StrongIndependentWoman's Weblog

Medoma îşi fuma ţigara lungă şi subţire, cu încheietura ieşită în exterior faţă de capătul ţigării. Fumul îi ascundea privirea, iar pleoapele i se închideau precum o clapă de pian vechi, scăpat dintr-un incendiu devastator. Din când în când îşi dregea vocea, de parcă ar fi fost gata să spună ceva, dar gestul era urmat întotdeauna de aruncarea fumului de ţigară în sus, printre buzele făcute tub în jurul ţigării. Îşi lăsa capul pe spate şi ne privea de parcă ar fi fost la mii de kilometri depărtare de noi. Ţigara părea că nu i se mai termină. Fuma mult.

Ţigările ei nu îmi făceau nici o poftă acum. Eu, oricum, fumam rar. Dar mai ales acum, gestul îmi făcea scârbă şi privind-o, simţeam tot scrumul acela de nicotină arsă între dinţi.

Gabi o văzuse în dosul paravanului, împreună cu Sang. Îmi era milă de ea. Părea brusc îmbătrânită cu cel puţin zece ani. Faţa cremuită şi îngrijită i se trase acum în sloiuri de piele care îi atârnau până sub barba ascuţită şi ambiţioasă. Şi-a descălţat pantofii cu tocuri înalte şi haina scumpă de blană îi atârna de pe umeri atât de lălâi, de parcă ar fi fost un tricou vechi şi fără preţ. Ochii îi scăpărau în toate părţile, încercând să culeagă lumină din jur. Sau văz. Privirile lor păreau că se izbesc de borcane opace şi i se împlântă înapoi în ochi mai flămânde şi mai sărace decât înainte. Mâinile îi tremurau şi rostea cuvinte fără sens, adunate cu lopata în mintea ei.

Tania păşea apăsat şi articulat cu dosare în mână.

Restul femeilor aveau chipuri şterse. Erau mame, aveau familii sau iubiţi; biroul era, oricum, plin de bărbaţi; prea puţine femei lucrau în acest birou.

Erland stătea cu mâinile încrucişate pe piept, sacoul strâns sub ele; din când în când, mâna dreaptă îi apăsa conturul nasului, începând dintre ochi şi până la bază, continuând apoi cu gura şi terminând cu barba rară, atent pieptănată.

-          Vă anunţ… cu părere de rău… – a început el, că de mâine vom lucra mai puţini aici. Noul tren proiectat de noi nu a atins viteza maximă a trenului proiectat de competitorii noştri. Suntem norocoşi dacă mai rămânem încă în concurenţă.

Desigur, oamenii încercau de mult să proiecteze trenuri rapide; aveam senzaţia că indiferent cât de rapide ar fi ajuns trenurile, oamenii oricum ar fi încercat în continuare să proiecteze altele mai rapide. Mi se părea o zbatere fără sens.

-           Veţi primi acasă o scrisoare, cei ce puteţi să continuaţi în altă direcţie.

Am rămas puţini în birou. Hala imensă era mai mult goală acum. Îmi doream să se întâmple ceva special, şi nu doar că nu vedeam nimic nou, ci banalitatea gesturilor şi a oamenilor era din ce în ce mai mare.

Cu timpul, Gabi a devenit un chip şters. Din femeia frumoasă şi ambiţioasă a rămas o biată birocrată cu aliură de spălătoreasă. Îmi părea rău de ea; ştiam că suferă – dar dorinţa de a avea un loc de muncă cert şi un bărbat în casă o făceau să închidă ochii atunci când Sang lipsea două nopţi la rând de acasă.

Într-o seară, Gabi a bătut la uşa mare de lemn.

-          Nuray? Nuray, eşti acasă?

Am ieşit afară. Era îmbrăcată subţire şi avea ochii umflaţi de plâns. Taz a primit-o înăuntru.

-          Nuray… sunt însărcinată în luna a treia…, mi-a spus ea, cu ochii stinşi.

-          Gabi… un copil e un motiv de bucurie…

-          Nu în contextul meu, Nuray.

-          Poate asta îl va lega pe Sang de tine, Gabi.

-          Copilul ăsta nu poate aduce nimic bun.

-          O, nu spune asta. Dacă Sang…

-          Nu e copilul lui Sang, m-a întrerupt ea tăios.

Am rămas surprinsă la început. Apoi, am întrebat.

-          Al cui e?

-          Al lui Erland.

De când Erland încerca să îmi câştige bună-voinţa trecuseră exact trei luni. M-am uitat la Gabi.

-          Îmi pare rău, a izbucnit ea. Am pus pariu cu viaţa. Şi uite, am pierdut…

-          Dar…de ce l-ai împins către mine? Nu te putea ţine nimic alături de Sang…puteai să fi a lui Erland…

-          S-au îmbătat amândoi în noaptea aia…până acum am spus că e a lui Sang; am vrut să fie a lui, pentru că el era astronaut şi îmi putea aduce luna. Da, ştiu, nu e nici pe departe bogat, precum Erland. Dar Erland a fost mai beat; niciunul nu îşi amintea nimic. Am vrut să fie al lui Sang. Am vrut şi eu luna; eu de ce nu pot primi luna? – şi a izbucnit în hohote de plâns. Chiar şi Madagascarul mi-ar fi fost suficient! Chiar şi o cupă mică de apă din Madagascar…

Desigur, o femeie ar face orice să primească luna. Ar face chiar şi un copil. Probabil femeile îşi închipuie că dacă un neguţător ar reuşi să prindă luna şi să o vândă, asta ar cere pe ea: un copil.

Îmi era atât de milă de ea. Până acum nu o văzusem niciodată atât de zdrobită.

-          Nu îl vreau. Luna nu am primit-o, Sang nu mă iubeşte; o vrea pe Medoma. Dacă află că nu e al lui, mă lasă. În plus, îmi deformează corpul şi nu mai pot purta hainele mele de club. Tu nu îl vrei?

-          Gabi… un copil nu poţi să îl dai aşa, din cuvinte… Poate Erland va vrea să îl păstraţi…

-          Erland? Nu îmi trebuie nici el. Luna lui e moartă, ai văzut…Poate dacă….dacă pot să ating luna ta, voi naşte o lună… O lună mică şi caldă…Unde e luna ta? Ştiu că ai primit o lună! Taz sigur ţi-a adus luna! Dă-mi luna!

Fără să o pot opri, s-a urcat pe scaun, în picioare; a început să se uite în jur. Sărea ca o nebună. În cele din urmă, a văzut grădina de mai, care era în plină noapte atunci. A văzut-o pe Iara care, atrasă de zgomot – lucru neobişnuit pentru mine şi Taz – s-a apropiat de fereastră. S-a aruncat spre fereastră şi a spart sticla care mă despărţea de grădina de mai.

-          Asta e luna ta? Aici o ascunzi?

-          Gabi! Nuuu!

În zbaterea ei, s-a prins de Iara care uimită şi nepregătită a început să dea rotocoale grădinii şi să se scuture. În timpul acesta, copacii au început să se scuture de frunze, şi mirosul de mai a inundat camera – apoi m-a inundat pe mine ca pe o altă cameră, mai mică. Gabi a picat şi prin pieptul ei au trecut două cioburi mari de sticlă din geamul spart de ea. Iara a fugit departe, pe cer, neprivind înapoi.

M-am apropiat de ea. Râdea.

-          Puteau să mă dea pe mine afară, tâmpiţii. Nu au fost în stare să îmi aducă o amărâtă de lună. A trebuit să mi-o aduc singură.

Mă ţinea de mână strâns.

-          Lasă-mă să-l chem pe Taz! Un doctor, o ambulanţă!

-          La ce bun? Bărbaţii sunt nişte cretini!

-          Gabi, nu te prosti, ai un bebeluş în burtă, lasă-mă să chem ajutor!

-          Îl iau cu mine. Poate voi învăţa să-l iubesc fără lună. Zi şi tu, să nu fie nici un bărbat în stare să aducă o lună adevărată pentru mine…Ce neghiobi….

Râdea.

-          Puteau să mă dea pe mine afară, păuni proşti! Şi proastă mai e şi luna ta! Ce nu stă în loc să fie apucată, e îndrăcită? Cine a mai pomenit lună atât de isterică? Proastă lună ţi-a mai adus prostul ăla…

Privind fix cerul de mai, a completat serioasă:

-          Prost mai e şi Taz. – apoi, întorcând ochii reci ca moartea spre mine: Dar măcar e un prost care a adus o lună adevărată. Proastă, dar adevărată.

