StrongIndependentWoman's Weblog

Când am intrat în cabinet, stătea sprijinită de geam, desenând cu degetele pe geamurile reci, aburite. A desenat o floare de mac, şi un cal desprinzându-se din floare. O bufniţă plutea deasupra calului, iar floarea se ofilea de dorul bufniţei. Cu toate astea, floarea părea că îşi preferă ofilirea bufniţei.

-          Mi-a spus că vrea răspuns. Vrea răspuns. Ce răspuns vrea, când deja e întors de mult? Tăcerea vorbeşte – a lui mai mult decât a altcuiva. Tăcerea lui îmi spune atâtea poveşti – le-adun în mine, ca un râu; se varsă în delta uscată a inimii mele, şi n-o mai poate aduce la viaţă acum. Pentru cine-mi mai bate inima seara?
Tacerea lui îmi aprinde fiinţa şi în larg trimite barca arzând cu sufletu-mi pe ea! Dar lasă-mi barca să se ducă…Cum să răspund când s-a întors? Nici inima nu-mi vorbeşte; vorbeşte tăcerea – îmi spune mult mai mult decât altcineva…Altcineva îmi va spune poveşti, poveşti cu ape ce sunt sau nu sub cerul din care el mi-a adus poveşti. Rece e cât de departe va trebui să cad; aş vrea să nu mai vreau să vreau să vrea să fiu tare! Am nevoie de el pentru că nu mă mai vreau pe mine. Pentru că de mine îmi e plină inima, şi vreau să nu o mai cuosc! Şi chiar dacă nu îmi dă din el, vreau să mă golesc de mine; chiar dacă nu mă mai umplu niciodată, de mine să scap! Mi-e frică să fac ceea ce pot să fac, indiferent ce aş putea face! Mi-e frică de o putere necunoscută care zace în mine, de care el mi-a spus şi vroia să o gust, mi-e frică de tot ceea ce iubesc.

-          Aş vrea sa dorm pe oasele-uscatei văi, aici, unde apa nu mişcă tăcerea, şi cerul nu o deformează, unde împing cu palmele pământul, ca să simt că totusi, există! Aş vrea să dorm în vale, jos – voi deveni cândva un pod de trecere din vis spe apă, prin foc, spre neînţeles, atât de ud, şi-atât de rece, lipit întreg de trupul meu…scânteia lumii-ntregi e o părere, podul sunt eu. E trist să dormi în uscate văi, e trist… E tristă amintirea, şi-ndepărtată, şi-n etern. E trist că nu mai văd urcarea, nici coborârea jos în vale, şi privită de-aici, de-aproape e doar o uşă imensă închisă, departe e de cer; e doar o uşă închisă a unui vechi castel. Sub el nu văd pâraie, ci pietre văd, ce pier. Aş putea să mor aici, cât de grea sunt.

-          Cum ai intrat aici? – am întrebat-o uimit.

A sorbit ultima gură de cafea din ceaşcă. A stins mucul de ţigară. Şi-a desfăcut aripile, lăsându-mi aripile pătate de pistrui să atârne grele sub masă.

-          Spune-mi, Blodeuwedd… Cine bufniţa cui a fost, în cele din urmă?

-          Îmi amintesc cum l-am cunoscut. Era noapte, târziu. Stăteam în cafeneaua aceea, singura care are program până târziu în zona mea. Draperii de catifea, podea cu lac mâncat de la atâţia paşi; scârţâie. Nu e prea frecventată. Nu au pus jocuri de noroc, şi nu vin puşti. Nu vin adulţi să se cunoască. Merg adulţi să se înfunde într-un pahar de vin. Nu o frecventez nici eu. Dar începuse ploaia şi am intrat; ploua cu găleata. În ziua aia am plâns mult, dar nu se vedea, pentru că ploua şi eram udă pe faţă. Mi-am prins baza nasului, lângă ochi, cu mâna dreaptă; degetul mare îmi sprijinea nasul şi degetul aratător îl sprijinea în cealaltă parte. Îmi place să îmi las capul în punctele în care încep să mi se crape ochii de sub piele, lângă nas. Mă simt de parcă acolo aş începe eu, cu-adevărat. Ăla e locul în care vreau să mă întorc mereu.

