StrongIndependentWoman's Weblog

Daca astazi, pentru ultima data m-ai ţine în braţe, altfel ţi-ar sta aripile? S-ar mai lipi ele de mine aşa cum s-au lipit până acum, sau le-ai ţine la centimetri depărtare – premoniţie a uitării şi îndepărtării? Fiecare lucru îşi are vremea lui. Vremea dragostei, însă, nu a fost niciodată până acum. Am creeat-o noi. Şi cât de rişti vom rămâne în seara în care îţi vei lua zborul, înger de tifon şi cioburi, topit în malaxor şi iubit de o inimă improbabilă, de carne. Să nu-mi mai laşi greierii la urechi, şi nu îmi mai fă cercei din bule de săpun umplute cu aer. Să nu îmi mai scuturi părul de iarbă sau pământ negru; dar să nu uiţi că te-ai născut din voinţa mea, şi eu ţi-am dat aripi. Ciudat – eu mie nu îmi pot da aripi. Dar ţie, ţie ţi-am dat nu una, ci patru aripi. Şi sunt bogate şi parfumate, aşa cum îţi sunt şi pielea gâtului şi tălpile şi nasul cel alb, sculptat de mine.

Dacă în seara asta, dincolo de o simplă masă, te-aş putea iubi şi te-aş putea cuprinde tot în mine, poate aş înţelege că acele ceruri care stau ascunse în mine sunt mai înalte şi mai preţioase decât par. Sunt mai vii şi mai adânci şi mai limpezi decât ştiu eu că sunt.

E adevărat, mâinile noastre se întâlnesc frenetic, iar aripile tale mă strâng de mijloc aproape de tine; atât de tare încât uneori abia mai pot respira. Dar cerurile mele încă nu sunt deschise toate şi chiar iubindu-te, mă aşez la umbra tufelor mari şi sălbatice de liliac.

Muşcă din mine; muşcă-mi mâinile, palmene, coatele, umerii, gândul. Poartă-mă pe aripi până la răsărit, acolo unde pământul – micul pământ – şi-a legat soarele de călcâi şi îl ţine rob dorinţelor lui de însorire şi apus.

Eu nu aş fi vrut să te ţin rob, aşa cum pământul a înrobit soarele; aş fi vrut doar să fi soarele meu. Un soare cald, cu braţele deschise; cu aripile deschise şi cu focul jucând pe faţă; cu umerii legaţi de mine şi cu ritmul respiraţiei armonizat cu al meu. Aş fi vrut să fi permanent şi nelipsit din lumea mea rece, pe care să o încălzeşti şi să o vezi ca fiind unică şi absolută.

Deşi eşti lângă mine, aşteptarea din inima mea e nesfârşită; încă e flămândă şi diabolică precum un drac tazmanian care vrea să foarfece între dinţi un biet înger firav, precum un fir de molie plăpândă, uitată între haine vechi şi demodate. Te consum şi te mănânc în fiecare zi cu inima, mai mult, şi nu mă pot sătura de tine. Mi-e gândul plin de sânge de înger, şi te iubesc şi te devorez cu o poftă nebună şi un urlet continuu răsărit din pieptul meu crud ca un pepene albastru. Gem şi mă sting mâncându-te, iar tu nici măcar nu mă vezi, în lumea ta de porţelan şi ceară.

Poate că acum, la această ultimă masă, gândurile mele sunt deja mult prea opace, iar tu nu mi le mai poţi auzi. Poate sunt prea umane, poate creştem. Şi în loc să ne asemănăm mai mult, eu devin tot mai grea şi tot mai lăsată spre pământ, iar tu tot mai uşor şi mai departe de lumea materială.

Ştiu: mâine dimineaţă, când mă voi trezi, totul va fi sfârşit. Totul va fi fost numai un vis al unei inimi ruginite care şi-a ţesut din fire de păianjen un pod către o lume care nu e a ei. Care a ajuns în lumea îngerilor urând pe această pânză şi a tras de picior primul înger a cărui colţ de aripă l-a atins. Păcat că mi-am zidit această pânză de paianjen pe nisipuri mişcătoare – acum tot ce mai pot face este să îmi iau pânza transparentă şi inutilă şi să mă îmbrac cu ea. Poate îmi voi putea ascunde corpul gol şi vânăt care a stat prea mult în lumea îngerilor care miros a levănţică şi lămâie şi frişcă şi rece.

Touşi, mă auzi….Mi-ai acoperit ochii cu o sărutare dulce, precum un ocean în timpul unei ploi liniştite de vară. Apoi mi-ai adăpat gura cu zâmbetul tău, privindu-mă de aproape şi sprijinindu-ţi nasul alb în nasul meu opac de carne.

Mă ţii atât de strâns aproape de tine, încât ştiu că mă voi pierde în beţia de pene, levănţică, zbor, frişcă…De data asta, mă voi pierde pentru totdeauna. Şi atunci când te vor topi, se va strica malaxorul de îngeri: ceilalţi îngeri vor da înnebuniţi din aripi, de bucuria vieţii; iar noi vom rămâne pentru totdeauna o masă rece de carne parfunată şi sângerândă, cu levănţică şi lămâie şi frişcă.

Mi-am pierdut cămaşa sub el. Uite-o, se vede de sub aripa lui stângă, şifonată şi prea mare pentru mine. Îmi place să port cămăşile lui – şi lui îi place să mă vadă îmbrăcată cu ele. Desigur, le port numai prin casă, pentru ca să nu dăm de bănuit celorlalţi îngeri.

E târziu şi el încă mă iubeşte, încă nu a uitat lângă cine doarme, încă îmi deschide o lume întreagă când îşi deschide aripile. S-ar putea să zbor în el. Cred că asta şi vrea – să învăţ să zbor, opacă, şi să zbor în el. Ştiu ce va face mâine: îmi va pregăti cafeaua şi cornul cu ciocolată de dimineaţă; şi nu îmi va ieşi din cap noaptea asta niciodată. Cred că a fost o noapte de mai, cu lună plină. O lună personală şi insistentă care ar putea să spargă cerul cu diametrul mare şi dens.

Nu mai ţin minte de ce m-am speriat la început de el, de ideea de a-l avea aici tot timpul şi de ideea de a nu mă mai lăsa niciodată singură. Dar ştiu că am ţinut la el de la bun început; chiar şi atunci când credeam că e o nebunie să îl văd şi să cred că există – până a început să îmi vorbească şi să crească spre mine. Dulce nebunie!

