StrongIndependentWoman's Weblog

Mormântul albastru – Dicţionar de nume şi caractere:

1. MENNO – nume de origine germanică; declinare a cuvântului “magin”, adică putere.
2. ENNA – forma engleză a numelui de origine irlandeză Eithne; în galeza veche, înseamnă “kernel”, adică nucleu.
3. LIADAN – “doamna gri”, irlandeză. În legendele irlandeze vechi, a fost o poetă care a devenit călugăriţă, murind de amărăciunea dorului iubitului ei, Cuirithir. Eu am luat locul ei.
4. ABENI – în limbaj Yoruba, “am cerut-o şi iată, am primit-o”
5. IDWAL – “stăpânul zidurilor, apărătorul zidurilor”, limba velşilor
6. EGLĖ – în lituaniană, “lemn de brad”
7. MAATA – “stăpâna casei”, aramaica veche; o altă formă a numelui Martha
8. POEMUL CELTIC

(6)

Au trecut deja două săptămâni. Idwal se răsfaţă în căldura Abeniei, iar eu tânjesc după râsul ei blând. Încă nu am învăţat să adorm fără să o aud cântând. E adevărat, cânta rar, dar atunci când cânta, cântecul ei părea să dureze ani de zile. Fantastic ştia să cânte.
Mă întrebam unde e. De ce nu se întoarce. Cum a putut să plece într-o clipă, într-un perete de piatră, şi abia atunci să realizez că mai mult decât îmi era familiară, îmi era vitală. Tuşeam. Şi nu îmi spunea nimeni să îmi pun fularul la gât. Iar Idwal, cald în interior, mă primea mereu cu zidăria lui rece înecată în mortarul de piatră. Iar eu nu mă puteam obişnui cu mine singur.
Stivuiam lemne. Mă duceam până aproape de pădure, dar nu puteam să intru în ea. Bărbatul cu scaunul cu rotile era tot timpul acolo. Îmi doream atât de mult ca măcar o dată să sparg musteaţa verde a pădurii şi să o regăsesc. Probabil că nu se va întâmpla niciodată.
-         S-a dus, băiete. Lasă pădurea. Nu e pentru tine lumea ei…
-         Lumea ei? Hah…Nu ştiam că există lumea ei şi lumea mea. Ştiam de lumea noastră.
-         Şi ea o ştia.
-         Şi de ce nu se întoarce?, l-am privit absurd, cu lacrimi în ochi. Cine nu o lasă? Ce?
-         Natura ei.
-         Aiurea, – i-am răspuns, dând închis din cap. Şi nu înţelegeam ce îmi spune. – Ştii, îi plăcea să culeagă licurici. Când era mică, îi spuneam că o să se ardă cu ei, ca să nu îi mai strângă în borcane. Mie îmi era milă de ei. Ea îi strângea ziua, râzând şi seara le dădea drumul în noapte. Nu am putut nicicum să o dezvăţ de asta.
-         O să uiţi.
-         Ce să uit, nopţile? Zilele? Anii? Poate. Pe ea, însă, nu.

Şi a mai trecut timp. Şi Idwal era din ce în ce mai tăcut. Probabil se răcea. Abia ne mai salutam. În unele zile, nici măcar nu vorbeam. Odată l-am întrebat dacă pot să desenez pe pietrele lui. Desigur, nu l-a deranjat. Am început să desenez pe el. Nu aveam culori, aşa că am început să culeg flori. Roşii, galbene, albastre. Maci, pădădii, albăstrele.

Am început cu o pereche de licurici. Erau rotunzi şi galbeni, şi noaptea străluceau în întuneric. Am încercat apoi să îmi amintesc câteva din cântecele ei. Apoi versurile poemului celtic pe care îl ştia. Sunt multe lucruri care pot fi făcute într-o mănăstire. Nici nu m-aş fi gândit înainte că poţi desena atâtea pe un perete alb, chior, de piatră înecată în mortar.

În locul ei s-au mutat pe rând Eglé, Matto…ar fi putut oricine să vină. Idwal nu vorbea cu nimeni. Numai cu ea.

Eglé mirosea a brad. Parfuma mănăstirea, şi hainele miroseau întotdeauna a brad când era ea la spălătorie. Aşa mirosea pielea ei, a muguri fragezi de brazi. Abeni mirosea a licurici.

Matto gătea bine. Când era ea la bucătărie, mâncarea avea gust de busuioc şi mirodenii rare. Gătea cu plăcere. Mai ales salatele de crudităţi erau aromate şi fine. Nici măcar nu ştiu ce obişnuia Abeni să mănânce înainte, îmi părea atât de departe.

Mi-ar fi plăcut să mă împrietenesc cu ele. Dar nu aveam timp. Eu desenam în aşteptarea Abeniei.

***

Păşeam desculţă prin iarba crudă, umedă şi rece. Gleznele îmi păreau fragile, nefolosite de mult timp, şi mult mai subţiri decât ştiam eu că sunt. Printre crengile lăsate ale frasinilor, vedeam un foc, în poiană. În jurul lui, stăteau adunate fete cu părul lung, galben şi roşu. Păşeam atent şi tăcut. Din lateral, pe chipul uneia am recunoscut o mică vânătaie care era lăsată în urma unei lupte. Desigur, lupta cu Menno.
-         Psssst! Ena! Enaaaaa!
Ena s-a ridicat încet, neobservat, parcă inventând un nou joc care să pârjolească ramurile vechi şi noi în jurul ei.
-         Ena, o să moară. Răceala asta sigur îl va îneca.
-         Da, o să moară.
-         Aş vrea să îl mai văd odată. Dar nu cu inima. Cu ochii. A trecut atât de mult timp…
-         Era să murim din cauza lui.
-         Nu, nu…a fost vina mea, Ena…Eu trebuia să ştiu mai mult…mai bine…
-         Nu cred că Liadan te va lăsa să pleci. Ea e legată de Cuirithir prin dezlegarea ta de Menno, ştii asta.
-         Ajută-mă să plec, Ena.
-         Eşti sigură că asta vrei, Abeni?
-         Da.
-         Eşti cea mai tânără. Dacă nu te intorci înainte de răsărit, Liadan va fi legată înapoi de mănăstire şi tot ceea ce ai făcut va fi degeaba.
-         Poate nici nu trebuia să arunce asupra noastră responsabilitatea faptelor ei. Ea s-a legat singură prin jurământ de mănăstire.
-         Poate. Dar eşti drăgaică, şi eşti legată de neamul tău prin sânge.
-         Prin sânge, Ena? Sângele trece prin inimă. Iar inima mea e legată de Menno.
-         E greu să te aud spunând asta. După atâţia ani, Abeni…? După atâţia ani încă…?
-         A fost nedrept. Faţă de el. Faţă de mine. La deschiderea portalului, am să plec.
-         …
-         Stai liniştită, am să mă întorc.
-         Dacă te va vedea, nu te va lăsa să mai pleci de lângă el.
-         Poate.
-         Abeni, nu te juca. Ne vei îngropa în mormânt şi nu vom mai putea ieşi niciodată. Niciodată, Abeni! Niciodată!, striga Ena în urma mea.