-          Şi era acolo, cânta la pian – au un pian vechi, câteva clape îi lipsesc; dar pentru un bar în prag de faliment, nu există nimic mai potrivit, care să creeze atmosferă. I-am spus să îmi cânte o piesă – un cântec vechi, cunoscut. Mi l-a cântat, apoi altul şi altul. Nici nu am realizat când s-a închis barul; am rămas acolo până a trecut ploaia, şi el îmi tot cânta. Am plecat apoi. Nu mi-a spus nimic. Eu am uitat de el. Peste câteva zile, am găsit în căsuţa poştală un disc vechi, de vinil. Piesele care îmi plăceau mie, piesele pe care mi le-a cântat în seara aceea. Era o violetă presată, lipită de o bucată albă de hârtie. „Te aştept în fiecare seară, până te vei întoarce.” Aşa a scris. Şi am lăsat să mai treacă vreo trei zile. Am primit în a treia seară numai o hârtie albă, cu o mică violetă lipită de ea. Fără cuvine. Şi am mers. Am stat la acea masă acolo, unde am stat şi înainte. A pornit magnetofonul, şi a venit la masa mea. Au urmat cinci luni de întâlniri, nopţi, zile, dimineţi. Şi acum s-a terminat…dar cum s-a terminat? A venit luna mai. În luna mai, au pleznit salcâmii şi cireşii şi-au scos ghiarele spre cer, păreau că se caţărăspre soare, ameninţându-l cu o invazie de fructe nebune. Blestemată luna mai. I-am cerut atunci, ca dacă mă iubeşte, să îmi aducă un lucru imposibil de adus. Ceva ce nu doar că nu a fost adus nimănui înainte, ci să fie şi imposibil de adus. Să îmi aducă imposibilul. Şi mi l-a adus. M-am uitat în ochii delfinilor, şi am fost convinsă că dacă i-aş tine eu, s-ar transforma în paie. Nu ştiu de ce, nu mă întreba, nu mă întrerupe, nu mă opri, nu mă atinge. A, de această boală a plângerii pe care o am, ştia. A spus că nu îi pasă, că mă poate iubi aşa cum sunt eu – goală în interior şi fără umbre de salcâmi sau parfum de poveste. Mi-a strâns inima între palme până au crescut din ea aripi, pleznind de sub pielea subţire a inimii. Aşa cum au pleznit cireşii de sub coaja cireşilor fragezi. Spune şi tu…o lume pentru un delfin de paie…Ai fi dat-o? Tu eşti bărbat, gândeşti altfel. Spune, ai fi dat lumea de aici pentru o lume de paie?

-          Poate nu erau de paie, nu ştiu, dar eu aşa îi vedeam. Am auzit că a închis delfinii undeva într-o grădină din casa lui. Spune tu, cine a fost mai nebun dintre noi doi? Eu sau el? Adică…şi dacă sunt de paie…nu trebuie să le oferi şansa de a înota? O apă, o şansă de a dezerta, de a comunica, de a privi, de a atinge, de a respira? Nu e cruzime să îi inchizi în grădină? E…poate are apă acolo, nu ştiu. Dar eu îmi închipui cel mai dramatic scenariu, ca de obicei, acela în care nu e apă şi nici viaţa în grădina lui moartă. Nu ştiu dacă e moartă. Vreau eu să fie moartă, pentru ca să am o scuză că nu o vreau. Poate la fel de bine să fie vie. Adică, acum aş vrea-o, dar nu o mai pot avea. E clar. Nu răspunde la telefon, idiotul. Da, în ziua aceea în care era să inunde lumea, i-am spus că e mai nebun ca mine, şi că nu am ce face cu nebunia lui. Îmi e de prisos şi mă plictiseşte, mă şi enervează. Pentru că nu îmi mai pot ciuguli grăunţe de nebunie în bucăţi solide, ca hrana – atenţia trebuie să îmi fie împărţită între nebunia mea şi a lui. Iar pe mine mă exasperează concurenţele între nebunii. Nebunia mea e cea mai bună, cea mai caldă, cea mai cremoasa.

A tăcut două minute, de parcă ar fi avut dreptate de la sine înţeles, şi nu ar fi trebuit să aducă argumente în favoarea nobleţii nebuniei ei. Apoi, cu o voce stinsă, de fetiţă, a continuat.

-     Cred că mă ura pentru că nu ştiam tot, de exemplu, am recunoscut că nu ştiu când s-au inventat mâinile stângi. Sau somnul femeii pe mâna stângă. Cred că e o obsesie a societăţii, aşa cum sunt tocurile şi ţăcănitul lor. Şi i-am spus: vreau ca dincolo de mâna stângă şi de straturile multe de muşchi ce mă despart de inima ta să găsesc acea căldură care mă face să îmi pierd instinctul de a nu asculta decât de creier. Vreau să îmi pierd cunoştinţa, să îţi beau inima şi să mă pierd sub straturile ei calde de sânge şi vene verzi. Să mă înod cu ritmul ei – şi de ce nu, să dansez în ea un dans care să se prelingă pe inima ta cald şi dulce, precum o cremă de castane abia fierte. Crezi că am putea face asta? Crezi că ai putea să îmi devi aparatul care să mă ţină în viaţa, aşa cum m-aş lupta eu să ţin în viaţă o frunză de dafin pe care aş folosi-o în a-ţi umple mâncarea cu parfum? Sau e zadarnică visarea şi nu încape nici o umbră de greşeală între noi, greşeală de coordonare, în aşa fel încât să ajung cu urechea direct pe inima ta, nedespărţită de straturile de carne? – Asta e greşeala, asta e boala pe care mi-o doresc. Peste un an, să par crescută din tine, şi când îţi tai unghiile de la mâna stângă, să îmi tai mie degetele mâinii drepte.