Până s-a întors Iara, Gabi nu mai era pe jos. Am strâns-o repede într-un borcan şi am îngropat-o sub un cireş, în grădina de mai. Ştiam că Iara nu a aruncat-o intenţionat pe Gabi în cioburi – i-am spus că sigur a visat urât. Lunile sunt credule şi naive. M-a crezut.

Taz pregătea ceai. Nu a văzut nimic. Am tras draperia la loc. A intrat în camera mea. Eu stăteam întinsă în pat, speriată, încercând să înţeleg ce s-a întâmplat.

-          Unde e Gabi?

-          A… plecat… – i-am spus apăsat.

-          Unde?

-          Sub cireş.

Taz a dat draperia din dreptul geamului.

-          Ce s-a întâmplat?

I-am povestit. Taz era uimit şi nu reuşea să înţeleagă cum a picat Gabi în cele două cioburi. M-a privit apoi cu o privire de doliu.

-          Îmi pare rău, mi-a spus.

-          Şi mie, ar fi putut să primească şi ea o lună adevărată.

-          Nu; îmi pare rău pentru tine.

-          Pentru mine?

-          Haide.

Taz mi-a luat mâna. L-am urmat neştiind unde mă duce. M-a dus în camera lui şi din camera lui în grădina de mai.

Sublimă nebunie, obsesia femeilor pentru lună. Curios e că nebunia de mai poate fi adusă de obsesia altcuiva în viaţa unui om care se pregăteşte pentru ceva special ce nu i se va întâmpla niciodată altfel, decât aşa.

Taz m-a dus în grădina lui de mai. Acolo unde nebunia mea începea.

-          Aici e curtea frânghilor, mi-a explicat el arătându-mi un pâlc de cinci copaci din care atârnau frânghii. Aici am hotărât eu să îţi aduc luna; aici se fac îngerii. În dreapta e o lupă mare, prin care poţi privi lumea. E mai dificil să te vezi pe tine însăţi, dar poţi încerca. În stânga e marea delfinilor de paie. În faţă masa numelor. În capăt, mormântul albastru. Grădina, cu tot ce e în ea, e a ta. De mormânt, însă, să nu te apropii.

Seara aceea am ajuns târziu acasă. Am hoinărit prin oraş. Îmi plăcea să fac asta, mai ales iarna când aveam în ce să îmi ascund faţa. Hainele de iarnă mă făceau să mă simt mai bine decât hainele subţiri, de vară. În hainele de iarnă încăpeau mai multe şi puteam ascunde mai multe.

Taz m-a aşteptat în faţa camerei mele. Deja nu mai intra în camera mea fără să îmi ceară acordul, ceea ce mă făcea să mă simt importantă. Şi poate chiar eram. Văzându-mă, s-a ridicat în picioare din balansoarul în care luna îi adormise în braţe.

-          O pot aşeza în patul tău? Cred că are febră…

-          Da, sigur…

Iara a deschis ochii. S-a uitat la mine fără expresie, apoi i-a închis înapoi.

-          Va trebui să devină satelitul vreunei planete mai mari. Nu uita că e lună.

-          Ştiu…Dar îmi e greu să mă despart de ea.

-          Altfel…va muri, mi-a spus Taz. Ar fi păcat…

-          Ai dreptate. Iara?

Iara a deschis din nou ochii nevăzuţi.

-          Poţi să urci pe cer. Poţi să îţi alegi o planetă a cărei satelit să fi.

-          Nu vreau să plec de aici…

-          Ştiu, lună mică. Dar altfel, ai să mori. Uite, te poţi aşeza în grădina de mai. Odată intrată acolo, nu vei mai putea pleca. Asta e bine, pentru că înseamnă că vei rămâne totdeauna aproape. E rău, însă, pentru că nu ne vom mai putea ţine în braţe.

-          Mă poţi ţine cu inima, mi-a răspuns ea.

-          Da, sigur. Cu inima, totdeauna.

Iara a coborât uşor din pat, aproape rostogolindu-se. A ieşit în hol. A deschis geamul către curtea de mai, a sărit şi dintr-o dată s-a făcut mică.

-          Sunt mare! Am crescut mare…Sunt…şi de aici pot să…până acolo!

-          Nu înţeleg ce spune, i-am spus lui Taz.

-          E prea departe. Dar e deasupra curţii de mai. Poţi sta liniştită.

-          Mulţumesc, Taz.

-          Pentru ce?

-          Pentru azi…

-          A…nu am făcut nimic special…Am înţeles că aţi ieşit împreună după serviciu până la urmă.

-          Nu, Taz. M-am plimbat.

-          Singură?

-          Singură.

-          Data viitoare…mă poţi lua cu tine. Nu am nimic altceva de făcut.

Am zâmbit.

-          Poate. Noapte bună.

Noaptea aceea am auzit-o din când în când pe Iara strigând de bucurie. Mă bucura veselia ei şi faptul că se simţea bine în lumea ei astrală. Îmi închipui că, dacă aş fi fost o lună, şi eu m-aş fi regăsit în lumea de stele. Dar eu nu eram o lună, eram un mormoloc gri. Uneori Taz părea că îmi citeşte gândurile. Ştiam că vrea să fie mereu cu mine şi intenţionat încercam să controlez timpul petrecut împreună.

S-a lăsat liniştea în camera mea. Priveam tavanul alb. Uneori, înainte să adorm, mi se părea că apar cai formaţi din umbrele frunzelor care se reflectau din grădina de mai. Se îngânau şi, obosiţi de joc şi vară, se transformau în poteci – în gânduri, în drumuri, în idei. Între zi şi noapte, le creşteau aripi şi zburau. Mai ales acum, când Iara era în grădina de mai, caii din umbrele frunzelor îşi luau zborul. La fel, aş fi putut să zbor şi eu…

Uşa camerei mele s-a deschis. Caii s-au speriat şi au fugit. Din crăpătura uşii, Taz se uita cu ochii mari la mine.

-          Dormi?

-          Nu.

-          O, iartă-mă. Cred că am lăsat-o aici şi am nevoie de ea. Am nevoie acum de ea.

-          Ce anume?

-          Am pierdut-o. Cred că e aici.

-          Ce ai pierdut.

-          Nu durează mult, ies imediat.

-          Caut-o cât e nevoie. Dar ce ai pierdut?

Taz s-a uitat pe masă, între cărţi. În bibliotecă, pe rafturi, după dupal. Chiar şi sub pat.

-          Cred că am uitat…Aaaa! Nu mişca!

-          Ce-i?! – l-am întrebat speriată.

-          Cred că e în zâmbetul tău.

-          Taz, mă sperii.

A început să păşească încet spre mine, cu teamă să nu îmi sperie zâmbetul. Păşea de parcă zâmbetul meu ar fi fost la fel de uşor de speriat ca un pui de pisică. S-a aşezat pe marginea patului meu. Cu degetele mâinii drepte mi-a atins încet obrazul drept şi zâmbetul.

-          Da…e chiar în zâmbetul tău.

-          Ce? Ce e acolo?

-          Am uitat o parte din mine. S-a ascuns în zâmbetul tău.

Am ridicat surprinsă sprâncenele.

-          Nu, nu o pune pe seama nebuniei de mai. Nu nebunul îţi vorbeşte acum.

Întorcându-se cu faţa spre curtea de mai, îl vedeam din lateral. Pentru că toamna muşca tot mai pofticioasă din zile, draperiile erau trase şi către curtea de mai. Aveam mai multă lumină aşa. Mai multă umbră, mai mulţi cai. Zilele nu se sincronizau şi era interesant cum Taz trăia depinzând de ambele lumi. Aveam senzaţia că uneori îl oboseşte această dualitate.

-          Era inevitabil. Era inevitabil ca unele părţi pierdute din mine să ajungă în tine. Dar nu mă aşteptam ca atât de repede…Nu o pune pe seama nebuniei de mai.

-          Mi-e teamă că nu înţeleg…

-          Voi nu ştiţi, dar atunci când vă ataşaţi de o fiinţă, lăsaţi părţi din voi în el. Eu ştiu asta. Mă văd în zâmbetul tău. Numai că sunt mai frumos acolo decât sunt în realitate. În realitate sunt un biet nebun de mai. În zâmbetul tău aş putea să fiu orice ai vrea tu să fiu.

Nu ştiam ce să îi spun. Nu înţelegeam exact ce se petrecea în mintea lui în asemenea momente. Apoi, mi-a zâmbit.

Erland mă aştepta la intrarea în clădire. Avea un sacou elegant pe el, iar pantofii păreau noi. Se barbierise recent şi, pe gâtul lung şi subţire, se vedeau două mici tăieturi – dintr-acelea de care apar numai atunci când un bărbat se barbereşte excesiv de meticulos.