***

-         Îi vezi, Idwal? Aşa cum i-am desenat atunci, când a plecat ea.
-         Da…Mari, rotunzi, galbeni, morţi. Licuricii tăi pictaţi.
-         Să ştii că sunt exact aşa cum erau licuricii strânşi de ea.
-         Nu erau licurici, prostuţule. Era numele meu rostit de tine.
-         Să nu mai spui asta niciodată, Idwal.
Mi-am pus mâna pe fruntea lui. Avea ochii închişi. Plutea departe.
-         Era numele meu.
-         Abeni…?
Menno s-a ridicat în şezut. Eu eram la fel de tânără ca atunci când intrasem în Idwal. El era cernut prin zile. Mă aşteptam să mă iubească. Să îmi spună cât de mult m-a aşteptat. I-au sclipit ochii, dar numai pentru o secundă. Apoi i-a lăsat în jos, şi mi-a blestemat veşnicia.
-         De ce nu mi-ai spus?
-         Pentru că m-ai fi iubit numai pentru că nu aş fi putut fi iubită. Aşa m-ar fi iubit oricine. Eu nu de o asemenea dragoste aş fi avut nevoie.
-         De ce nu te-ai întors?
-         Portalul se deschide o dată la cincizeci de ani. Pentru o singură noapte. Tu nu ar fi trebuit să o prinzi pe Liadan, iar eu nici măcar nu aş fi aflat ce sunt. Şi nimic din astea nu s-ar fi întâmplat.
-         Ce s-ar fi întâmplat dacă nu o prindeam? Ar fi fost altfel?
-         Aş fi trăit şi aş fi murit ca oricine altcineva. Nu aş fi ştiut ce sunt.
-         Trebuia să mă gândesc…tu şi Ena…desigur, niciodată nu aţi fost despărţite. Ce vrei acum de la mine?
-         Nu ştiu. Un zâmbet, poate.
-         Un zâmbet…? Ai plecat ca un coşmar la trezirea din vis. De dorul tău am numărat pietrele din zid, şi ani de zile le-am sărutat. Uite…am desenat kilometri întregi de licurici. M-ai lăsat singur, atunci când am avut mai multă nevoie de tine. Am rămas închis în mormântul ăsta albastru de dorul tău, şi mi s-au înnegrit ochii. Iar tu vrei acum un zâmbet?
-         Nu îţi cer să înţelegi. Sunt legată prin ceea ce sunt să trăiesc veşnic şi să fiu supusă naturii mele. Aşa cum tu eşti om şi eşti blestemat să iubeşti, aşa eu sunt drăgaică şi sunt iubită, dar nu ştiu să iubesc. Ceea ce iubesc eu, e blestemat pentru voi. Lumea mea e tare departe de ceea ce e lumea ta. Aici, totul e pe dos.
-         M-ai blestemat să stau în aşteptarea ta…
-         Te-ai blestemat tu singur când ai început să mă iubeşti.
-         Idwal?
-         Oh…el nu a ştiut nimic.
-         E comic…Un zid a fost mai sincer cu mine decât ai fost tu.
-         Eu nu te-am minţit. Tu nu ai întrebat, iar eu nu am zis.
Nu îl voi uita. Îşi ţinea coatele pe genunchii depărtaţi, atârnându-i pe marginea patului ca un sloi de vise. Degetele i se răsfirau şi îşi frământa podurile palmenor cu degetele mari. Capul îi era aplecat spre înainte, iar spatele încovoiat părea că îi trece dincolo de pat, sprijinit mai jos de podea.
-         Pleacă, s-a întors către mine cu privirea. Pleacă.
-         Am plecat brusc pentru că dacă aş fi pregătit plecarea…ne-am fi rupt amândoi sub povara ei. În plus, tu nu trebuia să ştii nimic. Altfel, Liadan nu putea să rămână împreună cu Cuirithir.
-         Liadan…
-         Cu preţul meu. Şi al tău.
-         Pleacă.

Am tăcut. Şi am plecat. El nu ştia şi nici nu putea să înţeleagă. Eram tributară. Eu nu puteam să nu fac ceea ce îmi dicta natura firii mele. Eram blestemată să nu îmbătrânesc, iar nemurirea mea platită cu acei câţiva ani trecători pe care aş fi putut să îi petrec împreună cu el era mai usturătoare decât orice rană. Nemurirea e cel mai crud blestem.

L-am îngropat singură în mormântul albastru, întins în sala de la intrare. Dacă moartea nu a reuşit să ne despartă, a făcut-o viaţa.

Portalul s-a închis în urma mea. Nemurirea Liadanei şi a Enei, nemuririle celorlalte, erau aproape terminate. O nemurire nu moare, dar se termină. Eu eram ultima. Trebuia să nasc, pentru ca frăţia să nu se termine. Pentru ca drăgaicele să trăiască pentru totdeauna. Dar nu am născut. Am luat asupra mea nemuririle tuturor drăgaicelor nenăscute. Blestemele nemuririi, toate. Trebuia să închid portalul pentru totdeauna. Trebuia să opresc poemul.

Mă ascund în licurici.

(5)

-         Abeni?
-         …
-         Abeni, dormi?
-         Ce…? Ce-i? – am răspuns ridicându-mă într-un cot şi uitându-mă în jur.
-         Abeni, nu mă ajuţi?
-         Of, tot uit că îmi vorbeşte un perete…Ce vrei?
-         Uite…aici, sus…
-         Ce sunt astea? Ah…nu mai puteai şi tu să rezişti până dimineaţa?
I-am scos cuiele care îl stânjeneau atât de puternic. Erau acolo de mii de ani, iar el tocmai acum nu putea dormi de ele.
-         E bine aşa?, l-am întrebat adunând cuiele în punm şi aruncându-le în coşul din spatele mesei mici şi zgâriate.
-         O, daaaa…..nici nu ştii ce bine e…Mulţumesc, Abeni!
-         Mda…
Era dimineaţă din nou. Menno a început să bată în perete.
-         Abeni!
-         Da, ce-i?
-         Trebuie să plecăm de aici!
-         Serios?
-         Na, hai, termină. Mai ai fluierul ăla?
-         Ăăă….Da, ar trebui să îl mai am pe undeva, prin hainele vechi…
-         Na, fluieră.
-         Stai. A, uite-l.
Am fluierat puternic. Idwal s-a trezit speriat, împingând în lateral tot ce îl atingea.
-         Ce faci, mă, aşa mă trezeşti? Ce nebuni…
Din zid, din însăşi burta lui Idwal, a ieşit bărbatul cu scaunul cu rotile.
-         Da?
-         Uhm…Bună, cred că nu ne-am prezentat…Eu sunt Abeni…, dar m-a întrerupt la jumătatea frazei.
-         Da, ştiu cine sunteţi.
-         Ok…ştiţi şi de ce suntem aici?
-         Da, sigur că ştiu. Pentru că aţi dat timpul înapoi.
-         A, nu, nu, am dat timpul înapoi după ce am ajuns aici…Am venit în căutarea femeii transparente, care o luase pe…
-         Ena.
-         Da.
-         Da, ştiu. Dar trebuia să îl daţi înapoi, ca să poată ea pleca, Liadan.
-         Da, am înţeles că a plecat. Ştiţi unde a plecat? Sau cum o putem găsi? Sau măcar să ieşim afară?
-         Asta nu m-a interesat. Ştiu numai că a plecat. Nu se poate ieşi afară aşa, după bunul plac. Voi sunteţi aici ca plată. Măi – spuse apoi cu vocea aspră către Idwal, întorcându-se către el – astea chiar nu le-au spus nimic?
-         Nimic.
-         E foarte simplu, continuă blând către mine. Sunt convins că în timp veţi realiza. – şi a dispărut translucid, în Idwal.
Spălătoreasa m-a căutat în cameră. Am auzit-o venind, şi m-am ascuns sub pat de ea. Fiind grăbită, ca de obicei, a plecat, iar uşile coridorului s-au închis până seara. Menno s-a ascuns, şi el, în spatele uşii deschise, şi pădurarul nu l-a găsit.
-         Trebuie să ajungem la mare, i-am spus într-un târziu lui Menno.
-         La mare? De ce?
-         Pentru că nu îmi amintesc altă strofă din poem. Ştiu că este o strofă care spune:
„Auzeam cântecul pădurii
Când alături de Cuirithir eram,
Îngănată de vocea temutei mări”.
-         Şi…câte strofe are poemul?
-         Nouă…zece? Zece….da, cred că zece.
-         Şi tu îţi aminteşti una din zece, şi ne luăm după ea?
-         Poate le spui tu pe celelalte nouă, ce părere ai?
-         Bine, bine, nu te ambala…
-         Idwal, spune-ne, este vreo mare pe aici?
-         Da, este o mare la celălalt capăt al pădurii.
-         Şi cum ieşim de aici?
-         Nu puteţi ieşi.
-         Dar domnul acela care trece prin tine a spus că mai există o ieşire…
-         Da, există. Dar nu puteţi ieşi.
-         Unde e?
-         …Nu ştiu.
-         Of, ce fel de zid eşti, să nu ştii tu ieşirile…Auzi?, l-am întrebat închizând pe jumate ochii, dacă e o ieşire chiar prin tine?
-         Prin mine?
-         Da….chiar prin tine…
-         Nu, nu cred că….Ah! Ce-ai făcut? Unde eşti?
-         Abeni!, strigă şi Menno alarmat.
-         Unde e fata aia? Ce nebună! Cum să intre în mine, aşa, dintr-o dată? Scoate-o, scoate-o afară!, striga Idwal, zvârcolindu-se şi scăpând din cuie icoanele atârnate de el.
-         Ce se petrece acolo? Unde e Abeni?…
-         Scoate-o! Nuuuu…..
-         Idwal! Răspunde!
-         Nu…..A plecat! A plecat….
-         A plecat Abeni?? Idwaaaaalllll!!!, strigă Menno şi se aruncă cu putere în el.
-         Aaauuu! Ce faci? Opreşte-te, tâmpitule…
-         Păi dacă ea a plecat, eu de ce nu?
-         Ea nu a încercat să mă dărâme, a intrat în mine…Habar nu am unde e, niciodată nu a intrat nimeni în mine…Dar sunt cald…atât de cald!
-         Eu nu mai înţeleg nimic…
-         Asta pentru că eşti prost.
-         O, da, un maldăr de bolovani mă numeşte „prost” şi asta ar trebui să mă facă să mă simt ofensat. Bolovanule!
-         Bolovan, dar Abeni e chiar în inima mea. Ce caldă o simt…e dulce şi sărată şi moale. Se prelinge delicios prin mine, ca o pătură albă de cremă de ou. Hi! Mi-a atins urechea, din interior…de parcă mi-ar şopti ceva. Ce proşti sunteţi, voi, oamenii…să nu ştiţi să iubiţi…Ce cald trebuie să fie sentimentul acela…
Menno s-a aşezat pe jos, cu spatele şi capul sprijinite de perete, cu genunchii înainte, flexaţi, şi mâinile sprijinite în rotule…Şi-a trecut mâna prin cap şi încet, mai încet decât o şoaptă:
-         Idwal…dă-mi-o înapoi…
-         Nu pot…eu nu pot să o iau, nu pot să o dau. Ea a intrat în mine.
-         Şi…mai e acolo?, continuă încet Menno.
-         Nu ştiu.
-         Trebuia să o ascult…Nu trebuia să mă avânt aşa, cum fac de obicei. Ştia că nu facem bine, dar totuşi, nu m-a lăsat singur. Oh, şi i-am promis că o voi ţine de mână neîncetat…
A adormit sprijinit de zid, înghiţind în somn secunde şi înecându-se în ele.
-         Menno…spune-mi despre ea, l-a trezit Idwal, care stătea nemişcat, de teamă să nu mă zdrobească între bolovani dacă aş mai fi înăuntrul lui.
-         Ce să îţi spun?
-         Ea…ar putea să iubească un zid? Să iubească în aşa fel încât să se întoarcă la el, mereu? Dacă ar găsi drumul afară, s-ar mai întoarce la mine? I s-ar face dor de mine, cândva?
-         Idwal…noi suntem oameni, noi…nu iubim ziduri. Noi construim şi dărâmăm. Nu ştiu dacă s-ar întoarce nici măcar pentru mine…Mă surprinde faptul că a sărit aşa în tine. Nu am crezut că o va face. În fine…sper să găsească drumul şi să nu se întoarcă.
-         Eu aş vrea să se întoarcă. Deşi îmi e cald de când a trecut prin mine…Prin tine a trecut vreodată?
-         Prin mine?…Nu.
-         Nu simt niciodată asta când îmi iasă sau intră în burtă omul cu rotile. Acum, însă, parcă aş avea mii de vene printre pietre. E pur si simplu…caldă.
-         Da, ai mai spus, zise Menno nemulţumit. Cine e omul cu rotile?
-         El e cel care a zidit toată mănăstirea. Îi place să stea în burta mea.
-         Ne aude?
-         Nu.
-         Dar Abeni? Ea ne aude?
-         Nu ştiu.
-         Eu nu plec fără ea de aici. Eu nu mai plec de aici. Rămân până se întoarce.
-         Atunci când moartea e singurul loc în care poţi fi ceea ce îţi doreşti, înseamnă că nu îţi mai urăşti moartea; o doreşti. Dar asta e nebunie.
-         Nu mă tem de nebuie. Mă bucur de ea în fiecare zi.