-     Mi-e ruşine de feminitatea mea. Mi-e ruşine pentru că o înţelegi atât de greşit, ca o scuză pentru ca să îmi dai jos o cutie cu pantofi vechi, din raft, sau pentru ca să îmi deschizi sticele de suc chimical îmbuteliate sub presiune. Dacă nu ai realizat încă, ştiu să folosesc unelte: pantofii mi-i dau jos, cu sau fără tine. Cu sau fără tine, îmi pot deschide chimicalele. Nu pentru asta adorm negreşit şi neschimbat pa mâna ta stângă, aşa cum tradiţia ne obligă.

-          Nu ai să înţelegi niciodată, i-am spus atunci lui, în timp ce îmi asculta discursul ca un nătâng, fără să se gândească la dilema mâinilor stângi sau a nebuniilor, că am nevoie de tine pentru ca să zbor dincolo de ceea ce sunt eu, către ceea ce aş putea fi. Nu căre ceea ce aş putea fi singură, ci împreună cu tine. Dar ştii, bărbaţii nu înţeleg niciodată când le spui asta. Dau numai din mână şi spun: „E, da, femei! Toate le-ar vrea! Luna de pe cer să le-o dai, şi tot nu le e de-ajuns.” Şi sunt nişte proşti să gândească aşa. Pentru că dacă o femeie ar primi luna de pe cer, ăla chiar ar fi un argument suficient să poţi iubi necondiţionat un bărbat.

-          Încă îmi persistă în nări mirosul de paie. Încă nu am scăpat de el, şi încă mă urmăresc ochii ăia mici şi negrii ai delfinilor. Mi-ar fi plăcut să îi văd ieşind din apă toţi trei, împreună. Să îi văd sărind şi chiuind în limba lor. Dar…de paie? Ce să faci cu ei? Da, e adevărat, eu plâg mult şi râd uneori necontrolat, dar…eu nu confund paiele cu delfinii adevăraţi! El le dăduse şi nume. Chiar era nebun de legat omul ăla. Nici nu ştiu de ce îl lăsau să umble pe la noi prin birouri…

-          Nu am mai trecut de mult pe acolo.  Deja sigur au găsit pe altcineva în locul meu. Sigur nu se descurcă la fel de bine ca mine. Eu lucrez acum la fabrica de pălării şi costume. Pentru teatru, adică. Ştii că noi jucăm teatru, nu? Nici şedinţele acestea nu sunt şedinţe reale, sunt numai tare curioasă unde sunt ascunse camerele de filmat? Trebuie că sunt tare mici, pentru că nevăzându-le niciodată, uneoi chiar am senzaţia că îmi trăiesc viaţă. Da, da, ştiu că e stupid, nu râde. Cine pe pământul ăsta îşi poate trăi viaţă? Ne naştem pe scenă şi murim pe scenă. Dar acesta este cel mai nesemnificativ detaliu al pregătirii noastr profesionale. Ceea ce e interesant despre această fabrică de pălării a teatrului e faptul că ar putea produce suficiente pălării pentru întreaga omenire în câteva secunde. Nu glumesc, nu o pune pe seam nebuniei. Noi avem un depozit mare pe care l-am tot umplut cu pălării de-a lungul timpului.

-          Nu voi înţelege niciodată cum pot delfinii să sară în cercuri atât de sus, sincronizaţi şi fără părere de rău. Ar trebui să le pară rău pentru apa aceea pe care o tulbură – nu o tulbură destul furtunile şi ploile? Mai trebuie să o tulbure şi delfinii? Nu, în privinţa asta, ar trebui să le fie ruşine. De fapt, sunt ca nişte picături de apă nehotătâre, care urcă din pântecele apei spre cer, aşa cum picură apă din pântecele cerului către mare. Sau ocean. Apoi, fără să rostească nimic, se întorc în măruntaiele apei, de parcă nu le-ar fi priit soarele sau nu le plac oamenii. – Nu mă miră asta, nici mie nu îmi plac oamenii. – Dar nu îşi pot găsi şi ei odată locul? În apă sau pe cer… să se hotărască… De mii de ani tot încearcă, şi tot nimic. Ce aşteaptă? Să devină cerul de zahăr? Ei bine, atât timp cât trăiesc eu, nu am să las asta să se întâmple. Eu sunt împotriva cerului de zahăr. Niciodată, aşa ceva nu.