Aş putea să dansez cu el o veşnicie, şi să nu ne oprim niciodată! Desigur, eu nu am o veşnicie, dar el are o veşnicie. Oare de unde ştie când se termină o veşnicie? De unde ştie câte veşnicii a trăit, şi cum le numără? Oare îi pasă câte veşnicii trăieşte?

Nasul alb îi pare sculptat. De mine. De mine? Da, de mine. Se lasă frământat şi ia forma mâinilor mele de fiecare dată când îl ating. Dacă eu l-am creeat? Dacă îngerii se nasc pentru că noi îi dorim cu toată fiinţa noastră, şi apoi nu ne mai dezlipim de ei? Dacă dorinţa noastră de a avea îngeri e o comandă către un portar în halat albastru, spălăcit, care dă comenzi malaxorului care topeşte îngeri? Dacă noi le dăm viaţă şi îi facem să poată zbura? L-aş putea face mai vesel, mai trist…O, da, mai trişti se fac oamenii între ei, pe el nu îl voi face niciodată trist, pentru că nu vreau să îl văd umanizat sau dez-îngerizat. Are înăuntrul lui o lumină puternică, albă, strălucitoare, ca un neon nou. Nu vreau să îi dispară vreodată această lumină interioară. Poate nici nu ar trebui să îmi fie frică de asta – doar e înger, nu? Mă calmează cu acest alb cald şi dulce, precum laptele. Precum câmpurile de mentă şi ciocolată alb-amăruie.

Uneori, atunci când e liniştit, aripile îi par moi, de tifon. Şi mă pansează cu ele pe ceea ce uneori pare a fi o urmă, alteori sângerează. Ce aş face fără aripile lui care îmi vindecă nesomnul? Cum să îi spun să mă iubească până la sfârşit cu aripile lui de tifon şi sidef? Cântecul lui se naşte, de fapt, dintre aripi. Dintre pene, dintre îmbrăţişări. Desigur, mă va iubi toată viaţa cu aripile lui de tifon şi sidef.

Stau leşinată sub aripile lui. Nici nu cred că mai vreau să îmi iau cămaşa sau să plec de aici; nici măcar până la bucătărie – pentru ce aş căuta lapte şi ciocolată cu mentă sau levănţică? Îmi e cald aici; îmi e bine. Îmi e el. E răcoare în cameră, dar în braţele lui e atât de cald şi de…acasă. Şi cuvintele sunt întotdeauna în plus – asta îmi place la el. Nu trebuie să vorbesc, el înţelege ceea ce nu îi spun. Unde aş putea găsi un asemenea om? Un om care să înţeleagă şi care să nu aibă nimic altceva de făcut decât să fie cu mine. Asta să fie menirea lui…Nu, sigur nu există aşa ceva. Dar aripile îngerului meu par să fi îngheţat în zbor în dreptul meu, şi parcă nu mai ştiu să zboare departe de mine. Ador zborurile lungi şi monotone, în care îmi sărută gâtul în aer şi aripile lui mă ridică spre neştiut. Spre nevăzut înainte. Spre lumea lui de aripi şi pene şi zborului.

Îmi fulgeră zborurile noastre prin vene şi prin nas, şi tot ceea ce arde şi fumegă în mine mă leagă de el mai mult, mai absurd, mai conştient că eu sunt numai un vapor care va trece, un abur care mâine nu va mai fi.

…Numai de s-ar sparge odată zidurile astea de ponderabilitate şi de carne şi de trup şi de mine.

…Numai de m-aş sparge odată, într-un zbor, împrăştiindu-mă în el, zburând în el.

E uimitor că după atâtea zboruri realizez că tot nu ştiu să zbor fără el şi că spargerea mea în mii de cioburi e singurul zbor pe care îl voi cunoaşte cu-adevărat odată. Cu el sărutându-mi cioburile gâtului, în aer.

Sunt atât de îndrăgostită de geografia braţelor lui, sunt atât de obişnuită cu ea…Îmi place când îmi pierd nasul de la încheietura mâinii către cot, mirosind levănţica în care se scaldă. E atât de complex acest miros, precum mirosul unei fabuloase aventuri în căutarea unei comori urmând firul unui crcubeu. Şi la capătul curcueului mâinii, îi răsare dolina dintre clavicule, dealul umărului, şi evident, gâtul care întoarce spre mine zâmbind chipul alb şi obsesiv de prezent de când a venit. Aş putea oricând să mă obişuiesc cu ideea că sunt un simplu joc; nu mă pot obişnui cu ideea că mă poate iubi făptura asta care a închis în gheaţa unghiilor poate mii de ani. Ani-lumină, desigur.
Iarna asta, Crăciunul va mirosi a înger. Nici nu va mai fi nevoie să cumpăr brad, să îmi agăţ îngerii de plastic în el. Îngerii mici, care fac economie de zbor. Poate acasă la el, brazii se împodobesc cu oameni. Deşi suntem mult mai închişi decât ei, mult mai searbezi. Un înger poate bucura prin zbor, măcar. Noi furăm păsări şi le băgăm în cuşti. Le oprim zborul. Noi suntem tăietorii de zboruri.
Uneori, am senzaţia că uită că e înger. Ieri a venit lângă mine şi mi-a pus două aripi pe ochi:

-          Ghici cine-i? a întrebat, convins fiind că l-aş putea confunda cu vreo vecină său vreul coleg de facultate.

Am izbucnit în hohote de râs, iar el se uita nedumerit la mine, întrebând frenetic şi prostuţ de ce râd. Oare cine mai are aripi în lumea asta, pentru ca să îl pot confunda? Şi oricum, mirosul aripilor lui de frişcă şi lămâie nu poate fi confundat cu nici o altă pereche de aripi. L-am sărutat ştrengăreşte, iar el m-a privit cu ochii mari, pierduţi în râsul meu vesel ca o fântână proaspătă.

Cred că şi el s-a îmbătat puţin.

Mă bucur că nu îl vede nimeni în afară de mine. Nimeni între oameni. Iar ceilalţi îngeri, sunt prea plictisiţi şi prea intraţi în rutia celor opt ore de lucru pentru ca să ne poată vedea.

