StrongIndependentWoman's Weblog

Timpul, acela care a trebuit să treacă, a trecut. Şi pământul se scălda în ploi şi se elibera spre seri calde apoi, într-un ciclu ce treptat devenea ritual. Ritualul naşterii, creşterii, osificării şi morţii.

Ignis ieşea rar din Grădină. Părea că aşteptă.

Împărăţia Rakei era acum asemenea ei. Bătrână, pustie şi nealinată. Ceea ce putea fi o dulce melodie şi o apăsare caldă a mâinii, era uscat şi părea să nu mai poată înverzi niciodată. Părea o viţă nobilă de struguri, desfrunzită şi suptă de iarnă.
În peisajul modern, de piatră artificială, turnată ca un ulei gros şi păcătos pe pământul ravăn, Raka nu se simţea protejată sau iubită. Se simţea înşelată de puterea de transformare a timpului şi înghiţită în hăul rece al modernităţii. Cu o istorie bogată şi lungă, care dacă ar fi fost crezută nu ar fi devenit prilej de bucurie ci însăşi osândirea ei. Pedeapsa ei. O purta în carne şi în suflet, iar inima nu i se putea dezlipi de bastardul ei copil, sigiliu al istoriei ce a fost, dar părea să nu fi fost niciodată.
Ambro o plânse. O plânse mult, mai ales după ce murise. E adevărat, pentru el ea era moartă de mult – nu fusese niciodată a lui.
Uneori, i se părea că îşi aminteşte dimineaţa în care a murit. Dar nu era sigur
dacă o vedea numai pe ea ieşind pe terasa largă din sala pocalelor, sau mai era cineva cu ea. Ignis părea să o fi luat chiar el de acolo, cald şi duios, aşa cum Raka nu fusese niciodată luată de mână. Aşa cum – dincolo de gheţurile ei regale, ar fi vrut să fie cuprinsă.
Poate că asta şi era Ignis – un înger care poate să ia viaţa. Care nu se ştie de unde vine. Sau poate însuşi el, Ignis, era viaţa? – Nu mai conta acum. Ambro stătea numai în sala pocalelor, lăsând ca timpul să treacă şi ca lucrurile să se întâmple. Fructul stătea pe masă, dincolo de ceea ce vedea Ambro. Şi pentru că aşa a lăsat el să se întâmple, fructul îl ademenea şi părea că îi vorbeşte.
-       Tu nu înţelegi? Sărută-mi mâna pe care numai tu ştii să mi-o găseşti. Tu eşti un rege – un rege misterios, care mă poate reda. Sunt închisă aici…
-       Să blestem eu vântul şi să întunec cerul? Să îngenunchiez şi să-ţi sărut mâna?-       Uită-te în jur… suntem numai noi doi aici… lasă să se întâmple asta… numai o dată; şi mă poţi avea, după ce mă eliberezi.
Zilnic, Ambro era mai bătrân şi mai îmbătat de mirosul fructului. Părea că îi urmăreşte cuvintele şi lasă să se nască în el un ecou abisal, care îi conducea gândurile acolo unde, duse de el, nu ar fi ajuns.
-       Numai noi doi, spui, huh? – zicea Ambro, de fiecare dată, ridicându-se de pe scaun şi plimbându-se prin sală. Apoi, fructul părea că nu îi mai vorbeşte, ci lasă să rodească în bietul om cuvintele lui.
Într-una din zile, fructul îi spuse:
-       Hai să cântăm.
-       Să cântăm?
-       Da. Lasă să se întâmple. Nu te gândi la asta. Lasă să se întâmple, pur şi simplu.
-       Şi dacă nu se va întâmpla?
-       Atunci nu va fi întâmplat. Tu, însă, lasă să se întâmple. Nu opri.
Şi fructul începu să cânte. Apoi se opri. Ambro îl asculta. Era un cântec vechi – iar Ambro nu îşi amintea de unde îl ştia, dar îl încercau stranii sentimente de uimire că a putut uita ceva ce ştia atât de bine. Sau poate nu ştia, poate i se părea că ştie. Dar nici nu îl interesa – el doar lăsa să se întâmple.
-       Eu cred că mă vei muşca în seara asta. Cât va dura?
-       Ce anume?
-       Muşcătura. Şi consumarea mea completă.
-       Nu ştiu. Ar trebui să mă trezesc, să mă opresc.
-       Totuşi, eu cred că mă vei muşca, la noapte, pe întuneric.
-       De ce crezi asta?
-       Te-am văzut.
-       Ce ai văzut?
-       Mă pândeai. Mă vei elibera.
-       Dar nu mă voi mai trezi niciodată dacă te eliberez.
-       Eu nu am spus asta.
-       Nici nu trebuie… nici nu trebuie, spuse Ambro, ieşind din cameră.
Fructul zâmbi. Pentru prima dată, Ambro îi văzut clar zâmbetul pe coaja subţire. Putea fi o femeie deosebit de frumoasă. Putea fi, la fel de bine, un demon. Sau amândouă. Dar cânta minunat.
Întunericul acelei nopţi a fost mai des decât întunericul nopţilor trecute. Uşa sălii pocalelor se deschise încet. Se apropie de fruct. Acesta se întinse spre buzele lui umede, lipindu-şi coapsele de ele, şoptind:
-       Îmi vei fi ochi.
-       Îţi voi da cuvinte şi gură şi te voi elibera.
-       Şi mă poţi consuma.
-       Dar apropie-te.
-       Cântă prin mine.
-       Arzi?
-       De nerăbdare.
-       Miroşi atât de…
-       Muşcă.
-       Şi e atât de întuneric…
-       Lasă să se întâmple…
-       Te aud cum respiri în părul meu… atât de…
-       Aprope?
-       De parcă aş sta pe malul unei ape mari…
-       Muşcă.
-       În genunchi… Mă subjugi…
Ambro atinse fructul cu buza de jos. Iar el, înnebunise.
-       Ia-mă! Nu ţi-e dor de ochii ei?
Ambro tresări. Depărtă fructul de la gură. O linie scurtă, orizontală, lucioasă, părea că a lipit fructul acolo unde îl atinse cu buza lui plină, rotundă, de jos.
-       De ochii cui? – întrebă acum Ambro, parcă trezit din somn.
-       De ochii ei, a Rakei.
-       Ar fi fost un timp în care aş fi capitulat, dar nu acum. Nu mi-e frică să înot – să respir încerc de atâta timp. Vreau să fii singur!
-       Nu! Ambro, ajută-mă şi te voi ajuta. Dă-mi băiatul, şi te voi lăsa să îmi iei locul – de aici îi poţi ajunge mama.
Ambro trânti pe jos fructul. Ridicând poala lungă a hainei, îşi înfipse călcâiul în fructul zemos, strivindu-l.
-       Nuuuuu!!!
-       Zadir, hoţ de vieţi şi istorii, scurte să îţi fie zilele!
Din fructul zdrobit de pardoseală, o zeamă neagră, fumegândă, întinse braţe după Ambro şi îi prinse piciorul.
-       Te duci cu mine!
Ambro ameţi. Mirosul puternic îl lăsă fără putere, iar Zadir îl trase după el într-o negură pe care Ambro nici nu o mai gusta – era fără simţăminte, mort şi tăiat din rădăcină. Ca un suflet care plânge trupul în care a stat prea mult, vagabondând printre mii de trupuri goale în care s-ar fi putut ascunde – dar iubindu-l pe unul:  acela, unicul.
-       Credeai că mă întorc singur?, îl întrebă Zadir.
-       Ştiam că nu te vei întoarce singur.
-       Credeai că nu pot?
-       Ştiam că poţi. Ţi-am îngăduit.
-       Dar îl am pe Ambro, ţi l-am luat, rânji Zadir. Măcar atâta am reuşit. Mi-ai luat-o pe ea, mi-ai luat fiul. Da, nu-i pot recupera. Dar îl am pe Ambro. Ei te vor urâ toată viaţa pentru că l-ai lăsat în mâinile mele.
-       Nu m-ai luat, vorbi Ambro din spatele lui Ignis. M-a smuls din mâna ta chiar atunci când tu credeai că sufletul meu e ascuns în talpa de care m-ai prins.
-       Nuuuu!!!, strigă Zadir. Ce ai făcut?!, urlă.
-       L-am luat, răspunse calm Ignis.
-       Nu poţi! Nu ai voie să intervi aşa! Nu…  Apoi, ridicându-şi brusc capul: Şi ea?! E şi ea aici?
-       Lasă femeia în pace. Îşi aşteaptă fiul.
-       … Aş vrea să vorbesc cu ea.
-       Nu.
Ignis se ridică în picioare.
-       Nu, repetă hotărât. Acum, e a mea. Du-te.
Tigrul alb, deosebit de frumos, fâlfâi aripile spre Zadir. Dintre aripile sale, chipul Rakei – tânăr şi frumos, îl privea acuzator pe Zadir.
-       Şi tu eşti rea! Şi tu eşti moartă! Şi tu m-ai vrut! Şi tu ai luat fructul! Te ştiu! Eu ştiu cine eşti!
Tigrul ce stătea la poarta Grădinei Începutului smulse capul lui Zadir şi, bătând din aripi cu putere îi aruncă trupul în hăul uitării.
-       Eu nu l-am vrut. L-am avut, dar m-a avut el, de fapt…, plecă Raka încet capul. Şi nu sunt rea. Şi nu sunt moartă. Iar fructul…
-       Fructul nu mai există. Nu mai există răutatea. Nu mai există Zadir. – O întrerupse Ignis, cauterizându-i trecutul.

(Cu dedicatie, pentru cititorul meu constant.)

- De data asta a reacţionat bine. I-am dat somnifere şi va fi bine, se va reface în timpul somnului. Boala, totuşi, i se agravează. În timp, i se va agrava tot mai tare. De unde spuneaţi că sunteţi?
- Suntem din totdeauna.
- Da, sigur, râse doctorul jovial. Ca noi toţi, de altfel. Cu tatăl nostru, maimuoiul privindu-ne din urmă, nu?
Zâmbi scurt. Apoi continuă.
- Bine, am să vă las pe dumneavoastră să completaţi formularele. Mă duc să văd ce face domana.
Axel rămase singur, împreună cu Tara. O asistentă mică şi ciufulită intră, parcă pe ascuns, în cabinet.
- Să o duceţi, le şopti ea din cadrul uşii, uitându-se mereu înapoi. Să o duceţi de aici.
- Cine sunteţi? Unde să o ducem?
- Departe. Lăsaţi-o să plece. Nu e bolnavă.
- Dar doctorul tocmai a spus că…
- Nu e bolnavă! Nu e! Poate fi singura legătură cu trecutul pe care o mai putem avea. Scoate-ţi-o de aici!
- Şi unde să o ducem?
- Va şti ea unde să meargă.
Închise uşa. Axel privi două secunde uşa năuc, apoi se întoarse spre Tara. Ea se uita prin catalogul de vitamine complexe lăsat pe masă de doctor. O mulţime de nutrienţi şi de suplimente alimentare.
- Ce-a fost asta?
- Ce anume?
- Asta.
- Nu ştiu la ce te referi.
- Tu n-ai auzit ce am vorbit?
- Ba da, spunea că a reacţionat bine la tratament azi. De ce?
- Nu asta, ce mi-a zis asistenta.
- Ce asistentă? Suntem numai noi doi aici.
- Tu nu ai văzut asistenta care a intrat aici?
- Cum „nu”?! Asta e bună! – se ridică Axel de pe scaun. Am vedenii?
Tara îl privea neînţelegând.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Ah, ce bine că aţi venit!, spuse Axel, văzând doctorul intrând în birou. Nu ştiu ce se întâmplă, cine a fost asistenta care a fost aici?
- Aici nu a fost nici o asistentă.
- Cum nu?
- Nu, biroul acesta e izolat, aici tratăm cazurile mai speciale. Sper că nu va fi nevoie să vă internăm şi pe dumneavoastră, râse la fel de jovial ca înainte.
Axel îl privi atent. Trăsăturile feţei lui îi păreau atât de cunoscute, familiare, de parcă ar fi mâncat din nou dintr-o mâncare pe care o ştia în copilărie, gătită de aceeaşi persoană care i-o făcea atunci.
- Când putem să o luăm acasă?, întrebă Tara, văzând că Axel a rămas pierdut. Îl prinse uşor de mână, ca să îl readucă în momentul prezent. Se ridică în picioare lângă el.
- Uh, respiră greu doctorul, despre asta nu ştiu ce să vă spun… Uitaţi – le întinse o foaie de hârtie. I-am lăsat o foaie de hârtie, i-am cerut să deseneze, şi ne-a desenat un pătrat. Când am întrebat-o ce reprezintă, ne-a spus asta: „Lutnemom e muca ,cipsed ăm ăs răvedA ed racăm uas ,ăuod nî cipsed ăm ăs ăţaiv nî ătad o aetup şa ăcad iş aetraom uc ăros if a rap ,pideO iul aros if a rap iŞ. ie aţnezerp nî iş tâc ie aţnese nî tâta ,ătispedep eiubert erac enuicilog o uc uaerv o ,iopanî niv iam ăs ătadoicin aetup iov un ăc uitş işed .eţerenit ed ărăf aeţenârtăb iş ăţaiv ed ărăf aetraom e ,ălaeşerg ălpmis o e un ,muca ae ăsnitnî e imî muc aşa ,ăc uitş işed. Cserod o iş ecer anâm o era. Enim erps anâm ednitnî iş ,sap nu al e aeretşaonuC.” Nu ştim ce înseamnă asta.
- Şi nici nu o să aflaţi niciodată. Ea are tainele ei, trăirile ei, răspunse Axel.
- Da, desigur, fiecare om are lumea lui. Unii au chiar prieteni imaginari, duşmani imaginari. Dar ea nu vorbeşte despre un om, ea vorbeşte despre cunoaştere de parcă această cunoaştere în sine e o fiinţă. Vedeţi, psihonogia abisală are multe răspunsuri, dar fiecare subiect în pare ridică noi întrebări. Cu aceste simptome, noi nu ne-am mai întâlnit. Căutăm răspunsurile.
- A, nu e nimic. Ea întotdeauna a vorbit aşa. Şi acum, şi atunci, zise Tara.
Tara se uită pe hârtie şi citi în gând: ”Cunoaşterea e la un pas, şi întinde mâna spre mine. Are o mână rece şi o doresc. Deşi ştiu că, aşa cum îmi e întinsă ea acum, nu e o simplă greşeală, e moartea fără de viaţă şi bătrâneţea fără de tinereţe. Deşi ştiu că nu voi putea niciodată să mai vin înapoi, o vreau cu o goliciune care trebuie pedepsită, atât în esenţa ei cât şi în prezenţa ei. Şi par a fi sora lui Oedip, par a fi soră cu moartea şi dacă aş putea o dată în viaţă să mă despic în două, sau măcar de Adevăr să mă despic, acum e momentul.”
- Atunci când?
- Atunci când eram noi mici, interveni Axel, readus la prezent.
- Dumneavoastră înţelegeţi ce scrie? – o întrebă doctorul pe Tara, văzând-o că urmăreşe cu ochii rândurile.
- Nu înţelege. Dacă dumneavoastră, doctor, nu înţelegeţi, cum să înţeleagă ea? – întrebă Axel. O s-o iau pe mama de aici, şi o să o duc acasă. Nu cred că e necesar să mai rămână aici.
- Dar ne-ar fi tare de folos, poate deschide noi căi. Acesta e un limbaj nou, probabil al noului om. Dacă o ţinem în evidenţă, putem să facem paralele între ea şi noi cazuri care mai apar.
- Nu cred că va fi necesar, răspunse Axel, ieşind pe uşă după Tara.
- Dar nu înţelegeţi! Poate fi vorba de o nouă treaptă în… – se ridică de pe scaun, incercând să îi oprească, dar uşa i se închise peste cuvinte – … evoluţia noastră, continuă ca pentru el.

- Biata mama, spuse Axel, uitându-se la ea.

Într-adevăr, regina era de nerecunoscut. Raka era căruntă acum, Lust rămasă în cealaltă lume. Odată cu moartea lor în lumea blestemată pentre căderea primilor regi, se născuseră în lumea nouă, aşa cum erau atunci când au murit acolo. Ambro îi aştepta de mult aici.
Trupul Lustei fu luat de Zadir. Acesta o îngropă ca un cameleon, schimbându-i culoarea. I-a dat culoarea pădurii şi a frunzelor; desigur, lui întotdeauna i-a lipsit până şi acea frumuseţe morbidă pe care, moartă, o emana Lust. Avea vânătăi pe mâini, unele vechi şi altele de la trista înmormântare. Dar de ce sufletul îi călătorise înapoi în lumea celor născuţi, după moartea în lumea celor nenăscuţi, nu se ştia. La fel, Axel, Tara. Nu îşi mai aminteau decât crâmpee şi secvenţe scurte din ceea ce se întâmplase acolo.
Raka cerea acum multă hârtie, creioanele părea că le mănâncă. În fosta sală a pocalelor, desena, scria, umplea tone de hârtii. Era, însă, în afara lungilor perioade când i se administrau de cadrele medicale sedative, lucidă şi prezentă. Cu voinţă. Deja ajunse la vârsta de o sută nouăzeci de ani. Lumea, desigur, era atât de schimbată pentru ea. Nimic nu mai era la fel. Pocalele de aur erau înlocuite – unele erau din tablă, altele din plastic. Florile erau de plastic. Ea era de plastic.