-          Odată, a venit la noi o femeie. Avea la ea o broşă frumoasă, sub formă de delfin. A vrut o pălărie pentru ea. I-am dat o pălărie mică, să nu pice delfinului de pe cap. A spus că sunt nebună. Oare? Dacă ea a cerut o pălărie care să se asorteze broşei, eu de unde să ştiu că vrea o pălărie care să i se asorteze ei? Era să fiu dacă afară din cauza ei. Oricum, era o broşă de paie. Urât lucrată, stângaci. La fel de urâtă ca femeia.

-          E bine că mai sunt şi oameni frumoşi în lumea asta. Aşa cum eşti tu, de exemplu. Am visat că eram într-o excursie. Împreună cu alte fete tinere ca mine. Ai ales trei dntre noi, şi ne-ai dus sus, în casa ta. Aveai aclo sus o cameră-terasă, care avea o mică piscină. M-ai luat prima, şi m-ai iubit până am explodat. Am explodat literalmente, ca un balon spart. Aveai geamuri cu obloane de lemn, în formă de ochi. Şi vedeam un teren cu relieful tare răvăşit de acolo. Nişte dealuri abrupte, aşa cum desenează copii, şi în faţa lor nişte dealuri crescute invers, cu vârful adânc împlântat în munte, în locul cărora erau lacuri acum. Dar apa era atât de curată, încăt nu vedeam fundul lacului de parcă l-aş fi putut atinge de pe mal. Mă întreb dacă în realitate iubeşti aşa cum iubeşti în vis. Probabil că nu. Probabil că mi-ar trebui un înger ca să fiu iubită aşa cum am eu nevoie. E dezolantă planeta asta teatrală, şi nu ştiu cum să fac să reuşesc să plec odată de pe ea. Voi nu înţelegeţi apa aia curata din lacuri şi sunteţi toţi nişte trişti. Există viaţă, există viaţă şi voi o trăiţi numai pentru ca să aveţi cum să vă justificaţi moartea. Nu le-ai mai chemat, în visul meu, pe celelalte două. Ai rămas cu mine. Mă duc să hrănesc amintirea delfinilor de paie. Astăzi le-am promis că le voi face pălării, numai să nu îmi mai tulbure cerul cu nehotărârea lor. Să rămână încuiaţi în apă. Ţi-e cumplit de teamă de ferigi.

-          Îţi spun, e groaznic! Traficul ăsta mă omoară! Pe zi ce trece tot mai mult zgomot, parcă încep să îmi circule maşini prin cap, pe creier, pe sub creier! Încep să le aud între dinţi. O să înnebunesc cu atât de mult zgomot. Şi copii – ai observat că nu mai ştiu să râdă? Înainte, stăteau afară până noaptea târziu, şi nu deranjau – râsul lor era atât de plăcut încât îmi e dor de râs sincer de copil…dacă ştiam că vor uita cum se râde, aş fi înregistrat râsul lor undeva, pe o bandă. Mai întâi au uitat cu e să se joace – s-au mutat în faţa unui ecran mut. Credeam că aşa va rămâne umanitatea, şi că ne vom creşte copiii la aparate. Dar nu, au simţit, totuşi, nevoia să iasă şi au ieşit din lumina de plastic. Dar acum nu mai ştiu să râdă. Acum aud numai grohăieli noaptea, mă sperie. Sunt mutanţi, nu mai sunt oameni; sunt groaznici.

-          Ai auzit despre stâncile alea noi de sare? Nu mă atinge!

Nu încercam să ating nimic.

-          Cică au găsit nişte statui de sare ascunse în piatră. Şi au scos sarea, şi piatra a rămas în negativ faţă de statui. Ah, sigur vor începe să exploateze acum piatra aia, or să toarne în ea ceară şi vor vinde statui de ceară. „Sine Cera et Libero friget Venus”, nu? Ce e mai valoros acolo? Sarea sau piatra? Sarea o vor da vacilor să o mănânce pe timp de iarnă. Boi mai sunt oamenii. Eu nu cred că piatra s-a format de la sine aşa, cred că mai degrabă a crescut în jurul sării. Şi atunci, nu e sarea mai importantă? Ce dacă e efemeră? Ea e tiparul. Ea a cristalizat aşa. O să preţuim mai mult piatra numai pentru că putem să o vedem? M-am săturat de atâta tăcere. De atâtea mistere şi ministere. Moartea omenirii!