I-am pus un cercel în ureche. Aşa cum se puneau cercei în Evrezia înainte. El mi-a cerut. A spus că ăsta e semn că lucrează non-stop. Aşa se deosebesc îngerii între ei. El mie nu mi-a pus. Deşi mi-ar fi plăcut să avem cercei identici în urechi. A spus că îi plac mai mult urechile mele negăurite decât dacă ar vedea cercei în ele. Eu mă bucur că îi plac până şi urechile mele.

Seara asta, am plecat în primul zbor. E minunat. Superman îşi punea pe spate prietena. Eu pot să stau între aripi, dar el mă ia de mână şi îmi aşezază capul pe umărul lui. Îmi îmbrăţişează umerii…apoi, cu cealaltă mână bazinul…Oare mă va ţine aşa tot zborul? E minunat să ai aripi. E minunat să te îmbrăţişeze un înger, şi să zbori îmbrăţişăt. Chiar pe botul acesta de pământ înaintat negru în mare vrea să ne oprim…? I se desface părul…I s-a desfăcut, probabil, în zbor. Un blond care bate spre roşcat şi se pierde într-un castaniu domolit şi cald. E mai ondulat decât obişnuiam eu să desenez îngerii. E mai des şi mai lucios şi mai proaspăt. Mi-e teamă să îmi las faţa pe umărul lui; nu e cu mult mai înalt decât mine şi cred că mi s-ar potrivi bine chipul pe umărul lui drept. Se aşează turceşte; mă trage după el. Pot numai să îmi închid ochii şi să las ca revărsarea părului său peste gâtul meu să mă topească precum e topit un înger în malaxor. Fără drept de apel. E atât de stăpânit şi de iubitor; îmi mângăie părul. De ce mă ameţeşte şi mă îmbată în câmpul de levănţică a privirilor lui? Îmi sărută faţa centimentru cu centimetru de la ureche la buze şi înapoi. Şi fiecare sărutare e proaspătă şi albă şi curată. Un om nu ar putea niciodată să sărute atât de cald, încât să simţi în sărutare toată dragostea lui. Mă ţine atât de strâns aproape de el, încât ştiu că mă voi pierde în beţia de pene, levănţică, zbor, frişcă…Braţele i s-au transformat într-un inel prea strâmt pentru corpul meu. Pare că îmi scanează fiecare rid şi fiecare os în parte. Nu ştiam că îmbrăţişările pot fi atât de intense încât să simţi că eşti iubit…

Sunt iubită de un înger. Un înger care nu ştiu de unde a venit; unde se duce; cât timp e aici. Un înger a cărui origine nu o ştiu, a cărui naştere nu o pot afla. A cărui naştere nu vreau să o ştiu. Vreau numai să mă îmbăt de bucuria de a fi cu el.

Mă întreb dacă el mă iubeşte aşa cu îl iubesc eu. Sigur, cred că mă iubeşte. Altfel, nu m-ar trezi cu ceai de dimineaţă şi nu mi-ar face vara vânt cu aripile lui. Nu m-ar lăsa să îl împodobesc de Crăciun şi nu şi-ar fi cerut inelul în ureche. Poate chiar poţi avea ceva care să fie al tău, fără să se discute dacă îl meriţi sau nu. Dacă trebuia sau nu să fie al tău. Pur şi simplu, să fie al tău fără să îl fi cumpărat şi fără să vrea nimic înapoi. Decât să te pierzi în braţele lui aşa cum se pierde el într-ale tale. Să…să tac!…Cred că atâtea gânduri l-au înnebunit. Nici mâcat când mă iubeşte nu pot să tac din gânduri. Ăsta e, cu siguranţă, un defect profesional…Ce zâmbet îi răsare din nou pe chip. Zâmbetul acela de cunoaştere a gândurilor. De cunoaştere a mea în interior. Nu mă sperie faptul că nu ştiu când sau dacă se va termina. Pentru mine nu mai există mâine. Există Cherub. Şi existăm noi. Şi mâinele e tot azi, iar ieri se pierde în „mai devreme” sau „adineauri”. Sunt sufocată de pierderea noţiunii timpului, dar îmi iubesc îngerul de frişcă şi câmp.

Am adormit îmbrăţişată pe botul negru de pământ avansat în mare. Îl simt cald la spate şi aripile moi m-au înfăşurat de mult. Nu ştiu care aripă e sub mine şi care mă învăluie de deasupra, atât de compactă e îmbrăţişarea lui. De parcă ar şti că mie, spre deosebire de el, mi se scurg zilele şi nimeni nu poate opri scurgerea lor. Parcă ar vrea să îmi ţină zilele în mine, parcă încearcă să retricoteze cu aripile zilele care mi s-au deşirat din fularul pe care îl am de trăit…

-          Tu nu dormi niciodată?

Aş vrea să dorm. Dar uite, îmi săruţi din nou urechea şi involuntar chipul mi se întoarce spre tine. Cum aş putea să dorm într-o sărbătoare continuă de zboruri şi îmbrăţişări? Mi-ai făcut gândurile să alerge zălude spre muchiile minţii, să mi se spargă de interiorul craniului în încercarea de a ieşi afară spre lumea nevăzută. Toate astea tu mi le-ai făcut. Cum ai vrea să pot să dorm? Şi chiar în somn, nu mă pot dezlipi de aripile tale albe şi pline de pene moi. Le simt, le respir, le îmbrăţişez de parcă ar fi meritul meu că le ai. De ce mă fascinează atât de tare aripile? O fi şi ăsta un defect profesional. Sunt plină de defecte şi tu mă iubeşti ca un nebun care refuză să îşi părăsească obiectul obsesiei. Eu voi îmbătrâni, iar tu vei rămâne şi după mine. Nedrept sfârşit. Cântă-mi pentru ca să adorm. Cântă-mi un cântec pe care îl ştii numai tu…Probabil e mult prea obosit după atâta dragote şi zbor. Mai bine să mă ţină numai îmbrăţişată, şi să mă lase să adorm aşa, plonjând de pe un gând pe altul. E distractiv să ştiu că nu pot gândi nimic fără să îmi citească gândurile…Cred că îl înnebunesc. Va trebui să mut biblioteca aia. I s-a îngălbenit puţin aripa dreaptă acolo unde s-a lovit. Cât de rău îmi pare. Poate la vară, nici nu vom mai avea nevoie de casă. Vom putea să dormim pe câmp. Da, aş vrea să dormim pe câmp toată vara, aşa cum dormim acum pe cotul acesta de pământ. Mi-a prins glezna dreaptă cu aripa…Ce face? Uite-l cum se uită la mine…Mă întoarce iarăşi spre el şi îmi dă părul la o parte din ochi. Mă voi pierde din nou în îmbrăţişarea lui; simt că mă îmbrăţişează cu toţi norii, cu toate zborurile, cu toate aripile lui. Dulce nebunie, dulce…