(4)

Nebunia locului putea fi respirată la fiecare pas. Pluteau inexplicabil camere diferite, de dimensiuni diferite, fără ca planurile să se suprapună vreodată. Nu mai ştiam să ajungem înapoi. Nu eram convinşi că ar trebui să o mai căutăm pe Ena.
-         Asta e ultima…mi-a zis Menno, care păşea înaintea mea cu câţiva paşi.
-         Şi totuşi, nu ar trebui să fie încă o ieşire din mormântul ăsta? Cine sapă o groapă cu o singură ieşire?
-         Ar trebui să mai existe o ieşire, ai dreptate.
-         Ieşirea există.
-         Cine e acolo?
-         Doamna m-a chemat… – din nou, bărbatul acela care stătea pe scaunul cu rotile, deşi nu avea deloc nevoie de el.
-         Eşti nebun? Nici măcar nu am apropiat fluierul de gură!
-         Nu fluierul mă cheamă. Dumneavoastră mă chemaţi.
-         Dar…nu am făcut nimic.
-         Aici contează ceea ce nu faceţi.
-         Dar sunt foarte multe lucruri pe care nu le fac…
-         Nu. Sunt chiar foarte puţine.
Menno s-a întors către mine, m-a privit într-un fel ascuns, apoi s-a întors către el. A făcut un pas larg şi întins către bărbat. Acesta lăsă jos pisica.
-         Şi ce lucruri nu facem noi aici?
-         Nu tăceţi.
-         Nici tu nu taci.
-         Morţii tac.
-         Auzi, Abeni?…Morţii tac…
-         Morţii tac, morţii stau pe loc. – am spus, încercând să înţeleg ce vrea să spună barbatul. Apoi, am realizat că nu fusesem moartă niciodată. – Domnule…spune-mi…eu sunt moartă?
-         Ah…de asta m-aţi chemat? Bineînţeles că sunteţi moartă.
-         Pffffffffff…..!!! pufni Menno.
Bărbatul urmă pisica spre exteriorul încăperii. Nu s-au auzit paşi. Menno alergă după el.
-         Stai! – i-am strigat.
-         Ce?
-         Paşii tăi se aud.
În întunericul gros, se făcu lumină. Femei de diferite vârste au intrat în încăperea mare, albă, luminată din laterale prin ferestrele cu obloane. Erau îmbrăcate în alb, şi miroseau a săpun de rufe ieftin, de mănăstire.
-         Hai, ce stai! Pune mâna! Hai, pune-le pe tine! – îmi aruncă o fustă albă mult prea mare pentru mine, şi un tricou care în mod sigur a mai fost purtat înainte.
-         Ce se întâmplă? E o nebunie aici!
-         Fetiţă, n-ai mai văzut o spălătorie? Azi eşti aici, mâine la bucătărie. Între două rugăciuni, speli un vas sau pui o tură de rufe.
Am fost atât de surprinsă, încât nu îmi puteam crede ochilor. Erau femei a căror paşi se auzeau, femei a căror paşi nu se auzeau. Femei care vorbeau tare şi femei care se auzeau undeva, în depărtare, deşi erau chiar lângă mine.
Ameţită de schimbarea aceasta de situaţie, am spus femeii care mi-a dat hainele:
-         Aş vrea să vorbesc cu bărbatul cu scaunul cu rotile…Unde îl găsesc.
-         Pe hol, râse femeia. Da’ cum te poate ajuta un tablou?
-         Ce tablou? – am întrebat uimită din ce în ce mai mult. Într-adevăr, pe hol era un tablou mare, cu bărbatul în scaunul cu rotile. Dar era tablou doar…
-         Scuzaţi-mă, m-am adresat femeii care ştergea praful în hol. Cred că m-am pierdut de prietenul meu…
Femeia nu a reacţionat deloc. Am tras-o de mânecă. Nimic. M-am întors spre celelalte femei, dintre care două mă priveau uimite, neoprindu-se, însă, din spălat rufele.
-         Nu mă aude, am spus uimită.
-         Hahaha! Normal că nu te aude!
-         ….
-         E moartă, fetiţo, cum să te audă?
-         Cum să fie moartă, dacă o văd cum se mişcă?
-         Nu eşti prea inteligentă, nu? – spuse una din ele în treacăt. Pardon!, şi mă ocoli în uşă, grăbindu-se cu un coş cu rufe.
Am lăsat rufele jos şi am plecat prin mănăstire. Erau acolo toate – birourile vechi, camera portocalie, tot. Unii oameni se auzeau, alţii nu. Era atât de derutant.
-         Numai să îl prind pe Menno…Numai să-mi pun mâinile pe el…Aventura asta sigur o să mă coste locul de muncă. Îl omor!
-         Îţi cauţi prietenul? – m-a întrebat spălătoreasa.
-         Da…ştiţi cumva unde pot să îl găsesc?
-         Pai…tu aici îl cauţi? Ar fi bine pentru el să nu îndrăznească să fie aici. Ce să caute afară din Chiliile Fraţilor?!
-         Chiliile Fraţilor? Unde sunt alea?
-         O…acolo nu poţi ajunge.
-         De ce?
-         Zidul, fetiţo, zidul…îţi aminteşti?
-         Uhm…nu, cum aş putea să îmi amintesc aşa ceva?
-         Tu chiar ai uitat tot ce ţi s-a spus la naştere?
-         Ce mi s-a spus la naştere?!
-         Uite, dacă tu vrei să pierzi timpul, nu ai decât. Dar eu am de lucru. – şi apucând coşul cu rufe ude, ieşi în curte, să le întindă la soare.
Am şezut pe un scaun de lemn, mâncat de carii, ud şi lunecos din cauza săpunului de rufe. Gândurile au început să mi se zbată în cap.
-         Nu pot să cred că mi se întâmplă asta. Da, aud morţii şi nu aud vii. Cică sunt moartă. Faină treabă. Parcă ar fi totul pe dos aici. Huh…şi dacă…dacă este totul pe dos aici cu-adevărat? Sau ceea ce am trăit înainte să fi fost dosul? Dacă asta e viaţa şi aia era moartea? Aiurea, ce tâmpenii vorbesc! Cum să fie asta viaţa? Ce proastă sunt! Eu nu m-aş fi călugărit niciodată! Ce să caut eu la o mănăstire? Eu, sigur nu. Poate Ena. Aha, tocmai, eu nu. Deci dacă acolo nu, aici da? Nu, nu, nu….o iau pe ulei…Unde e Menno ăsta aiurit? Cum a putut să plece aşa, că nici nu l-am văzut…
-         La chiliiiiiiiii! – spălătoreasa striga tare pe coridor. Azi nu ai lucrat nimic, fetiţă. Sunt cu ochii pe tine!
-         Ce „azi”? Că numa’ de cinci minute aţi început activitatea!
-         Aia o crezi tu. Vezi? Dacă stai degeaba îţi trece timpul mai uşor.
-         A, da, aici e invers; nu dacă lucrez trece mai uşor, ci dacă stau. Voi şi mănăstirea voastră! Veau să plec.
Femeile izbucniseră toate într-un râs plin de îngăduinţă. „-Vrea să plece! Simpatic!”