Trăgea din fumul gros al ţigării de parcă atât ştia să mănânce. De parcă se alăpta din ţigară.

-          Mmm, ai să vezi. Într-o zi o să crape pământul de atâta răutate. Nu mă întrerupe, chiar dacă spun prostii. Lasă să crape. Şi-aşa e el sătul de noi şi noi sătui de el. Îţi imaginezi? Să trăim pe o planetă de sare? Fain ar fi. Ah, degeaba atâta efort, de a construi pe sare…Somaticul influenţează psihicul şi psihicul somaticul. Asta e. De 6 ani mă lupt cu barierele astea şi încerc să le mut milimetru cu milimetru, şi nici nu mai ţin minte cum e fără ele în jur. Mă suna şi mă ţinea ore întregi la telefon. Ce atitudine surprinsă a avut când a aflat că m-am dezlipit de pământ! Mi-a reproşat că am vorbit atât de mult la telefon, iar eu nu i-am spus nimic. Normal că nu i-am spus nimic. Eu nu vorbeam deloc, ascultam numai. Şi nu a înţeles că se zbătea într-o retorică pe care eu o ascultam din politeţe; încă mai numea asta „relaţie”, când nu mai valora nici cât o trestie de zahar mucegăită mizeria în care ne zbăteam. La naiba, mi s-au terminat şi ţigările. Mai stai? Merg jos să îmi cumpăr un pachet nou. O ladă ar trebui să-mi iau. Vin imediat. Dacă vrei, poţi să pleci, o să intru cu ochii închişi şi vorbesc cât îmi pică bine. Nici nu trebuie să mă asculţi, trebuie să vorbesc aici. Uite, îmi aşez aşa scaunul, cu spatele către tine, şi nici nu o să ştiu dacă vei fi aici sau nu. Nu o să mă întrorc. Ca să nu te ţin peste program.

S-a întors. A intrat cu ochii închişi şi s-a aşezat cu spatele către mine. Vorbea:

-          Uneori aş vrea să se despice pământul şi să înghită tot, să dispară de aici chiar şi oameni. Şi da, aici mă refer mai ales la cineva anume. Ştii tu. Vreau să nu mai fie, şi să dispară dintr-o dată şi trecutul meu şi viitorul ăsta chinuit. Să mi se şteargă istoria şi să nu mă mai cunoască nimeni. Să îmi pierd memoria. Şi să te cunosc şi să avem o aventură spumoasă. După care să îmi pierd memoria din nou. Aş vrea să îmi pierd memoria după fiecare relaţie, mai ales după relaţiile în care am crezut. Să mă simt de parcă am vomitat înapoi toţi oamenii pe care i-am mâncat cu inima. Aş vrea să am o inimă suferindă de indigestie, care să nu îngurgiteze pe nimeni cu adevărat.

-          Uneori, când te văd cum mă asculţi, mă gândesc că asta e tot ceea ce aş vrea de la o relaţie. Te vad ca pe un amant cu are mă întâlnesc pe furiş, căruia mă dau: ieftină, proaspătă, fără să îmi pese de el, fără să îi pese lui de mine. Mă dau fără să ştie cine sunt, mă dau pentru că îmi pot provoca plăcere dându-mă. Apoi mă îmbrac de parcă tocmai m-aş fi spălat pe dinţi, într-o dimineaţă care nu e a mea, pe care o trăiesc împrumutată de la nu ştiu ce zeitate antică. Visez că te trântesc de perete şi te dezbrac rupându-te. E absurd, sunt bolnavă. Trebuie să mă înţelegi. Visez că sunt cea mai frumoasă femeie şi că mă doreşti explodând de dorinţă. Da, sunt o bolnavă…Tu nu eşti amant, eşti un experimentagiu. Ce crezi că o să găseşti? Există vreun leac pentru dor? Tu eşti conştient şi înţelegi că asta cauţi, nu? Un leac pentru dorul meu de el.