„Vreau să cunosc şi să văd, dar preţul care trebuie plătit pentru a ajunge aşa la cunoaşterea asta, nu îl mai am. L-am dat. Mi-am dat funcţiile inimii şi m-am înfrăţit deja. Regretul e numai o chestiune de timp, o chestiune de carne, şi e la fel de abstract precum punctele pe care încerc să mi le îndepărtez cu urlete, speriindu-le şi omorându-le. Şi se va spune că sunt o criminală şi că în lumea modernă în care am ajuns, nu reprezint arhetipul omului vechi. Şi că relativismul este la loc de cinste şi îmi poate înlocui pâniea şi cuvintele chiar. Şi eu chiar aş putea crede. Şi aş vrea să cred. Dacă nu aş fi pornit de mult pe drumul celeilalte cunoaşteri şi dacă nu ar fi fost mai caldă mâna lui.
Căldura înseamnă sânge. Sângele înseamnă apă. Apa înseamnă viaţă. Naşterea din apă şi din duh înseamnă o rupere faţă de un alter veritas.”

- Nu înţeleg ce vrea să spună, Axel aruncă hârtia. Poate era mai bine şi pentru ea, şi pentru noi să rămână în grija lor.
- Nu spune asta, Axel. Ea te-a iubit până la moarte, şi uite, o face şi după moarte. Am găsit în geanta ei un fruct ciudat. Nu ştiu de unde e. Miroase, stă acolo deja de douăzeci de ani. De când ne-am trezit târâţi în lumea asta îngrozitoare.
- Ce fruct, Tara? – întrebă Ambro, care veghea întotdeauna la capul ei. Arată-mi-l.
Tara scoase din geanta veche a Rakei un cartof roşu, cu noduli. Părea foarte vechi şi mirosea a dulce.
Ambro scoase dintr-un geamantan prăfuit de sub patul pop, de plastic, o carte groasă.
- Legenda Începutului?, întrebă mirată Tara.
- Da, ştiu că am mai văzut fruct ca acesta undeva. Şi nu aici. Dincolo.
- Doar nu crezi că… Nu, nu se poate să îl fi luat de dinclo, nu avea cum să îl aducă aici.
- Nu uita că lumea aceea a dispărut brusc, iar noi ne-am pomenit aici. „Târâţi”, aşa cum tu ai spus, o privi Ambro peste rama frumos finisată a ochelarilor de serie.
- Eu ştiu de unde e, privi Axel frunctul. Oh, nu, mamă…
- De unde e?
- Din grădină.
Ambro îl privi nemişcat, suspect.
- Grădina Începutului?
- Da. Caută acolo, la copacii interzişi.
- Nu… Biata femeie… „Nu există dragoste mai mare decât un om să îşi dea viaţa pentru prietenul lui.” Dar ea nu a putut să ţi-o dea – şi împreună cu ea împărăţia, aşa că ţi-a… luat-o.
- Cum?
- Da, ţi-a luat-o din Copacul Vieţii.
- De lângă Copacul Cameleonului?
- Despre ce vorbiţi? – interveni Tara. Ce se întâmplă? Nu înţeleg nimic.
- Asta e! Ăsta e motivul pentru care ea nu moare, şi nici noi nu am murit, în realitate. Ne-am atins de fruct. De asta Ignis ne-a exilat aici, izbucni Axel. Cum a putut să facă aşa ceva?!
- Axel, am făcut-o pentru tine. – Raka era în picioare, lângă ei. – Ambro a înţeles.
- Să-mi dai ce nu e al meu?! – strigă isteric Axel. Aşa cum eu ţi-am fost dat ţie, nefiind al tău – coborâ vocea, trecându-şi mâna prin părul de pe creştet, până pe ceafa capului.
- Ce s-a întâmplat cu Ignis? Abia a scapat lumea de blestemul Cameleonului, a intrat sub blestemul tău? Nu mai moare nimeni de-acum?, sări Tara.
- De aia Ignis nu ne mai caută…
- Nu am ştiut ce fac?
- Nu ai ştiut? Cum nu ai ştiut? Ce nu ai ştiut? Nu ai ştiut că întinzi mâna după fruct? Nu ai ştiut că l-ai băgat în geantă?!
- S-a întâmplat atât de repede… S-a făcut brusc întuneric… Dar nu, eu nu am vrut viaţa pentru mine, am vrut-o pentru tine. Nu am vrut să o am eu, am vrut să o ai tu, să fie a ta şi să te bucuri de ea. Vezi tu? Zadir şi-a vrut Grădina pentru el. Acum e mort. Eu am vrut-o, la fel, la început. Apoi tu, copilul meu, ai fost cel ce m-a făcut să vreau, peste viaţă fără de moarte pentru mine, viaţă fără de moarte pentru tine. Şi am întins mâna… Să-mi fie cu iertare…, izbucni Raka în plâns… Trebuia să nu mai urc înapoi în grădină după ce Zadir nu a mai fost, să nu mă mai întorc la voi… dar nu am ştiut… Nu am realizat că asta fac…
- Pentru ce necăjiţi femeia?
Cei doi tăcură. El se plimba prin marea sală, citind notiţele ei. Se uita le ei şi le vorbea în acelaşi timp.
- Nu numai moştenirea ancestrală, ci însăşi carnea voastră cere greşeala.
- Dar ea a avut de ales, Zadir nu a fost acolo să o înşele, de data asta e numai vina ei!
- Da. Şi regii au ales.
- Dar Zadir a fost acolo, la regi. Şi i-a înşelat.
- Şi dacă nu ar fi fost Zadir, ar fi făcut la fel. Tu scoţi din calcul failibilitatea umană.
- Nu cred în ea! Nu cred în failibilitate şi nici în intenţiile ei. Putea foarte bine să mănânce fructul! Să îl ia pentru ea şi acum să spună că e pentru mine.
- Te grăbeşti, îi spuse Ignis, privindu-l atât de intens, de parcă ar fi fost o depărtare de numai o palmă între ei.
- Nu. Eu m-am săturat. Ne-a băgat în beţia asta de viaţă care nu se mai termină, în blestemul de a trăi pentru totdeauna cu noi înşine. Asta nu pot ierta. Nu pot! – strigă Axel, luându-şi haina. Ieşi, trântind uşa. Tara fugi după el.
Raka plângea. Jos, la picioarele lui Ignis, umplându-l de lacrimi şi ştergându-i picioarele cu părul, jenată şi ruşinată de ea însăşi.
- Îmi pare rău, îmi pare atât de rău…
Ignis o ridică de pe jos. (A câta oară?)
- Nu te teme. Se va întoarce. Ia-o, îi spuse apoi lui Ambro. E în grija ta.
Apoi dispăru, aşa cum venea şi pleca el.
- Mi-a luat inima şi a dus-o cu el, bastardul meu copil… Ochii mi se vor stinge înainte să-l văd întorcându-se… Bastard copil al meu… somn şi risipă…

Ajuns în dreptul porţii, Ignis se lăsă jos şi îşi ancoră ochii în inima Rakei. Deşi era liberă să plece, nu mai vroia să se despartă de el. Nu îi provoca nici un instinct matern acest tigru care părea milenar. Nu o făcea să îl iubească, nu îi invoca prezenţa cu extenuare. El era aclo, ea îl vedea. Şi prin el vedea, în grădina cea veche, un scaun între mii de scaune. Şi, întorcându-şi capul spre ea, parcă era Lust cea care o privea din grădină. Avea pe cap o împletitură de frunze care încremenise în aur, în timp ce creştea parcă. Şi o haină albă îi acoperea umerii, iar pe haina albă avea pietre mici, de aur, şi pietre scumpe cusute atent. Raka se apropie de poartă. Tigrul-păzitor, de la poarta de ieşire, o privea cu reverenţă, sabia oprindu-i-se din zbuciumul alergării.
- Poţi intra, i-a spus Ignis.
Era fermecată de ceea ce vedea.
- Asta am căutat toată viaţa, i-a răspuns gâtuit femeia de la fântână. Şi deşi acum am găsit, pare că nu e a mea această grădină. Nu va fi niciodată a mea.
- Grădina Începutului nu e a ta.
- Atunci… du-mă. Lasă-mă să mor împreună cu Tara, împreună cu Axel. Să îl plâng pe Ambro şi să mă îngroape copiii bastardului meu copil.
- Te temi de Zadir încă.
- Da, mă tem de el. E mult mai puternic decât mine.
- Asta vrea el să crezi?
- Nu, chiar aşa e. Ne-a închis în temniţă – nimeni nu poate să închidă pe cineva mai tare decât el.
- Poate asta vrea el să crezi.
- Ignis… tu nu ştii, dar… are asupra mea puterea pe care o are orice…
- Nu eşti victimă, o întrerupse ferm Ignis, privind-o în ochi. Gândeşte-te: nu singură ai decis ceea ce s-a întâmplat? Nu singură ai venit într-o lume necunoscută, pentru ca să iei ceva ce nu era al tău? Nu răutatea inimii tale te-a adus aici, şi nu datorită ochilor tăi care vedeau strâmb ai luat-o pe poteci lipsite de indicatoare? Cine te-a adus aici? Cine ţi-a pus în inimă dorinţa de a cunoaşte ceea ce era ascuns de cunoaşterea voastră?
- Dar e în mine, tu nu înţelegi?! – îi rupse Raka frazele care păreau că i se împrăştie în vânt, şi mii de cuvinte păreau că îşi iau zborul din inima lui către ea. E în mine şi nu pot lupta cu mine însămi – lupta aceasta e o luptă pierdută din start. Cine se poate învinge pe el însuşi, în aşa fel încât să se golească complet? E imposibil! Mă iubesc, da, şi îmi vreau grădina pentru mine. Cum e greşit aşa ceva? Şi cum îmi poţi spune că sunt egoistă dacă mă iubesc pe ine însămi mai mult decât orice? CE să iubesc?! Când nimic din jur nu îmi lasă decât miros de moarte în gură?
- Poate gura ta mioase a moarte, spuse Tigrul. Se ridică şi, într-o fracţiune de timp nemăsurabilă, dispăru. Parcă îl smulseră aripile din pământ.

Lust era singură acum. Şi Raka se zbătea în ea.

Îmi miroase gura a mort… Pentru câ mănânc moarte – de când m-am născut îmi mănânc propria moarte, cu nesaţ, cu neastâmpăr, cu bucurie, cu scoatere din minţi. Cu poftă şi digestie.
Mi-am suflat câmpul de narcise într-un pământ sec, uscat, fără viaţă. Şi îmi însetează sufletul după el şi duhul îmi tânjeşte după apa aia pe care nu am băut-o niciodată, după apa promisă de El, după apa care mă va sătura. Şi a plecat fără să mi-o dea…

- Ignis! Ignis! Cerul şi pământul apei mele! Dă-mi apa ta să o beau!
Dintr-o dată, cuvintele rostite de el înainte să plece au înconjurat-o. Şi au cuprins-o de umeri şi literele – pe care le vedea clar acum, se transformau în picături mari de apă, iar gura ei era ca o găleată. Şi strângea în ea cuvinte, şi le bea.
Şi a băut. Şi a prins-o un junghi de moarte. Ignis a luat-o de mâini, iar ochii ei, fără cuvinte, s-au închis şi picioarele i-au slăbit din încheieturi şi în piept a lovit-o apa şi a frânt-o. S-a lăsat jos, iar Ignis i-a acoperit trupul încet, cu alte cuvinte, şi apa a stat pe ea ca o pungă mare, întinsă, transparentă.

A stat aşa, acoperită de apă, trei zile. Şi noaptea, acolo, la gura apei, îşi deschidea ochii prin apă. Şi vedea, ca prin vis, Tigrul mare, întins pe jos. Şi i se părea că e într-o peşteră şi că nu se va mai însenina niciodată. Şi pe Zadir îl vedea strigând şi prăpădindu-se. Şi părea atât de bucuros. Tigrul nu respira iar aripile lui calte şi puternice îi erau smulse, iar Zadir le arunca prin peştera umedă şi le călca în picioare. Din când în când, se apropia de ea, şi când o vedea, părea să îi spună cuvinte vrăjite, cuvinte care vroiau să o ridice din morţi – dar atunci apa i se lăsa mai greu pe umeri, şi cuvintele Tigrului o linişteau.
Era urât Cameleonul. Avea o limbă lungă, musculoasă, îmbrăcată în mocoasă şi încerca mereu să îi spargă punga de apă. Simţea că apa aceea a cuvintelor Tigrului treceau prin ea. Simţea că era pe punctul de a se naşte şi că, după câteva ore, se va naşte şi va ieşi din lichidul amniotic al cuvintelor.
Zadir credea că Tigrul e mort iar ea, înecată în apa care o hrănea şi îi potolea foamea şi setea, se întreba dacă nu cumva era adevărat faptul că era mort Tigrul. Zadir îi uscă aripile la soarele din afara peşterii şi, surprinzându-i privirea tristă, îi spuse Rakei.

- Da, da, e mort. E mort, Tigrul tău mort. Uite ce fac cu aripile lui! – Şi se întindea pe ele, şi le tăvălea, uscate, prin praf. Credeai că te va adăpa, mortul tigru! Şi el, în fruuseţea lui, nu îşi poate apăra nici propria viaţă! Halal viaţă, halal tigru! Vorbeşte! – a, am uitat, nu poţi să vorbeşti. Te-a înecat în apa lui. Nu te ai poţi mişca şi nu mai poţi ieşi. Asta înseamnă adevărata moarte, fetiţo. Să nu ştii ce înseamnă să vrei să ai ceva. Sa nu ştii ce înseamnă să poţi alege tu unde să mergi. Proastoooo!!!, râse cameleonul, luând chipul ei.

Lust închise brusc ochii. Lăsă încet apa să o inunde, prin nas, gură, unghii, mâini. Şi-a simţit pântecele plin de apă şi a adormit în lichidul amniotic al Tigrului.

***
Inima este conceptul operaţional faţă de care punctele inegal depărtate, din locul lor geometric, întind mâinile. Locul geometric al punctelor inegal depărtate e perfect controlabil de către inimă, care stabileşte distanţele, dansurile şi dinamica punctelor.
Dar nimeni nu ştie această definiţie pe care eu o atribui (cu eroism?) vieţii. Nu ştie pentru că nu vrea să audă şi pentru că, în fond, nu reprezintă nici un interes cunoaşterea şi operarea acestui principu.
Şi-atunci, dacă fondul este respins, cum aş putea eu motiva forma? Ar trebui ca forma să poarte în ea însăşi o motivaţie suficient de justificată, care să poată suprima întrebările. Dar dacă forma e o motivaţie în sine, nu voi uita eu însămi motivaţia de la care am pornit?

***

A treia zi, o lumină neaşteptată spărgea pelicula apei. Lust şi-a deschis ochii. Tigrul avea aripi noi şi era alb şi puternic, mai puternic decât înainte. Zadir tremura sub laba lui:
- Nu! Ce ai făcut?! Lasă-mă! Lasă-mă – un biet cameleon, ca mine, cum să poată să îţi rupă aripile? Nu am fost eu, jur că nu am fost eu! Şi nici nu ştiu cine a făcut-o, lasă-mă. (Apoi, zărind-o pe Lust:) Ea a făcut-o. Jur că ea a fost! Nu ea ţi-a cerut apă? Ea ţi-a rupt şi aripile! Nu eu am văzut-o? Întreab-o!
Lust îşi aminti – da, se văzuse pe ea însăşi jucând cu aripile murdare. Dar… nu era ea, era cameleonul purtând chipul ei. Nu, era imposibil să fi fost chiar ea!

- Ştiu ce s-a întâmplat, spuse Tigrul, ridicându-se în picioare. Am văzut tot.

Cu un răget, apoi, străpunse pântecele cameleonului cu laba stângă, rănindu-l de moarte. Acesta striga şi se văita pe jos, în timp ce sângele unsuros şi negru, ca păcura, umplea locul acela. Peştera de mult era trecută, iar Lust îşi amintea crâmpee din lupta dintre Zadir şi Ignis, îşi amintea moartea lui Ignis – tăcută, privitoare în ochi.