M-a văzut apropiindu-mă. De la spate a adus în faţă mâna cu un gest larg şi un buchet mare de crizanteme galbene a răsărit împrăştiind în jur stropi de rouă, miros de început de toamnă şi gelozie.

-          Flori pentru tine. Îmi pare rău, e toamnă. Nu am mai găsit alte flori care să fie frumoase şi proaspete.

-          Aş vrea ca gesturile astea se oprească aici.

-          Nu îţi plac?

-          E încântată! – Gabi a intervenit veselă, sărind de la braţul lui Sang. Nu fi proastă! – mi-a şoptind, aplecându-se către flori, imitând un gest de adulmecare a petalelor lor. Apoi, zâmbind larg, m-a întrebat: Ai vază sau îţi aduc eu?

-          Are vază!

Intrând în clădire, am văzut-o pe Tania la biroul meu, adulmecând un buchet imens de liliac alb aranjat cu mare grijă într-o vază de sticlă, transparentă. Cu un colţ ieşit de sub vază, biletul lăsa să se vadă un scris ordonat, bine paginat şi meticulos: „Pentru un zâmbet mai frumos decât grădina înflorită în luna mai.”

-          Îmi pare rău, Erland…biroul meu e mic şi nu mai am nici o vază. Pune-le, te rog, pe biroul tău. Consideră că le-am acceptat.

Erland a privit îndelung buchetul alb de liliac. Ceilalţi s-au retras şi între noi s-a creeat un vid de cuvinte.

-          Ce vrei? – s-a întors spre mine, aşteptând un răspuns care nu venea. Spune-mi ce vrei şi vei avea.

-          Erland,… nu înţeleg obsesia ta.

-          Nu e o obsesie. E o nevoie.

-          E o nevoie? Exagerezi. Nimeni nu este de neînlocuit.

-          Am auzit că ai cerut luna. Dacă ţi-o pot aduce?

-          De unde ştii că nu am primit-o?

-          E încă pe cer. De acolo ştiu.

Am zâmbit. Ce ştia el de lună, de Iara, de peşti şi de grădina de mai? Era opac şi uman şi atât de tipic.

-          Eu îţi pot da o piatră din lună. Eu am o piatră din lună.

-          Ai o piatră din lună? – l-am întrebat, privind spre el direct pentru prima dată. Atât de direct încât s-a speriat şi a făcut un pas înapoi.

-          Da… am un fragment din lună. L-a adus Sang când s-a întors de pe lună.

-          Sang?

-          Da.

-          Cum a ajuns Sang pe lună?

-          A fost astronaut.

-          Ha… Sang, astronaut… nu m-aş fi gândit…

-          Spune-mi, o vrei?

M-am uitat lung peste umărul lui. În depărtare, îl vedeam pe Taz purtând dosare şi trăind într-o grădină în care, în plină toamnă, era vară – iar liliecii albi înfloreau fără grijă. Gabi şi Tania ne pândeau din spatele sticlei de birou care despărţea micile cuşti în care noi, mormolocii, lucram. Sang era în spatele unui paravan, care despărţea zona inginerilor de birourile noastre; o săruta pe Medoma în ascuns, pândind-o pe Gabi. Privirea Medomei s-a întâlnit pentru câteva secunde cu privirea mea. Şi-a lăsat ochii în jos, privirea vinovată transformându-i-se în implorare. Erland mă întreba dacă vreau luna. Luna lor fără viaţă, luna care poate fi dusă în buzunar şi poate fi pusă în raft, pentru a o şterge de praf din când în când. Puţin ştia el că luna mea era vie şi avea nume; mânca peşte crud şi se băga în patul meu atunci când îi era frig.

-          Nu, Erland. Nu vreau luna.

El m-a privit cu ochii mari. Uimit.

-          Eu ţi-am adus-o, totuşi.

A scos din buzunar piatra. Era albă şi părea ca un drob de sare. Mirosea cald a minerale şi stea. Era neaşteptat de grea şi lipsită de strălucire. Era tăcută şi putea fi ambalată în celofan.

Taz plimba dosare. Banal şi comun. Fără să îmi dau seama, am început să îl urmăresc peste umărul lui Erland. Mişcările lui erau ca o înmulţire pe care o recunoşti, cunoscându-i rezultatul fără să fie nevoie să o calculezi. Dar un nebun de mai ştie când este privit şi când gesturile lui banale sunt descifrate şi înţelese în bogăţia lor. Brusc, am început să îmi doresc şi eu să plimb dosare între cele două lumi. Taz s-a oprit. M-a privit de departe, peste umărul lui Erland. A zâmbit. Din zâmbetul lui, cu ochii mari, ca de sticlă, m-am privit înapoi. Pentru prima dată, m-am pierdut în zâmbetul lui. Şi mi-a făcut plăcere să mă pierd acolo. Liliecii albi şi-au desfăcut aripile de mai şi au zburat, aruncând umbre de cai pe pereţii mizerabili, mirosind a salarii mici şi femei înşelate.

Erland îmi împingea în faţă o lună moartă şi diformă.

-          Luna ta e o piatră moartă. Poate fi spartă şi mâncată de timp, suflată de vânt. Mie nu luna asta îmi trebuie.

A râs. Mi-am întors privirile către el.

-          Altă lună nu am.

-          Atunci nu ai nimic de oferit, i-am răspuns sec şi indiferent. Cred că avem mult de recuperat.

-          Dar e luna, asta e luna! Sang poate să îţi confirme. Nu mă crezi?

-          Asta e luna ta. Luna voastră. Luna mea e vie şi poate să îmbrăţişeze.

-          Eşti nebună – m-a privit cu dispreţ. Tu chiar eşti nebună.

Am zâmbit.

-          Ia-o. Nu îmi trebuie luna ta grea şi sărată, cu ochi de mort.

Erland şi-a luat luna şi a băgat-o în buzunar. Era o lună care poate fi băgată în buzunar.

Tania era un monstru în lumea mormolocilor gri. Împreună cu Medoma, cealaltă secretară a primului inginer – acela care acum locuia cu Gabi – erau renumite pentru petrecerile lungi şi deochiate la care participau, aducându-şi contribuţia. Multă vreme Gabi dorise să intre în liga „femeilor de elită”, aşa cum erau ele numite mai în glumă, mai în serios. Cert era faptul că aceste femei erau râvnite şi păreau de neatins, cu toate că fuseseră atinse nu de puţine ori. Erau un bun pe care oricine putea să îl aibe, dacă stătea suficient de mult la coadă. Aminteau de portocalele din perioada în care în Europa nu se găseau decât rar, apoi au devenit cel mai comun fruct din care se fabrica orice: de la suc la aromă de cafea.

Desigur, mai erau şi cei ce stăteau după ele şi le urmăreau. Le ofereau acea posibilitate de a „urca pe scara socială”, iar ele nu pregetau nici o secundă alergarea în viteză pe trepte. În sus şi jos.

Dar lumea mea era atât de departe de ele. Se scurgea între grădina care pulsa în ritm cu timpul şi o grădină de mai strânsă între nişte camere ce se deschideau aruncându-se cu tot spaţiul către ea.

Toamna a început să se contureze tot mai clar în grădina mea. Ploile au început să fie mai dese. Frunzele mai deschise la culoare şi mai puţine. Păreau că suferă de tuberculoză. Se scuturau şi desenau zâmbete mari în zbor. Ciudat, nu îmi părea rău de ele. Eu nu tuşeam, deşi uneori, când vroiam să mă pierd în gânduri, fumam câte o ţigară. Rar. Dar o savuram până la capăt. De multe ori, o lăsam să ardă lângă mine, fără să o ating, mirosindu-i numai mirosul de tutun ars.

Pe măsură ce treceau zilele, îmi explicam calmul lui Taz. Îmi explicam graba lui de a pleca de la birou, şi absenţa lui de la club. El nu avea nevoie de nimic din astea. El avea lumea lui – şi, deşi pare bolnăvicios şi absurd – el chiar la birou fiind, trăia departe de mormoloci, închis în lumea lui de mai. Asta îl şi făcea să pară nebun de mai.

Îmi plăcea cum miroseau degetele lui Taz dimineaţa. Aveau un parfum familiar de cafea scumpă. Taz avea degetele lungi şi subţiri, de pianist. Îmi plăcea asta. Când îmi dădea o ceaşcă de cafea, putea sta la distanţă. Îmi plăceau formalităţile inutile – şi uneori chiar birocraţia excesivă care mi se împotrivea la birou în fiecare zi îmi dădea un sentiment de utilitate şi împlinire. Nu vorbeam des cu el. Uneori treceau zile fără să apucăm să schimbăm mai mult decât zâmbete amicale prin sticlă. El petrecea mult timp în curtea de mai, iar eu trăgeam uneori draperiile şi lăsam lumina de mai să îmi înalţe spaţiul din cameră, inundându-l.