-          Nu m-aş mira să îţi fie frică de ferigi. Să te temi groaznic de ele, de vârfurile lor încârligate care par mici viermi desfăcuţi spre cer pentru a-l mânca. Da, în mod cert te temi cumplit de ferigi şi îţi e groază de verde. Mi-aş dori să te văd mâncat de ferigile tale imaginare odată. Evident, numai imaginar. Mi-aş dori să te văd cum ai plânge de frica verdelui – atât de absurdului verde. Da, evident, ţi-aş spune să nu te temi, pentru că e verde, un biet verde mic şi rar, dar nu roşu. Ştiu că m-ai crede, aşa cum şi eu te cred pe tine. Ştii ce? Cred că aşa cum mie îmi place să mă auzi vorbind şi să vorbesc cu tine, îţi place şi ţie să mă auzi vorbind. Cred că eşti dependent să mă auzi. Cred că dincolo de tratamentul pe care spui tu că mi-l aplici, îţi place să mă auzi. Eşti curios. Şi nu ai ferigi în birou. Asta spune multe. În plus, cum ştiu că eşti încă aici? Să ştii că nu m-am uitat. Nu te-am văzut de când am intrat înapoi. Dar ştiu sigur că nu ai plecat. Nu ai plecat pentru că eu îţi trezesc mai multă curiozitate decât ea. Ştiu asta. O simt. Tu mă asculţi cu atât de mult interes cu cât nu ai ascultat nici o femeie până acum, şi nici nu vei asculta alta aşa. Pentru că eu îţi par obiect de studiu. Şi nu mă deranjează, eu nu vreau decât să fiu ascultată, fără să fiu întreruptă sau atinsă. Şi încet, o să începi să mă iubeşti fără să realizezi – pentru că o să începi să mă cunoşti, şi cunoaşterea naşte în oameni dragostea. Desigur, în lumea copiiilor nu, ei îşi inventează prieteni imaginari. Dar în lumea noastră, da, pentru că nu mai există imaginaţie şi dragoste întâi, apoi cunoaştere, ci cunoaştere şi apoi dragoste. Perversă mai e această lume a noastră! Iar noi, condamnaţii ei.

Degetele îi frământau continuu carcasa de plastic a telefonului. Părea că ar fi vrut să fie de plastelină şi să îl modeleze aşa cum ar fi vrut, până ar fi sunat cine trebuia să sune.

-          Mi-am închis ochii când eram acolo, în zgârie-nori. Îţi aminteşti? Ţi-am mai spus…Când eram la etajul şapte, înconjuraţi de sticlă. Ştii cum se vede lumea de la etajul şapte? Se vede de parcă e mică şi neînsemnată. De parcă ai putea să o vinzi şi să primeşti oameni pe ea. Sau bani. Dar de sus, oamenii se văd ca nişte bani, aşa că nu mai contează. Poţi să iei şi oamenii. Şi am crezut că totul e bine. Chiar am deschis rulourile când stătea cu capul pe pieptul meu, nu îmi era frică să las zgomotele oraşului înăuntru – atât de puternică era convingerea că totul va fi bine. Îmi e frică de zgomotele de oraş. Mai ales serile. Noaptea nu. Serile. Sunt cumplite. Parcă se apropie nişte delfini uriaşi care înghit tot pământul. Aşa văd eu seara. Şi mi se parecă toţi norii sunt delfini. Hah, odată am încercat să îmblănzesc unul. L-am priit fix mult timp şi am sperat să se întoarcă. Era să mă muşte. Apoi, a fugit. Un dezertor, asta a fost. Dar nu atunci, nu în seara aia am încercat să îl îmblânzesc. Altădată. Atunci nici măcar nu îmi era teamă că suntem aşezaţi prea aproape de uşi – tu ştii că uşile îmi provoacă mie o teamă deosebită. Atunci nu. Atunci eram bine. Mă târam înăuntru, în omul de lângă mine, şi credeam că o să pot face asta toată viaţa. Să mă târăsc şi să mă camuflez acolo, înăuntru. Nu de teamă să nu mă vâneze, ci de bine ce îmi era. Dar iaca, m-a vânat. Şi eu nu am ştiut că asta face. Ah, trebuia să nu îmi dau jos masca atunci. Eram chiar după un bal mascat. Şi mi-am dat-o jos, şi am întrebat: „Ce vezi?” – şi cred că atunci a văzut că mă târam necamuflat înăuntru. Proastă idee, prost om! Şi credeam că ar vrea să fie în locul meu. Să fie eu. Şi am încercat eu să fiu celălalt. Şi uite, eu am găsit fericirea, ca să i-o pot da. Dar nici măcar nu a căutat fericirea mea! Puteam să mi-o ţin mie! Toată! Să nu îi dau nici un pic, un pic de tot măcar. Dar nu. Eu i-am dat-o toată, şi am aşteptat-o în schimb pe a mea. Crezi că am primit ceva? Nu! Şi era chiar acolo, pe raft. Era suficient să se uite în jur şi ar fi văzut-o imediat. Prost om. S-a dus dracului toată treaba, cu fericiri şi nefericiri şi absurdităţi. Ar putea să îngheţe marea de nepriviri către rafturi.