Tara privea tăcută întinderea cetăţii. Liniştea îi era cea mai dragă dintre toate cuvintele. Nu mai vorbise de când, în seara aceea… – i se părea ei însăşi că este prea tânără pentru o asemenea poveste.
- Dacă ţi-ai auzi vocea, în mod sigur ar fi mai frumos tot ceea ce e în jur, zise Zadir fără să trezească nici o reacţie din partea fetei care era orientată cu spatele spre el.
Zâmbi fără să se întoarcă, fără să răspundă, fără să îl audă, parcă.
- Tara, Tara… Oamenii stau unii cu alţii după o anumită vârstă pentru că e avantajos aşa. Cei căsătoriţi, care mai au şi copii, nu iubesc. Au familie şi atât. Eşti tu naivă…
Tara a tresărit uşor. Totuşi, tăcea.
- Hai… nu trebuie să te prefaci; eu ştiu că nu eşti mută.
- Nu de asta tac; pur şi simplu nu am nimic de spus. Tu nu ar trebui să fi undeva, departe, încercând un nou scenariu?
- Am îmbătrânit, Tara… Sunt bătrân şi uite-i, m-au lăsat şi singur…
- Aşa cum meriţi, javră, zâmbi ea.
Zadir o privi. El, da, era o javră. Dar ea – ea ar fi putut să fie încă iubită de oricine.
- Ce ar fi dacă te-ar căuta acum?
- Cine?, întrebă Tara lăsându-şi capul pe spate, privind cameleonul din lateral.
- Ei, „Cine?”… El…
- Egro? Ha, ha, ha… Eşti nebun…
- Dacă… ţi l-aş putea da?
- Tu? Eşti un împuţit. Cu tine, nu mai fac niciodată afaceri!
- O, Doamne! Am trişat şi eu o dată, la un joc de cărţi, şi sensibila doamnă nu mai face afaceri cu mine niciodată… Ce să spun… Fragilitatea ta mă copleşeşte şi mă înduioşează…
- Prost mai eşti, spuse Tara la fel de calmă.
- A ajuns înaintea ta, ce să îţi fac eu. Eu sunt de vină?
- A ajuns pe naiba! Ai dus-o tu acolo, jigodie, şi pe mine m-ai închis în temniţă. Cum puteam să ies de acolo, idiotule?
- Era un labirint, v-am pus pe amândouă acolo. Ea a ieşit prima şi a ajuns la el, şi tu ai rămas acolo.
- Ce tupeu ai! Dar nu eu te-am văzut făcându-ţi loc cu vrăjile tale deochiate între pietrele zidurilor şi scoţând-o afară? Ce era cu gărzile alea la uşă? Cu paznicii tăi cei înarmaţi şi cu gratiile groase cât mâna mea?
- Oricum, a murit.
- Cine?
- Sor-ta.
- Ce?!
- Da… păi… cât timp tu ai fost ocupată, călătorind în timp şi spaţiu cu noii tăi prieteni preţioşi, Raka şi Axel şi lupul chior, Işa a născut un copil lui Egro. Evident, el nu a vrut să renunţe la soţie şi copil, şi m-a rugat să îl ajut.
- Porcule! Mi-ai omorât sora! Ştiai că asta se va întâmpla, şi ai scos-o din temniţă, ca să o omori! – Tara sări în picioare, împingându-l cu pumnii mici.
- Dar Tara, dragă, trebuie să înţelegi: pentru mine, femeile nu contează, copiii nu contează, bărbaţii nu contează. Eu fac afaceri pentru avantajele – vizibile sau nu – care le succed.
- Deci e adevărat, ai omorât-o…
- Mmm… da, cred că eu am omorât-o. Zadir zâmbi grosolan, trăgând-o brusc de păr pe slaba şi tăcuta Tara lângă el, şoptindu-i în ureche: Uite ce e, târfă. O să mă ajuţi şi o să îmi redai ceea ce e al meu.
- Dă-mi drumul! Auuu! Boule, lasă-mă!
- Tu auzi ce îţi spun? O să îmi dai ceea ce am pierdut şi o să mă ajuţi, o împinse pe jos Zadir, smucind-o de parcă ar fi vrut să o dezrădăcineze. O să te măriţi cu fiul meu, cu Ridas, şi o să îmi dai înapoi sufletul lui pe care Ignis mi l-a luat.
- Axel e fiul tău?
- Ridas, proasto! Nu îi mai spune aşa!
- Şi de ce aş face asta, mă rog frumos? Mie ce îmi iasă?
- Hah…, pufni Zadir. Nu, tu nu ai înţeles. Îţi explic încă o dată. Eu fac afaceri în funcţie de ce îmi iasă mie, nu de ceea ce îţi iasă ţie sau altcuiva. Ai înţeles?
- Ei bine, eu nu o să te ajut.
- Tara! Vorbeşti! – pe terasă apăru Lust, îmbrăţisând fata de parcă ar fi fost copila ei. Zadir dispăru uluitor de rapid într-un nor mic de fum, care se stinse hoţeşte. Păpuşă, ţi-a venit darul vorbirii?
- Nu sunt mută. Pur şi simplu, nu am avut nimic de spus niciodată.
- Vai, şi eu care credeam că nu poţi să vorbeşti… Asta e o adevărată surpriză… Dar cu cine vorbeai? Nu văd pe nimeni aici, şi e târziu în noapte. Ar trebui să intri înăuntru. Hai, vino, e frig aici. – Lust o luă de după umeri şi o duse în camera ei.
Tarei îi plăcea camera ei. Nu avea mobilă şi dormea pe o saltea, pe jos. Era mai tăcută camera aşa, tăcută precum ea. Dulapurile mari şi grele de lemn aveau parcă viaţă în comparaţie cu Tara cea albă.
Lust o ajută să se întindă pe pat. Încă era slăbită după lunga perioadă de întemniţare.
- Lust?
- Da, Tara.
- Aş vrea să te întreb ceva. Spune-mi, ai iubit vreodată? – o privi Tara curioasă, ridicată pe un cot, acoperită cu pătura albă. Din uşă, Lust oftă lung şi spuse.
- E o poveste lungă, Tara. Poate mâine.
- Nu, spune-mi acum.
Lust o privi absentă o clipă. Apoi închise uşa în urma ei, şi se aşeză pe marginea patului fetei.
- Am iubit, fetiţo. Dar m-am iubit mai mult pe mine decât am iubit. Numele meu e, de fapt, Raka. Şi sufletul meu a fost închis în trupul fiicei mele de catre bătânul Ambro, vrăjitorul cel temut. Noi aparţinem unei lumi diferite. Unei lumi vii – acolo unde se duc toţi cei ce se nasc. Dar nu mai putem să ajungem acolo – eu, Ambro şi Axel.
- L-ai iubit pe tatăl lui Axel?
Uimită de întrebarea fetei, Lust întrebă:
- Ştii cine e tatăl lui?
- Am auzit câte ceva, răspunse Tara, lăsând ochii jos.
- Atunci ştii că nu am cum să îl iubesc. Nu, el nu e din lumea asta. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte. Trebuia să fiu a lui, dar mai mult decât l-am dorit pe el, mi-am dorit puterea şi gloria de a fi regină. Şi am vrut un imperiu puternic. E târziu, ar trebui să plec, se ridică regina.
- Te rog, stai, spune-mi…
- Zadir mi-a făcut un fiu din mizerie şi tot ce am va fi a acestui fiu care este mai curat acum decât însăşi iubirea mea. Iar eu, nemuritoare, mă voi stinge cândva în lumea celor nenăscuţi.
O clipă, tăcură amândouă, privind spre podeaua de lemn uscat. Şi tăcerea lor se lăsă mare, grea, ca un con de brad picând din vârful copacului spre cine ştie ce furnică trecând pe sub el.
- Nu m-ai întrebat cum am ajuns în temniţă, rupse Tara conul tăcerii.
- Nu, nu te-am întrebat.
- Am avut o soră geamănă. Ne-am luat la întrecere într-un labirint construit de Zadir. Şi preţul era tatăl unui mic băiat, soţul uneia din fetele lui Zadir. El a ajutat-o, însă, pe ea să câştige, apoi a omorât-o când ea a rămas grea. Acum, ea şi copilul ei sunt morţi. Zadir mi-a cerut, însă, să îl ajut. Să îi dau înapoi ceea ce a pierdut.
Lust se smuse de pe muchia patului, ruptă din tăcerea şi interesul cu care ascultase până atunci.
- Şi ce i-ai spus?!
- I-am spus că nu.
- Încă tot nu îl lasă în pace?!
- Despre ce vorbeşti?
- Despre Axel!
- De unde ştii că pe el îl vrea?, se ridică Tara în şezut.
- Zadir nu a pierdut decât două lucruri până acum: lupta cu Ignis şi pe Axel. Şi Axel e singura arma pe care o mai poate avea împotriva lui Ignis.
- Nu, nu îl voi ajuta. E prea plină lumea de el şi prea nu se mai termină odată întunericul din jurul lui. Strigă morţii din mormite şi pruncii, nenăscuţii, toţi cei pe care el i-a adunat aici, în abisul acesta de lume, în mintea lui bolnavă şi în sodomismele lui. Mi-e scârbă de traumele pe care le invocă şi de supa rece de dejnădejde pe care o linge şi o împarte în jurul lui, izbucni Tara, necontrolându-se. Dar mi-e frică! Mi-e atât de frică, Raka! Mi-e frică să mai stau singură şi să adorm; mă simt de parcă m-ar vâna într-una.
- Te vânează, sigur că te vânează. El ştie prea bine că timpul îi cere să vină spre tine.
- De ce? De ce spre mine?
- Pentru Axel.
- Pentru Axel poate să meargă spre orice altă fată – la fel ar fi situaţia.
- Hm… ar trebui să îl priveşti mai atentă când se uită la tine, fetiţo.

Următorii doi ani Zadir nu mai apăruse deloc. În schimb, Raka urca tot mai des la fântâna din afara cetăţii. Îi plăcea să stea pe piatra mare de la gura fântânii, să cânte şi să asculte răspunsul vântului îndepărtat care se apropia mereu. Părea că îi trece uneori prin corp, şi părea şi ea că trece odată cu el şi se pierde în ţesutul verde al frunzelor istovite de atâtea ierni şi veri.

- Aici eşti din nou, spuse Ambro, apropiindu-se de Raka. Frumoasa mea regină! – îi sărută mâna stângă, plecându-se pe genunchiul drept.
- Aici, bun şi credincios Ambro.
- Am venit să îmi iau rămas bun.
- Pleci?
- Da. Lumea celor vii mă cheamă înapoi. Acum ştiu că sunteţi bine – locul meu nu e aici. Nu mai pot sta. Mi-a trecut vremea. Iar tu, frumoasa mea regină, eşti la fel de tânără şi proaspătă ca întotdeauna. La fel de frumoasă.
- Eşti generos, vechi prieten. Curând mă voi apleca şi eu spre lumea celor vii. Şi de acolo, spre Hades.
- Să nu fi tristă. Eu voi continua să trăiesc, să rămân aici, chiar de voi pleca.
- Nu voi fi tristă. Voi aştepta să ne reîntâlnim.
- Atunci, nu te sărut de despărţire.

Ambro se ridică şi plecă înapoi spre cetate.

„Voi continua să te iubesc, regină. Până pământul se va opri din piruete. Până vor dispărea toate narcisele de pe câmpul pe care uneori te mai plimbi – până vei înţelege cât de mult te-am iubit şi nu te vei mai oglindi în viitorul incert, văzându-te ceea ce nu eşti şi iubindu-te prea mult. Până îţi voi putea eu însumi dărui iubirea pe care atât o cauţi, după care atât însetezi… Chiar dacă această viaţă nu îmi va fi de ajuns… Ai la dispoziţie toate vieţile mele, toate eternităţile mele. În seara asta îmi pari mai îndepărtată ca oricând. În seara asta, cred că şi îndepărtarea mă priveşte mai de-aproape decât mă priveşti tu, şi îi sunt mai drag decât îţi sunt ţie. Eşti singura care ştie întotdeauna să mă găsească: nu am scapat de gândurile tale şi de privirile tale.
Uneori mă întreb dacă nu privirile mele te-au modelat în a fi ceea ce eşti acum. Lasă-mă să-mi lipseşti! Lasă-mă să beau din otrava tăcerii tale şi lasă-mă să îmi iau zilele, înainte să mi le iei tu. Şi să nu mi le mai deschid niciodată.
Voi zbura pentru că va trebui să zbor. Va trebui să zbor pentru că nu mi-ai spus niciodată că ai fi lângă mine în îndepartarea de aici… Şi, într-un fel, cred că tu eşti cea care mă face să zbor… Nici nu cred că ai fost a mea vreodată… Cred doar că ai fi vrut să mă ştii acolo, pentru ca să ştii că poţi oricând să te reîntorci, şi de asta mi-ai spune orice: chiar şi că m-ai aştepta. Poate voi putea odată, cândva să spun: nu am fost niciodată. Şi poate că va fi şi adevărat.”

Se stinse. Raka era tot mai mult plecată la fântână, în culmea căldurii zilei, în culmea frigului nopţii. Ca un elefant care îşi alege locul morţii, migra în fiecare zi în afara cetăţii. Şi da, Ambro îi lipsea.

„Nu mă mai leagă nimic de câmpurile de flori; de galbenele narcise, de albele narcise. M-am sedus pe mine însămi – dar nu de mine eram îndrăgostită, ci de nebunia pe care o provocam în inima bietului vrăjitor. În gândurile lui. Ca o tornadă puternică şi disperat de curajoasă. Aşa cum am fost mereu, aşa cum încă sunt. Nu am să mă învăţ niciodată minte… Parcă nu m-ar mai lega nimic nici de viaţă. Parcă numai ciocănitori zboară prin pădurea minţii mele, şi parcă eu însămi aş fi o pasăre…
Suntem deznădăjduit de răi… Suntem îngheţaţi sub zăpada aceasta a propriilor noastre blesteme şi am început să iubim îngheţul iernilor noastre, care par să dureze întreaga viaţă.
Nu ne mai blastămă ceilalţi. Ne blestemam noi înşine. Şi chiar dacă ne-ar blestema ceilalţi, suntem atât de mâncaţi de răutate în interior, încât blestemele lor cele mai rele sunt binecuvântările noastre.
Ne blestemăm prin cuvintele pe care le folosim – care ne iasă din inimă, lăsând ferestre mari şi dureroase spre ceea ce suntem noi în interior. Se vede atâta gunoi, atâta duhoare şi trupuri de animale moarte în noi. Înainte, le omoram şi le luam blănurile, să ne încălzim. Şi ne blestema vraciul satului, să ne moară nevasta tânără. Acum, învăţăm de la animale cum să vânăm, cum să nu ne lăsăm vânaţi, şi implorăm duhurile lor abjecte să locuiască în noi. Şi indiferent cine moare…nu mai are decât valoarea unui şobolan.
Ne-am săturat de lumină. Căutăm întunericul cu preţul vieţii; şi dacă vedem cât de bună e lumina, vrem să ne chinuim cu întunericul, şi să il motivăm, şi să îl iubim. Lunecăm pe gheaţa subţire a nopţii atât de lungi în Pol…şi scriu degeaba aceste gânduri cu degetul în nisipul de la gulerul fântânii, pentru că nu le va citi nimeni. Vor călca peste ele, şi vor încerca să mă facă să dansez cu un şobolan mort la gât, purtând spiritul lui în mine.
Degeaba… e atat de mult ecou gol în acasta margine de pământ…chiar sunt la căpătul Pământului, goală, aruncată pe gheaţa rece. Şi doar genele îmi mai pică, îmbătranite de atâta răutate văzută, leneşe, pe umeri şi genunchi. Mi s-au lungit picioarele, şi sunt mai înaltă; iar braţele şi trunchiul mi s-au alungit, la fel, de când sunt aici. Am crescut pe gheaţa nenăscuţilor, cu picioarele abia atingând-o, şi rămânând subţire ca un fir de păr – pentru ca nu cumva să împrumut ceva din obiceiurile lor.
Aceasta nu e nobleţe. Aceasta nu e dragoste. Nu e cinste, onoare. Aceasta nu e bucurie. Ce am facut cu ele? Cine ne-a dăruit în schimb gunoaie, pentru care ne-am vândut sufletele? Ce vindem noi aici e numai durere, amărăciune, blestem. Cine a avut, oare, puterea, să ne dăruiască un blestem de gheaţă pe care noi să-l credem binecuvantare a soarelui? Oare nu cumpărătorul dă vânzătorului puterea? Vânzătorul nu aduce ceea ce ştie sigur că va putea fi vândut? Oare nu noi suntem vinovaţi pentru existenta nenăscuţilor?
Mi-e frig… şi sunt departe aici…departe de mine însămi, departe de cel pe care îl iubesc, departe de dragoste. Nu sunt într-un loc anume. Sunt doar…departe. Atât. Ăsta nu poate fi un loc. E o stare a minţii şi a gândului şi a sufletului…”

- S-a întors, copilul tău, nu e aşa?
- Cine e acolo?
- Nu te teme. Eu nu port săbii scoase din cingătoare – şi îmi era dor de tine.
- Cine eşti?
- Eu sunt.
- Tu? TU?! Cum m-ai găsit?
- Te ascunzi mereu în aceleaşi locuri. În aceleaşi gânduri.
- Pe cine să chem? Cetatea? Să vină toţi aici!
- Nu! Nu îi chema. Eu la tine am venit. Dă-mi să beau.
Femeia aplecă pe umăr vasul greu şi lăsă apa rece şi proaspătă să pice pe buzele lui, în gura lui. O bea cu nesaţ şi nu se mai sătura de ea.
- Îţi e sete. Vino. Am să îţi dau să bei dintr-o apă din care, dacă bei, nu îţi va mai fi niciodată sete, şi te vei sătura – i-a spus el.
- Stăpâne, o asemenea apă nu s-ar putea găsi decât într-o grădină, o singură grădină, una veche, în care am încercat de mult timp să ajung.
- Vino.
El o luă de mână. Putea să zboare mai uşor decât un gând. O duse în faţa Grădinii Începutului – şi în faţa ei, în timp ce se apropiau în zbor de Grădină, o nouă uşă – singura uşă de intrare, se forma. Era doar un toc de uşă din piatră masivă, netăiată cu metal, făcută dintr-o singură bucată de piatră. Era înaltă şi se vedea de departe. Pe ea era scris un nume, un singur nume încrustat în piatră.
- IGNIS!!! – strigă ea. Pe poartă scrie “Ignis!”
Tigrul zâmbi. Cu zece aripi, era deosebit de frumos – mult mai frumos decât tigrul care păzea uşa de ieşire.