-         Na, poftim. Am ajuns să râdă de mine nişte…vii sau moarte, nici nu mai ştiu.  – Eram în chilia care era a mea – pare-se – şi vorbeam singură cu zidurie. Aveam chiar ultima chilie, lipită de un perete care înghesuia şi punea capac holului gras între uşile camerelor.
-         Abeni?
-         Menno?
-         Da, unde eşti?
-         Eu sunt aici, unde să fiu?! Tu ce cauţi acolo?
-         Păi…ai dispărut aşa brusc. Nu te văd!
-         Of, normal că nu mă vezi, sunt după zid, deşteptule. Şi tu ai dispărut, nu eu! Să-ţi fie ruşine!
-         Eeeeeeu???
-         Da. Ai zis că nu o să faci asta, şi iacă-tă-ne! Prostule!
-         Ştii ceva?!
-         Ce? Ce să ştiu? Ha??
-         …
-         Aha, bănuiam eu.
-         Ce vrei?
-         Recunoaşte!
-         Ce să recunosc? Nu eşti în toate?
-         Adică?
-         Pai tu eşti de vină, fată!
-         Ce?!
-         Da, da! Aici contează ce nu faci! Îţi aminteşti? Eu am tot făcut, eu te-am adus aici, tu tot nu ai vrut, te-ai împotrivit la tot! Acuma taci şi înghite!
-         Idiotule!!! Te urăsc!
-         …Totuşi, eşti într-o mănăstire. Ai grijă cum vorbeşti.
-         Bine că tu nu ai putut să ai grijă ce faci. Oh, îmi vine să te omor!
-         Păi sunt mort!
-         Da, pentru ăia de nu te văd. Da’ pentru mine, eşti viu.
-         Şi aşa sunt şi pentru ăia care mă pun să car lemne…mi-am rupt spatele azi…Tu ce faci acolo?
-         Spăl rufe şi vase!  – am răstit bosulbfată, descăltându-mă şi aruncând un papuc în zid.
-         Hahahahahahahaha!
-         Menno, taci din gură, că de strâng de gât cu mâinile mele când ies de aici.
-         Bine, măi, bine…Hai să văd cum ieşim de aici…
-         Nici măcar nu ştim unde înseamnă „aici”.
-         Păi va trebui să aflăm. Ia, mai ţii minte versurile?
-         Ce versuri?
-         Ale poemului…ziceai tu de poemul ăla, că strofele găsite sunt ultima şi prima, parcă.
-         Tot poemul, adică?
-         Da.
-         Of, cum să ţin minte aşa ceva?
-         Ai tu o idee mai bună?
-         Tu îl ştii?
-         Nu.
-         Păi şi io de ce ar trebui să îl ştiu, mă rog frumos?!
-         Vă certaţi cam mult pentru cineva în situaţia voastră…
-         ….
-         Da, da, ce te uiţi aşa mirată la mine?
-         La cine te uiţi, Abeni?
-         La nimeni…
-         Şi tu…nu mai căsca ochii ăştia…De mii de ani nu mi-a mai tulburat nimeni somnul, şi aţi apărut voi acuma…I-am spus eu că ar fi mai bine să mai caute, da’ ea…nimic. Asta e, dispar drăgaicele, abia a prins-o pe ultima…Mă rog, ultima pentru care ar fi venit cineva. Eh…oricum nu mai sunt multe, de nici un soi.
-         …
-         Na, gata? Ne potolim? Aţi tăcut?
-         Menno? Cu tine vorbeşte?
-         Vorbesc cu amândoi…
-         Cine eşti?
-         A…în sfârşit…credeam că nu o să mă mai întrebe nimeni…eu sunt Idwal.
-         Şi unde eşti?
-         Chiar în faţa ta.
-         Cine e acolo, Menno?
-         Şi în faţa ta.
-         …
-         Dragă…Idwal, i-am răspuns ironică, eu nu văd decât un zid mare şi tâmp.
-         Tâmpă eşti tu.
-         Ai jignit zidul, Abeni, mă înştiinţă Menno sarcastic şi flegmatic ca de obicei.
-         Aha…am jignit zidul…
-         Gata? Dormim? – întrebă zidul bucuros că a schimbat o vorbă după mii de ani.
-         Ei…stai puţin acuma, l-am oprit din avântul lui debordant, …zi-mi şi mie…ce vrei să spui prin „cineva în situaţia voastră”? Adică…ce sitaţie avem?
-         Ah…le-am spus de o mie de ori să recitească ce au de facut. Sunt aşa nişte proaste uneori…
-         Cine?!
-         Drăgaicele, „cine”?! Auzi la ea…
Menno şi-a pierdut cumpătul.
-         Ce-ar fi să ignorăm noi acest zid?
-         Nu, staţi…
-         Păi…zici sau nu?
Zidul îşi drese vocea, ca şi cum ar fi avut să ne spună ceva important. Înghiţi apoi un nod imaginar, şi spuse:
-         Nu.
-         Cum „nu”?
-         Nu.
-         Nu spui?
-         Nu.
-         Păi…ce-ar fi să te dărâmăm atunci?
-         Încearcă.
Menno purta un dialog absolut aberant cu zidul, iar eu stăteam şi mă minunam de ceea ce ni se întâmpla. Zidul era masiv, părea foarte gros, şi era din piatră naturală. Chiar nu vedeam nici o şansă de a-l penetra măcar…cu-atât mai mult de a-l dărâma…Menno a început să se arunce în el, şi gemeau când el, când zidul. Şi nu vroia nicicare să renunţe.
-         Bravo, Menno. M-ai adus aici să ne certăm cu un zid. Pffff….
-         Ştii bine că nu am ştiut ce se va întâmpla…
-         Da, ştiu. Tu şi intuiţile tale…curiozităţile şi neastâmpărul tău…Să te văd cum îmi găseşti altceva de lucru…
-         A! Da! Asta nu îmi aminteam! – izbucni Idwal.
-         Ce nu îţi aminteai?
-         Ce trebuia eu să lucrez. Acum ştiu.
-         Şi ce lucrezi tu, un perete?
-         Stau. Asta e munca mea. Să stau în picioare.
-         Pe bune? – l-am întrebat cu ironie.
-         O, da – mi-a răspuns el serios. Trebuie să stau. Alţi pereţi se mişcă. Eu trebuie să stau.
-         Păi stai atunci…
-         Dar ştii de ce stau?
-         Nu…De unde să ştiu…? – deja mă durea capul, iar Idwal nu termina cu discuţiile sale inteligente.
-         A, da, aşa e, nu v-au spus proastele alea…
-         Iară cu „proastele”? – întrebă Menno plictisit.
-         E…trebuie să stau ca să nu treceţi.
-         Oh…Idwal… – am spus descumpănită, neînţelegând plăcerea lui de a ne tortura cu fraze fără sens şi mai ales, nesfârşite.
-         Şi de ce să nu trecem? – întrebă Menno plictisit.
-         Pentru ca să nu vă vedeţi. E periculos să vă vedeţi. Dacă vă vedeţi, daţi din nou timpul înapoi.
-         Aiurea! Şi ce dacă? Ia zi, ce se întâmplă dacă dăm timpul înapoi din nou?, insistă Menno.
-         Nu ştiu…
-         Drăguţ. Foarte drăguţ. Nu ştiu ce faceţi voi doi, dar eu mă pun să dorm. Noapte bună! le-am zis şi m-am întors spre celălalt perete. Care era mult mai tăcut decât Idwal.