Sunt îmbătată de aripile lui. Le privesc lungi şi îndrăgostite, răscolindu-mi cearceaful în somn. De data asta, el nu ştie că sunt trează şi îl privesc îmbătată de bucuria de a-l avea aici, cu mine. Sau poate ştie, dar se preface că doarme. Pentru ca să îl pot privi cât vreau. E minunat să ai un înger la picioare. La mâini. La pântec. La gât, la ochi, sub cap.
Ieri a umblat iarăşi cu papucii mei de baie. Îi are pe ai lui, dar îi plac ai mei, deşi îi sunt mici şi umblă pe vârfuri prin ei. Şi-o fi ţinând el cumva echilibrul cu vârfurile aripilor. Îi lasă întotdeauna neglijent la uşa băii, şi de acolo mai departe zboară. Ar trebui să îmi schimb casa. O casă mai mare ne-ar trebui, în care să poată zbura cu aripile deschise complet, fără să-i fie teamă că ar putea să îmi dărâme biblioteca.

Sunt atât de fermecată de aripile lui. Poate mai mult decât ar trebui să fiu. Pentru că eu nu am. Eu nu am aripi. Şi nici nu am şanse ca vreodată, din greşeală, să mă trezesc de dimineaţă cu aripi. E ceva ce el are, iar eu nu voi avea niciodată. „Wings envy”. Termenul ăsta oamenii încă nu îl ştiu.

Mă întreb cum simte cu aripile. Oare penele îi sunt vii, simte prin ele aşa cum simt eu prin degete, sau sunt doar nişte unghii care îl ajută să se agaţe de vânt? Uite, şi-a pus mâna dreaptă sub capul meu şi m-a acoperit cu mâna strângă. M-a învelit în aripi, şi mă ţine strâns lângă el. Mă iubeşte. Dacă aş putea să îl desenez odată în somn…Atât de liniştit, clipind parcă sub pleoape, atât de albastru. În ochii lui răsar toate câmpiile, şi văd nu numai un cer întins peste o câmpie lungă şi trasă către soare, ci pot chiar mirosi câmpul şi florile şi fânul şi insectele şi tot ce mişcă în câmpiile privirilor lui. S-ar putea să nu mă creadă nimeni, dar privirea unui înger are un miros puternic. Şi aripile….ah, aripile…nu mă pot sătura din a le mirosi şi mângăia şi a le mirosi din nou. Au un miros fin de aer răscolit şi frişcă. Sunt proaspete şi acolo unde nu mă ating, reci. Ca plapuma când o tragi prina dată pe tine. Rece, apoi din ce în ce mai caldă, până începi să te dezbraci. Şi-a deschis puţin ochii. Oare gândesc prea tare?…Sper că nu eu l-am trezit. Zâmbeşte. Mă pierde iarăşi pe câmpii. Mă tem să nu mă pierd cândva atât de departe, încât să nu mă mai pot întoarce, şi să rămân blocată în privirile lui. Ei, şi? Ce dacă aş rămâne acolo, în câmpul acela veşnic? Dacă s-ar uita cineva la el, ar vedea cu în ochi i se plimbă o fată. Şi ce-i cu asta? În ochii îngerilor nu se pot plimba fete? Zâmbeşte din nou. Închide ochii şi mirosul se dizolvă, topindu-se în mirosul de aripi de frişcă şi lămâie. Şi-a pus acum capul pe pieptul meu şi abia mă mai văd de sub aripile lui. Ce bine e aici. Nopţile aş vrea să nu se mai termine niciodată. Să le descarc de simbolistica lor urâtă şi neagră, pentru că eu am lumină în miez de noapte. Eu am un înger. Nu l-am întrebat despre malaxor. Şi nici nu o voi face. Nici despre plecarea lui, nici despre plecarea mea. În comparaţie cu o noapte în braţele unui înger, moartea şi naşterea par o simplă gară banală, cu bagaje făcute cu naivitate acasă şi lăsare pe peron, în maldăre mari şi nefolositoare. Dar până să plecăm, mai e mult.

Îi place atât de mult să mă miroasă. Poate şi eu am un miros al meu, aşa cum el îl are e al lui. Uneori am senzaţia că se duce în somn după linia claviculei în sus, până îmi atinge gâtul de carne cu nasul lui alb, incolor. Şi atunci pare că ameţeşte, şi pică înapoi pe umăr cu capul uşor, pufos, fin.

Mâna lui mi se odihneşte acum pe coapsă. Cât de lipsită de grijuri e, cât de fermă şi puternică, în acelaşi timp gentilă şi protectoare. Aşa mâini un bărbat nu ar putea niciodată să aibe.

Mi-e teamă să nu îl umanizez cu timpul. Nu pentru că ar fi divin, un înger de serie nu e o divinitate. Dar e mult mai liniştit şi mai preţios decât un om. Îmi e teamă să nu îmi împrumute umanitatea, teama de noapte, insomniile…Mi-e teamă să nu îi dau prea mult din mine şi să stric esenţa lui extra terestră de înger. Mi-ar părea rău ca albul orbajilor lui albi, imaculaţi, să prindă culoare. M-aş teme de acea culoare ca un nebun; cum se tem oamenii de noapte sau de furtună. Numai că teama mea de culoare nu s-ar termina precum o noapte sau o furtună, şi nici nu aş putea s-o lapăd precum lapădă un copil coşmarul la trezirea din somn – ca o haină soioasă, veche şi lălâie.
Mi-e teamă să nu îl convertesc într-un cuvântător când nu e nevoie. El nu vorbeşte des acum. Şi toată puterea care zace în el e controlată atât de bine şi de fără efort. E atât de puternic…Iar aripile, aripile au o anvergură de mai bine de doi metri. Aripile lui sunt uriaşe. Cred că sunt cele mai mari aripi pe care le-am văzut vreodată în viaţa mea. Dar dacă s-ar transforma în om…Chiar păstrându-şi aripile, ar rămâne fără puterea de zbor. Sau fără voinţa de zbor. Mă tem că zborul i-ar fi afectat primul. Şi zboară atât de bine. Parcă ar fi fost făcut în zbor.