***

Ambro, uitat în lumea celor ce nu au suflet, în lumea animalelor, purtându-şi blana murdară prin lumea nenăscuţilor, fără speraţă de a-şi mai vedea vreodată iubita regină, adormi; şi trecând prin moarte în somnul lui, ajunse înapoi în lumea celor vii. Goana între diferitele lumi, aşa cum şi le închipuiau sau şi le doreau ceilalţi, îl obosise. Păşea ca un lup bătrân, hămesit de doruri şi străpuns în inimă după fiecare nereuşită şi după fiecare vânătoare de vise întreruptă prea curând, fără vânat.
Sala pocalelor era la fel. Paharele şi reflecţia lui în ele, gândurile lui înodate ca nişte fâşii de scoarţă de copac şi hainele sale rupte, dar mai ales gândurile – toate păreau că s-au adunat în marea oală cu fierturi din mijlocul sălii. Aceeaşi linişte. Oamenii care se vedeau prin ferestrele întredeschise erau la fel azi – şi privindu-i, avea o senzaţie puternică de deja-vu care îi dădea o panică cu un gust fermentat de risipă şi non-sens a existenţei sale. Probabil asta a şi fost toată existenţa lui, un lup bătrân. Câtă risipă, pentru o femeie. Da, dar ce femeie! Cât de puternică şi de decisă… Oricum, o femeie. Raka.
Ambro se închise în sala potirelor. Simţea că aici, într-un mod straniu, moartea reală ar fi putut să vină mai repede. Simţea că aici, timpul trecea nedesluşit – şi oricum, nu dorea să în desluşească, pentru că timpul nu-i mai putea adue nimic nou; nici o speranţă, măcar.
Doar bătrâna sală, cu metalele prelucrate şi transformate în pahare, în linguri, în ore, în el – doar bătrâna sală îi mai amintea de un trecut şi de un viitor care ar fi putut să fie a lui. Doar aici mai avea identitate şi îşi mai putea auzi, uneori, dacă era atent, gândurile. Altundeva era plat – aici simţea.
Curăţa oglinzile. Ştergea praful de pe blat, de sub pahare. Spăla resturile de lapte de capră şi privea corpul uscat al ariciului din care băuse inima şi sufletul Rakei. Toate astea nu ar fi trecuit să fie aici. Dar erau. Poate nici el nu ar fi trebuit să fie aici. Dar era. Şi nu avea cale de întoarcere. Aici era întoarcerea, dincolo era ducerea.
- Ai dreptate. Nici tu nu ar trebui să te afli aici.
- Cine eşti tu?
Îl privi drept în ochi, oprindu-se cu pocalul în mână, apoi lăsându-l în jos, în timp ce îl privea, parcă neştiind unde îl pune dar nimerind, totuşi, poziţia exactă iniţială:
- Ştii bine cine sunt.
- Dar… Cum ai ajuns aici?
- Nu cred că aştepţi un răspuns real. E o retorică ce te poate scăpa din amorţire, aşa că îţi e permisă şi, în anumite situaţii chiar indicată. Te ajută să te regăseşti. E bine.
- Ce vrei de la mine? – Ambro era din ce în ce mai temător.
- Am venit să îţi spun că s-a terminat.
- Ce s-a terminat?
- Asta, îi răspunse, privind în jur, în sala imensă a pocalelor. Tu, fixându-l cu ochii. Ea, spuse fixând sicriul de sticlă în care trupul Rakei părea o bucată uitată de ceară.
Ambro nu ştia cum să reacţioneze. Părea o himeră, o închipuire a minţii lui seci şi uitată între lumile străbătute.
- Vezi tu, continuă el după un timp, îmi e dor de vremea când lumina era lumină şi întunericul întuneric. Îmi e dor de absolut, îmi e dor de lipsă de ambiguu şi siguranţă a celor ca tine. Vreau să închid porţile, să nu mai treceţi dintr-o parte în alta. Marea Uitării, vreau s-o înec în propria ei apă, până va fi uitată şi necunoscută vouă. Deşert o voi face, pentru că voi nu ştiţi că nu aveţi voie să înotaţi sau pescuiţi în ea.
- Dar portalele sunt vechi, iar noi am ajuns până departe – cine ştie cât de departe au ajuns Ridas, Zadir…
- Axel. Văzându-i privirea nedumerită, continuă: Ridas, adică Axel. Ştiu el. A ajuns la decăderea regilor. A văzut începutul şi sabia învăpăiată.
- Înseamnă că te cunoaşte.
El afirmă prin tăcere cunoaşterea reciprocă şi recunoaşterea.
- Şi Zadir?
- Zadir nu e om. Tu ştii asta foarte bine, Ambro. Tu ai deschis o poartă pe care de mult, Zadir o împingea către voi. O fisură neagră în timp care se multiplică şi care vă înghite vieţile. Aminteşte-ţi istoria părinţilor tăi. O ştii foarte bine. Voi, vracii, întotdeauna aţi fost deschişi spre Zadrac.
- E prea târziu pentru regrete. Vreau să-mi mor moartea, dacă de meritat, oricum nu o merit, şi mă voi prăpădi în lipsa luminii Rakei.
- Te pripeşti, vrăjitor nebun. Iată, am o veste importantă pentru tine. Pentru Axel, pentru cel ce a luptat cu mine şi s-a încăpăţânat să nu renunţe, am ceva de dăruit. Şi tu te poţi duce să îi duci darul meu.
- Dar… tu eşti acolo… tu eşti aici, tu eşti peste tot. De ce nu îi oferi tu darul tău.
- Tocmai pentru că eu sunt şi acolo, şi aici. Dar tu nu. Iar tu ai nevoie de ea, de Raka. Îţi ofer posibilitatea să o revezi. Accepţi?
- Cum mă vei duce acolo?
- Crede-mă: vei fi acolo. Deschide palatul. Fă lumină. Darul e prea mare pentru ca el să îl poată duce singur.
De sub plapuma groasă de întuneric, apăru mai întâi o fâşie subţire de lumină, apoi brusc, lumina invadă sala pocalelor. Se rupse din noapte şi se împinse spre Ambro, spre pielea lui continuă şi spre inima lui. Se simţea iradiat şi nedrept de modelat de lumina sălbatică precum un dezinfectant turnat fără milă pe o rană deschisă, supurentă, care nu îi părăsisre oasele de ani de zile – încă de când a început să o iubească. Inima de tăciune, suspendată din gât parcă, începea – după atâta amar al timpului – să simtă că există o speranţă şi că dincolo de speranţă există posibilitatea aflării unei reuşite, transformând în credinţă ceea ce altfel, ar fi avut finalul unei speranţe deşarte.
Se întoarse rănit de atâta lumină. El nu mai era acolo. În locul oalei în care fierbea tot timpul fiertura neagră, era o piatră mare. Era cioplită şi părea gata de aşezat în zidăria vreunei case.
- Piatra din capul unghiului…, gândi Ambro cu voce tare. Nu se poate! De unde o are? Cum o fi ajuns aici? Puterile mele sunt la Raka, Lust le poartă mereu cu ea. Cum voi ajunge eu acolo?
Piatra era mare, aproape cât el de mare. Şi părea atât de grea – dar când a încercat s-o urnească, ea s-a depărtat uşor, precum o pană. Avrea greutatea unei bucăţi de papirus, şi putea fi ridicată chiar şi de un copil. Parcă mişcată de mâini invizibile, piatra se rostogoli pe el. Şi nu rostogolirea pietrei, cât greutatea lui însuşi l-a făcut să pice sub piatra unghiului.

Se trezi din amorţeală. Împinse piatra. În jurul lui era linişte. Se afla pe un câmp gol, arid, pudrat cu scrum şi temelii de case arse. În depărtare, doi oameni căutau pesemne ceea ce a mai rămas viu. Copacii, iarba, florile, animalele, oamenii – totul dispăruse. Locul părea să fi ieşit din gura unui dragon chinezesc care tocmai scuipase foc. Se vedeau urme, şi urmele păreau că au ochi şi îl văd pe el. Urmele unui trecut greu de crezut că ar fi fost trăit şi locuit. Se simţea slăbit şi cuprins de un alt timp, un timp în care nu ar fi trebuit să fie, să se fi născut sau să nu se fi născut.
- Ambro?
Femeia din depărtare îl strigă. Îi ştia numele – şi vocea ei părea atât de cunoscută.
- El e!, strigă ea din nou. Sigur e el!
Cei doi alergară către el. Lust îl îmbrăţişă, iar Axel îi prinse umerii prieteneşte.
- Cum ai ajuns aici?, întrebă mirată Lust.
- Am fost trimis. Să aduc asta.
- Ce?, întrebă Axel uitându-se în jur, căutând obiectul pe are se presupunea că Ambro l-a adus.
- Piatra, zise Lust, atingând ciudata piatră. Asta ai adus?
- Ce s-a întâmplat aici? Unde e palatul cel mare, unde sunt luminile, oamenii, faunii, păunii, circul şi fântânile? Unde e Zadir? Ce s-a întâmplat cu puternicul Zadrac?
- S-a supus cetatea cea mae, mama tuturor curvelor şi icoana morţii noastre, spuse Axel privindu-şi palmele în timp ce capul i se rezema pe mâinile înfipte în genunchi. A trecut.
- Ne-a spus că va fi aşa. Ne-a spus că timpul va trece altfel în lipsa lui. Era întuneric aici. Era întuneric şi urât, dar urâtul este numai absenţa frumosului, iar întunericul este absenţa luminii.
- E s-a întâmplat?
- A venit un om. Un om străin de cetate. A vrut să mănânce dintr-un smochin, a căutat rod în el şi trebuia să aibă – era vremea roadelor. Dar smochinul nu a avut rod – şi l-a blestemat să nu mai rodească niciodată iar smochinul, pe loc, s-a uscat şi si-a dat vlaga. Era smochinul lui Zadir, înfrunzit dintr-o ramură pe care acesta cu grijă o aduse din Copacul Cameleonului, din Gradina Începutului. Atunci, Zadir l-a luat şi l-a aruncat în temniţa palatului, acolo unde eram închişi şi noi. Şi a vrut să îl omoare. Noi am încercat să-l ascundem, dar în timp ce noi încercam să îl ferim de ochii paznicilor, în crăpăturile zidurilor şi ascunzişurile măruntaielor palatului, faţa lui a început să lumineze. S-a ridicat deasupra pământului şi a spus: „Acesta este un loc de groază şi un loc în care voi nu ar trebui să fiţi. Vă duc pe un munte, un munte înalt, unde nu vă va atinge focul; acolo, să vă ascundeţi în peşteră şi să priviţi de departe ceea ce se va întâmpla, dar să nu vă temeţi – veţi fi în siguranţă.”
- Noi nu am reuşit să înţelegem nimic. Credeam că a înnebunit, că e un vrăjitor puternic. Puterea Rakei m-a părăsit când m-a atins, iar rănile, multele mele răni, ascunse şi purtate sub haine – chiar inima, toate – s-au vindecat. Cred că eu am înnebunit… Lângă noi era o fată care murise de două zile, şi pe care nimeni nu a luat-o de lângă noi. A început să miroasă urât – îmi era milă de ea. Atunci când noi nu aveam mâncare, ea ne-a dat din mâncarea ei, şi din mâncarea ei am trăit toţi trei. Pe noi vroiau să ne omoare. Şi a văzut că îmi plânge inima după ea, cea care a murit hrănindu-ne din hrana ei şi fiind prinsă de gărzi. Şi a ridicat-o, şi i-a suflat în nări viaţă. Şi ea a trăit şi a venit cu noi. Dar e ascunsă în peşteră. E vie, şi era moartă de două zile înheiate.
- E puternic, completă Axel.
- Au curs ceară şi foc din cer. Ne-am văzut dintr-o dată într-o peşteră mare, o peşteră în care am stat multe zile. Cetate, palatul, păunii, tot a fost ars. Şi pământul, uite-l, aşa a rămas în urma pârjolului. A fost ca o ploaie de foc şi pucioasă şi nimeni în afară de noi nu a scăpat. De parcă iadul însuşi ar fi coborât pe pământ. Vulcanii şi-au scuipat seminţele şi au împresurat tot locul cu saliva şi lava lor. Atât a fost de mare arderea şi cădrerea, atât de tare s-au auzit mugetele focului şi ţipetele disperate ale femeilor. A fost o groază de moarte, a fost groazea morţii, ca o lepră care cauterizează, lingând pielea şi carnea omului, ca să muşte apoi din ea cu dinţi de vampir. S-a înroşit toată valea, şi focul s-a stins de atât de mult sânge.
- Să nu mă urăşti pentru că ţi-am pierdut puterea cea mare, Ambro. Am pariat cu ea şi cu viaţa mea şi am pierdut, şi odată cu ea, am simţit că mi se va scurge viaţa.
- Prin înşelăciune ţi-a luat-o Zadir. El mi-a luat tot: mi-a luat femeia pe care o iubeam, puterea, viaţa. Şi mi le-a cumpărat pe un preţ de nimic, mi-a dat în schimb promisiuni deşarte şi un sfârşit amânat, care pare să nu mai vină. Şi credeam că mă voi stinge – dar a apărut el. Şi mi-a dat viaţa înapoi, rostul şi sensul. Dacă aş şti măcar unde să îl găsesc, dar cum? Eu, lup bătrân, să mă mai aplec spre viaţă acum şi să mai cred?
Piatra avea scris pe ea un nume. Şi scria „Ridas – Axel”. Ridas a ridicat-o şi a dus-o acolo unde se luptase cu tigrul cu cinci perechi de aripi. Şi acolo era săpată o groapă în are piatra se potrivea ca formă şi ca tăietură. Era, parcă, smulsă din acel loc.
Ridas o sădi în pământul ngru şi confuz, care uneori părea că nu mai ştie spre ce direcţie curge şi unde trebuie să ajungă. Orele îl ameţeau cumplit şi, dacă ar fi avut glas, ar fi blestemat Copacul Cameleonului.
În locul în care a sădit piartra, a răsărit o altă piatră, mai mică, pe ea. Apoi, alta. Apoi, un şpalete de zid, apoi o uşă, un geam, un gang şi un turn. Apoi un zid întreg şi ferestre din lemn, uşi. O cetate întreagă, cu pieţe şi oameni şi animele. Cu sate şi, undeva mai sus, pe deal, pentru Raka, o fântână adâncă cu apă dulce şi rece. Când au intrat în cetate, ceilalţi i-au privit ca fiind stăpânii, întâii născuţi.
Nu ştiau ce înseamnă asta, dar era un titlu nobiliar care în alte cetăţi nu era oferit. Se părea că un nou popor şi o nouă cultură, gata trecută prin sita timpului, sedimentată şi aşezată era acolo de secole, fără ca nimeni să o fi ştiut înainte.

De-acum, timpul părea aşezat şi reîntors într-o curgere normală. Raka stătea închisă în trupul Lustei, făcând eforturi să îl uite pe Zadir, încercând să îşi proiecteze mereu în faţa ochilor imaginea dulce a lui Axel, bastardul care o iubea aşa cum un copil nedorit dar iubit iubeşte înapoi.

Ridas a rămas singur.

- L-am văzut… eu ştiu că l-am văzut uitându-se la mine… Eu ştiu că m-a privit. Atunci, chiar înainte să înceapă să vorbească mâncătorului de prepeliţe. O secundă, o secundă doar, m-a privit în ochi… La mine s-a uitat, nu mai există îndoială…

Pornit în căutarea lui Ignis, Ridas merse împotriva timpului. Din exteriorul pământului, îl căuta pe Ignis şi îl urmărea. El apărea uneori ca un stalp de foc, noaptea; ziua apărea ca un stâlp de nor – ca nişte tornade puternice care, deşi ardeau din miezul pământului, nu distrugeau nimic în drum. Lăsa totul plin de viaţă după trecerea lui.
În scurgerea timpului, îl simţea pe Zadir urmărindu-l, gonind după el. Pe Lust o vedea tristă – a văzut-o acoperindu-l înainte de culcare şi zâmbind asupra somnului lui. L-a văzut pe Ambro şi lupul în care acesta se transformase.
Altădată, Ignis a apărut ca o lumină puternică sau a trimis un tigru înaripat să vegheze asupra mâncătorilor de prepeliţe – atunci, în noptea în care Lust a fost târâtă în pragul lui Fledor. A văzut-o pe Lust stând întinsă, pe jos. Pe Zadir şi santinelele. A văzut tot. Din spatele timpului, Ridas a început să strige. Zadir, de parcă l-ar fi auzit, îl privea direct în ochi – şi deşi era camuflat, îi putea simţi privirea. Râdea. Era ciudat felul în care Zadir vedea prin timp, în afara lui, ştiind că undeva, cândva, el, Ridas, se va întoarce şi va sta acolo şi îl va vedea şi va urla de neputinţă.
Atât de ruptă părea mama lui, atât de murdar se vedea el însuşi acum. Dacă ar fi putut, ar fi spart timpul şi l-ar fi oprit pe Zadir – dar atunci el nu ar fi existat. Paradoxul cinic nu poate să nască decât frustrare.
Un somn adânc a venit peste Ridas. Şi a adormit cu capul pe o piatră, înecat în ruşine şi tristeţe şi părere de rău pentru regina cea rea care pe el l-a iubit atât de mult.