-          Lasă că e bine. Oricum nu ne iubeam. Ce mă interesează pe mine de toate nefericirile dobândite aşa? O viaţă am. O trăiesc. Şi asta e să o trăieşti, nu? Să ţi se consume visele, să ţi se termine. Şi-aşa visăm prea mult. Apropo, nu ţi-am spus ce a visat! O să îţi placă asta, ascultă cu atenţie. Am visat că înţeleg chineza. Pe bune, vorbeam şi scriam chineza mai bine decât ştii tu psihologia. Să nu mă atingi cât timp vorbesc, nici nu mă întrerupe. Ascultă. Deci, vorbeam chineza. Şi un chinez bătrân vroia să îmi dea ceai să beau. Închipuie-ţi. Şi nu l-am băut. Eu ştie ce drăcovenii bagă ăia prin ceai? Poate mi se face pielea de broască de la ceaiul lui. Ha! Şi nu am băut. M-a bucurat cumplit nefericirea lui. Aşa, parcă l-am făcut să trăiască în mizerie cu refuzul ceaiului. Trebuie să îţi spun – a fost mai bun gustul mizeriei lui decât ceaiul ăla de broaşte. Vezi câtă răutate e în mine. Sunt efectiv răutatea întruchipată. Şi dacă plâng, nu mă bagă nimeni în seamă. Ieri am plâns trei ore în baie, fără nimeni. Dar treceau pe acolo şi alţii, în afara băii. Am fost la baia publică. Şi plângeam de mama focului. Apoi a călcat strâmb femeia de serviciu. Şi am râs…am râs până m-a durut burta. Ustură tare lacrimile. A vărsat apa jegoasă pe jos, proasta! A trebuit să mai stea, să strângă.

-          Crezi că mă va mai căuta vreodată? Nu de alta, dar ultima oară i-am închis telefonul în nas. Spunea că ar fi bine să mergem la consiliere. Consiliere? Aşa ceva…niciodată. Cine să mă consilieze pe mine? Consilierea trebuie să se facă dacă nu merge bine relaţia, eu am ieşit din relaţia asta.

A tăcut jumătate de minut. Apoi a repetat de trei ori, ca o formulă magică: „Eu am ieşit din relaţia asta…” Apoi, brusc, a început să plângă. A plâns. Nu i-am atins umerii, deşi puteam să îmi ofer braţele. Dar nu vroia să fie în braţele nimănui, nici amical nici altfel.

-          Vreau înapoi. Vreau înapoi în relaţie. Sunt sub sevraj acum. Am dezvoltat o dependenţă de relaţia asta. Şi chiar dacă nu o mai pot avea cu nimeni, eu vreau în ea. Ce, o să te gândeşti tu, o să îmi cumpăr câte două bilete la film şi o să mă mut de pe un scaun pe altul în cinematograf? Ei bine, da. Şi avantajul mare pe care îl voi avea, va fi faptul că dacă nu văd de pe un scaun, o să văd de pe celălalt. Mă deprimă puternic şireturile. Pe tine nu? Ia, uite, şireturile astea maro, care par împletite, şi când le strângi, vezi numai că sunt nişte aţe umflate, prinse cu capsele astea oribile la capăt. Nu te stresează? Ah, şi scaieţii…sunt absolut oribili scaieţii. Mai ales la pantaloni, nu îi suport. Şi nici la pantofi. Ai avut vreodată pantofi cu scaieţi? Să mori, nu altceva. În fine. Ar trebui să facă ăştia pantofi cu fermoare. Nu numai cizme, şi sandale. E…ce vânzare ar avea atunci…Da, oamenii sunt lipsiţi de imaginaţie…

-          Ce să fac eu să ajung înapoi? Să sun în seara asta? Poate răspunde. Stai că sun acum. A…dar ai fi şi tu aici…Ai auzi…Nu, nu spune, am ghicit: poţi să ieşi afară, asta a vrut să spui, nu? Nu, lasă, nu e nevoie. Oricum, în faţa ta îmi golesc creierul ca şi cum mi-aş scutura părul de păduchi. Poate o să înceapă să te mănânce şi pe tine creierul de atâtea idei.

-          Nu răspunde. Unde o fi? La dracu’, acolo e. Împreună cu defuncta noastră relaţie. Cât e ceasul? A…e târziu. Scuze, cred că te-am ţinut peste program. Dar trebuia să îţi spun de întâmplarea de la etajul şapte. Adică nu ştiu dacă trebuia să îţi spun, trebuia să spun. Atâta doar. Nu ştiu cui. E bine că eşti aici. Să nu te muţi. Îmi place apartamentul ăsta. Îmi place şi ce vezi pe geam. Ce are vecinul ăla al tău? O oaie? Ce frumos! Şi eu vreau! Ah, dar…la mine la bloc, dacă aş vrea să ţin o oaie, m-ar da administratorul afară din casă. E un dobitoc. Bine, nu te mai reţin. Să nu uiţi să scoţi din priză călcătorul dacă pleci de acasă. E periculos.