Nici nu mi-aş dori să vorbească des. Îmi place tăcerea lui. Îi ador glasul, dar am senzaţia că îl dor cuvintele, atunci când le rosteşte. Probabil că ei nu sunt programaţi să vorbească. Desigur, asta trebuie să fie. Îngerii sunt progamaţi să păzească, nu să îngâne cuvinte. Ieri m-a auzit cântând. S-a pus pe jos, în faţa mea, cu aripile aruncate neglijent în spate şi cu mâinile sprijinite în genunchi. Mă privea aplecându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă, când ridicând uşor câteo aripă, de parcă ar fi fost strâbătută de vreun fior. Oare ei nu cântă deloc? M-a îmbrăţişat apoi şi m-a strâns lângă el, de parcă aş fi fost o mică bucată ruptă din el, pe care acum, după atâtea veşnicii, a regăsit-o. Toată lumea ştie că femeia nu e ruptă din înger, ci din om. Cu toate astea, şi eu am simţit că îi aparţin lui, că aparţin unei lumi care nu a fost niciodată umană. Dincolo de intensitatea sentimentului, acum mă distrează cretinitatea lui. Un sentiment ca un şarpe beat, ajuns în scorbura vecinului. Cum să am eu un asemenea sentiment? Eu nu aparţin unei alte lumi, eu aparţin exact acelei lumi murdare şi anoste care se află dincolo de uşa, de geamul meu. Dar dacă acest cretin sentiment de elaţie e dat de el…Atunci, chiar fals, îmi e cel mai dreag şi cel mai scump sentiment dintre toate. Mă îmbăt cu minciuna asta aşa cum ne îmbătăm amândoi, probabil, cu somul raţiunii. Ne-am adormit raţiunea şi îi bem somnul. Nu e minunat?

Zâmbetul, iar…la fel de cald şi de uniform…Şi curios de conştient pentru un zâmbet în somn…Ar trebui să îi pun un nume. Cum să îmi numesc îngerul? Nu aş vrea să îi dau un nume de obiect pe care îl posed. Nici nume de om. Îi trebuie un nume de înger. Un nume de înger…? Oare îngerii ce nume au? Cineva spunea „numirea unui înger înseamnă cererea forţelor angelice să ţi se reveleze”. Dar forţa angelică doarme în braţele mele, lipsită de grijur şi temeri. Iar eu nici nu vreau să ştiu mai multe despre ea decât ar vrea ea să îmi spună…Poate ar trebui să îl întreb ce nume are…Ce brusc a deschis ochii…Ce fix se uită la mine! De ce se uită la mine atât de fix şi de conştient şi de astâmpărat? Ce frumos îi miroase privirea…Ca un câmp ce a pleznit în maci de avâta viaţă şi a izbuncit în roşu, pierzându-se mai aproape de cer cu câţiva centimetrii. Ce privire roşu-iubitoare are…

-          Cherub.

Cherub…de la heruv, probabil…Un heruv are patru aripi…

Celelalte două arip se desprinseră mari şi brusc din spatele primelor aripi. Erau suprapuse, iar eu nu le vedeam. Fâlfâiau mai uşor decât cele mai mari în spatele cărora erau ascunse. Erau graţioase şi păreau nespus de nobile. Am tresărit speriată, pierdută în paleta de aripi deschise în jurul meu. Aproape cinci metri pătraţi de aripi…O nebunie de zbor!

Mi-a acoperit ochii cu o sărutare dulce, precum un ocean în timpul unei ploi liniştite de vară. Apoi mi-a adăpat gura cu zâmbetul lui, privindu-mă de aproape şi sprijinindu-şi nasul incolor în nasul meu de carne.

„Ai patru aripi! Tu ai patru aripi!!” Gândesc deja şi în somn…Un astfel de înger…sigur nu se poate obţine din seria de îngeri de malaxor…

Motto: Eu nu am ce să las sub pernele puilor de îngeri, dacă se nasc. Dar poate ar reuşi, totuşi, să mă iubească aşa opacă şi materială cum sunt.

Aş vrea să ştiu cum gândesc îngerii. Nu la modul poetic şi abstract, ci la modul real şi pragmatic. Oare sunt programaţi să ne iubească? Pot fi programaţi?

Mă întreb, atunci când un înger este trimis să aibă grijă de mine noaptea, i se spune: „Veghează asupra Moannei.”, iar el ştie că Moanna sunt eu? S-a întâmplat oare, vreodată, ca atunci când s-a spus asta, să vină trei îngeri la mine? Sau patru? Lăsând alte Moanna fără îngeri? Oare am fost eu lăsată fără înger vreoată, în timp ce altă Moanna se răsfăţa flirtând cu îngerul meu?

Ar fi confortabil să ştiu că îngerul meu e tot timpul unul şi acelaşi. Dar asta ar însemna să fie câţi oameni, atâţia îngeri. Iar oameni sunt din ce în ce mai mulţi. Oare au o fabrică de îngeri? Asta mi-ar plăcea să văd la „How it’s made”. Să văd cum îi ataşează aripile, de exemplu, sau ce fac dacă greşesc o serie de cinci mii de îngeri. Îi reciclează? Se pot recicla îngerii? Oare au un şablon, şi dacă zâmbetul îi este cu trei grade mai sus, îl topesc şi îl descompun într-un malaxor mare? Sau mic. Poate e mic malaxorul. Poate şi îngerii sunt mici. Poate sunt atât de mici încât chiar acum îmi stă unul pe unghia dreaptă, spijinindu-se cu mâinile în plasma rece de cristal. Ce ochelari ar trebui să port?…Oricum, vara trecută nu am fost la controlul oftalmologic anual, ar trebui să îmi prescrie ocelari prin care se pot vedea îngerii. Asta m-ar înnebuni de plăcere, şi nu ar trebui să mă mai convingă nimeni să îi port, i-aş purta de bună-voie. I-aş purta şi noaptea.

Ei…dacă sunt mici îngerii…chiar pot influenţa lucrurile?

Mă întreb dacă ne iubesc. Oare nu cumva sunt sătui de noi? Eu, dacă ar trebui să am grijă de un om nouăzecişişapte de ani, cred că nu l-aş mai iubi.