De data asta stăteam pe veranda camerei mele care se deschidea spre curte. Ploua. Era rece frumuseţea toamnei. Purtam un respect adânc pentru toamnă tocmai pentru că, femeie fiind, era atât de admirată, de folositoare, de roditoare şi de rece. Cred că încă mai e anotimpul meu cenuşiu şi preferat. Taz mi-a întins o ceaşcă de cafea neagră, proaspătă, cu degetele sale lungi:
-          Nu ţi-e frig?
-          Nu, i-am răspuns, mulţumidu-i cu un zâmbet aruncat direct în ochii lui.
-          Văd că luna stă sub pături, în camera ta.
-          Mi-e teamă să nu răcească. Poate ar fi trebuit să aşteptăm până vara să o aduci.
-          Ar fi fost prea târziu.
-          Prea târziu pentru ce?
-          Pentru nimic anume. Pur şi simplu, prea târziu. Tu ai vrut-o acum.
-          Da.
-          Puteai să o vrei mai târziu.
-          Hmmm…am zâmbit îngăduitoare…Ce vrei să auzi acum?
Taz stătea pe veranda mea, cu tălpile sprijinite pe structura de lemn care ridica de la pământ casa cu jumătate de metru. Coatele îi erau sprijinite pe genunchii aflaţi destul de sus, iar mâinile ţineau mult în faţa lui o ceaşcă fierbinte de cafea, abia atingând-o cu degetele lungi şi subţiri.
-          Nu ştiu. Povestea ta.
-          Povestea mea?
-          Da.
-          Nu am o poveste.
-          Oricine are o poveste, a spus Taz sorbind prima gură de cafea.
-          Ei bine…povestea mea se poate rezuma atunci la o singură propoziţie; sunt puternică şi disperat de curajoasă. Atât de curajoasă încât nu am o poveste. Tu? Te poţi lăuda cu vreo poveste?
-          Mă pot lăuda cu orice poveste. Nu uita că sunt nebun de mai. Pot inventa orice, pot crede orice; lumea nu îmi va reproşa niciodată nimic. Doar sunt nebun. Ăsta e, probabil, singurul avantaj al nebuniei.
Am zâmbit amândoi la ideea acestui obscur avantaj. Într-adevăr, taz putea fi astăzi îngrijitor zoo, mâine marchiz. Cine ar fi putut să îl condamne? În nebunia lui, era mult mai real şi sănătos decât orice mormoloc gri din biroul în care lucram. Erland părea mult mai deusolat şi pierdut în marea de feţe decât acest nebun de mai a cărui nebunie era din ce în ce mai scumpă şi mai preţuită de mine.
-          Da, a continuat el respirând mirosul ravăn de pământ rece şi ud, pot să fiu oricând cine vreau să fiu. E fantastic să văd cu reacţionează ceilalţi. Eu mă îmbrac în samurai, ceilalţi se feresc de mine, deşi ştiu că nu sunt samurai. Nu înţeleg de ce. Ei chiar se comportă cu mine în funcţie de felul în care sunt îmbrăcat, deşi sunt întotdeauna acelaşi eu. Şi mai spun că eu sunt nebunul…
-          E posibil să fie atât de obişnuiţi cu reacţiile legate de anumite imagini, încât să nu îşi mai poată stăpâni aceste reflexe?
-          Nu m-am întrebat niciodată asta, mi-a răspuns Taz, ridicându-se în picioare. M-am distrat doar pe seama lor.
-          Pleci?
-          E târziu şi nu vreau să te reţin.
-          Cum vrei tu, i-am răspuns, încercând să par total indiferentă.
-          Data viitoare…tu faci cafeaua, mi-a spus Taz, apropiindu-se mult de urechea mea. Şi să ştii că nu o să mori dacă laşi să se mai vadă din când în când câte ceva din ceea ce simţi.
M-am întors brusc în direcţia lui, neprivindu-l.
-          Fără poveşti şi simţiri, i-am spus privind spre picioarele lui peste umăr.
-          Ştiu. Eşti puternică şi disperat de curajoasă.
Am zâmbit. Fără ca el să vadă. Ştiam că nu a făcut decât să repete ceea ce eu i-am spus, dar puteam să îmi închipui că era o concluzie pe care a tras-o singur. Puteam să îmi imaginez măcar atât – şi puteam să îmi auto-impun un sentiment de bucurie; chiar fals, precum un rol de samurai al unui nebun de mai. Dar autentic în măsura în care eu aş fi vrut să îi ofer autenticitate.
Desigur, adevărul era unul şi acelaşi; dar eu vroiam să trăiesc într-o lume în care îmi stabileam singură adevărul. Şi poate, incnştient, asta vroiam toţi – de aceea se temeau ceilalţi de Taz atunci când se îmbrăca în samurai. Taz ştia adevărul şi nu îl falsifica. Şi ceilalţi, raţional, ştiau adevărul. Dar îl mutilau prin reacţiile lor instinctive. De unde aceste instincte mai mult sau mai puţin conştiente de mulare a adevărului pe adevărul nostru propriu? În această lume de mormoloci gri, relativismul s-a încheiat la haină satisfăcut de opera creată.
-          Cafea?
-          Nu, mulţumesc.
-          E proaspătă, domnişoară Nuray.
-          Las-o pe birou, te rog, i-am răspuns întorcând pagina.
Erland şchiopăta vesel cuvinte în prezenţa mea, încercând să impresioneze prin statura şi înfăţişarea lui. Privindu-l, îmi aminteam de documentarele despre păunii care îşi etalează penele în perioada împerechierii. Desigur, el nu răspundea acum unui instinct sexual uman, care altădată l-ar fi dus în braţele Taniei, a Medomei sau Gabrielei. Mai rău – el răspundea unui instinct care îl făcea să îşi dorească pui. Şi pentru pui, nu alegi o proastă. Se târa mai jos decât se târase cineva vreodată; până şi respiraţia lui îmi provoca milă şi dezgust. Posibila lui inteligenţă preţuia din ce în ce mai puţin în ochii mei.
-          Mă gândeam…poate în pauza de prânz…îmi permiteţi să vă însoţesc la masă?
-          Cantina e un loc public, domnule Nau. Nu pot impune nimănui unde să stea.
-          Erland, te rog – s-a grăbit el să mă corecteze.
Îmi era groază de masa de prânz. În fiecare zi migrase mai aproape cu un scaun. Păun prost.
-          Pare-se că se lasă cu nuntă… – vocea Gabrielei mă puse pe jar.
-          Era şi timpul, Gabi…Câţi ani ai? Patruzeci şi…cât?
-          Nu eu, măi! Tu! Şi nu am peste patruzeci, ţi-e rău?!
-          A…scuze, am răspuns plictisită, lăsând impresia că am fost convinsă de vârsta ei. Oricum, dacă la mine te referi, te-ai înşelat.
La masă stăteam de obicei între Gabi şi Tania. Medoma era vis-a-vis de noi, privind pe lângă ceafa lui Taz spre masa inginerilor. Taz lua masa cu inginerii de obicei. Ei se simţeau buni şi aveau senzaţia că impresionează fetele dacă acceptă la masa lor un curier, care mai e şi nebun de mai. Faptul că el domina fără excepţie discuţiile arăta clar gradul de nebunie a participanţilor la masă.  De data aceasta, însă, fetele s-au aşezat la o altă masă, de patru persoane, împreună cu Sang; m-au lăsat să ajung prima, apoi a apărut Erland. Mă pregăteam pentru o discuţie plicticoasă şi un discurs insistent şi persuasiv.
-          O domnişoară atât de finuţă ca dumneavoastră chiar nu trebuie să stea singură…
-          O domnişoară atât de finuţă ca mine îşi alege singură compania.
-          Accept invitaţia.
-          Te supraestimezi.
-          Te pot tutui?
Privirea mea de om plictisit l-a determinat să lase politeţea excesivă şi gratuită. Aveam strania senzaţie că Taz ciulea urechea atent la tot ceea ce se vorbea la masa mea.
-          Aş vrea să te văd.
Încercam să înţeleg dacă era sincer în dorinţa lui, sau încă îşi purta penele. Păun prost şi îndobitocit de sistemul mormolocilor gri.
-          Ai probleme cu ochii? Sunt chiar în faţa ta.
-          Aş vrea să te văd în afara programului. Să ieşim undeva, să facem ceva împreună.
-          Nu cred.
-          De ce?
-          Nu sunt genul tău.
-          Ba da, tocmai, eşti exact genul meu.
-          Bine. Atunci nu eşti tu genul meu.
-          Poate…sunt eu? – o pălărie mare a fluturat un cozoroc larg lângă masă, împrăştiind firimituri pe jos.
Un nas roşu, legat cu elastic şi o mică trompetă aurie dintr-un plastic ordinar au răsărit din spatele pălăriei. Taz s-a autoîntrecut de data asta. Am zâmbit, amintindu-mi de discuţia pe care am avut-o cu el seara anterioară.
-          Domnişoară, inima mea e crăpată…Uite, aşa, ca farfuria asta – a spus aruncând pe jos farfuria lui Erland. Pereţii albi ai bucătăriei mele şi florile din ferestrele ei se ofilesc în absenţa dumneavoastră. Pot oferi o floare pentru un zâmbet? – din buzunarul de la piept a scos cel mai frumos trandafir alb pe care l-am văzut vreodată. (În grădina de mai avea mulţi trandafiri albi, dar acesta era, de departe, cel mai frumos.) Apoi, întors brusc spre Erland: Tu? Ai flori? N-ai! Ha! 1-0 pentru mine. Ha! – şi rapid, ca un vis abia străpungând somnul, i-a scuipat lui Erland cămaşa pe piept: Ptiu! Să nu te deochi!