(3)

Am desprins uşor fluierul de puşculiţă, am coborât de pe scaun şi l-am urmat pe Menno. El mi-a căutat din priviri acordul şi a intrat în sala următoare.

De un alb strălucitor, sala întindea pe suprafeţe enorme cearceafuri. De mătase, de in, de stofă. Bucăţi mari de materiale între care te puteai ascunde, te puteai înfăşura. Ultimele, cele care erau mai departe, erau deja îngălbenite de timp, dar strălucirea era aceeaşi. Între cele mai noi, se afla celofanul transparent în care eu şi Menno o înfăşurasem pe ea. În celofanul strâns puternic, se descifra un chip care rămase impregnat ca o amprenta în el.

-         Puteai să o omori. Îţi dai seama ce tare ai strâns celofanul?

-         Cum să o omor? Nu e moartă deja?

-         Ia uite:

„Răgetul focului

inima mi-a despicat-o;

fără el, cu siguranţă ea nu va trăi.“

Ce e asta?

-         Parcă am fi într-o spălătorie a vreunei mănăstiri…

L-am privit cu ochii scoşi din orbite, încercând să înţeleg ce fuziuni de imagini s-au petrecut în mintea lui.

-          „Spălătorie a unei mănăstiri”?!?

-         Da…nu ştii? Aşa arătau…

-         Tu de unde ştii?

-         Nu îţi aminteşti de cărţile Enei? Ea avea tot felul de cărţi de poveşti.

-         Oricum, ciudate versurile astea…Şi de ce sunt scrise pe celofan? Şi…cu ce sunt scrise, e sânge?

-         E tuşă de peniţă. Cerneală roşie? Sau sânge?

-         Uite, în capăt e o uşă.

Menno a făcut trei paşi hotărâţi spre uşă. Deschise uşa. În faţa lui s-a desfăcut un drum. Casele păreau construite în urmă cu sute de ani. Erau grele şi drepte, şi stăteau sub un cer care părea a fi de pământ. Dar era o ieşire. Nu ştiam unde duce. Am păşit atentă peste pragul masiv; vântul se pierdea în rotocoale de păr.

Strada o recunoşteam. Era strada pe care mergeam împreună acasă în fiecare zi, toţi trei, când ne întorceam de la şcoală. Oricum, asta se întâmpla în urmă cu mulţi ani. Dar casele, ele păreau muşcate. Iar senzaţia aceea că am fi sub apă nu dispărea nicicum. Totul se mişca molatec, plutea, indiferent cât de greu era. Senzaţia de imponderabilitate era greu de reprimat.

Menno privea atent uşa.

-         Ia uite, versuri noi pe intradosul uşii:

„Este ingrată

fapta de mine făcută;

ce am iubit am îndepărtat.”

-         În ritmul ăsta, o să ne pierdem de tot aici. E halucinantă lumea asta. Nici nu mai ştiu dacă tu eşti lângă mine sau e doar o proiecţie a ta. Menno?

Am întins mâna spre el. Menno întoarse ochii şi mâna spre mine:

-         Sunt liber.

-         Cum adică „liber”?

-         Plutesc.

Picioarele i s-au desprins de pământ şi plutea.

-         Hai, dă-mi mâna!

-         Abeni!

-         Auzi? Mă strigă!

-         Cine te strigă?

-         Nu ştiu.

-         Abeni!

-         Ai auzit? Din nou!

-         Nu aud nimic. Dă-mi mâna!

-         Cine e acolo? – am încercat să aflu, în timp ce Menno nu se mai putea ţine pe pământ; iar eu mă făceam tot mai grea. Nu pleca, Menno!

-         Nu pot sta! Parcă mă inhalează cerul!

-         Menno!

-         Mă inhalează cerul, Abeni! Mâna, prinde-o!

-         Abeni!

L-am privit îndelung. Se îndepărta. Plutea tot mai sus. Era, într-adevăr inhalat de cer. Cineva mă striga de departe, din sala pânzelor vechi şi noi. Nu ştiam dacă e reală strigarea. Menno plângea. Am întins mâna. Când l-am prins, un foc mare a cuprins strada şi cerul. Se făcură scrum, dar nu i-am dat drumul. Din sala pânzelor se auzi un hohot isteric. Era ea.

Cerul a încetat să îl mai inhaleze. Am picat amândoi pe pământul uscat de foc. Eram, pe semne, prea grea pentru ca să pot fi inhalată de cerul de pământ. Uşa masivă a ars şi ea. Versurile  strofei scrise pe uşă nu mai erau.

-         Abeni! zise ea atunci, apărând în cadrul uşii arse.

Aşteptam amândoi să auzim ce are de spus, încă ţinându-ne de mâini. Ea păşi spre noi, dincolo de uşă, şi zâmbi:

-         Condamnarea la repetarea greşelilor este o damnare pe care numai voi, oamenii, o puteţi evita. De aceea, aşa cum în lumea viilor e nevoie de o moarte, în lumea morţilor e nevoie de o viaţă pentru a întoarce timpul înapoi. Aţi ars casele. Aţi întors timpul înapoi…

Nu înţelegeam ce vorbeşte. Menno o privea atent:

-         Unde e Ena?

-         Noi pe tine te-am cerut, Abeni, spuse ea calm, întorcând gâtul lung şi subţire spre mine. Avea privirea de gheaţă, iar genele îi udau atât de încet privirile, încât păreau măsurate în albastrul fin al irişilor. Şi iată, te-am primit acum. Ena poate pleca. Apoi, râzând spre Menno: Şi eu pot pleca.

-         „Noi”? Care „noi”?

-         Eu şi Cuirithir.

Am închis ochii pentru o secundă, încercând să îmi amintesc. Apoi, întoarsă spre Menno, am şoptit:

-         Liadan?

Râzând, a dispărut din uşă; istericul hohot nu i s-a stins rapid şi nevăzut.

-         Ce vorbeşti acolo?

-         Versurile fac parte dintr-o poveste de origine celtică. Aproape că e prea mult; nu pot să cred.

-         Nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti.

-         Ena m-a dus odată cu ea la o petrecere. Eram mai multe fete. Ele s-au aşezat într-un cerc şi au început să cânte şi să danseze. Pământul a rămas pârjolit pe unde au dansat. Era noapte. Eu nu am vrut să intru în horă. Ena s-a supărat pe mine atunci. Dar nu am mai vorbit despre asta. Ea avea douăzecişicinci de ani, nu?

-         Da, când a murit, da, chiar de ziua ei a murit.

-         Vechiul mit al ielelor a prins viaţă.

Menno se plimba agitat prin scrum. Eu m-am aşezat jos, având coatele sprijinite în genunchi. El nu se putea opri.

-         Cum eşti aşa calmă?!

-         Pentru mine totul e clar acum.

-         Ce e clar? Nu, asta nu!

Am sărit în picioare.

-         De mort să se spună numai bine, nu? Dacă nu e moartă? Dacă e la fel ca Liadan? Dacă prin  aventura noastră de a veni aici am deschis un portal de mult închis? Crezi că lumea moartă e atât de departe şi de sigură încât nu se întrepătrunde cu lumea vie?

-         Da! Exact asta cred!

-         Uită-te în jur! Eşti într-un mormânt albastru, cu mobilă şi birouri şi fluiere la care răspund fiinţe şi case şi străzi. Apar oameni invizibili şi versuri de sânge! Iar tu spui că eşti într-o lume care nu se întrepătrunde cu misticul?!…Eşti nebun de legat!

Menno s-a opintit cu mâna dreaptă în perete. Mâna stângă şi-a dus-o la ceafă, apoi în buzunar.

-         Bine – desprinzând mâna dreaptă de perete şi aşezându-se lângă mine, care eram jos, din nou. Spune-mi ce crezi că ştii.