Poate nici nu există îngeri. Poate sunt pure invenţii care să ne justifice romanţele pierdute şi clişeele greşelilor istorice în care cărem mereu ca nişte bostani copţi, fără apărare.

Oare trăiesc în familii? Au copii, se iubesc şi se urăsc precum noi? Iar noi suntem numai norma lor de opt ore? Se duc la uzină atunci când ne păzesc? Treaba lor e să ne păzească sau sunt pur şi simplu nişte martori oculari imbatabili? Dacă sunt invizibili şi nici nu ne ciocnim de ei, nevăzându-i dar simţindu-i, poate sunt şi martori emoţionali. Martori afectivi. Martori afectivi? Nu, dacă ne-ar iubi atât de tare încât să fie afectivi, poate ne-ar lăsa o aripa dimineaţa pe pernă. Nici nu ar trebui să fie o aripă întreagă, ar putea să fie o pană. Sau o floare, nici măcar o pană. Şi nu o floare mare sau scumpă, ci orice floare găsită pe stradă, o floare de pe câmp. (Lasă-mi, te rog, cea mai mică floare din lume pe pernă…Nu trebuie nici măcar să fie colorată, poate fi alb-negră, dar las-o aici, să o văd.)

Înseamna că ar putea să fie martori ai afectului. Martori ai auzului? („Spune-i protejatului tău să vorbească mai tare, sunt martor că nu l-a auzit.”) Ai gustului, poate? („Ciocolata cu chilli nu i-a picat bine. Desigur, gustul intens a făcut-o să clipească des, dar în partea superioară a cerului gurii nu a simţit nimic. Pentru că iutele nu e sesizat cu cerul gurii. A fost uşor dezamăgită de gustul neobişnuit. Raportat, martorul gustului.”)

Ar fi fără precedent de comic să ajung să locuiesc cu o familie de îngeri. Poate aş descoperi cu uimire că seara, înainte de culcare, după spălatul dinţilor şi periatul aripilor, mama îşi sărută micul zburător, spunându-i o poveste cu un om. În mod sigur, acele poveşti ar fi cele mai frumoase, pentru că ar fi reale – dar micul zburător încă nu ar şti asta. Eu, desigur, aş şti. Poate chiar aş fi protagonista poveştii. (Sper numai că nu ar povesti boacăna de la cinci ani, aia cu pisica vecinei. Ar putea să povestească, de exemplu, cum am iubit….Deşi, dacă mă gândesc bine, nu prea am iubit. Poate acolo, în îndepărtata adolescenţă naivă, cine ştie? Eu nu am ţinut urma iubirilor, şi nici nu o voi face, şi-ar pierde din farmec. Nu, nu aş fi un subiect bun de poveste. Nici măcar de bârfă. Halal viaţă…) Ar fi interesant să văd cum îi spune puiului de înger „Noapte bună! Şi pune măseluţa sub pernă, să vină Omul Măseluţă să îl culeagă. Poate îţi lasă….” – oare ce i-ar putea lăsa? Ce ar putea un om să lase unui înger sub pernă, în schimbul unui dinte? În schimbul unui dinte de înger…Oricum, ar fi greu să găsească dintele, chiar fiind încredinţat că se alfă acolo, sub pernă. Invizibil şi fără să poată fi atins. Tare greu l-ar găsi. Chair dacă ar şti unde stă familia de îngeri. În plus, i-ar fi tare greu să vadă că a adormit îngerul-pui. Oare aş putea eu să culeg un astfel de dinte? Eu ce aş putea să îi las? Ce aş plăti eu pentru un dinte de înger…? Aş putea să îi las un dinte de-al meu. Deşi, dacă e mic şi mai e şi pui, tare l-ar incomoda. O frunză…n-are sens, le poate culege singur. La fel o albină lucrătoare sau o cireaşă roşie. Prea mari, prea grele, prea uzuale. Ce bine că nu sunt eu Omul Măseluţă! Chiar nu m-aş descurca deloc…

Dacă nu adorm, în mod sigur nu voi mai primi niciodată floarea aia…

Nu, cred că ar fi prea complicat să trăiască în familii. Sigur nu sunt aşa. Ar trebui să inventeze un sistem de educare a copiilor, creşe cu program extins – o creşă cu program extins pentru două veşnicii până creşte mare un înger, nu ar fi asta o minunăţie? Ca să nu mai vorbesc de salarii, pensii, mittinguri…ar fi o lume mult prea complexă. Şi efectele crizei financiare ar fi mult mai dramatice decât la noi…Ar însemna că mulţi ar trebui să rămână şomeri, aşa cum rămânem noi în ultimul timp. Păi dacă sunt îngerii şomeri, înseamnă că nu mai au locuri de muncă. Adică nu mai sunt oameni. Da, efectele crizei financiare angelice ar însemna moartea noastră. Ceea ce ar putea însemna salvarea omenirii de la preţurile mari ale terenurilor şi ale imobilelor. Dar chiar să moară oameni ca să îmi pot cumpăra o locuinţă? Nu…în mod definitiv, îngerii nu trăiesc în familii.

Înseamnă că sunt făcuţi. Făcuţi direct adulţi, având setul de date de care au nevoie implantat undeva, într-o aripă. Poate nu chiar în aripă, să nu îşi piardă în zbor cunoştinţa. Un înger care şi-ar pierde cunoştinţa ar trebui imediat trimis înapoi în malaxor şi topit. Altfel, ar hoinări aiurea şi cine ştie, poate chiar s-ar îndrăgosti de vreun om. Nu îmi pot închipui o îngeriţă îndrăgostită de un bărbat, numai un o femeie îndrăgostită de un înger. La fel, nu îmi pot închipui ca o îngeriţă să aibă grijă de mine. Numai un înger. Dacă s-ar întâmpla să cad, cum să mă ridice o femeie de jos? Asta s-ar putea numi, în termenii tehnici ai îngerilor, „defect profesional”. Adică, fiind femeie, nu mi-aş putea închipui o îngeriţă ci un înger doar. Poate ar avea dreptate îngerii să numească asta „defect profesional”. Cine ştie?…

Hm, mi-ar plăcea să se îndrăgostească nebuneşte de mine un înger; deşi asta ar însemna că ar muri. E, poate nu ar muri, ar fi doar topit şi returnat în matriţă. În mod sigur nu l-ar durea decât foarte acut şi scurt; ca un infarct. Eu aş putea accepta să-mi plătesc dragstea cu un infarct dacă aş iubi.