Îl priveam uimită. Într-adevăr, cei din jur au început să îl aplaude pentru mica scenetă improvizată. Erland era uimit şi chinuit de viteza care a mânat episodul acesta neobişnuit peste mândria lui de păun. Taz se apleca respectuos până la pământ, culegând aplauze. M-a luat de mână şi am început amândoi să ne prezentăm unul pe celălalt, ca doi patinatori profesionişti în ploaia de aplauze şi flori. Zâmbeam reţinut, dar inima mea râdea în hohote. Era o nebunie…o nebunie de mai, iar eu luam parte la ea. Cei din jur nici măcar nu îşi dădeau seama. Taz avea dreptate – comportamentul lor era un instinct format prin educaţie. Un nas roşu şi o trompetă de plastic auriu nu puteau fi consideraţi responsabili pentru o farfurie spartă, pentru firimituri împrăştiate pe jos sau pentru cămaşa scuipată. Chiar şi lui Erland i-au scăpat câteva zâmbete în final. Palma mea se încălzise în mâna lui Taz, iar ochii lui luceau de bucurie de sub machiajul strident şi hainele largi. Mi-a pus pălăria lui largă pe cap. Erland a plecat să îşi schimbe cămaşa – ca inginer, avea la el o cămaşă călcată pentru cazuri de forţă majoră.

Am stat singură la masă până am terminat mâncarea, râzând sub cozorocul pălăriei şi întrebăndu-mă de unde a făcut rost Taz de costum şi când a apucat să se costumeze? Într-un mod ciudat, evenimentul îmi amintea de „Masca”.

Nimeni nu considera că s-a întâmplat ceva neobişnuit. Un nebun de mai e imprevizibil şi inconştient.

În dimineaţa aceea am mâncat toţi trei peşte. Noi peşte gătit, ea peşte crud. Îi sorbea dintr-o gură. Luna era una dintre cele mai ciudate făpturi pe care le văzusem vreodată. Nu avea ochi – şi totuşi, aveam senzaţia că îmi urmăreşte mişcările. Uneori simţeam că mă fixează din priviri. Era ca şi cum ar fi învăţat; învăţa de la noi cum ar trebui să se poarte şi ce ar trebui să facă.
-          Iara. Poate să te cheme „Iara”, i-am spus, fără să mă uit la ea.
-          Pe mine? S-a strâns luna în jurul piciorului meu drept, privindu-mă de sub masă?
-          Da.
-          Iara – Iara – Iara, se plimba prin casă râzând şi dansând.
Taz m-a ajutat în acea zi să îmi găsesc nişte haine potrivite în casa lui. Unele mi se părea că tocmai au fost cusute, altele păreau abia ieşite de sub vreo baghetă magică. Oricum, eram în casa unui nebun de mai, aşa că nu ştiam dacă se poate sau nu ca hainele să apară în cufere magice sau dulapuri prin simpla pocnire a degetelor sau nu. Nici nu mă interesa în mod deosebit. Cert e că luni dimineaţa, la birou, Gabi era impacientată. M-a tras în antreul doamnelor de la baie.
-          Ce faci, fată?!
-          Huh?
-          Unde ai fost plecată? Tot weekendul te-am căutat!
-          Păi…
-          Ascultă aici. Ştii tipii ăia doi drăguţi care au stat vineri seara la masa opusă de noi?
-          Uhm…nu?
-          Of…măi, erau ăia doi, unul era chel, altul avea plete…
-          A. Da…parcă…
-          Na, ăla scund a întrebat de tine. I-am dat numărul tău de telefon. Te-a căutat tot weekendul. Ai peste zece mesaje de la el.
-          Ok, dar…
-          Fată…Îmbătrânim…Lasă prostiile!
-          Dar…de ce i-ai dat numărul meu?
-          Păi…să vedem…maşină, casă, arată bine, e inginer…şi tu ai treizeci de ani!!! Îţi pun sub ecuaţie datele astea, sau ai înţeles?
-          Gabi…
-          Prietenul lui e nebun. Dar nu de mai, e nebun-nebun. Deja s-a mutat la mine. M-a terminat weekendul ăsta.
-          Gabi?
-          De m-ar fi căutat pe mine ăsta care te caută pe tine…Al meu nu are nici măcar o calificare mai sănătoasă…Eh…are oricum, ceva sursă de bani. Mi-am luat o blanăăăăă….să-ţi pice jos pălăria, nu altceva…
-          Gabi!!!
-          Ce?!
-          Tu chiar nu taci niciodată?! Puh…M-am mutat, ok?
-          Ce-ai făcut?
-          M-am mutat. Nu mai stau acolo.
-          Când te-ai mutat?
-          Vineri. Vineri noapte.
-          Unde?
-          Nu contează…Important e că nu mă interesează tipul ăla, nici nu îmi amintesc exact cine e şi cum arată…Şi dacă e timpul să creştem, îmbătrânind, atunci primul lucru la care ar trebui să renunţăm sunt relaţiile astea de un weekend.
-          Păi tu ai fost întotdeauna împotriva lor.
-          Eu da. Tu nu.
-          Uite la ea! Încerc să îi fac un bine, şi ea…Fată, e inginer! Lucrează în departamentele de sus, acolo unde noi nici nu avem voie să urcăm. Are secretare. Două! Are casă, maşină… – deja vorbea singură. Eu am ieştit, lăsând uşa să i se închidă peste cuvinte.
-          Te simţi bine? – Taz a trecut pe lângă mine cu un teanc de dosare tehnice care trebuiau duse sus, la departamentele inginerilor.
-          A…da…cred…da…
-          Eşti palidă. Uite, ia o caisă.
Ştiam că e o caisă din curtea de mai. Era prea târziu pentru altfel de caise. Odată ieşite din curte, îşi pierdeau puterea magică. Dar erau dulci şi bune.
-          Mersi, Taz, i-am zâmbit. Mi se părea că zâmbetul meu l-a surprins cu garda jos, şi l-a fâstâcit.
-          Sigur, mi-a răspuns rapid, pornind mai departe.
-          Ce? O caisă? De la Taz? – Gabi surprinse momentul; era cea mai nepotrivită persoană, care găsea cele mai nepotrivite momente de a se ivi. Şi măcar dacă ar fi ştiut să vorbească în surdină.
-          Gabi…Nu face mare gălăgie din asta. Da, am primit o caisă…Şi ce-i cu asta?
-          A, nu, nu, nu! Te muţi în miez de noapte, primeşti caise….Ia spune…Ţi-a adus Taz luna?
-          Nu e treaba ta.
-          Ha! Ţi-a adus-o! Ţi-a adus-o, aşa-i? – chestionă ea retoric; apoi, cu o voce joasă, şoptind ciudat de curioasă: Te-ai mutat cu el?
-          Nu, Gabi, nu m-am mutat cu el, m-am mutat la el.
-          A…atunci e numai o chestiune de timp…
-          Ce? Ce e numai o chestiune de timp?
-          Până vei înnebuni. Te va converti la nebunia lui de mai.
-          Ştii?…Uneori am senzaţia că decât să am treizeci şi doi de ani, să tot am grijă de poveştile altora, să bârfesc şi să dau aiurea numerele de telefon a cunoştinţelor, mai bine mă convertesc la nebunia lui de mai.
-          Ţâfnoasă mai eşti…N-ai pic de ambiţie să urci pe scara socială…
-          Nu sunt sigură că e scara socială aia pe care mă împingi tu, dar…ia-o cum vrei.
-          Ieşi măcar o singură dată cu el, să vezi cum e…Nu ţi-am cerut să te măriţi cu el!
-          Nu cred.
-          Măcar promite-mi că o să te gândeşti.
-          Da, ok…o să mă gândesc…
-          Greu merge cu tine, fată…tare greu…

Ziua de luni, deşi specială pentru un nebun de mai, pentru mine a fost la fel de incoloră şi inodoră precum ziua de vineri. Sau joi. Sau marţi. Aici, între mormolocii gri, zilele curgeau identic. Nu aveam ore speciale, pauze speciale, clipe speciale. Unii aveau un suflet care se pregătea pentru ceva special; dar acel lucru special nu se întâmpla niciodată. Şi dacă se întâmpla, indiferent ce ar fi fost, se spunea că ai înnebunit. De obicei, era nebunie de mai.