-         Liadan şi Cuirithir erau amândoi, în poveştile celtice, poeţi. Povestea a rămas în ţinutul Irlandei; până acum o consideram o poveste ca oricare alta. Liadan se numea „ollamh”, adică maestru. În perioada respectivă erau puţine femei care câştigau acest titlu nobil. A fi poet şi maestru, mai ales, era o cinste deosebită. Similară celei de a fi un mare luptător. Aveai parte de respect şi responsabilităţi, te îndeletniceai cu aprofundarea cunoştilţelor în artă şi misticism. Trebuia să îţi dedici viaţa studiului pentru a ajunge mare maestru. Liadan avea chemarea de a ajunge maestru. Ea s-a îndrăgostit, însă, de Cuirithir, ale cărui poezii nu dăinuiau. El nu era maestru incontestabil, precum ea. Dar înainte de a deveni una, Liadan trebuia, ca mare maestru, să îndeplinească o serie de devoţiuni şi obligaţii pe care el nu trebuia să le îndeplinească. Din motive ascunse de poveste, pe drumul împlinirilor ei, ea hotărăşte că este mai bine să se retragă într-o mănăstire şi să îl uite pe Cuirithir. A făcut, astfel, un legământ de castitate. Fiind îndurerat, şi el face acelaşi lucru, ajungând întâmplător în aceeaşi mănăstire în care e chilia ei. Deşi pentru o perioadă de timp locuiesc în chilii alăturate, nu se pot vedea. El nu îşi poate respecta legământul de castitate, iar ea nu vrea să renunţe la legământ. Se despart şi, în final, ea moare, la vârsta de douăzecişicinci de ani; din dragoste. Despre ei se mai spune şi că ar fi fost reali; au existat doi poeţi în secolul şapte, născuţi ambii în Irlanda, care se numeau Liadan of Corcu Duibhne, respectiv Cuirithir of Connacht. Nu se găsesc multe informaţii despre ei. Faptele sunt incerte. Oricum, versurile aparţin Liadanei. Ştiu de petrecerile nocturne ale Enei. Singura legătură posibilă pot fi cărţile ei şi decizia ei de a o ajuta pe Liadana să se revadă cu Cuirithir. Gândeşte-te, femeia a spus că „în lumea morţilor e nevoie de o viaţă pentru a întoarce timpul înapoi. Aţi ars casele. Aţi întors timpul înapoi…” iar versurile ziceau:

„Este ingrată

fapta de mine făcută;

ce am iubit am îndepărtat.”

Noi nu ne-am îndepărtat. O drăgaică nu putea face asta; dar ştia că noi o putem face. Poate dacă aş fi jucat în hora ei în seara aceea, aş fi ştiut ce plănuieşte. Aşa, în lumea morţilor s-a întâmplat reversul a ceea ce s-a întâmplat în lumea viilor. Deci restul poemului nu mai există. Am dat timpul înapoi. Într-adevăr, am deschis un portal care…nu ştiu cum se mai poate închide. Drept e că nu l-am deschis intenţionat. Dar are relevanţă?

-         În fond, noi am venit aici pentru că am vrut. Am intrat pentru că am vrut. Am prins-o pentru că am vrut. Deschiderea porţii către lumea lor a fost, deci, voită, chiar dacă nu intenţionată ca scop, ci ca acţiuni izolate.

-         Da; asta s-ar putea să conteze, la nivel moral. Dar cât e de relevant nivelul moral al acţiunii într-un loc precum acesta?

-         Nu e relevant nici în lumea noastră, cum ar putea fi aici…?

(2)

O înfăşurase ca pe o mumie. Iar capătul celofanului i-l legase de părul lung care acum era prins într-o coadă transparentă. M-am aşezat pe patul înalt şi tare:

- Bun. Am prins-o. Acum ce facem cu ea?

Pe chipul lui Menno apăruse un zâmbet care implica răspunsul:

-         Nu-mi spune…i-am zis aplecându-mi capul dojenitor spre stânga şi lăsându-l pe spate în acelaşi timp. Vrei să o ducem înapoi la palat?

-         Ce altceva putem face cu ea? Întrebă privind-o de sus, de pe pat, cum se zbătea pe jos ca un peşte murdar.

-         Nu trebuia să te gândeşti la asta înainte să o prindem? Nu asta era, oare, ordinea logică a operaţilor?

-         Dacă tot am prins-o, hai să o ducem înapoi.

-         Dacă mai sunt şi alţii? Ai văzut bărbatul acela, translucid, la fel ca ea?

-         Tu ştii că dacă îi dăm drumul, ne omoară pe amândoi la cât de nervoasă e, nu?

-         Eu ţi-am spus să nu te joci.

-         Adevărul e că nu m-am întrebat ce voi face cu ea. Hai să dormim şi vedem mâine.

-         Să dormim? Cu făptura asta aici, zvârcolindu-se? Glumeşti? Nu, nu, nu…O ducem acum.

-         E trecut de miezul nopţii.

-         Eu nu dorm cu ea în cameră. Îmbracă-te. I-am aruncat geaca din cuier şi m-am încălţat.

S-a ridicat gânditor:

-         Sper să nu stea nimeni cu obiectivul pe poarta palatului, nu aş vrea deloc să fim hăituiţi şi vânaţi de ziarişti incomozi. Întâlnindu-mi privirea acuzatoare, se scuză rapid: Da, ştiu; şi la asta trebuia să mă gândesc înainte. Ai dreptate.

-         Cum o transportăm?

-         Nu putem decât să mergem pe jos până acolo. Nu e bine să fim văzuţi.

-         Cunoşti oraşul?

-         Atât cât să ajungem la poarta de fier forjat, da.

Am legat-o cu cearceafurile peste mijloc şi mâini, fără să o eliberăm din celofan. O duceam de o parte şi de cealaltă. Se zbătea şi din când în când părea că râde isteric sau că ar vrea să ne muşte de obraji. Ajunşi la poartă, paznicul sări ca ars, văzând ce purtăm cu noi. Ea nu părea că l-ar recunoaşte sau că i-ar fi familiar. Deschise poarta; dincolo de ea era un miros verde de baltă stătută şi un gust dulceag de măceşe sălbatice şi mere pădureţe picate pe morminte.

-         Ai idee de unde putea să vină? – întrebă Menno precaut.

Paznicul se scărpină în cap, cu mâna stângă rezemată în şold:

-         Să tot fie vreo cinzeci, şaizeci de morminte în cripta palatului…Nu ştiu…- apoi, râzând, completă: Poate recunoaşte ea de unde a ieşit! Copii nebuni…Vă băgaţi în ce nu ştiţi. Indiferent ce faceţi, s-o ţineţi cum trebuie. Dacă scapă şi mă omoară, vă omor şi eu pe voi. Când o să fiu ca ea.

-         Da, mulţumim, răspunse Menno, puţin iritat de comentariile paznicului.

O studiam serios, fără să o las să mă vadă. Părea că nu înţelege limba pe care o vorbim şi că nu recunoaşte nimic. Nu se împotrivea mai mult decât înainte nici acum. Abia când am ajuns cu ea lângă un mormânt cu dală de granit albastru începu să se sufoce în celofan, urlând şi zvârcolindu-se.

Culoarul pe care era aşezat mormântul era săpat în pământ. Era mai mult un tunel având capătul de pământ. Un adevărat coridor de morminte, în care raclele stăteau vertical, formând uşi.

-         Egiptenii îşi îngropau aşa în grabă morţii pentru a căror moarte nu se aşteptau. Vertical.

-         Da, dar nu am văzut niciunde un coridor care să fie săpat în pământ şi să aibă racle în laterale, în locul uşilor…Evreii…şi ei îngropau aşa. Mult mai recent decât egiptenii, după marea migraţie.

-         Cine ştie…O fi fost evreică, atunci. Ia uite! – spuse atingând racla albastră care era uşor mişcată.

Femeia se zbătea atât de tare încât aproape o scăpasem amândoi din mâini.

-         Da, sigur ăsta e, zise Menno triumfător.

Accentuând descentrarea raclei, o lumină portocalie, astrală, inundă coridorul cu pereţi şi capăt de pământ. Pe jos se vedeau trepte care porneau brusc şi abrupt din buza mormântului, fără podest. Menno o trase între el şi uşa în pământ. Se zbătea. Îşi eliberase degetele mâinii drepte, nu mai era mult timp până să fie toată liberă.

-         Păpuşă, spune „La revedere” şi mergi de unde ai venit.

Am împins-o hotărâţi pe trepte în jos şi femeia pică în jos pe scări. După a treia treaptă nu am mai văzut-o, atât era de sălbatică lumina portocalie. Dar râsul isteric de data asta a fost sonor; mai sonor decât am fi vrut. L-am simţit în inimă.