În faţa lui stătea un tigru. Un tigru alb, cu zece aripi.
- Da, chiar şi cea mai rea fiinţă poate iubi şi poate fi mamă.
- Cine… cine eşti? Şi cum ai ajuns aici?
- Nu contează cine sunt, spuse tigrul plimbându-se în jurul său. Vezi tu? Există un lucru de care poţi fi sigur că nu se poate întâmpla.
- Ce?
- O mamă, să îşi uite copilul, răspunse tigrul privindu-l în ochi, oprindu-se o clipă cu laba în aer.
„Oh… sigur visez.”, absorbi un gând neliniştea lui Ridas.
- Nu, chiar nu visezi. E real.
Ridas a sărit ca ars la vederea ochilor săi şi s-a repezit la gâtul lui.
- Tu eşti! Tu eşti! Nu te mai las să pleci! Aici rămâi, rămâi cu mine.
- Eu nu sunt al nimănui, ripostă tigrul, trântindu-l jos cu o singură labă.
Ridas smulse cuţitul din cingătoarea de pe coapsă şi atacă tigrul. Acesta se feri.
Era o luptă fără motiv, fără sens, pe care Ridas o ducea fără să ştie dacă – în faţa situaţiei, chiar ar răni tigrul sau l-ar îmbrăţişa plângănd. Dar se lupta fiindcă el asta a fost învăţat să facă; fiindcă el nu ştia cum să spună altfel că vrea să îl găsească pe Ignis, ca ar vrea să îi mai vadă odată acei ochi calzi care ard mocnit şi într-un fel nemaivăzut în lumea celor nenăscuţi; nu ştia cum să plângă – el nu a plâns niciodată.
Văzând că nu îl poate birui, tigrul l-a lovit la încheietura coapsei. Aşa că lui Ridas i s-a scrintit încheietura coapsei, în timp ce se luptau; tigrul i-a spus:
- Se va face ziuă în curând. Lasă-mă să plec – trebuie să plec până la revărsatul zorilor.
- Nu te voi lăsa să pleci până nu îmi vei spune unde să îl caut, cum să îl caut, unde să îl găsesc.
- În grădină, bineînţeles… Dar asta ştiai deja. Ştiai, nu-i aşa?
Ridas privi în jos. Desigur, ştia. Nu i-a spus nimeni. Nici nu trebuia să îi spună nimeni. Era ca o senzaţie care exista în fiecare fibră a lui, fără să o poată demonstra; şi era peste capacităţile sale emoţionale – nu era ceva nutrit de sufletul lui, o ecuaţie variabilă în funcţie de starea lui. Era, dimpotrivă, poate singura constantă pe care nu o uitase niciodată trecând prin Marea Uitării, dar pe care niciodată nu a încercat să o apeleze. Era la fel de puternică precum conştienţa pe care o avea atunci când era nedreptăţit, ştiind acest lucru fără să i-l spună cineva. Era impregnată în el această cunoaştere.
- Da… ştiu.
- Cum te numeşti?, a întrebat tigrul.
- Ridas.
- Numele tău va fi de acum Axel, adică Luptătorul lui Ignis. Pentru că ai luptat cu Ignis; şi încă vei lupta cu oameni mulţi, şi îi vei birui.
- Care e numele tău?
- Pentru ce îmi ceri numele? – şi tigrul şi-a ridicat aripile sus, şi a zburat departe din faţa lui, ca o fantasmă ce niciodată nu a fost. Axel şchiopăta.
Cum de nu l-am văzut mai repede? Cum de am putut să dorm, şi nu a ars inima în mine, în timp ce el stătea în dreptul pietrei pe care am adormit? Cum am dormit aşa?… Putea să mă omoare… Putea să mă rupă bucăţi cu o singură lovitură de aripă, fără ca eu să ştiu măcar ce s-a întâmplat… Nu… Ignis nu mă vrea mort…

- Unde e?
Lust ridică greu privirea sus.
- A plecat.
- Cum a plecat?! Unde?
Tăcere. Lust privea departe, spre un cer albastru care se pierdea în profilul munţilor, al văilor, al necunoscutului.
Mi-a luat inima şi a dus-o cu el, bastardul meu copil… Ochii mi se vor stinge înainte să-l văd întorcându-se.. Numai dacă Ignis nu şi-ar închide faţă de rodul somnului meu adânc acea milă a lui despre care am auzit vorbindu-se… Bastard copil al meu… somn şi risipă…
- Femeie, vorbeşte! – o readuse Zadir la lumea reală, smucind-o de jos.
Lust se ridică în picioare de lângă copitele calului, în umbra lui Ambro. Îl privi o secundă fix în ochi pe Zadir, simţind cum fereastra din palma dreaptă i se încălzeşte. Întinse mâna spre calul lui Zadir, şi îi smulse frâurile din mâna omului-cameleon. Le rupse şi eliberă calul lui, apoi eliberă şi calul ei. Cu o forţă neştiută nici măcar de ea că o are, neştiută nici de Zadir, îl împinse la rădăcina unui copac şi îşi înfipse mâinile slabe, de femeie, dar oţeloase în gâtul lui care acum părea atât de fragil şi de temător.
- S-a rupt de mine, bastardul meu copil. Fiul tău a plecat şi îl caută pe duşmanul tău de moarte, să îi dea locul pe care l-a avut tatăl său, regele. Fiul tău te-a văzut în putregaiul răutăţii tale, şi i-a înflorit putreziciunea ta pe limbă. S-a scârbit de drojdia nebuniei tale şi caută adevărul. Fiul tău nu a fost niciodată al tău – eu am fost vândută ţie; el e liber şi aşa va rămâne. El va fi cel ce se va preface în noaptea morţii tale în acela care îţi va vinde pielea şi cel ce o va cupăra, o va arunca într-un foc, un foc mare care nu se va stinge. Acolo unde viermii nu mor niciodată. Bastardul meu copil e Rege!
Zadir îngheţă. Pentru prima dată îl vedea speriat, şi nu ştia dacă e bine sau rău că e speriat. Dar nu lăsă asta să i se citească în ochii pe care cameleonul i-i studia atent în timp ce ea îi şoptea sfârşitul vieţii lui la ureche. O proorocie care putea oricând să se împlinească – Zadir ştia asta la fel de bine ca ea.
Îl eliberă. Zadir îşi freca gâtul, mişcându-se greu. Lust era puternică. Dar îşi folosea rar puterea, şi încerca întotdeauna să fie cât mai puţini oameni de faţă. Ea era o regină care trebuia să fie urmată din voinţă şi alegere, nu de teamă. Împotriva lui Zadir se ridica numai atunci când viaţa bastardului ei fiu era în primejdie. Pentru ea îi era doar teamă să nu fie închisă pentru totdeauna în lumea celor nenăscuţi acum, când Ambro nu mai exista în palma ei dreaptă – numai uneori fereastra din palmă se mai deschidea puţin, iar Ambro nu era niciodată acolo. Sigur o uitase, credea ea.
- Văd că vrei viaţa copilului tău, femeie. Fie. Dar… eu nu pot sa pierd niciodată o valoare în care am investit. Va trebui să mi-l plăteşti.
- El e liber, el nu e al tău. Nu poţi vinde ceva ce nu e al tău. Nu plătesc nimic; dimpotrivă, plătindu-ţi-l, adeveresc apartenenţa lui de tine. Şi e fals, e înşelător acest lucru.
- Ha, ha, ha, râse Zadir cu capul dat pe spate. De ai fi fost atât de inteligentă în urmă cu zece ani pământeşti, femeie… Ai fi fost altcineva azi… Înţelepciunea azi… o poţi lepăda ca pe o haină murdară. Nu îţi foloseşte. Totuşi, gust-o – să îi simţi mirosul, să vezi ce ai pierdut. Dar îl voi vâna.
- Vânează-l: şi vânatul va deveni vânător.
Zadir dispăru în hăul zilei, ascuns între stâncile care bordau câmpia. Acolo, el luă cele şaptesprezece fecioare pregătite de Raka şi le îmbăie în lapte de capră. Apoi se împreună cu ele – şi ele au născut în câteva ceasuri oameni pe care Zadir îi crescu repede, până şi-a format o cetate. În cursul unei săptămâni, oamenii au zidit acolo o cetate; erau mari oamenii, erau uriaşi, şi îşi spuneau „fii lui Zadir” – fiindcă toţi erau fraţi între ei şi toţi aveau acelaşi tată. Zadir îşi pegătea o nouă armată de supuşi născuţi din cea mai cruntă mizerie şi inofensa fecioarelor; o armată de fii făcuţi în somn, în timpul nevegherii.
Pe Lust, Zadir o închise în palat, ca împărăteasă. În afara cetăţii au săpat o fântână şi femeile ieşeau din cetate dimineaţa devreme şi seara să aducă apă în vasele pe care le purtau pe cap şi pe umeri. Erau frumoase femeile, şi Zadir îşi alegea dintre ele întotdeauna pe cele mai frumoase şi le urâţea.
Lust nu ieşea decât în arşiţa zilei afară – nu vroia ca femeile să o vadă şi să o întrebe care era taina ei, care era fiul ei. Cetatea era acolo deja de mult timp – iar Axel era departe; Lust nu mai ştia nimic de el. Ieşea ziua, la amiază, când celelalte femei şi cetatea întreagă se odihneau la răcoare. Mergea la fântână şi lăsa ca gândurile, care peste zi le ascundea sub haina râvnită să erupă ca nişte izvoare de apă în care se sapă fântâni. Ambro, lupul, era întotdeauna după ea, iubind-o cu inima lui de câine, ascultându-i gândurile şi sărutând mâna ei de regină şi puternică vrăjitoare, care a mizat totul pe un joc pe care l-a pierdut.
- L-am căutat, lupule, atât de mult l-am căutat cu ochii minţii pe bastradul meu copil; dar negura timpului l-a înghiţit ca un peşte gros şi nu îl va mai lăsa de acum să mi se întoarcă; cine ştie în ce abis şi-a frânt piciorul; Ignis – vestitul foc, e departe şi cetatea aceasta nu îl cunoaşte nici pe el, nici mâncătorii de prepeliţe. Sunt toţi daţi uitării. Într-adevăr, cineva a scăpat pământul în Marea Uitării; şi în răstimpuri, atunci când Zadir nu iscă vreo luptă, totul pare uitat şi desacralizat… Ne apropiem de zilele în care am plecat eu din lumea celor născuţi şi mă voi naşte atunci, probabil, acolo; şi Ambro – bătrânul meu Ambro, va fi mort atunci…
Acum e întuneric în lumea mea şi nu pot nici măcar aproape să văd, ce va fi mâine. I-am dat tot ce am avut, tot ce am fost, şi… în zadar. Mi-a promis că mă va duce pe culmile unei glorii neştiute de Raka. Dacă asta e gloria ei, mă sărut de despărţire şi plec, sedusă de mine însămi în lumea celor născuţi. Asta nu e strălucire. Iar porţile… mi-e teamă să nu mi se fi închis înainte de vreme, odată cu închiderea ferestrei. Proastă regină, proastă…
Într-o zi, stând întinsă la umbră lângă fântână, Lust a visat un vis. Şi visul ei a înfiorat-o şi a tulburat-o adânc. A intrat în palat şi a chemat spre seară toţi vrăjitorii din cetate, toţi cititorii în stele şi toţi băutorii de sânge. Şi le-a poruncit să îi spună ceea ce visase şi însemnătatea straniului ei vis.
Au venit toţi ghicitorii, toţi vracii, toţi cei ce chemau vii şi cei ce se prezentau viilor atunci când, din morţi, cineva era chemat. Cititorii în stele şi tâlcuitorii de cărţi. Dar ceea ce regina a cerut era peste puterile lor şi nimeni nu putea să ghicească ce visase regina. Câtiva şi-au pierdut minţile, încercând să intre în mintea întunecată a vrăjitoarei. Alţii s-au speriat atât de tare încât şi-au pus capăt zilelor. Alţii şi-au rupt hainele şi stăteau goi în faţa reginei, implorând milă – milă? – pentru nepriceperea lor.
Regina le-a dat trei zile să găsească taina vedeniei ei. Iar Zadir le întuneca şi mai mult minţile, văzând cât de mult caută ea răspunsul visului ei din plină zi. În cetatea Zadran era jale, pentru că regina nu îşi mai găsea liniştea şi omora pe oricine întreba şi nu îi putea da răspunsul. După cele trei zile, regina vroia să îi omoare pe toţi vracii care nu au ştiut să o scape din ghiarele visului ei care se repeta mereu.
Primele două zile au trecut ca o pană purtată de vânt. A treia zi, spre seară, un străin a bătut la uşa palatului ei. Un om cu o haină trasă adânc pe faţă, fără să i se vadă chipul.

Zadir l-a urmărit pe Axel. Iar regina se topea de dorul lui văzând cu ochii, fără ca Zadir să îi spună vreodată unde e sau ce face. Din ziua în care i-a promis că îl va vâna, a gonit într-una pe urmele lui, înapoi în timp, continuând să rămână şi cu Lust, atât cât să îl vadă camuflându-se şi să ştie că e acolo.
Mergând spre Grădina Începutului, Axel a trecut înapoi prin cimitirul şi tabăra mâncătorilor de prepeliţe, şi-a văzut conceperea şi a luptat cu tigrul cu cinci perechi de aripi. A ajuns la poarta Grădinii. Şi a văzut regii aruncaţi afară şi izgoniţi şi pe Zadir amâgindu-i cu mirosul gurii sale. Ştia de Ambro – lupul credincios, şi de inima plină de milă pe care a avut-o faţă de el. Îi era dor de bătrânul de la care a învăţat tainele luptei şi a vânătorii. Din afara timpului, realitatea era diferită faţă de cea trăită în lumea celor nenăscuţi.
Pe când era în faţa Grădinii Începutului, cameleonul l-a privit din Copacul Cameleonului, în care stătea înainte ca regii să fi fost izgoniţi.
- Ştiam că ai să te întorci aici, fiule. Unde puteai să mergi din lumea celor nenăscuţi? Haide – să scoatem regii afară din Grădină şi să rămânem noi stăpâni.
- Zadir…
- Îmi poţi spune „tată”…
- Pot. Dar nu vreau.
- Alegere… e bine! Eşti primul om care s-a întors atât de departe, chiar înainte să îi fi scos afară pe regi. Tu mă poţi ajuta.
- Să te ajut? Eu?
- Nu spunea mama ta că tu vei fi rege? Că timpul tău e aproape?
La auzul cuvintelor despre mama sa, Axel lăsă tristeţea pentru o singură secundă să îi străpungă inima. Zadir îl pândea. Îi ştia refexele şi miza pe ele.
- Mama ta e bine, continuă din copac. E împărăteasă; împărăţeşte, aşa cum şi-a dorit totdeauna. Dar pe mine, bătrânul tău tată nu m-a ajutat nimic… nici măcar ea… Dacă pentru o secundă ar rămâne în urma mea cineva în grădină şi mi-ar putea lua o ramură, o singură ramură din Pomul Vieţii… aş avea tot ce mi-am dorit. Un om aşa ca tine, hotărât, am nevoie. Îţi poţi refuza părintele?…
Ceasul trecea. Axel pentru prima dată începu să simtă trecerea orelor. Parcă fiecare secundă trecea prin faţa lui, expunându-şi dantela de posibilităti pe care o deschidea din rochia efemeră a timpului.
- O secundă, o singură secundă… uite, regii vin. O secundă, dă-mi o secundă, fiule… şi te voi lăsa rege peste Grădină. O ramură, şi Grădina, cu tot ce vezi în ea… e a ta.
- Şi Ignis?
- Ignis e în grădină. Ia-o. Dă-mi o rămurică şi va fi a ta. Ţi-l dau şi pe Ignis. Şi tu îi vei da mamei tale împărăţia pe care şi-a visat-o întotdeauna, cu pământul din care se pot face oameni şi Pomul Vieţii în ea – doar o rămurică îi va lipsi. Nici nu se va cunoaşte!
- Juri?
- Jur. Dar pentru asta, ai nevoie de puterea mea, să treci din afara timpului în timpul în care sunt. Nu am dat-o niciodată nimănui, dar tu eşti primul meu copil, născut din natura mea cea mai pură. Din mizeria pe care atât o iubesc, în care mă scald. Ţi-o dau pentru o fracţine de secundă – o ai atât timp cât ei mănâncă din ou. Tu jură-mi că mi-o vei da înapoi.
- Jur că îţi dau înapoi ceea ce iau de la tine.
Dar atunci, glasul care vorbea mâncătorului de prepeliţe din valea de oase s-a auzit undeva în grădină:
- Din Copacul Cameleonului să nu mâncaţi. Căci atunci, veţi muri. Axel a auzit vocea şi a recunoscut-o. L-a străpuns în inimă, dar cameleonul îl pândea. Şi Axel nu l-a lăsat să vadă.
Axel şi-a resimţit coapsa şi lupta, şi numele schimbat şi aripile, cele zece aripi prinse câte două pe spatele puternic al tigrului.
Şi regii se apropiau. Se iubeau şi vorbeau cu Ignis în răcoarea zilei – dimineaţa şi seara. Şi ziua străbăteau Grădina şi mâncau din pomii care rodeau de douăsprezece ori pe an. Şi nu le era teamă că ar fi vânaţi de Zadir. Nu îl cunoşteau. Dar ştiau că nu au voie să mănânce din Copacul Cameleonului.
Axel îi privea. Putea fi el în locul lor. Putea să fie el rege şi să aibă acea feerie şi acea grădină numai pentru el. Fără cameleon. Dar, aşa cum avea impregnată în el cunoştinţa faptului că nu poate fi înşelat fără să ştie că e înşelat, ştia că bucuria regilor nu poate fi luată prin înşelăciune.
Zadir stătea în copacul lui, imitând victoria. Regii se plimbau pe aleia Copacilor Veşnici. Ajunşi în dreptul lui, regii au privit copacul.
- E verde şi rodeşte; anul acesta, în curând, va rodi – şi cameleonul care e în el va naşte un ou minunat de gustos.
- Şi aproape…, şopti cameleonul făcându-se crem-rozaliu şi cald şi iubitor.
Femeia l-a privit tăcută. El i-a sărutat pleoapele. Şi regelui i-a deschis palma cu lunga sa coadă şi i-a lăsat un ou cald să îi pice în mână.
- Ignis nu ştie… eu v-am chemat…
- Tu ne-ai chemat, şopti femeia.
- Da… uitaţi-vă unul la altul… sunteţi frumoşi şi singuri… şi nimeni nu vă poate vedea…
Minte!, gândi Axel din afara timpului. Ştie bine că sunt aici. Ştie bine că Ignis îi vede – nu îl văd chiar eu privindu-i?
- Luaţi-l… măcar să mirosiţi… e cald… spre seară, Ignis îl va căuta şi îl va mânca…
Minte din nou! În spatele copacului său sunt mii de ouă, Ignis nu le mănâncă, le îngroapă!
Regina a atins oul proaspăt. Mirosea atât de plăcut, a verde crud şi boboci de floare.
- Păcat că nu e al vostru… Vi l-aş fi dat cu plăcere, dar… Ignis îl vrea, ca de obicei…
Le-a spus clar, vor muri! De asta le îngroapă, ca să nu moară!
- Şi noi când vom putea mânca?
- Nu ştiu… cred că niciodată nu veţi fi mai aproape de unul ca acum…
- De ce nu ne lasă să mâncăm? A spus că vom muri… Dar e atât de îmbietor…
- E… el ştie că atunci când veţi mânca din el, veţi deveni ca el… Regi peste grădină…
Dar ei sunt deja regi! Nu are sens ce spune!
- Şi îi e teamă că îi veţi lua locul… Aţi văzut ce grădină mare are? Ar putea fi a voastră… Dar… ajunge, Ignis va veni în curând… daţi-mi oul… l-aţi văzut…
- Nu, lasă-l… Îl vrem…
- Şi cu mine ce se va întâmpla?… Atât de mic, mă va zdrobi ca pe un gândac…
- Dacă noi vom deveni regi… te vom apăra. Aşa ştim sigur că nu ne minţi; dacă am muri, ai muri şi tu…
- Prea bine… iată-l…
Nu! Nu! Staţi!!!
- Unde sunteţi? – glasul lui Ignis se auzi în grădină.
- Hai, ia puterea, vino! Axel! Ia o ramură! Acum! – strigă Zadir camuflându-se.
- Să ne ascundem! Ignis ne va omorâ acum! – zise speriat, în şoaptă regele decăzut.
- Sunt goală şi mi-e ruşine! Cum am putut sta aşa până acum? Să ne ascundem!
- Axel! Fiule!
- Ce aţi făcut?, ieşi Ignis în calea regilor care îşi făcuseră haine din frunze.
- Unde eşti? De ce nu vi? Mi-ai jurat! M-ai înşelat! Mi-am dat puterea şi m-a părăsit acum… Şi cine mi-o va da înapoi?
Axel plângea de mila regilor, plângea de mila mamei lui şi de mila lui şi de ura ce o simţea pentru înşelătorul cameleon.
- E blestemată grădina din cauza ta, continuă Ignis. Şi iată, ţi-ai deschis drumul spre moartea veşnică, acolo unde nu există decât spini şi pălămidă şi minciună. Şi iată – ai creeat o uşă de ieşire şi prin ea nu se mai poate intra. Şi Tigrul va sta la uşă şi o va păzi, şi sabia învăpăiată nu vă va lăsa să mai treceţi prin ea. Vă veţi vedea copiii omorându-se şi fetele violate. Şi sămânţa voastră va încerca să intre – dar atunci va fi o nouă uşă. Şi nu mai sunteţi regi acum, sunteţi pământ, şi în pământ vă veţi întoarce.
Ignis a luat două cerboaice şi le-a omorât. Şi din pieile lor a făcut haine pentru împăraţi, şi ei s-au ascuns sub ele.
- Iar tu… eşti blestemat între toate animalele să nu mai ai niciodată o culoare a ta. Să nu te mai cunoşti şi să nu iubeşti. Să vinzi şi să cumperi şi niciodată să nu spui „destul”. Şi capul îţi va fi zdrobit de Tigrul cu zece aripi, zise Ignis cameleonului.
- Ce-ai făcut, Axel? M-ai omorât! Erai singurul care putea schimba ceva, şi m-ai lăsat pradă aceloraşi lucruri iarăşi; şi scurgerea timpului va fi acum la fel, şi toată alergarea mea va fi fost zadarnică. Te voi omorâ, Axel, şi mă voi îmbăia în sângele tău!
Regii au ieşit din grădină. Şi în urma lor, tigrul cu sabia învăpăiată au acoperit uşa. Iar ei au coborât într-o vale unde primul lor fiu şi-a omorât fratele; nepotul fiului lor al treilea a murit amăgit, crezând că la bătrâneţe, tânăra lui nevastă i-a născut un fiu.
De-acum timpul nu mai curgea înapoi. Timpul mergea numai înainte. Dar Axel îl găsise pe Ignis. Şi plângea acum lângă poarta de ieşire prin care nu se putea intra.
- De ce plângi?, îl întrebă tigrul cu şase aripi.
- Plâng; plâng pentru că până acum nu am plâns, şi pentru că trebuia de mult să o fac. L-am căutat pe Ignis, şi l-am găsit. Şi dreptatea lui întrece înţelegerea mea. Dacă regii ar fi mâncat şi din Pomul Vieţii după ce au mâncat din Copacul Cameleonului, ar fi fost blestemaţi la o moarte fără sfârşit – pentru că viaţa lor a devenit moarte. Pedeapsa lui a fost din dragoste, milă pentru ei; iar cameleonul, uite, încă îi vânează, iar bătrâna mea mamă va muri înainte ca eu să mă pot întoarce şi să o pot vedea.