La sfârşitul orelor, Taz mă aştepta afară din clădirea de birouri, la prima intersecţie. Pentru ca să nu mă pună în situaţii neplăcute faţă de Gabi – recunoscută pentru curiozitatea ei bolnăvicioasă – sau alţi colegi. În fond, noi eram numai colegi de casă, nimic mai mult, iar el respecta asta.

Gata să ies pe uşă, am simţit că sunt prinsă de mână.
-          Domnişoara Nuray?
M-am întors. Era băiatul de vineri seara. Ştiam bine cine era. A stat la masa aceea din colţ, filând ringul de dans. Deşi nu am dansat, stăteam în partea opusă a mesei lui. Gabi l-a agăţat pe prietenul lui, iar el a stat ore în şir absent, uitându-se la mine. La început am fost conştientă de privirea lui, apoi numai de prezenţa lui. Într-un final, am uitat complet de el, şi am plecat acasă. Gabi a mai rămas acolo, era deja ameţită dar nu vroia nicicum să plece. Tania mi-a garantat că o va duce ea acasă. Se pare că totuşi, nu a dus-o ea acasă.
-          Da?
-          Iertaţi-mă că sunt insistent, v-am văzut vineri seara în club…eraţi cu domnişoara Gabi…
-          Da…ştiu cu cine eram, am zâmbit eu superioară.
-          Mi-am permis să vă caut. Sâmbătă şi duminică. Nu aţi răspuns.
-          M-am mutat.
-          Pot să vă conduc?
-          Unde?
-          …Spre casă…
-          A, nu, mulţumesc.
-          Atunci…când pot să vă văd din nou?
-          Nu ştiu. E treaba ta asta.
-          Vă pot căuta acasă?
-          Nu, normal că nu. Ştii unde lucrez. E prea mult deja.
-          Dar…
-          Mă grăbesc.
-          Sunteţi atât de expeditivă. Vă deranjează faptul că v-am abordat?
M-am uitat pentru o clipă în sus, căutând-o parcă pe Iara. Iara mă aştepta acasă, şi inima mi s-a umplut într-o secundă de dorul ei.
-          Băiete…uite ce e…Mă deranjezi, da. Nu pentru că m-ai abordat, ci pentru că pornim de la premise diferite. Tu cauţi o altă Gabi, care să fie disponibilă pentru următoarea perioadă imediat apropiată. A cărei prezenţă să poată fi cumpărată cu maşina, banii, titlul tău. Eu nu sunt aşa ceva. Şi dacă stau bine să mă gândesc, nici nu eşti foarte inteligent. Trebuia să vezi de vineri că nu sunt genul.
-          Da, am văzut că nu sunteţi genul? Tocmai de asta mi-am permis să vă abordez…
-          Măcar atâta – te-au învăţat să spui ceea ce vrea o femeie să audă…, i-am spus, triumfătoare.

În mod cert, indiferent ce ar fi spus, discuţia era intrată pe un cerc mort, iar eu aş fi avut întotdeauna ultimul cuvânt. Îmi era frică de el – părea un om cu-adevărat inteligent. Dar tocmai inteligenţa lui şi calitatea care părea să o aibe mă făceau să îi urăsc prezenţa şi să îl urăsc pe el. Era atât de ciudat acest sentiment. Nu uram în general, dar el îmi era superior ca pregătire şi pătură socială – şi în mod sigur relaţia cu el ar fi fost privită şi înţeleasă şi de către el ca fiind o frânghie pe care încerc să o agăţ, să mă urc pe ea. Iar eu îmi doream să se întâmple ceva special, dar acel ceva special nu ar fi trebuit să îmi poată fi reporoşat de nimeni. Nu trebuia să se întâmple ceva special datorită cuiva special. Extrapolând, mi se părea o inepţie orice relaţie mai lungă de un weekend, iar cele de un weekend mi se păreau banale şi ieftine.

În lumea mormolocilor gri, relaţiile mi se păreau căi de acces. Şi asta şi erau.

Camera mea era singura care privea şi spre curtea interioară şi spre cea exterioara. Era amplasată în capătul coridorului luminat, cu tâmplărie dichisită, în care geamul avea încrustaţii de lemn şi oglindă. Era pentru prima oară că vedeam aşa ceva într-o casă. Mai văzusem prin muzee sau în birourile de sus ale şefilor. Camera mea era mare, mai mare decât tot apartamentul în care trăisem singură până atunci. Părea de mult pregătită pentru mine. Taz, cu siguranţă, pregătise camera de mult timp. Curtea din faţa casei respecta anotimpurile, şi părea să trăiască intens fiecare variaţie de temperatură, de lumină, de intensitate a soarelui sau a norilor. Camera lui Taz nu vedea decât curtea interioară, care era într-o vară continuă. Dar nu o vară seacă, fără promisiuni, ci o vară umedă, lipicioasă şi dulce, care se prindea de frunzele cireşilor şi de caisele care atârnau greu şi în timpul iernii exterioare. Probabil era o curte fermecată. Taz se temea să mă lase să o văd.
-          Nuray. Dacă hotărăşti să vezi curtea interioară, nu vei mai putea pleca. Vei rămâne aici pentru totdeauna.
-          Taz, am promis că voi sta în casa ta dacă îmi aduci luna…Mi-ai adus-o…unde să mai plec?
-          Nu, nu înţelegi. Nu vei mai putea să pleci. E o grădină de mai.
-          „Grădină de mai”…Înţeleg…
-          Nu înţelegi. O vei iubi atât de mult, încât vei înnebuni.
-          Voi deveni o nebună de mai?
-          Da.
-          Hmmm…Oricum, nimic special nu mi se întâmplă…Nu mi s-a întâmplat niciodată. De ce să nu se întâmple acum?
-          Vei vedea oamenii din jur altfel. Ei te vor vedea altfel. Ştii respectul şi mila cu care sunt eu privit? Ei…aşa vei fi şi tu privită.
-          Şi tu ai înnebunit aşa?
-          Da, desigur.
-          Deci…ştiai cum e să fi şi…altfel, decât nebun de mai?
-          Da.
-          Sunt mulţi nebuni de mai?
-          Nu ştiu.
-          Îţi place să fi nebun de mai?
-          Nu ştiu.
-          Era mai bine înainte?
-          …nu ştiu.
-          Atunci…lasă-mă…lasă-mă să trăiesc aşa…Poate chiar ar fi prea special ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine. Mi-e teamă să nu regret sau să uit. Să uit tot ceea ce ştiam înainte. Nu vreau să fiu privită cu respect şi milă, amestecate. Nu. Nu vreau să intru în grădină.
-          Bine.
-          Pe fereastră mă pot uita?
-          Da. Dar de intrat în ea…nu poţi. Să nu deschizi fereastra către curtea de mai, să trăieşti numai în timp cu vremea. În timp cu luna. În timp cu anotimpurile. În timp cu timpul.
-          Aş vrea, totuşi, să pun luna mea în grădina de mai. Crezi că se poate?
-          Dacă te hotărăşti că poţi să stai fără să o mai atingi niciodată…sigur, se poate.
-          Ştii…curtea de mai e frumoasă…e în plină vară tot timpul. Dar e tristă. Nu are lună.
-          Da, e tristă pentru că nu are lună.
-          De ce nu i-ai pus tu o lună? Dacă tot puteai să aduci luna de pe cer?
-          Pentru mine nu pot aduce nici luna, nici Madagascarul.
L-am privit uimită. Şi uimirea probabil mi s-a transformat vădit în milă – pentru că el, nebunul de mai, mi-a simţit mila.
-          Indiferent ce faci, vreau să îmi promiţi ceva. Vreau să îmi promiţi că nu îti va fi milă de mine. Nu ai voie să simţi asta. Pentru că tu nu ştii cum e să fi nebun. Nebun de mai. Cei ce au asemenea grădini şi le protejează, nu sunt nefericiţi, indiferent dacă au sau nu luni sau sori sau peşti sau Madagascar. Nu e drept să îţi fie milă de ceva ce nu cunoşti.
O clipă l-am privit buimacă, neştiind ce să îi răspund. Probabil nebunii de mai simţeau mult mai intens sentimentele celor din jur faţă de ei.
-          Ai dreptate, Taz. Nu am voie să simt ceva faţă de un lucru pe care nu îl cunosc. Mă întreb numai dacă în toată nebunia ta nu simţi nevoia unei certitudini.
-          O, dar lumea mea e plină de certitudini. Am mai multe certitudini decât ai tu. Vezi? Tu ştii sigur că va veni ploaia. Dar nu ştii când. În grădina mea de mai, eu ştiu exact ora şi minutul în care va veni. Pentru că e tot timpul vară. Şi pentru că trăind atât de mult timp uitat în vară, am învăţat să îi cunosc obiceiurile şi pretenţiile. De asta, ţie nu trebuie să îţi fie milă.
-          Mă încurcă felul tău de a trăi. Mă fascinează în acelaşi timp. Dar nu vreau să renunţ la nefericire şi la tragedia vieţii de fiecare zi. Te bucură să poţi număra secundele care mai sunt până să vină ploaia?…Pe mine nu. Eu vreau să trăiesc cu emoţia ne-cunoaşterii zilnice a obiceiurilor anotimpurilor şi cu emoţiile ploilor reci de vară.
-          Posibil. De aceea, camera ta e singura care poate vedea şi spre curtea interioară şi spre cea exterioară. Tu ai chei, le pun uite, aici, în cui. Nu te voi învăţa ce să faci.
-          E târziu.
-          Mâine soarele răsare mai devreme în curtea de mai. Dacă vrei să dormi până mai târziu, trage draperiile. Voi spune păsărilor să cânte mai încet de-acum.

