentru ca lebedele să le poată purta în spate – chiar fantasticele lebede se temeau de ele.

ZIUA NEPOTRIVIRILOR – cap. I – Grădina de Platină

Satul părea îngheţat în piatră. Nu înainta cu nici o casă mai departe de vechea limită, şi uneori şi cerul părea că se întinde doar atât cât erau casele. În pădurea de lângă, numai luminişul dintre aluni care dădea braţe lungi către apă închipuia un cer al lui, unic, propriu. Grădina de Platină era locul în care petrecusem multe zile, atunci când bătrâna casă arse. Ne construisem un culcuş între frunzele alunilor – până noua casă fusese zidită. Dar erau ani de atunci. Uliţele păreau acum mai înguste.

Tatăl meu visase întotdeauna să găsească o mare comoară.

Mama nu visase.

Lebedele păzeau Grădina de Platină. Aici, un râu subţire ca un fir de mătase lega pământul, care îşi despica fruntea ca o cicatrice lungă, tăiată într-un colţ care apoi prinse viaţă. Erau mari aceste lebede, şi păzeau grădina de teama copiilor. De teama copilăriei. În Grădina de Platină era interzis orice râset şi orice vis. Atunci când copiii descoperiseră grădina, lebedele le furaseră copilăria, şi îi aruncarseră în ceea ce oamenii numeau „dæcca”. Dæcca era vârsta la care oamenii îşi uitau amintirile şi nu mai păstrau în ei bucuria soarelui. De aceea, oamenii scriseseră numele pe uşi: să şi le reamintească şi copiii.

Grădina de Platină era închisă către celălalt deal de firul subţire de apă. Cumva, când fusesem mică, picasem în acea apă, pe vremea când lebedele erau boboci.

Tatăl mă găsise chiar înainte ca bobocii de lebădă să mă tragă spre adâncimile firului de apă. Şi considerase că eu sunt comoara pe care atâta timp o căutase.

În Oren se cocea pâine în fiecare casă înainte să pic în apă. Apoi, începuseră să cumpere pâinea de la brutarul satului, care spunea că îşi sfinţeşte pâinea. Pâinea făcută în casă era, oricum, mai bună decât ceea ce frământa bătrânul brutar. Cu timpul oamenii uitaseră cum se face pâinea. Unii chiar povesteau ca bătrânul era prietenul lebedelor care furaseră copiii. Se pare că ele ştiau că pe mine nu mă vor putea fura mai târziu – de aceea au încercat să mă înece atunci, de mult. Pentru că oricărui copil picat în apa aceea îi creşteau gene lungi şi negre. Împreună cu lebedele era un băiat. Chipul pe care îl văzusem lângă apă atunci îl revăzusem într-o carte– şi dæciştii spuneau că acela era Náchen. Nu mă mai apropiasem de grădină. Dar acum eram singura cu gene lungi şi negre. Trebuia să ştiu ce însemna faptul că picasem în apa care despica pământul, în Clíodhna – şi acest lucru numai Náchen mi-l putea spune. Vroiam să îl găsesc.

Îmi făcusem culcuşul din nou între aluni. Era linişte între crengi şi marginile frunzelor păreau muşcate de cer pe fundalul luminos. Nu trebuia decât să aştept să vină noaptea. Singurul sentiment pe care îl simţeam şi acum, reîntorcându-mă, era acela că sunt văzută. În unele locuri, atât eşti de nevăzut încât uneori poţi să treci chiar şi tu însuţi pe lângă tine fără să te vezi. Pe mine sigur mă revedea cineva aici, acum.