- Cine eşti?
- Nu asta te frământă pe tine, împărăteasă. E visul cel ce nu îţi mai dă linişte şi te înfiorează până şi noaptea, în somn.
- Şi tu îmi vei spune ce am visat?
- Iată visul pe care l-ai visat, întinsă lângă fântâna săpată afară din cetate.
- Afară. Toată lumea să iasă afară. Continuă, s-a întors regina către străin.
- Fiind lângă fântâna la care ieşi în fiecare zi în arşita zilei, stăpână, ţi-au venit în minte gânduri cu privire la lucrurile care au fost înainte şi lucrurile care vor mai fi. Şi cel ce descoperă taine ţi-a adus înainte ceea ce va fi. Iar eu ştiu aceste lucruri pentru ca tu să le afli şi să ţi le pot explica; pentru ca să te poţi pregăti dinainte pentru ele. În visul tău stăteai cu spatele rezemat de fântână. Şi departe, către apus, acolo unde cerul albastru se pierde în albastrul munţilor, ai văzut o fiinţă mare, precum unul dintr uriaşii care sunt acum pe pământ, în împărăţia ta – poate chiar mai mare. Şi omul acela era strălucitor, lucea aşa cum soarele când se aruncă spre pământ. Avea capul, umerii, braţele, până la brâu, de aur alb; brâul şi picioarele, tăpile picioarelor îi erau din porţelan. Dintr-o stâncă s-a desprins un bolovan mare şi a căzut spre uriaş, şi i-a spart călcâiele de porţelan, şi uriaşul a început să strige după ajutor. A venit un om, un om cât mine de înalt şi a ridicat corpul de aur, şi ce era de porţelan s-a spart pe jos şi a fost luat de vânt. Aşa ai visat, regină Lust.
Lust l-a privit uimită; într-adevăr asta visase, şi o frământa necunoaşterea visului.
- Spune-mi, ce înseamnă ceea ce am visat?
- Înseamnă, regină, că tu, care eşti capul de aur şi corpul de aur, stai pe nişte picioare de porţelan; stai sub comanda lui Zadir, şi aurul şi porţelanul nu se pot combina. El chiar dacă spune că vrea ca tu să ai împărăţia, te minte şi în curând, va fi dărâmat ceea ce zideşte el. Tu să nu plângi, o împărăţie mai mare decât ceea ce există până acum, decât ai văzut tu vreodata, va fi a ta. Dar nu aşa cum ai crezut tu, ci altfel; şi o vei vedea atunci când va veni.
- Cine vorbeşte aşa despre mine? Cine îndrăzneşte? – strigă Zadir, ieşind din camuflajul său de coloană. Smulse gluga din capul bărbatului.
- Ridas! – strigă regina sărind de pe tron.
- Axel! Tu eşti! Înşelătorule!! – zbieră Zadir, sărind la gâtul său.
Din altarul care era lângă ea, în sala palatului, unde se fierbea vinul în cinstea reginei, Lust a smuls un cuţit de tăiat struguri şi l-a înfipt în pieptul lui Zadir. Rănit fără veste, cameleonul începu să strige gărzile în ajutor. Acestea, înbibate de mirosul gurii cameleonului, au prins regina şi străinul şi i-au aruncat în temniţă. Zadir zăcea pe jos, în timp ce vreacii căutau să îi facă vrăji căre să îi lege sângele pierdut înapoi. El era tatăl cetăţii, iar oamenii, toţi, erau fii lui şi nu îşi puteau închipui viaţa fără el.
Regina şi Axel erau în temniţă de doi ani. De aici, din pântecele de piatră a palatului, reuşeau să vadă ceea ce se întâmplă afară, fără să simtă mirosul lui Zadir. Reginei îi era dor de fântână. Cetatea se înmulţise nespus de mult, şi era aşa cum şi-o dorise Zadir – cu băutură, femei, hanuri. Nimeni nu intra şi nu ieşea fără să fi vândut câte ceva marelui stăpân, fără să îi fi promis ceva sau fără să îi fi dat deja.

Pământul – de cine l-o fi purtând pe umeri – a fost scăpat în Marea Uitării, mare în care nu ar fi trebuit să fie scăpată decât răutatea inimii oamenilor. Şi s-au uitat multe… s-a uitat începutul lui, istoria, sfârşitul lui… Însă căutătorii au început să îl sape, aşa cun sapă vărsatul într-un obraz tânăr; şi au găsit ceea ce au lăsat scribii vemurilor neştiute, a vremurilor despre care nici nu s-ar fi ştiut altfel că au existat vreodată. S-au găsit scrieri de cărbune pe piei de animale care vorbesc despre omul făcut din pământ; scrieri pierdute în tăcere, care ascund întâmplările din Castelul Invizibil; scrieri despre tăcere.

Acolo, în era neagră a vrăjitoriei, în care scrierile secrete au fost căutate şi găsite, oamenii nu mai credeau în puterea supranaturală şi originea demiurgică a regilor; mai mult decât oricine, Raka, regina de Miază-Noapte, vroia să îşi întărească imperiul şi puterea să îi crească până la marginile pământului, făcând o singură limbă şi un singur zeu pentru toată întinderea; şi-a vândut sufletul lui Ambro, primul vrăjitor al lumii, cu preţul puterii de a o duce în lumea celor nenăscuţi, unde reieşea din scrierile vechi că era păstrat secretul făuririi oamenilor. Acolo era păstrată seva sufletelor, în Pomul Vieţii, din care se putea rupe câte o frunză şi creea oameni adevăraţi, care să crească şi să lupte.

Raka şi-a pregătit şaptesprezece fetiţe abia născute, pure, curate, luate din mijlocul poporului ei. Le-a îmbăiat în lapte de capră şi le-a hrănit cu mandragore timp de nouăsprezece ani, pentru ca fertilitatea lor să crească nemăsurat şi să poată zămisli.
Ambro a luat sufletul Rakei şi l-a băut din burta spintecată a unui arici încă viu, în care a turnat sângele caprelor în a cărui lapte a spălat Raka fecioarele. A făcut apoi o fiertură neagră, din mandragore şi sâmburi de in, pe care Raka a băut-o, dăruindu-şi trupul marelui vrăjitor. Astfel, sufletul ei a ajuns înapoi în ea, prin sămânţa lui Ambro. În pântecele ei creştea însăşi sufletul ei care nu avea voie să se mai nască, pentru ca să rămână în lumea celor nenăscuţi. Pomul Vieţii din mijlocul Grădinii Începutului era păzit de o făptură pe care nu o văzuseră niciodată oamenii. Dar Lust, cea nenăscută, avea puterea lui Ambro şi nebunia Rakei. Lust a stat şaptesprezece luni în burta Rakei, nefiind lăsată să se nască. Ambro a legat pântecele Rakei cu fâşii lungi de coajă de arţar; la împlinirea celor şaptesprezece luni, au început să strângă în fiecare zi mai tare burta Rakei, aşa încât Lust avea din ce în ce mai puţin loc să crească. A început să descrească până când, după doi ani, burta Rakei s-a retras complet. Raka a rămas ca o moartă, fără să respire, cu privirea de gheaţă şi fără suflet în Castelul Invizibil, aşteptând reîntoarcerea Lustei şi deposedarea ei de sufletul pe care şi-l trimisese în nenaştere.

Lust s-a născut, astfel, într-o lume necunoscută. O lume care părea de dorit, cu pomi care rodeau de douăsprezece ori pe an, în care nu erau oameni. Era o lume a cărei vegetaţie nu era distrusă – frunzele erau mari şi copacii plini de sevă. Lumea Pierdută era ca un tor, continuă şi fără sfârşit; pământul acela nu era geoid, şi nu avea început şi nici sfârşit – era lumea care a fost gândită a fi fără sfârşit, şi pe care regii o părăsiseră atunci când au mâncat din Copacul Cameleonului. Copacul Cameleonului era lângă Pomul Vieţii; un cameleon stătea în el şi o dată pe an din gura lui ieşea un ou care mirosea atât de îmbietor încât regii au vânat naşterea următorului ou şi l-au mâncat. Atunci torul s-a topit şi a îngheţat în timpul marilor glaciaţiuni. Aşa s-a format pământul. Deşi în realitate torul nu mai exista, cei nenăscuţi se întorceau în timp, în perioada în care pământul era tor. Dar nu se vedeau unii pe alţii şi nici nu ştiau unii de existenţa celorlalţi. În mijlocul Lumii Pierdute era Grădina Începutului cu Pomul Vieţii şi Copacul Cameleonului.

Lust a căutat trei zile poarta Grădinii, unde trebuia să găsească fiinţa care păzeşte Pomul Vieţii. În zare putea să vadă cum se întoarce torul, şi în interiorul colacului putea să vadă, de departe, un hău adânc, care nu se termina – era lumea fără sfârşit. Soarele trecea prin inelul de pământ şi îl încălzea din interior spre exterior. În Grădina Începutului era un duh care se plimba în perioadele mai reci ale zilei, dimineaţa şi seară şi se oprea să vorbească cu fiinţa care păzea poarta. Fiinţa avea un nume necunoscut şi se apleca în faţa duhului care era ca un nor ce se plimba pe verticală, înconjurând torul de-a lungul braţelor sale, în cercuri. Grădina, despre care se ştia că are o singură intrare, avea o intrare şi o ieşire. Fiinţa păzea, de fapt, ieşirea care a fost cândva intrare. Ieşirea arăta mult mai veche decât intrarea, iar intrarea era nepăzită. Era doar un toc de uşă din piatră masivă, netăiată cu metal, făcută dintr-o singură bucată de piatră. Era înaltă şi se vedea de departe. Pe ea era scris un nume, un singur nume încrustat în piatra cu care duhul care se plimba părea că vorbeşte. Dar uşa nu se închina duhului, ci îi vorbea. Fiinţa nu putea să vorbească duhului, se apleca doar înaintea ei. Lust nu îşi explica de ce ieşirea părea mai veche decât intrarea – întotdeauna înainte există o intrare, apoi o ieşire. Numai în cazul în care pământul din care se puteau face oameni cu viaţă nu era chiar pământul din grădină…?

Prin ieşire păreau să fi trecut doi regi, se vedeau numai două urme. Prin intrare nu păşise nimeni, deşi drumul era drept; îngust, dar drept, ca un tunel verde care se vărsa în uşă. Fiinţa care păzea ieşirea avea două aripi mari, care îi acopereau picioarele din faţa, două aripi mari care îi ascundeau picioarele din spate şi o pereche de aripi cu care zbura în dreptul intrării, păzind-o. Erau atât de mari aripile, încât nu i se vedeau nici brâul, nici gâtul, numai capul de tigru alb care vedea şi înainte şi înapoi, având câte două perechi de ochi. Nu avea mâini, şi o sabie învăpăiată cu două tăişuri care se rotea în cercuri păzea ieşirea din spatele tigrului cu aripi. Tigrul era frumos, şi blana albă nu părea să îl încălzească prea tare. Din sabie ieşeau raze de lumină care păreau că se scurg peste tot ceea ce mişcă în jurul ei, având inteligenţa de a nu lovi ceea ce aparţinea locului; dar părea vie şi nu s-ar fi sfiit să lovească ceea ce ar fi încercat să intre prin ieşirea care era din crengi uscate de copac prinse în piei de animale peste care au trecut milioane de ani şi au fost năpădite de ierburi şi plante agăţătoare. În lumea fără sfârşit, ieşirea era un început, nu un sfârşit. Era începutul restului torului şi începutul topirii lui. Dacă ar fi urmat firul timpului, Lust ar fi ajuns la topirea torului, şi toate imaginile păreau proiectate pe un cer negru, înstelat, imens, în care torul era doar un mic inel ce se lega de soare prin stele. De acolo se putea vedea toată istoria ca un fir care se derula continuu. Lust era în lumea celor nenăscuţi, în afara timpului. Dacă ar fi reuşit să ajungă la Pomul Vieţii, să poată să dea ea viaţă, ar fi putut să domnească pentru totdeauna. Căci acela care poate să dea viaţă, o poate lua înapoi; dacă o dă, e a lui, o dă şi o ia cum vrea.

- Lust…
Tăcere. Şi torul părea că stă pe loc şi permite unui glas subţire să răzbată prin nemişcarea lui. Lust urmărea cu ochii tot cercul torului, încercând să găsească vocea care îi vorbea.
- Lust… soarele tău se va naşte atunci când vei ajunge în lumea în care te poţi naşte.
Lust a văzut, în palma mâinii ei drepte chipul lui Ambro.
- Acum eşti o stârpitură în lumea lor. Fură-le-o şi fii stăpână. Eşti puternică, ai toată puterea mea, Lust. Ai toată voinţa Rakei; ascultă-mă, doar… intră. Există o singură uşă.
Lust a zâmbit spre Ambro cu o uşoară nuanţă de ironie.
- Nu, prietenul meu, sunt două. Există o ieşire şi există o intrare. Caută ce s-a scris despre intrarea cea nouă, singura intrare.
- Tu caută-l pe Zadir, cameleonul. El a fost blestemat pentru mirosul cu care a provocat regii să fie rob. Te va ajuta în schimbul libertăţii lui.