În urma lui, uşa s-a închis natural; de parcă ar fi fost o ureche crescută din zid. Într-un mod straniu, totul părea să fie viaţă şi casa însăşi părea un organism viu cu urechi, mâini, grijă şi cunoştinţă de sine. Părea o fiinţă care ştia că e casă, şi îşi ştia rolul de casă. Ştia că trebuie să fie locuită, şi îşi ferea rinichii de frig, stând cu ei spre curtea de mai. Locul era mai fascinant decât orice poveste auzită; iar mirosul prevestirii întâmplărilor fantastice era mai tactil decât macrameele îngălbenite de vreme, întinse pe mesele de lemn masiv de nuc.

Draperiile erau lăsate jos. Într-adevăr, dimineaţa a venit mai repede în curtea de mai. Acolo, zilele erau perfect egale, iar timpul nu trecea. Era vara. Păsările cântau. Încet, dar sigur precum o cusătură surfilată. Curtea mea încă era scăldată în tăcere, şi miror de cărbuni umezi o învăluiau. Pământul ravăn şi trist mă privea de jos în sus, prin ochii ferestrelor. Ar fi vrut, parcă, să zboare; dar îi era teamă că dacă va zbura, se va transforma în ciori. Luna, trezită de privirile pământului, a intrat tiptil în camera mea şi s-a cuibărit în patul meu mare – mult prea mare pentru mine. Era rece şi îi era frig. Nu m-a văzut.

-          Bună dimineaţa, i-am spus eu, trăgându-i puţin pătura de pe ochi.
-          A?
-          Nu te speria. Sunt Nuray.
-          Da? – îşi aruncă ea pătura până sub bărbie. Pentru tine am venit?
-          Cred că da. Ţi-e frig?
-          Da, acoperă-mă, te rog.

Am luat-o în braţe. Ea s-a lungit puţin, devenind un ovoid, pentru a se lipi de braţele mele calde şi aproape îmbătrânite fără copii.

-          Câţi ani ai? – m-a întrebat luna, fără să deschidă ochii.
-          Mulţi…
-          Câţi?
-          Treizeci.
-          Treizeci? Nu sunt mulţi. Mama are miliarde de ani, şi tot nu zice că are mulţi. Eu am numai două săptămâni. O să cresc şi eu. Dar tot vei rămâne mai mare ca mine. Mi-e atât de frig.
-          Hai, acoperă-te şi la spate. Şi pune şalul ăsta pe cap. Cum te cheamă?
-          Încă nu am nume. Asta mă face să mă simt mai mică decât sunt. Va trebui să îmi pui un nume.
-          Mâine. Acum dormi.
-          Peşte?
-          Mâine.

Cu luna mea mică odihnindu-se pe braţul meu stâng, îmi treceau prin minte nume de râuri; nume de flori, nume de astre, nume de sateliţi. Nume de oameni şi nume de sirene. Părea că nimic nu i se potriveşte micii mele capturi astrale.

Taz pregătea micul dejun. În grădina lui nu plouase în timpul nopţii, aşa că el nu se simtea obosit de apa care deschise pământul în faţă geamului meu. Mirosul rece al vremii care se arunca spre toamnă cu avântul unui pescăruş beat m-a adormit pentru a doua dimineaţă din dimineaţa aceea de sâmbătă. Grădina de mai era inima de foc a casei lui mari, care pentru prima oară primea o lună şi un anebun în ea.

Taz trăia undeva, într-o lume a lui. Îşi pregătea inima, zicea el. Probabil că el, nebunul de mai, era singurul care mai păstra puţină imaginaţie în buzunarul de la piept. De aceea, cu toate că era nebun, cei din birou îl priveau cu o reverenţă şi o milă împletite atât de strâns, încât nu ştiai unde începea una şi se termina cealaltă. Era nebună fascinaţia pe care o stârnea în jurul lui.

Era a doua săptămână de când Taz ştia că trebuie să aducă luna. Părea neliniştit azi. În prima pauză, m-a prins de mânecă şi nu s-a mai oprit decât când am ajuns în fumoar.