M-am uitat pe geam după ce a închis uşa în urmă. Era deprimantă priveiştea. Un zid înalt şi gol, pe care strălucea un graffiti. În urmă cu un an, aici a avut loc un concurs de graffiti. Într-adevăr, era o oaie mare desenată, mâncând un morcov din mâna unui copil. Mă distra uneori. Sub geamul meu era desenat lupul. Umor de stradă. E bine că nu se vedea – altfel, ar fi plâns. Mult. Şi-aşa plângea mult fără să fie nevoie. Parcă ar fi avut boala plânsului.

-          Ştii ce am mai visat? – a intrat înapoi în cameră. Trebuia să fi plecat de mult, dar a stat dincolo, în zona de aşteptare. Nu ştiu exact ce a aşteptat.

-          Am visat că eram cu tine undeva, într-un lan de pepeni. Aiurea! Mâncam pepeni şi scuipam seminţe pe jos. Apoi…dar nu a fost vina mea, eu nu am făcut nimic. Pur şi simplu, tu m-ai împins pe spate şi m-ai lovit uşor. Apoi m-ai îmbrăţişat. Dar chiar nu a fost vina mea. A…ştiam că o să te uiţi aşa la mine, trebuia să nu îţi spun. Dar ai spus să îţi spun tot. Apoi m-ai rostogolit şi m-ai rotit prin iarba înaltă. Ai făcut ce ai vrut cu mine. Nu spune nimic. Nu mă atinge. Nu mi-aş dori asta, nu îmi închipui asta. Pur şi simplu, s-a întâmplat. Am visat. Atâta tot. Ce mă mănâncă gulerul bluzei. Ştiam că mă mănâncă, dar totuşi, o port. Şi încă, o port des. Aproape zilnic. Ştii de ce, nu? Da, am primit-o. Nu trebuie să îţi spun de la cine.

Delfinii de paie
- teaser -

-          S-a dus dracului. De data asta, chiar s-a dus dracului.

Părea copilul care înţelege ce vrei să îi spui mai bine dacă nu îi spui, decât dacă îi dai explicaţii suplimentare şi noţiuni inutile.

-          Închipuie-ţi: m-a privit în ochi, exact în retină, şi mi-a cerut să mă prefac că suntem amândoi perfecţi şi că nu s-a întâmplat până acum nimic. Că totul a decurs conform unui program pe care l-am avut amândoi în minte. Cu toate asea, noi nu ne-am programat nimic împreună. Eu nu ştiu dacă mi-am programat eu ceva, dar împreună, sigur nu. Ce? Proiecţii? Vise? Hah…Se duc toate dracului. Poţi să pui fericirea într-o sticlă? O poţi bea până la capăt? Atât de absurd. Tremur. Uită-te şi tu cum tremur. Nici nu am ştiut că suntem doi până nu am plecat şi am văzut cum se simte să nu mai fi doi. Nu am vrut decât să văd ce face, şi nici măcar asta nu mi-a putut arăta.

Chiar tremura. Vedeam că încearcă să se stăpânească şi nu are nici un control asupra mâinilor. Părea că şi-ar fi cerut singurătatea toată viaţa, fără să aibă conştienţa că face acest lucru. Şi acum, când singurătatea părea că îi îmbrăţişează fiinţa, o ura. Probabil pentru că singurătatea e ca o durere de măsea care, pe măsură ce doare mai tare, vrei să o chinui mai mult, până la durerea maximă pe care o poţi îndura, sperând că apoi te va părăsi brusc, fără explicaţii, sau că până la urmă o va durea şi pe ea sau se va plictisi.

De fiecare dată când avea ceva să îmi spună, mă căuta fie la birou, fie acasă. Mă căuta până mă găsea. Între noi se crease deja o legătură mai puternică decât în alte cazuri, fapt care mă îngrijora – pentru că orice lucru care are un început are obligatoriu şi un sfârşit.

***

“Delfinii de paie” nu e un soi de jurnal, incerc un experimet literar. Am citit vara asta o carte interesanta despre istoria psihanalizei, care punea un accent deosebit pe tangenta directa pe care Freud a avut-o cu diversi pacienti. Parerea mea e ca nu doar isteria incerca el sa o trateze, ci si bipolaritatea – despre care am aflat recent de la prietenul Wikipedia. Simptomele sunt clare, din punctul meu de vedere, in cazul Anna O.Incerc sa inteleg ce simte un asemenea om.