Cameleonul stătea ascuns între crengile unui copac, imitând culori, atitudini. Cameleonii au în sânge dorinţa de a imita; ei nu imită numai culoarea, ci şi bătaia vântului în creangă. Ei imită ploaia şi, dacă ar rămâne fără să aibă ce să imite, s-ar imita pe ei înşişi imitând altceva. Era lângă ieşirea păzită de tigrul alb.
- Zadir? Sunt Lust, fiica lui Ambro şi a Rakei.
- Ştiu cine eşti. Te aşteptam, spuse Zadir neîntorcându-şi capul spre Lust, imitând maro o creangă.
- De unde ştii?
- Ambro mi-a spus că va veni sluga lui aici.
- Eu nu sunt sluga lui!
- Hm… aş putea spune că părerea lui e alta… Ia uite, sunt o frunză acum!
- Nu te mai văd.
- Ha! Sunt bun la ceea ce fac, nu? – strigă bucuros Zadir de pe mâna Lustei. Apoi exclamă: Boooo! – de pe capul ei, părând o şuviţă de păr în vânt. – Ha ha ha! Nu te aşteptai, nu?
- Mă ameţeşti! Potoleşte-te!
- Recunoaşte că sunt bun!
- Recunosc, eşti bun. Acum opreşte-te.
- Deci iata unde suntem, prietenă: eu îţi dau putere, aşa cum Ambro şi Raka nu pot visa. Te fac mult mai puternică decât ei, te fac prinţesa universului; ei te-au trimis aici ca o slugă – nu zicea chiar Ambro că eşti o stârpitură? Crezi că o să fi vreodată mai mult decât atât pentru el? Pentru ea? Eu te duc înăuntru şi poţi fi tu stăpâna lumii.
- Ce vrei în schimb?
- Eu? Aproape nimic, aş putea spune… vreau ceva atât de nesemnificativ, care nu îţi este de folos nici acum nici după ce vei lua din Pomul Vieţii.
- Ce?
- Mâna ta dreaptă… fereastra din ea.
- Să rămân fără Ambro în ţinutul ăsta uitat?
- A… deci chiar eşti sluga lui… Păreai atât de inteligentă şi puternică… Eşti mai naivă decât credeam… mai puţin curajoasă… I-am spus să nu îmi trimită orice stârpitură…
- Nu sunt o stârpitură!
- Demonstrează!
- Lust!
Lust şi-a deschis palma şi a privit spre cel ce o striga. Şi-a ridicat privirile spre Zadir şi a întrebat cu o curiozitate copilărească care aproape te putea face să plângi. A închis pumnul, strângându-l.
- Chiar a spus Ambro că sunt sluga lui?
- Că nu ai voinţă proprie? Că nu te poţi descurca singură? Că investiţia sufletului Rakei e riscant de mare? Că eşti o stârpitură?
- A spus el aşa ceva?
- Lust! Lust, nu! Lust, ascultă! Nuuuu!
- Hai, o îmbrăţişă Zadir cu labele din faţă. Pentru un cameleon, era atât de mare. Hai, lasă-mă să îţi iau mâna. Trebuie să mă eliberezi, am atât de multe de oferit şi tu eşti singura mea şansă. Salvează-mă şi mintea şi viziunea mea vor fi ale tale. Nu e mai bine un prieten aproape decât un părinte departe? Uite, sunt în peştera asta închis de mii de ani – când singura mea ambiţie, devenită şi religia mea, e aceea de a dărui cuiva întraga lume ce o vezi. Şi e o lume fără sfârşit… Fără sfârşit, gândeşte-te…
Cuvintele lui Zadir deveniseră şoapte. Un miros plăcut învăluia creierul Lustei şi începea să îşi dorească să ştie tot ceea ce ştia el. Îşi dorea o lume a ei, în care să nu mai fie numai o nenăscută – şi lumea asta putea să vină atât de repede!
- Lust! Nu îl asculta! Zadir! Mi-ai spus că nu mi-o vei lua! Nu! – Ambro striga din lumea celor născuţi.
- Dar nu ţi-o iau eu dacă ea vrea să vină… Nu poţi alege în locul ei, Ambro… Hai, vino! Vino, prinţesă. Uite – îi arătă cameleonul torul. Poate fi a ta: lumea întreagă. Fără nimeni altcineva. Nu aceasta e dorinţa începutului, intrinsecă şi incurabilă?
- Lust! Nu! Lust, ascultă!
Lust lăsă mirosul cameleonului să o învăluiască. Încet, fereastra din mâna dreaptă i se închise, iar Ambro se auzea din ce în ce mai departe. Raka, în lumea ei rea îşi închise cu răutate ochii. Ambro pariase cu sufletul ei şi pierduse în faţă poftei şi ambiţiei ei, pierduse în faţa propriei ei dorinţe de mărire pe care cameleonul a ştiut cum să o hrănească. Scos din Grădina Începutului, aşteptând milioane de ani, Zadir o avea acum pe Lust care în schimbul torului promis de el îi dădu mâna dreaptă – de-acum el făcea ce vroia cu ea.

În afara timpului, Lust se simţea deja stăpână pe tor. Trebuia numai să ajungă în Gradina Începutului, dincolo de Tigru. Desigur, timpul privit din exterior pare numai un şirag de momente – şi trebuie căutat momentul potrivit, atunci când altcineva a folosit poarta, sau când s-a apropiat mult de ea. Aşa a învăţat-o Zadir care, de bună-seamă, ar fi stăpânitorul de drept al torului, aşteptând de milioane de ani.
Zadir i-a luat mâna dreaptă şi i-a spus:
- Haide – azi plecăm într-o călătorie; azi îţi voi arăta istoria şi te voi învăţa cum poţi să ajungi în grădină.
Lust i-a dat mâna; şi dintr-o dată torul s-a încălzit puternic, iar ei, stând pe loc, păreau că se deplasează cu viteza luminii. De fapt, pământul se transforma în faţa lor, îmbătrânind într-un timp pe care ei nu îl simţeau.

A început să se scurgă torul într-o formă circulară, până când a ajuns să fie un balon de pământ; s-a auzit plânset de pe el, şi doi regi au fost văzuţi ieşind din Grădina care era a lor înainte, urmaţi de un cameleon. Zadir fusese unul dintre regi?… Urmele lui nu se vedeau, erau urme de cameleon şi imitau bine urmele de om. A călcat numai în paşii reginei izgonite de Ignis, duhul care părea că se plimbă şi vorbeşte cu uşa. Dar uşa de intrare încă nu exista – iar uşa de ieşire abia acum a fost făcută. Şi tigrul alb, cu aripile lui imense care îl acoperă de Ignis a fost aşezat la uşă, pentru ca regii să nu se poată întoarce. Păreau trişti şi deznădăjduit de nefericiţi. Pe drum, coroanele le picaseră. Tigrul a vrut să li le ducă, dar odată căzute ele s-au transformat din aur şi pietre scumpe în lut şi pietre de râu. Apoi unul din regi a fost omorât de celălalt. Ploile înainte nu erau aşa pe tor; erau dulci ca mierea şi regii se bucurau de ea, ascultând-o de sub frunzele mari ce îi protejau de ploi. Acum regii erau înfrânţi, departe de intrare, privind spre resturile unei grădini păzite de un tigru. Nimic nu a mai fost la fel.

- Şi ştii de ce e aşa? – întrebă Zadir cu viclenie.
- De ce?
- E vina unuia singur.
- A ta. Tu ai fost acolo şi i-ai ademenit cu mirosul oului tău.
- O…. nu, draga mea. Vezi, regii au libertare; eu le-am spus doar că e mai plăcut ceea ce e înăuntru decât ceea ce e afară. Le-am spus că acele ouă Ignis le vrea numai pentru el; şi vezi? Au luat unul iar el i-a izgonit afară. „Afară!!!” le-a spus el. Duhul ăsta e tare amăgitor, pare să vrea să dăruiască; promite. Dar… hai să fim serioşi – pentru un ou? Nu putea el să aibă mai mulţi cameleoni? Pentru că i s-a luat ceva atât de nesemnificativ, a distrus împărăţia regilor… Vezi? Domnia lui nu e bună. Noi trebuie să aducem eliberare şi putere. E egoist – noi ne vrem partea din Grădină, ne vrem turmele de porci şi mormintele şi tot ce nu e al nostru…
După un minut de tăcere, în care cuvintele lui hrăneau dorinţa Rakei din inima lui Lust, continuă cu un glas dulce, de catifea, de pe mâna ei:
- Eu sunt cel ce vede o comoară în ochii tăi – Ignis nici nu te cunoaşte, nu te vrea, de aceea a izgonit regii; îi e frică de voi. Am văzut milioane de ochi înainte ochilor tăi, dar de când te-am văzut pe tine, nu îmi pot aminti alţi ochi. Pentru zâmbetul tău, aş alerga desculţ în zăpadă kilometri întregi, zâmbind la gândul că te-aş vedea. Lasă-mă în inima ta şi îţi dau toată lumea.
Lust zâmbi vădit flatată. Zadir îi urcă pe umei şi îi mângâie obrazul stâng cu labele din faţă. Era ciudat cum îşi putea schimba nu numai culoarea sau atitudinea, ci chiar dimensiunea şi textura pielii. Acum era roz-cremuliu şi moale şi uşor umed, dar cald şi iubitor.
- Arată-mi ce ai promis.
- Fericirea vine prin disperare.
- Nu îmi e frică. Arată-mi lumina ce mi-ai promis-o şi dă-mi împărăţia.
Zadir o luă din nou de mână, de data asta fiind la fel de mare ca ea. Ca un nomad ce înainta pe mare, el îşi făcea loc prin timp, ore şi secole. Au ajuns în spatele unui munte care se deschidea spre valea regilor.
- În timpul în care regii s-au unit cu zeii şi au născut uriaşi s-a întâmplat că unul dintre uriaşi a început să construiască din materiale care rezistă ploii, focului şi vântului. Au început să ardă în foc piatra şi lutul şi iată – pot construi orice. Învaţă-i să construiască cât mai mare, o cetate care să poarte un nume de glorie, de sărbătoare. O cetate în care să se cânte şi să se danseze; o cetate a plăcerii, unde femeile şi băutura să nu le lipsească. O cetate înaltă, plină de băuţi; astfel, după ce va fi terminată cetatea în care vor fi adunaţi toţi, cetatea va fi a ta, pentru că ea va părea un lucru bun în ochii lor; cucereşte-le inimile şi porneşte un război împotriva Tigrului, împotriva ieşirii din Grădină.
- Şi dacă vor muri?
Cu un zâmbet şiret, Zadir o îmbrăţişă.
- Vor muri cu siguranţă, frumoaso. Acum sau peste optzeci de ani. Asta nu va afecta cu nimic istoria. Decât dacă vei reuşi şi vei intra în grădină. Ah… ce bine miroşi… ia, uite! – şi Zadir suflă asupra ei un parfum atât de îmbietor încât Lust adormi purtată de vise, îmbăiată în parfumul oului său.

Zadir o târâ pe Lust până în faţa casei lui Fledor în timpul nopţii. Fledor era înăuntru, în curtea a treia, cea mai de sus, care se deschidea de pe deal spre valea regilor. Stătea liniştit în hamac, îmbuibat cu fructe şi cărnuri. Ca un conducător, avea casa pe deal şi din curţile interioare aşezate terasat la diferite înălţimi, vedea departe în vale. Ostaşii de la poartă văzură numai o fată tânără adormită, cu haina trasă de pe umărul drept, tânăr. Zadir era camuflat, ca de obicei.
- O fi vie? – întrebă unul dintre ei.
Celălalt simţea mirosul lui Zadir.
- Ce frumuseţe de fată… ia uite, respiră… Ce zici?
- Cum adică „ce zic”? O fi beată, ce-o fi cu ea? Nu ştiu.
- Şi ce dacă-i beată? Ia uite cum stă haina pe ea… Mai mare dragu’… hai s-o luăm. Cu-atât mai mult cu cât e beată. Ce femeie e beată pe stradă? Nici n-o să-şi amintească nimic dimineaţa!
Primul ostaş o privi cu interes. Nu era zgâriată, nu era murdară şi nu mirosea a băutură. Părul negru îi stătea în şuviţe bogate şi aproape lemnoase, atât păreau de grele, pe obrajii albi şi moi care te îmbiau. Iar hăinuţa subţire de piele de animal cu care Zadir o îmbrăcase abia îi acoperea unul dintre genunchi, tăiată pe celălalt picior până sus, adânc pe pulpă.
- Termină, îşi veni primul în fire. Generalul ne-ar omorî pe amândoi.
- Hai, mă! E beată! Cine o să ştie?
- Eşti nebun? Nu miroase a băutură! Dacă se trezeşte?
- Ce pămpălău eşti! – urlă primul.
- Ce se întâmplă acolo? – strigă ostaşul din prima curte, atras de gălăgie.
- Ce să se întâmple? Uite, stau cu un pămpălău căruia îi e frică de o femeie beată şi leşinată!
- Cine-i femeiuşca aia?
- Vezi? Şi el o vrea. Numai tu nu! Eeeh…, dădu a desconsiderare din mână ostaşul de jos; fusese îmbiat de mirosul lui Zadir care acum stătea lângă zid, imitând piatra şi râzând într-o tăcere camuflată în liniştea nopţii.
- Nu aveţi decât să o duceţi la Fledor. Dacă el v-o lasă, e treaba lui. Dar femeia e în faţa uşii lui! Sunteţi nebuni să vă purtaţi aşa.
Ostaşul din prima curte strigă:
- Hai, aduceţi-o înăuntru.
Primul ostaş se opinti şi o ridică; porni cu ea de umeri să o ducă înăuntru, când celălalt îl prinse de umăr.
- Lasă, o duc eu.
- Tu stai aici şi păzeşte uşa.
- Lasă, tu eşti mai responsabil. O duc eu, comentă în zeflemea al doilea.
- Vezi ce faci!, răspunse primul, lăsând-o greu, cu reţinere în mâinile lui.
Acesta o apucă de umeri iar ea, adormită şi leşinată sub mirosul lui Zadir, se lăsă dusă fără să ştie ce i se întâmplă. Ostaşul şi colegul său din prima curte o lăsară pe jos, până Fledor se va trezi.
- Da’ şi ce-i fac dacă nu o vrea Fledor… N-a văzut ea aşa bărbat!
- Taci, mă, beţivule, tu?
- Eşti prost, mă! – râdeau şi se îmbiau ostaşii.
Apoi o lăsară în colţ, uitând de ea şi povestind de lefurile mici şi de nevoia de a câştiga mai mult pentru un trai decent.
În tot acest timp, Zadir se plimba în jurul Lustei, poftind trupul ei tânăr şi fraged, neatins. Se transformă nevăzut într-un bărbat frumos, puternic. Invizibil, ca o dorinţă nerostită sau ca o crimă comisă virtual într-o lume care nu îţi aparţine. O şterse de praf şi îi desfăcu încet haina, pentru ca să nu lase urme. Mai întâi pe piept, deasupra unei inimi care nu vroia decât să creadă că poate fi ceva mai mult, ceva mai important decât a fost gândită să fie. – Nu fuga după libertate şi necunoaşterea propriei fiinţe ne animă pe toţi? – Înepu să îi muşte sânii, umerii, şoldurile. I-a lins picioarele şi s-a împreunat cu ea acolo, pe jos, într-o curte mizerabilă, la umbra unei clădiri reci de cărămidă arsă pe care Lust vroia să îşi construiască libertatea. Şi vântul înfiora olanele grele care plângeau de mila fetei. I-a muşcat uzele şi a hăhăit asupra ei ca un porc îndrăcit care se răcoreşte grohăind pe o scroafă în călduri. Apoi a stat în ea minute întregi, extaziat de cel mai tăcut şi murdar viol care s-a putut întâmpla vreodată – şi el era autorul. Îi lăsă haina deschisă, ia pe ea la fel de inconştientă ca înainte. A râs apoi, suflând asupra ostaşilor izul lui plăcut care devenea păcătos de înţepător şi aluneca greu, precum pietrele de moară în mintea lor, în conştiinţa lor, în timp ce vorbeau. „Ce-ar fi viaţa asta fără distracţie, băieţi…?”
- Auzi… leafa ca leafa, se dă ziua… da’ ce facem cu junca asta?
- Hai s-o verificăm.
- S-a dezbrăcat? Bă, fi atent că şi-a deschis haina! Ce curvă!
- Îţi dai seama? E atât de beată că şi-a deschis singură haina!
- Da, din reflex! Ha, ha, ha!
- Bă, nu-i lăsa urme, totuşi, uite că nu are altele.
- Taci şi aşteaptă-ţi rându’…
Zadir admira extaziat pofta bărbaţilor asupra unui trup tânăr, neatins.
- Ce porci mizerabili! Nici măcar mie nu mi-ar fi venit ideea de a face aşa ceva unei femei. Sunt mai porci decât mine! Ce tălâmbi!… Lust… eşti delicioasă!

De departe, privind în globul de cristal, Ambro stătea înfrânt în colţul salonului din Castelul Invizibil în care a congelat-o pe frumoasa lui Raka într-un sicriu de cristal.
- Mi-ai promis că nu mi-o vei lua! Ai spus că va fi a mea! Mi-ai luat lumina ochilor, Zadir! Mi-ai luat-o…

Fledor, trezit de zgomotul santinelelor, de râsetele lor, a coborât în curte. Acolo, adormită în răcoarea curţii stătea o femeie tânără, îmbrăcată în piele de animal. Santinela era lângă ea, în poziţia de veghe. Nici un zgomot.
- Ce s-a întâmplat aici?
- Să trăiţi, colegii de afară au găsit femeia asta în faţa casei.
Fledor s-a apropiat de ea. Sub pleoape păreau că i se zbat doi ochi vii, de foc.
- Du-o în casă, în camera femeilor. Vezi dacă i se găseşte ceva de lucru. Nu pare beată, e obosită doar, dacă nu s-a trezit de gălăgia voastră.
- Să trăiţi!
- A, şi… băiete… să nu îţi treacă prin cap să o atingi.
- Trăiţi!