-          Am vorbit cu luna.
-          Ai vorbit cu luna? L-am întrebat cu ochii măriţi, vădit interesată de ceea ce zicea.
-          Da.
-          Şi…ce a zis luna?
-          Diseară o să îmi dea o piatră mare din ea. Ar fi putut să vină toată, dar ştii tu cum e, s-ar fi oprit fluxul, refluxul, ghicitorii ar fi rămas fără să aibă în ce să ghicească…În fine, e prea ocupată ca să vină toată.
-          Taz…cred că ai visat.
-          Nu am visat. Spune, e bine dacă vine o piatră mare?
-          Cât de mare?
-          O piatră mare şi rotundă, cât plasa asta. – şi a scos din rucsacul pe care îl purta tot timpul la el o plasă mare, neagră, cu diametrul de un metru şi mânere lungi.
-          Da, e bine…dar eşti sigur că vine?
-          Da. Totul e aranjat. Mâine e sâmbătă. Seara asta ajunge. A plecat deja de două săptămâni. Va fi obosită. Dar până luni dimineaţă, o voi îmbăia şi îi voi da de mâncare.
-          Ce mănâncă?
-          Peşti.
-          Peşti?
-          Peşti.
-          Ce fel de peşti.
-          De apă. Hah…ce fel de peşti, auzi la ea…
Fâstâcită de viteza pe care o avea în dialog şi siguranţa lui, am încercat:
-          Taz, tu glumeşti.
-          Nu.
-          Taz, luna e o planetă. O planetă e moartă, nu mănâncă.
-          Abia aştept să creşti.
-          Să cresc?
-          Da. Vorbeşti aiurea. Trebuie să plec, să nu o fac să mă aştepte la uşă.
-          Bine, i-am răspuns, având un zâmbet fin, ironic, plin de milă şi de teamă pe buze. Cum spui tu. – şi am început să păşesc înapoi spre birouri.
-          Nuray? – m-a prins Taz de mână.
-          Da.
-          Mi-ai promis.
-          Ţi-am promis. Da.
Vineri noapte m-a trezit la ora trei telefonul. Era Taz:
-          A ajuns! E aici!
-          Cine?
-          Luna! Vrea peşte! Vino s-o vezi!
-          Taz…e trei noaptea, am spus uitându-mă la ceasul de pe masă. Eu abia am ajuns acasă!
-          Unde ai fost?
-          Am fost cu Gabi la clubul biroului. Unde, apropo, tu nu eşti niciodată!
-          Lasă asta. Hai, vino la mine, să o vezi! E atât de scumpă…
-          Mâine, nu mă scoate acum din casă.
-          Mi-ai promis!
-          Of…bine…poate nu e o bucată de lună, Taz…că te omor!
Am ajuns în faţa uşii lui. Era o uşă banală, de lemn, care nu spunea multe. Se intra printr-un gard viu într-o curte mare, din care nu puteai vedea nimic din stradă, nici măcar vârfurile copacilor nu se vedeau. Era curios mirosul de vară care domnea în curtea casei lui. Deşi era noapte, o lumină seacă şi searbădă strâbătea pe orizontală curtea, iar sursa ei era necunoscută şi ărea tăcută şi pur şi simplu prezentă. Toată. Fără început, fără sfârşit, fără direcţie. O casă uitată între alte case, la periferia oraşului.
Taz era în uşă când am ajuns acolo. M-a prins de mână, mergând în vârfurile picioarelor:
-          Încet, că a adormit!
-          A adormit luna?
-          Da!, mi-a răspuns încântat de somnul lunii.
-          Taz…
-          Nu mai spune nimic! Ştiu că nu crezi. Dar o să vezi!
Curtea lui se desfăcea de-a lungul unei cărări şerpuite, între copaci înfloriţi. Priveam în jur şi realizam: de aici venea calmul lui. Poate şi nebunia, tot de aici. Daesigur, nebunia lui de mai…
-          A…, râse el. Da, acum vezi de ce sunt nebun de mai, nu?
-          Trebuie să recunosc că nu mă aşteptam să văd atâta vară în jur…adunată într-un singur loc…
-          …Şi mai ales la mine…nu-i aşa?
-          …Da…cred…
-          Shhhh…gata, intră cu atenţie…
Casa lui era mobilată în acelaşi stil discret precum curtea. Era o linişte deosebită care plutea continuu psre curte şi dinspre curte, în interior şi în exterior. M-a dus într-una din camerele care dădeau spre curtea dinspre stradă. Acolo, într-un colţ al camerei mari, era un coş de nuiele în care era un aluat alb, care părea să respire. Avea pielea pistruiată cu cercuri a căror contur era colorat cu un albastru deschis, abia simţit, în interior fiind de aceeaşi culoare cu fondul alb-gri-strâlucitor. Era uimitor cum suprafaţa pielii care părea de piatră era caldă la atingere şi avea textură de carne.
-          Doarme, mi-a repetat Taz.
-          E…deosebit de frumoasă…Chiar e luna?
-          Da, mi-a spus Taz, încântat.
-          De ce nu ai aşteptat până luni, să o aduci la birou? Aşa cum ai făcut cu Madagascarul.
-          Pentru că m-a minţit.
-          Cine?
-          Ea. A spus că dacă îi aduc Madagascarul, va sta în aceeaşi casă cu mine. Eu nu am vrut să mă iubească. Am vrut numai să stea cu mine. Nu îmi place să stau singur. Dar ceilalţi sunt nişte mormoloci gri, cărora nu le-ar păsa de grădina mea. Nu pot lăsa pe oricine aici. Am crezut că ea e altfel. Dar era la fel ca ei. Nu am vrut ca istoria să se poată repeta. De aceea, te-am chemat aici.
-          Chiar e lună? Bucată din lună?
-          Da. O poţi întreba de dimineaţă.
-          Vorbeşte?
-          Da. Ce crezi că am făcut cu ea de când a ajuns, până acum?
-          De asta e aşa obosită? Ai obosit-o tu?
-          Da.
-          Şi ce facem acum cu ea?
-          O…nu ştiu.
-          …cum nu ştii?
-          Nu ştiu. Tu ai vrut-o. E a ta. Poţi să o păstrezi sau să o pui înapoi pe cer. Dar dacă o pui înapoi, e tot a ta. Va trebui să ai grijă de ea de la distanţă. Îţi aparţine, aproape sau departe.
-          Şi când mor?
-          Tot a ta va fi.
-          Dar voi fi moartă.
-          Ea nu.
-          Taz, mă sperii, nu mai spune lucruri dintr-astea.
-          Ştiu. Dar tu ai vrut-o.
-          Da, sunt conştientă de asta…
-          Nuray? Când te muţi aici?
-          Bănuiesc că trebuie să o fac acum, nu?
-          Când vrei tu.
-          Da. Dar tu ai vrea chiar acum.
-          Când vrei tu.
-          E bine aici. Cerul îmi ajunge până la câlcâie şi norii mi s-au prins între degetele de la picioare, făcând inele de abur în jurul tălpilor. Iarba pare că a crescut mai sus de cer şi invadează paşii stelelor. Chiar stelele par mici înţepături ale firelor ascuţite de iarbă, care au reuşit să treacă prin pânza cerului.
-          Te aştept, oricând vei vrea tu să rămâi.
-          Rămân acum. Nu pot aduce nimic din lumea mea aici. În lumea ta, mă simt nemuritoare. Nu vreau să îmi amintească nimic de moarte. Hainele vechi, păturile…Toate mi-ar aminti că sunt undeva unde nu ar trebui să fiu.

Am pufăit scurt cu desconsiderare, văzând cât de uşor l-am dezarmat şi nu mai ştia ce să spună sau unde să se uite. M-am întors şi am plecat lăsându-l uimit. Deşi în picioare, rătăcea pe jos. Iar mie nu îmi plac oamenii care rătăcesc pe jos, indiferent ce le motivează rătăcirea.

Ştiam prea bine ce gândeşte. Şi poate chiar eram o cretină care se mândrea cu o răceală de piatră impenetrabilă. Uneori mă uitam înapoi, dar de fiecare dată când vreun firicel de sentiment putea să răsară, trăgeam aer în piept şi mă certam pe mine însămi.

-          Ce i-ai cerut? m-a întrebat curioasă Gabriela, care mă cunoştea de când eram mică. Lucra la biroul de lângă mine.

-          Luna. – am zâmbit mândră de cererea mea.

-          Au. Da, ar fi interesant să vedem cum aduce asta.

-          Da, sigur o s-o aducă, am privit-o ironic.

-          E…ştii cum e…nu e bine să provoci un nebun de mai.

-          „Nebun de mai”…

-          Da.

-          Nu îl ajută cu nimic nebunia. Cum să aduci luna? Nebun sau nu, e imposibil.

-          Madagascarul l-a adus odată. Până la uşa.

-          Pentru cine?

-          Nu o cunoşti. A lucrat aici mult înaintea ta.

-          Măi, cum să aducă Madagascarul?

-          L-au amendat şi l-au trimis cu el înapoi în matcă. Nici Madagascarului nu i-a prins rău o plimbare. S-ar prea putea ca luna să îşi dorească şi ea o vacanţă.

-          Gabi…stai liniştită, nu aduce nimeni nici o lună.

-          Bine, bine…

Lucram într-un birou prăfuit, cu aproape trei sute de oameni necunoscuţi. O hală imensă, impersonală, în care nimic special nu se poate întâmpla. Cu toate astea, aşteptam să vină şi simţeam că se apropie un eveniment special. Îl doream şi mi se părea că sunt singura care vrea să se întâmpl ceva deosebit. În rest, lumea era mulţumită în ziua salariului pentru banii primiţi. Diferenţa dintre noi şi ocnaşii în cuştile cu sare erau hainele. Poate şi manierele, mai controlate în public. Nimic mai mult. Totuşi, ceea ce se ascundea în mine, ceea ce putea fi găsit în mine dacă cineva ar fi încercat să îmi zgârie puţin pielea aparent intactă şi indistructibilă, se pregătea pentru ceva dulce, special, nou.  Desigur, se pregătea pentru aşa ceva de cinci-şapte ani, şi nu se întâmplase niciodată nimic.

Nu ar fi fost minunat dacă de data asta, Taz mi-ar fi adus luna? Nici nu ar fi trebuit să fie chiar toată luna, chiar numai o parte din ea sau o piatră din ea. Ceea ce nici nu este chiar atât de greu de adus…E, dar oamenii sunt atât de lipsiţi de imagineţie, încât sigur nu voi primi nici o lună. Totuşi, sub aparenţele opace şi lipsa interacţiunii cu mormolocii de birouri, mă pot pregăti pentru ceva special, chiar daca se va întâmpla sau nu vreodată.

-          „Ce vreau?” – am repetat întrebarea lui sorbind din ţigara care se consumase fără să o fumez. Vreau luna.

-          Da, mi-a răspuns râzând, voi toate vreţi luna.

-          Nu, i-am atras atenţia serioasă, fixându-l cu privirea în timp ce trăgeam ultimul fum. Eu chiar vreau luna.

-          Atunci eşti o proastă, mi-a spus devenind brusc sec şi serios.

Am stins ţigara de fundul de sticlă a scrumierei care zăcea pe hol pentru oricine ar vrea să fumeze.

-          Prost eşti tu pentru că vei încerca.