Cum ar putea să se manifeste defectele profesionale la îngeri?…Poate dacă aş vrea, de exemplu, să traversez strada, iar îngerul meu ar fi convins că traversând voi muri, ar ţine semaforul roşu. Şi nu m-ar mai lăsa să trec. Desigur, defectele lui profesionale ar fi cu-atât mai periculoare cu cât ar şti ce fac şi ce nu fac. Că nu traversez strada când semaforul e roşu, de exemplu. Ar trebui să trăiesc toată viaţa într-un pateu de blocuri unde nu există semafor. Ar fi groaznic. Probabil de aceea e topit repede un înger care prezintă defecte profesionale.

Un alt defect profesional ar putea fi, în cazul meu, insomnia. Noaptea se întâmplă cele mai neplăcute lucruri dacă ai insomnii. Unii chiar au tendinţe suicide mai accentuate noaptea decât ziua. Oare de ce are noaptea efectul ăsta asupra noastră? În fine…în cazul insomniilor, probabil că nici îngerul nu ar avea voie să doarmă. Ar trebui să stea treaz, nu cumva să încep să fug prin casă cu foarfecele în mână. E cumplit câte idei pot veni noaptea unui om care ziua e întreg la minte. De asta nu îmi plac insomniile. Nu îmi plac deloc. Fişa postului pentru îngerii care dau interviuri ca să ocupe postul de martor al Moannei, trebuie să fi avut o secţiune specială cu defecte profesionale. Aşa că îngerul ar fi trebuit să ştie la ce să se aştepte. Sper că am un înger cu experienţă. Da, asta înseamnă că nu e nou, tocmai scos din malaxor. Dar nu m-ar deranja să fie urât şi chel, numai să ştie ce să facă atunci când am insomnii. Nici nu ar putea să mă iubească aşa cum a iubit-o pe prima, dar cine are nevoie de dragoste din partea lui? E înger…e plătit să mă păzească, fie că îi place sau nu! Ar fi interesant să îl pot plăti chiar eu; atunci m-aş simţi cu-adevărat stăpână. Şi mai mult, dacă aş reuşi, aş lua mai mulţi îngeri, şi i-aş plăti inegal şi neraportat faţă de munca lor. Aşa, să vadă cine este şefa…Şi aş avea orar de audienţe, şi i-aş ţine la coadă, să aştepte, în timp ce îmi beau cafeaua. A câta cafea aş vrea eu!…Ce rea sunt, ce gânduri urâte am…nici măcar nu sunt şefă…e clar că nu sunt eu şefa lor. Nu sunt şefă nici peste oameni şi ieri m-a muşcat câinele peste care chiar mă credeam şefă şi chiar sunt…Ar trebui să îl programez la topit şi pe el, în malaxorul de îngeri. Dar nu cred că acceptă acolo câini. Păcat.

Poate mi-ar plăcea, totuşi, să mă iubească, dacă stăm atât de mult împreună. Aş vrea să cred că sunt mai mult decât meserie pentru el. Aşa cum e pentru mine opereta – mult mai mult decât o meserie. Eu iubesc opereta, îmi iubesc meseria, şi ea nici mă car nu e vie fără mine. Eu îi dau viaţă. Ar putea să mă iubească şi el pe mine. Eu măcar sunt vie. (Şi pot primi flori de la îngeri. Aştept una chiar acum, şi o aştept degeaba. L-o fi speriind albul pernei?)

Sau poate nu. Poate nici eu nu sunt vie decât atunci când îmi dă el viaţă. Poate sunt şi eu numai o partitură care se mişcă prin grija îngerului martor. Asta nu ar fi deloc măgulitor. M-ar nelinişti profund aşa ceva. Bine-înţeles, nu aş insista să mă iubească, şi nici nu aş depune cel mai mic efort pentru a-l face să se îndrăgostească de mine. Aş vrea să mă iubească natural, de la sine. Dar atât de pătimaş şi definitiv, încât să nu poată să mai plece de lângă mine. Cu toate astea, la cât sunt de rea, în mod sigur nu i-aş arăta tot ce aş simţi înapoi pentru el; l-aş lăsa să păstreze o anumită notă de precauţie şi de nesiguranţă. Nu mare; mică. Pentru ca să nu se simtă niciodată în măsură să ridice tonul la mine sau să se închidă după aripi, să nu mai pot ajunge la el. L-aş face să mi se simtă puţin inferior, atât cât să considere că este o onoare deosebită că eu, femeia muritoare, l-am acceptat pe el, îngerul de serie din malaxor. Şi poate tocmai asta mi l-ar face superior – dar el ar fi atât de îndrăgostit încât nu şi-ar da seama de jocurile mele umane şi meschine.

Pe cine păcălesc…? Nu ştiu să iubesc un înger. Nici nu ştiu să îi văd sau să-i recunosc. Nici dacă m-ar sufoca în somn cu aripile nu i-aş putea recunoaşte, atât de oarbă sunt. Or fi existând legi împotriva iubirii unui înger? Cred că le-a scăpat că putem iubi îngeri. Poate nu putem. Poate putem să iubim numai câini şi capre. Halal omenire…Nu m-ar putea nimeni aresta, deci, că am iubit un înger. Că m-a iubit un înger. Legi insuficiente şi inexacte. O lume în care să tot vrei să trăieşti…! Nu m-ar putea nimeni învinui de faptul că aştept o floare în noaptea asta de la un înger. – Oare dacă îl chem, vine? Poate e aici şi îmi aude gândurile. Cred că se tăvăleşte pe jos de râs dacă e aşa! E, dacă mi-ar putea citi gândurile, nu aş vrea să mă iubească. Adică nu aş vrea să îl iubesc eu înapoi, să mă iubească el mi-ar trezi sentimente ample de satisfacţie emotivă. Dar eu nu i-aş răspunde pentru că nu aş putea să îmi afişez falsa superioritate; şi să fiu sinceră în dragostea mea…nu, aşa ceva nimeni nu îşi doreşte. Cui îi poate fi de folos sinceritatea absolută? Sinceritatea aia chioară şi stupidă care te dezbracă de puterea de a lăsa false impresii, de eficienţa minciunii şi de binefăcătoarele efecte ale aparentei nepăsări? Asta e cea mai nefericită dintre toate sincerităţile, pentru că e sinceritate absolută. Spre deosebire de îngeri, noi avem nuanţe şi grade ale sincerităţii. Probabil ne invidiază cumplit.