-         Menno…

-         Hai, ajută-mă să trag racla, ce faci?

-         Menno, opreşte-te.

-         Ce e?!

-         A luat-o pe Ena.

-         Ce??

-         Ea a luat-o pe Ena, ce nu înţelegi?!

Atunci îşi văzu propria mână dreaptă, din care picura sânge. Îi zgâriase pe mână: „Kam Ena”.

-         Albaneză?! Asta e chiar culmea…Tu nu ai simţit când te-a zgâriat?

-         Nu…chiar nu am simţit nimic. Ştii ce înseamnă?

-         Da, înseamnă „O am pe Ena”.

S-a oprit o secundă în chenarul uşii. M-a privit apoi.

-         De data asta nu îţi cer să merg cu mine. Dar eu merg. – Privea hotărât în hăul portocaliu. A tăcut câteva clipe. Şi-a întors apoi spre mine capul pentru a mă fiza cu privirea. Şi-a întors înapoi capul spre hău.

-         Ştiu. Ştiu că mergi. Ai grijă de tine.

-         Bine.

Ştiam că ar fi vrut să merg cu el, dar avea dreptate. Asta nu mi-o putea cere. Era, de departe, cea mai mare nebunie pe care o putea face un om. În acelaşi timp era de departe momentul în care avea cea mai multă nevoie de mine.

-         Stai…Dacă vin, mă ţii de mână?

-         Dacă mergi cu mine, cu preţul vieţii, nu ţi se va întâmpla nimic.

Ochii lui negrii mi-au străbătut fiecare inel al coloanei într-o fracţiune de secundă. Erau electrizanţi – iar Menno ştia asta şi le păstra puterea în cutia voinţei de a nu-i arăta niciodată în puterea lor. Mi-a întins mâna.

Am păşit pe prima treaptă de piatră. Menno nu închise racla după noi. Probabil pentru ca să mă pot întoarce dacă aş fi vrut. Îl simţeam, însă, mai puternic decât l-aş fi simţit vreodată dacă nu am fi coborât.

Scările duceau spre un labirint de săli şi uşi în care erau depozitate diferite lucruri fără valoare. Vederea îmi era îngreunată din cauza culorilor intense. Totul părea că se întâmplă sub apă, încetinit şi difuz. Vedeam fiecare sală ca printr-o pereche de ochelari cu lentile colorate puternic. În prima încăpere erau cinci birouri Ludovic al XVI-lea. Păreau vii. Se balansau de pe un picior pe celălalt, abia atingând pământul. Sub lumina portocalie se vedea că obiectele aveau culori reale, dar sursa luminii stridente era ascunsă. Locul părea pustiu şi nelocuit.

Din încăperea portocalie se deschideau mai multe uşi, deşi dimensiunile ei erau modeste. Tavanul era prea sus pentru a putea fi văzut. Pereţii nu se terminau brusc, dar nici nu păreau a se continua mult. Se pierdeau la o cotă destul de joasă în lumina portocalie. Uşa care se deschidea frontal era veche, înaltă, grea. Avea feroneria din fier forjat; a sunat îngrozitor când Menno a deschis-o.

Aici era întuneric. Se vedea, dar lumina de veghe era foarte slabă. Era incoloră şi nu mirosea decât a praf şi vechi. Erau depozitate multe mobile din diferite perioade. Era liniştea de mormânt de care auzisem de atâtea ori. Din tavanul înalt care nu potea fi observat nici aici, în partea stângă, în spate, era agăţată de tavan o placă subţire de lemn care burtise sub greutatea unor obiecte mici. Erau mii de puşculiţe identice înghesuite pe acea placă de lemn care părea că se va rupe curând. Ne apropiasem de ea.

-         Ca să ajungi trebuie să te urci pe ceva. Uite, ia scaunul ăsta. – mi-a împins Menno un scaun de lemn masiv, lucrat manual, pe care am urcat amândoi.

-         Ce frumoasă e mobila asta veche. Oare cine o păstrează aici?

-         Nu ştiu. Crezi că a mai fost cineva aici înaintea noastră?…Cineva viu, adică.

-         Noi nu ştim că femeia aia e moartă. Bănuim numai. Nu?

-         Da…asta aşa e…

-         Dar dacă e moartă, ce caută aici? Şi de ce nu au fost văzuţi şi alţii?

-         Nu ştiu…Dar trebuie să o găsim pe Ena.

-         Da, trebuie. Ia uite ce frumos sună puşculiţele când se lovesc…

Păreau clopote de sticlă. Erau goale. Formau o câmpie de puşculiţe.

-         Uite, sub fiecare e câte ceva, am spus uimită.

-         Din ce în ce mai straniu acest loc…

-         Da, uite: fiecare are câte un fluier şi câte o broscuţă de porţelan fin. Vezi ce fin e? Numai japonezii fac porţelan atât de fin.

-         Şi fluierele sunt lucrate atât de minuţios…

-         Oare funcţionează?

-         Hai să încerc… – şi Menno suflă pe rând în mai multe fluiere. Sunau dulce, ca apa într-un vas de cristal.

-         Ce frumos…Şi eu!

Dar în clipa în care am suflat în fluier, în uşă a apărut o siluetă. Nu era vizibilă, dar era mai prezentă decât silueta femeii. Bărbatul s-a ridicat de pe scaunul cu rotile, şi ţinând pisica în braţe, se adresă lui Menno.

-         Mă scuzaţi dacă deranjez.

-         Cred că noi suntem la tine acasă.

-         Doamna m-a chemat…rânji cu subânţeles, mângâind pisica, lăsând-o jos.

-         Adică…tu răspunzi la acest fluier? – întrebă Menno natural, de parcă ar fi vorbit cu vecinul de peste gard.

-         Nu. Eu răspund la chemarea doamnei, indiferent în ce fluier fluieră. Doamnă, doriţi să mă acompaniaţi spre adâncimile mormântului?

-         Nu. Sunt bine aici. Mulţumesc.

-         Preabine, doamnă.

Bărbatul dispăru în lumină. Pisica îl urmă. Nu se auziră paşi.

-         Menno, de data asta chiar nu ştiu în ce ne-am băgat. Hai să plecăm de aici.

-         Plecăm. Dar ia un fluier cu tine.

-         Pentru ce?

-         Ia un fluier. Poate ai nevoie de el. Hai s-o căutăm.

(1)

Trântind usa de perete mai puternic decât aş fi vrut, am intrat brusc în camera mică.
Era adevărat. Murise.

Pe terasa veche stătea Menno, aruncând cu pietre plate în balta care se întindea în jurul casei.

O cunoşteam pe Ena de când eram mici. Nu ştaim ce să îi spun acum lui Menno. Aşa că am tăcut toată după-masa pe terasa din spatele casei, numărând pietrele pe care le arunca în apă, departe de forfota pregătirilor. Exact câţi ani avuse sora lui. Nu ştiam dacă o făcuse intenţionat sau era pură întâmplare, dar nici nu am întrebat. Era, oricum, inutil. În plus, Menno nu arăta niciodată că iubeşte – dacă ar fi ştiut că am numărat pietrele şi le-ar fi aruncat exact în numărul acela voit, s-ar fi simţit urmărit şi dezvăluit. Iar lui îi plăcea întotdeauna să rămână sub văl.

-         Hai, vino în casă, spuse într-un târziu Menno. De parcă ar fi vorbit singur. Oricum, cu mine sigur nu vorbise, deşi nimeni altcineva nu era în jur.

Îl urmărisem puţin trăgându-şi picioarele spre uşa de plasă. Respiră odată, umplându-şi pieptul cu ultimele rugăciuni pe care probabil în gând le rostise, apoi intră în casa joasă, pierdută între bălţile mari care împânzeau satul.

Îmi părea rău de el. Mai rău decât de Ena. Brusc, începuse să îmi pară rău şi de mine. Şi de terasa veche cu lemn mâncat de carii şi de jelitoare. Îmi părea rău de toată lumea, pentru că toţi vom ajunge cândva acolo.

-         Ce-ar fi să plecăm?

-         Să plecăm? – am repetat uimită după el, pentru a înţelege mai bine.

-         Da.

-         Unde?

-         Nu ştiu. Hai să urcăm în primul tren şi să plecăm.

L-am privit neîncrezătoare.

-         De ce locuim aici? – încercă să îmi explice cuprins din ce în ce mai mult de frenezia unei posibile plecări. – Pur şi simplu, nu te-ai întrebat niciodată? De ce stăm noi aici? Eu în casa asta, tu cu trei case mai sus?