Cine m-ar putea judeca pentru că mă gândesc la un înger personal, ieşit din malaxor în urmă cu vreo treizeci şi trei de ani, care să fie îndrăgostit până în vârful aripilor de mine şi să fie dispus să rişte o topire pentru a fi cu mine? Pe care, iubindu-l, să îl torturez cu fraze aruncate aparent fără noimă, dar care să îl facă să mă dorească mai mult şi să aibă senzaţia că niciodată nu m-a avut destul şi că nici nu mă va avea niciodată completă, goală? – Nu aş vrea să îl chinui, dar nu aş şti cum altfel să îl fac să mă vrea totdeauna. Mi-ar fi frică să nu îşi ia zborul într-o zi, plictisit de faptul că teritoriul îi este deja familiar şi nu îl mai poate surprinde nimic. Plictisul ar intervi, probabil, mult mai devreme în cazul îngerilor, dacă ne-ar citi gândurile.

Oricum, ar fi de prisos floarea. Eu nu aş putea niciodată să îi citesc gândurile, chiar dacă el ar putea să le citească pe ale mele. E drept, dacă aş putea citi gândurile îngerilor, i-ar fi imposibil să mă facă să cunosc sentimentul de încredere necondiţionată. Se spune că, în mare parte, dragostea despre asta e: despre încrederea necondiţionată în cele ce nu se văd…Nu, nu aş vrea să mă găsească, şi dacă m-ar iubi până la moarte. Topire, adică. Eu nu am ce să las sub pernele puilor de îngeri, dacă se nasc, şi nu pot să citesc gândurile lor, indiferent dacă se nasc sau se fac în serie. În plus, dacă se fac în serie, aşa cum susţin eu, cum l-aş putea deosebi de ceilalţi? Ar arăta toţi la fel…Or fi având nume sau numere? Probabil numere.

Da, asta e o lume în care să tot vrei să trăieşti…Mi-ar tăia mâna pentru o varză furată, dar pentru dragostea cu un înger, ar ridica dn umeri. Ar spune, probabil, că sunt nebună, şi şi-ar vedea fiecare de treabă în continuare, de parcă nu aş fi iubit niciodată un zburător.

Aş putea fi fericită…Dacă aş găsi un loc în care să pot fugi cu un înger programat la topire, care să nu îmi poată citi gândurile. Copii…nu am avea; dacă ei nu nasc, ci se fac în serie…Dar poate ar reuşi, totuşi, să mă iubească, aşa opacă şi materială cum sunt. Sigur, eu nu l-aş vedea, şi aş părea că vorbesc singură, dar ce mai contează? Totuşi, înainte de a găsi locul în care să putem fugi, ar trebui să găsesc îngerul ieşit de treizeci şi trei de ani din malaxor. Ani de-ai noştri. Ani umani. Ar fi mai mare cu exact nouă ani decât mine. Nouă ne-ar plăcea asta, în mod cert.

Aş putea să mă ridic acum din pat şi să deschid geamul larg, pentru ca în aerul rece să îi mângăi zborul şi să mă întind lângă el. Ar trebui să fiu atentă cu aripile. Poate şi le-ar ţine sub bluză, pentru ca să putem să jucăm cărţi fără să îmi intre puful în ochi. Sau poate şi le-ar putea strânge în aşa fel încât să nu îi fie frig în aerul rece al zilei. Desigur, acum e noapte, dar atunci ar fi zi. Ar putea fi şi noapte, oricum nu am mai dormi, sunt sigură. Eu nu dorm nici acuma. Dacă e real, nici el. Sunt convinsă că aş putea fi fericită. Şi că aş putea să mă obişnuiesc cu zborul. Ar putea să mă ia cu el în zbor de fiecare dată, şi dacă el ar trebui să mă păzească, nici nu ar fi suspect faptul că mă ţine de mână. Poate nici nu şi-ar da nimeni seama că e îndrăgostit. Poate nici nu ar trebui să fugim. Poate nici nu mi-ar mai fi frig noaptea. Poate nici nu aş mai avea insomnii. Poate mi-ar înverzi perna de câte flori mi-ar culege. Sau poate nici nu aş mai avea nevoie de pernă. Perna e, oricum, făcută din pene. Mi-aş putea întinde capul pe aripa lui; nici nu ar trebui să şi le strângă în somn. De fapt, trebuie să recunosc, mi-ar plăcea după o noapte de amor să mă îmbrace cu ele. Să-i simt penele moi şi albe între degetele de la picioare şi la subsioară. Nu m-ar deranja chiar atât de tare să mă trezesc noaptea cu vreo pană răzleaţă prinsă în păr, şi mi-ar face plăcere să trebuiască să mă obişnuiesc cu aripile lui.

Ar putea să îi amorţească aripile sub capul meu greu. Dar l-aş lăsa să le tragă, să se dezmorţeasă. L-aş lăsa şi să zboare prin casă dacă ar vrea. Da…ar fi o problemă cu bibelourile. Dar aş renunţa la ele într-o clipă, dacă ar vrea să rămână cu mine mereu. Deşi ar fi un înger mare, de serie, scos din malaxor.

Poate chiar am o floare în păr. Poate florile lor sunt transparente, precum măselele sau aripile. Poate aş putea, pentru prima dată în viaţă, să fiu complet sinceră şi să fiu fericită. Poate aş reuşi să adorm…şi poate m-aş trezi în braţele lui, fără să fie grăbit să plece la serviciu. Poate m-ar iubi şi aşa, cu gândurile mele urâte şi micile torturi pe care le-aş inventa pentru ca să nu îl las să uite cât de umană sunt…Poate nici câinele nu m-ar mai muşca…Poate aş simţi sub tălpi pene; cu-adevărat pene, nu pătură sau ce oi fi simţind acolo. Nici nu ştiu ce-am tras pe mine, atât mi s-a făcut de frig…Dacă el ar fi aici, mi-aş putea trage aripa lui până sub coate…

Cât frig a intrat în casă acum, de când am deschis geamul…Şi parcă îmi vine, ca niciodată, să adorm…

- Dormi liniştiă. Nu amorţesc. Totuşi, prin casă am să zbor…