-         Să plecăm de tot sau până luni? Sunt trei zile până atunci. Am putea lua o mini-vacanţă.

-         Nu. Să plecăm de tot.

-         Eu luni trebuie să fiu la lucru.

-         Şi eu.

-         Stai că nu înţeleg. Totuşi, de ce vrei tu să pleci?

-         Pentru că nu am făcut-o niciodată. Pentru că de ani de zile vreau să plec şi nu am avut…nu ştiu ce nu am avut; nu am făcut-o. Nu ştiu. Vreau să plec.

Lega cuvintele fără a avea o logică oarecare, dar aerul cu care susţinea această argumentaţie lipsă de logică dădea senzaţia că pentru el, chiar era normal să vrea să plece şi să o facă. I se părea de prisos să îmi explice un lucru de la sine înţeles. Copilărisem împreună, împreună cu Ena. Acum ea nu mai era.

Nu mă atrăgea deloc ideea plecării.

-         Bine. Hai să plecăm.

Am strâns în grabă două haine de ploaie şi o mână de tricouri pentru amândoi. Le-am aruncat într-o gentă de spate.

„Astăzi, în prima zi de toamnă, groaza cuprinde locuitorii Minervei. Camera de filmat a spurprins doi oameni ciudaţi ieşind din curtea palatului părăsit de pe coastă. Pe nisip nu au rămas urme, iar paznicul pretinde că nu i-a văzut, deşi au trecut chiar pe lângă el. Atenţie! Următoarele imagini pot fi şocante.”

Pe ecranul televizorului din gară era proiectată în imagini monocrome înregistrarea. O mână translucidă deschise uşa de fier forjat. Păreau a fi o femeie şi un bărbat într-un scaun cu rotile. Se mişcau nedefinit, de parcă s-ar fi deplasat în apă. Au ieşit amândoi fără nici un pic de teamă prin uşă, şi au privit paznicul care a închis uşa după ei. Femeia şi-a apropiat atât de tare chipul de gheaţă de faţa lui, încât dacă ar fi aplecat capul, i-ar fi atins bărbia. Era clar că paznicul nu o văzuse. Apoi, părea că râde isteric, luând mâna bărbatului la fel de translucid ca ea, şi se îndepărtară împreună spre coastele dealului, în Minerva. Acolo, ea o luă spre pădure. Se opriră câteva secunde. El se întoarse înapoi, dincolo de uşa de fier forjat.

Gara amuţise. Menno spuse ca pentru el.

-         Acolo mergem.

L-am privit o clipă serioasă. Am sperat că glumeşte. Dar nu.

-          Eşti nebun!

Nu răspunse nimic. El, de fapt, anunţase unde vom merge, nu a întrebat.

Minerva nu era departe. În jumătate de oră eram la porţine oraşului.

-         Menno, ce facem noi aici?

-         Cum adică „ce facem?” O prindem.

-         Cum să o prindem? Nici măcar nu o putem vedea. Noi suntem oameni, ea e orice altceva decât om.

-         Tu crezi că are voie să se plimbe aşa, pe stradă? Indiferent ce e. – îşi apropie ochii de ai mei, apoi se lăsă înapoi pe spate, în scaunul murdar de gară al Minervei. – Nu are voie. De asta s-a bucurat că a plecat. Şi vrei să ştii ceva? Îi e frică – spuse aproape şoptit, aplecat din nou spre mine, încrezător că el ar putea să fie unul din motivele pentru care femeia care semăna groaza se temea.

-         Eşti nebun, concluzionasem eu după două secunde de tăcere, apropiindu-mi capul de al lui, într-un gest de imitaţie absurdă, intenţionată.

-         Ha ha ha, pufni lăsându-se din nou pe spate.

Pentru că era deja noapte, şi încă o noapte pe care o aşteptasem pentru a mă odihni de valul evenimentelor ce cuprinseră câteva ore, închiriasem o cameră cu două paturi la fel de murdare ca gara, la căpătul oraşului. Chiar la frontiera cu pădurea.

Menno căuta prin bagaje.

-         Ştii de ce îi e frică? De ceva mai transparent decât ea.

-         O, termină, hai că mai vorbim mâine.

-         Cum mâine? Acum e noapte. Acum e mai greu de văzut, acum o prindem.

Asta mă alertă puternic.

-         Menno, tu chiar nu înţelegi? Tu nu ştii cine e aia, nu ştii CE e aia. Cum vrei tu să fi mai transparent decât ea? Tu…Dacă e chiar acum, aici, în cameră cu noi? E pădure lângă geam, e frig, e întuneric. Nici nu şţiu cum te-am lăsat să mă bagi în toată treaba asta! Dacă nu te linişteşti, jur, jur că mâine dimineaţă sunt în primul tren!

-         Bine. Da’ ajută-mă s-o prind acum, seara. Şi mâine dimineaţă faci ce vrei. Nu te pot ţine cu forţa.

-         Nu pot să cred…

În secunda următoare sticla geamului scăpă un sunet ciudat. Se aburi puţin şi o urmă de mână rămase în aburii tatuaţi pe geam. Se auzi o respiraţie mocnită. Menno era lângă geam. Eu eram ferită vederii, patul meu fiind în lateral, departe de geam. Menno rămase nemişcat, pentru a nu lăsa să se vadă că a simţit vreo prezenţă. Am stins becul şi mi-am auzit propriul glas luând-o înaintea gândurilor.

-         Ea e.

-         Ştiu. Şi ştiu şi cum o s-o prindem.

Uite, dacă ar fi fost imaterială, nu ar fi deschis uşa de fier forjat. Ar fi trecut prin ea. Geamul nu l-a văzut, de asta s-a lovit de el. E atrasă de oameni şi lumină. Până acum am văzut-o apropiindu-se de paznic şi acum de mine. Putem face asta. Chiar putem să o prindem. Mai ales că e noapte acum.

Cuvintele lui erau deja şoapte. Îmi dădeam seama că are dreptate, poate chiar aveam şanse de a o prinde, dar nu eram sigură că vroiam să o prindem.

-         Ce facem cu ea dacă o prindem?

-         O ducem înapoi de unde a venit.

-         Nu ştim de unde a venit.

-         Dar putem afla. O să punem în locul sticlei celofan. Apoi deschidem geamul. Aprindem lumina şi eu rămân în cameră. Pe mine m-a văzut. Pe tine nu. Ieşi afară şi o împingri spre mine atunci când se apropie de geam.

-         Poate mă prinde ea pe mine până la urmă.

-         NU o s-o las să te prindă.

Lipisem multe foi de celofan transparent în dreptul ferestrei. Ieşisem afară, uşor, fără să fiu simţită în întunericul acela gros.

Era o linişte strigată din toate părţile. Îmi era teamă, dar îl credeam pe Menno. Oricum, nu ştiu cum aş fi putut fi luată fără să vadă că mă îndepărtez.

Foarte uşor începuseră să se audă paşi. Urme nu se vedeau. Oricum, era greu de văzut pe acel întuneric. De unde eram aşeată vedeam perpendicular pe geam. Imaginea clară a lui Menno începuse să se vadă ca prin apă. Celofanul era perfect transparent. Ea stătea acolo, la geam, fără să facă nimic. Se uita. Dar cine poate să aibă încredere în intenţiile unui mort care îşi plimbă moartea pe stradă şi râde în chipul paznicului? Asta dacă era un mort. Se oprise din mişcări. Acum doar îl privea pe Menno. Acesta se oprise, de asemeni. Privindu-l prin ea, ni se întâlniră privirile. Deşi eram destul de departe. Ea tresări uşor. Probabil avea senzaţia că se uită la ea. Îi făcusem semn că e acolo, la geam. El se întoarse banal şi plictisit, aşa cum se mişcă înainte. Totuşi, eu puteam să îi sesizez încordarea. Am păşit uşor mai aproape. Eram greu de văzut, printre copaci. Am avansat cinci copaci în zece minute. Mai aproape nu puteam veni.

Deja aveam senzaţia puternică a faptului că m-a simţit. Nu mai stătea chiar fix. Se mişca uşor, dar nu se îndepărta din dreptul geamului. Menno dispăru din cadrul geamului. Apoi, brusc, fără nici un avertisment, i-am văzut mâna întinsă din spatele conturului geamului, apucând ceva mare şi trăgând prin celofan. Se luptau.

Am sărit pe geam înăuntru, şi am înfăşurat în celofan ceea ce puteam prinde. Mâini, picioare…A durat câteva veşnicii ascunse în minute să fie toată înfăşurată. Era nervoasă şi se zbătea. Cumplit se smucea în mâinile lui Menno.

Îmi era mai teamă acum de ea decât înainte.