- Lust! Lust, trezeşte-te!
- Huh… ce… unde sunt? Ce mă doare capul!… Ce s-a întâmplat?
- Am reuşit să te bag în casa lui Fledor.
- Am adormit…
- Da, te-am adormit eu; aici este o tradiţie, omul găsit în faţa porţii conducătorului este luat la el în casă, ca să vadă dacă poate să facă ceva ce îl interesează. Tu ai puterea lui Ambro. Aşa ceva… nici nu s-a mai pomenit pe aici… Te va ţine în casă.
- Şi ce să fac? Ah, mă doare tot trupul… Am avut un somn atât de adânc, fără vise… Parcă aş fi fost vrăjită…
- Vrăjitoarea vrăjită? – Zadir zâmbi străin, amintindu-şi gustul fraged şi forma trupului ei. – Eşti obosită doar. Uite, pune pe tine hainele pe care ţi le-au lăsat femeile. Şi ieşi în curte.
- Asta e singura cale? De ce nu putem să folosim puterea pe care o avem împreună şi să luptăm cu tigrul?
- O, nu, nu, ne trebuie oameni care să lupte pentru noi. Ne trebuie voinţă şi alegere. Ai încredere în mine. Spală-te şi ieşi în curte.
Lust s-a spălat şi a ieşit în curte, îmbrăcată în haine de slugă. Îi părea rău după haina de piele, aşa purtau regii înainte – dar aici ea era numai o slugă.
- Hei, tu! Da, tu! Comandantul te cheamă la el.
Lust se apropie de femeia care o chemă.
- Aranjează-ţi părul înainte, uite piaptănă-te… Aşa. Cum te cheamă?
- Lust.
- Şi ce faci aici? – o descosea femeia.
„Am venit să vorbesc comandantului”, i-a şoptit Zadir de pe mâna ei dreaptă. Hai, spune!
- Am venit să vorbesc comandantului.
- O… eşti curajoasă. E temut comandantul… De unde eşti?
„Din valea altor regi.”
- Din valea altor regi.
- Altă vale? Nu s-a auzit pe-aici de-aşa ceva, copilă. Unde e?
„E departe.”
- Departe.
„Atât de departe încât a trebuit să îmi folosesc toate puterile pentru a ajunge aici.”
- Atât de departe încât a trebuit să îmi folosesc toate puterile pentru a ajunge aici. Desigur, mi-au trebuit ani de zile, dar ceea ce îi voi da eu comandantului va merita.
Femeia s-a uitat cu o uşoară neîncredere la ea.
- Bine, rămâi aici.
Apoi, spre o slujnică mai tânără, şoptit în aşa fel încât Lust să nu audă:
- Asta ori e nebună, ori e grozavă.
- Cine?
- Veşnic să ne trăieşti, stăpâne. Străina. De străină vorbeam. A zis că are să vă dea ceva ce merită anii de zile petrecuţi să ajungă aici din cealaltă vale a regilor. Cică şi-a folosit toate puterile să ajungă la dumneavoastră.
- Unde e femeia?
- Aici, chiar la uşă.
- Să intre.
Lust a păşit ferm în sală care era neobişnuit de mare pentru acea lume. Neobişnuit de luminoasă şi rezistentă. Lust se simţea bine acolo.
- Eşti vrăjitoare, deci?, întrebă Fledor privindu-şi valea şi slugile pe geam.
Lust ridică mâna dreaptă şi roti degetul arătător în trei cercuri concentrice. Afară, un vânt năprasnic cuprinse valea, smulgând casele din crengi mai înainte ca Fledor să îşi poată înghiţi vinul din gură.
- Stai, opreşte-te! Ai venit să îmi prăpădeşti valea? Eu azi-noapte ţi-am cruţat viaţa!
Lust lăsă mâna jos şi se făcu linişte, iar casele se adunară singure de pe jos.
- Cine eşti şi ce vrei? De unde vii?
Femeia zâmbi. Trupul o durea, dar nu îşi putea aminti nimic şi trebuia să îl creadă pe Zadir.
- Tu ce vrei să fiu?
Fledor o privi drept, lăsând jos paharul din mână pe masa robustă de lemn.
- Nu te teme; nu am venit să îţi iau nimic. Îţi dau. Aici, unde e împărăţia ta, peste milioane de ani – atât de departe încât nu îţi poţi închipui, e împărăţia mea. Eu vreau o împărăţie mai mare. Şi tu o vrei, te-am văzut privindu-ţi valea. Împărăţia ta mare înseamnă împărăţia mea.
- Eşti tânără pentru cuvintele astea mari.
- Eşti bătrân pentru ca să nu îţi vezi visul împlinit, împărate.
- Sunt comandant.
- Şi vei rămâne. Dacă nu îmi dai crezare.
Fledor ridică paharul cu vin. Sorbi o gură din el, apoi se apropie iar de geam. Privi în zare.
- Rămâi aici, femeie, şi fă cum ai promis. Uite inelul meu, ia-l. Şi fă ce vrei cu oamenii mei. Atâta doar, să nu îi omori. În rest, zideşte, împărăţeşte. Dar în schimb, o să vreau ceva.
- Vei avea împărăţia.
- Ha ha ha… sunt bătrân, am adunat multe bogăţii. Nu îmi trebuie împărăţia. Am avut tot ce şi-a dorit inima.
Se plimbă de-a lungul sălii înalte.
- Uite ce am construit… pot construi orice. Sunt ca Dumnezeu! Mi-am făcut un nume şi numele meu a ajuns departe… Eu sunt Dumnezeu!
Sorbi o gură din pocalul de aur, apoi ştergându-şi mustaţa arătă spre ea cu degetul pe care i se scurgea vinul şters de la gură.
- Tu eşti inteligentă. Eşti vrăjitoare. Spune-mi: ce vreau?
Lust îl pivi drept. Stomacul i se strânse şi aproape îşi înghiţi limba.
„Nu fi proastă! Odată ajunsă împărăteasă, scapi de el, şi ai un moştenitor care nu poate fi înlăturat. Dă-i-l!”
- Eu ştiu ce vrei tu, împărate. Ce îşi poate dori un împărat bătrân, fără moştenitor? Numai să mai poţi concepe acum, atât de târziu…
Împăratul râse zgomotos.
- Cuvinte tăioase zac pe limba ta. Eşti neînfricată.
- Şi de cine m-aş putea eu teme, oare?

Împăratul i-a dat terenuri multe. Ea a stat între oamenii de rând până şi-a construit un castel atât de mare şi de frumos cum nu se văzuse înainte. A fermecat femeile: în pieţe, acolo unde le întâlnea. La fântâni, la băcănii. Le dădea galbeni şi le milostivea. Şi-a crescut copii de casă, născuţi în casa ei, pe genunchii ei. A moşit generaţii întregi de copii şi le-a ursit aşa cum a ştiut ea că va avea nevoie de ei. Totul, pentru Pomul Vieţii.
Odată, se spune că pe o femeie au apucat-o durerile naşterii pe câmp şi nu a putut să poarte sarcina până a ajuns regina. Copilul a fost luat, iar femeii i s-a umplut sânul cu bani. Nu s-a mai auzit apoi nimic de copil, parcă îl înghiţise pământul. Tot adevărul a fost ascuns în săpat în pământ, aşa cum în tor nu s-ar fi putut niciodată ascunde.
Opt ani pământeşti au trecut aşa. Regina-mamă se plimba prin palatul mare, nou construit. Dacă ar putea da timpul înapoi… poate nu ar mai călători către începuturi. Acum, băiatul Lustei şi al lui Zadir era moştenitorul tronului. După ce a impregnat-o în noaptea aceea neştiută, el i-a închis pântecele şi regele – bietul rege, a adormit liniştit că sămânţa lui va moşteni cetatea pe care regina a întins-o până departe, în zare. Zadir a lăsat-o opt ani să îşi crească fiul. Să îl iubească. Să se ataşeze de el şi să o doară despărţirea de el. De doi ani nu s-a mai arătat şi nu i-a mai vorbit reginei. Răutatea ei a crescut în fiecare zi, dar la fel şi dragostea pentru Ridas. Uneori, seara, se ducea să îl învelească. Şi atunci, o cuprindea un fior de dragoste maternă care o copleşea până la lacrimi. Se temea pentru viaţa lui, şi mai mult decât orice, îşi dorea pomul acum – dacă ar fi murit subit Ridas, care părea chinui în unele nopţi de duhuri necurate, atunci ea ar fi putut să îi dea viaţa înapoi. L-a strigat în ajutor pe Zadir, dar acesta părea că o uitase cu timpul. Dacă l-ar fi cunoscut mai bine, ar fi ştiut că Zadir nu uită şi că al ei copil era din el.

Ridas creştea şi era iubit de popor. Nu pentru inima lui nebună, care se vedea de mic, ci pentru numele tatălui său. Era moştenitorul născut la bătrâneţe şi dacă pe Lust oamenii ar fi urmat-o până la moarte, pe Ridas l-ar fi urmat şi după moarte. Zadir era tot timpul în preajma lui Ridas. Îl urmărea şi îi învăţa reacţiile la diferiţi stimuli. Învăţa felul în care gândeşte, în care urăşte. Nu îi vorbea, îl învăţa doar. Lust vroia să îl ţină departe de lupte şi treburile împărăţiei pe Ridas, în aşa fel încât viaţa lui să nu fie pusă în pericol.

Regina şi-a întărit armata. A strâns timp de opt ani merinde în castelul înălţat sfidător de sus, pe muntele înconjurat cu trandafiri sălbatici care dădeau măceşe albastre ce nu se coceau niciodată. Oamenii au fost crescuţi cu frică faţă de împărăţie. Regina era, întra-devăr, puternică şi considerată un zeu între oameni. Pe fiecare munte era câte un altar zidit în cinstea ei; şi acolo, oamenii ardeau porci şi petreceau în orgii zile întregi. Vinul curgea ca apa în împărăţie şi străzile erau pavate cu hanuri şi locuri de ospăţ.

În al nouălea an de la naşterea lui Ridas, la un an după moartea lui Fledor, regina şi-a chemat armatele. Dinspre miază-noapte până la miază-zi a trimis prin împărăţia ei mare doi boi tăiaţi bucăţi şi a trimis vorbă: „Celui ce nu se va alătura carelor regeşti în lupă, aşa i se va întâmpla: boii îi vor fi tăiaţi bucăţi. Casa îi va fi arsă şi vulturii se vor hrăni din resturile familiei lui – iar el va trăi să vadă toate astea.”
Au răspuns chemării ei toţi bărbaţii şi tinerii care puteau purta arme. S-au adunat în jurul castelului, aşteptând porunca. Regina a ieşit între ei, nu la un balcon înalt, ci chiar între ei.
- Fiţi curajoşi şi netemuţi. Căci nu se va vărsa sângele vostru, nici copiii nu vă vor fi prădaţi. Intraţi în peşteri, în orice împrejurime care vă poate adăposti. Şi haideţi să construim un turn, o cetate mai mare decât orice s-a văzut pe faţa pământului. Să împărţim pământul, să ne facem toţi regi şi regine, aşa cum am fost cândva. Ardeţi cărămizi în foc, ardeţi pământul şi faceţi pietre arse şi lipiţi-le cu smoală. Şi acoperiţi toată valea cu turnul în care să locuim toţi. Cinci milioane de suflete, într-o singura casă. Nu sunt eu mama voastră? Nu eu v-am născut şi v-am dat terenuri şi v-am lăsat să vă înmulţiţi fără teamă? Creşteţi acum în casa mea, şi nu vă va lipsi nimic.
Cuvintele ei au plăcut oamenilor. Bărbaţii şi-au lăsat nevestele în casele sărace şi au începu să zidească zidurile, să facă zi şi noapte cărămizi şi să le ardă în foc. Luau pământul şi îl treceau prin cuptor.
Regina privea din castel şi vedea cum valea se umplea de ziduri; se construiau acum pivniţele care se şi umpleau de vin pe măsură ce se construiau. Şi hrănea oamenii cu merindele strânse de ea timp de opt ani în castel.

- Viclenia ta a ajuns până la marginile pământului, regină.
- Zadir.
Cameleonul se transformă în bărbatul frumos şi neînduplecat care se împreunase cu ea altădată.
- Nu te-am văzut niciodată aşa, spuse uimită Lust.
- Nu îţi aminteşti… Nu e nimic… Eşti la fel de frumoasă ca totdeauna.
- Unde ai fost atâta timp? Te-am căutat şi nu mi-ai răspuns.
- Pe aici… pe acolo… am cutreierat pământul…
- Uite, spuse regina arătând spre pivniţa castelului. Planul nostru, vezi? L-am dus la îndeplinire.
- Te grăbeşti, regină. Mai este de lucru, mai sunt inele care încă lipsesc din lanţ.
- Da, va trece timp până să fie gata castelul.
- Tu… tu ce faci? – întrebă cameleonul cald.
- Construiesc. Lupt, cu timp şi măsură. Numărând ceasurile şi având grijă de împlinirea soroacelor din cărţile lui Ambro.
- Ambro…, pufăi Zadir.
- Ce vrei, îmi e dor de el!
- Dor… Femeie, revino-ţi… Tu nu simţi, nu îţi pasă…
- Te înşeli.
- Huh… înseamnă că eşti mai slabă decât te ştiam…
- Ai venit să mă otrăveşti cu cuvintele tale?
- Eşti slabă…, zise cameleonul camuflându-se.
- Unde pleci?
- Niciunde. Sunt prin preajmă. Întotdeauna sunt prin preajmă…
Cameleonul dispăru lăsând în inima Lustei o urmă de îndoială, o greaţă abia simţită şi un fior de neîncredere care nu ştia cărui lucru se datorează. Tot ce îi promise a îndeplinit. Mai trebuia numai să ajungă în grădină, ea, şi să ia Pomul Vieţii. Şi atunci s-ar fi putut întoarce în lumea ei, să returneze sufletul Rakei. Şi poate că atunci va fi ca şi cum nu a existat; dar fiul ei, fiul ei va fi moştenitor.

Ambro cel puternic purta în inimă teama de a o fi lăsat pentru totdeauna pe Raka în mâinile lui Zadir. Zadir îi ceruse sufletul Rakei în schimbul inimii ei. Desigur, în altă împrejurare Ambro ar fi reuşit singur să o vreăjească pe Raka, dar ea nu îşi purta inima cu ea – şi-o ţinea ascunsă în burta unui arici pe care Zadir îl furase din grădina ei. Raka nu era interesată de ceea ce se întâmpla cu inima ei – poate o inimă să îţi aducă alinare atunci când ea rezonează la suferinţă şi durere? Inima e o slăbiciune, oricum, şi un popor nu se poate conduce cu slăbiciune, ci cu mână puternică. Ambro îi băuse, odată cu sufletul şi inima – dar era tardiv. O inimă moartă e moartă. Zadir îşi ţinuse promisiunea – îi dădu inima. Ambro o dorise însă vie, nu moartă.
- Am să îţi fur ceea ce iubeşti mai mult, Zadir, jurase Ambro.
În ziua în care fereastra Lustei s-a închis în mâna ei, Zadir a râs. El nu iubea. El avea instincte şi porniri.
Ambro încuie corpul Rakei în castel şi porni prin apă, înotând spre fundul Mării Uitării. Acolo, într-o spărtură cât un pumn de femeie, stătea ascuns ultimul sul din pile de animal. Era o piele pe care Zadir nu o citise niciodată.
„Ceasul nu merge niciodată înapoi. Înapoi merg fiarele pădurii.” Desigur, timpul nu poate fi întors, iar pentru ca să ajungă cineva înapoi, nu trăieşte suficient. Dar o fiară a pădurii?… Ambro, cu ultimele puteri, se transformă în lup şi sări în Mare. A început să sape în spărtura în care erau pieile vechi; şi dintr-o dată, raze de lumină au început să strălucească de sub apă. Un sunet de copii jucându-se şi de curte de palat. Luându-şi o altă gură de aer, înotă înapoi la fundul mării şi băgă laba prin spărtură. Îl prinse pe Ridas şi îl fură din curtea palatului de care îl despărţea doar marea acum. Băiatul trecu prin spărtură şi, ameţit, ajunse la suprafaţă. Ambro acoperi spărtura şi ieşi la suprafaţă, apoi îl duse pe Ridas în Castelul Invizibil pentru ca să îl înveţe arta războiului şi a vânătorii. Trecut prin Marea Uitării, Ridas nu îşi amintea cine e şi de unde vine. Trăia sub puterea vrăjitorului care, odată furându-l, a închis pentru totdeauna spărtura din mare, pentru ca nimeni niciodată să nu ştie de unde a venit copilul sau cine îi erau părinţi. Ambro nu îi făcea rău, pentru că ştia că este şi fiul Rakei, pe care o iubea mult. Dar nu îi povestea despre originile lui.
L-a învăţat să lupte cu sabia, să mânuiască armele şi să fie neînfricat. Dar arta magiei nu l-a învăţat, pentru ca nu cumva, practicând-o, să-l întâlnească pe Zadir.
Ridas a ajuns, însă, străbătând castelul, în sala pocalelor – unde vrăjitorul îşi ţinea ascunse scrierile. Sala avea un blat continuu pe pereţii sălii şi mii de pocale stăteau aliniate unul lângă celălalt. În centrul sălii era o oală în care era o fiertură neagră din care mâini păreau că îl cheamă şi îl îmbie, îl atrag spre o lume căreia îi părea că îi aparţie într-un mod mistic şi ascuns cunoaşterii lui. Ridas s-a apropiat de oală. Şi în oglinda fierturii i-a apărut un chip de femeie între două vârste, o regină, şi un palat mare, cum nu văzuse niciodată până atunci. Şi palatul era locuit de milioane de oameni, care vorbea fiecare în limba lui, şi nu se înţelegeau doi între ei. Copiii vorbeau o limbă, alţii alta, bărbaţii nu îşi mai recunoşteau vecii. Iar femeia plângea şi striga ca în durerile naşterii că îşi vrea băiatul înapoi, şi un cameleon o strângea între labele din faţă, cântând şi adormind-o.
- Ce faci tu aici?
- Ce e asta, Ambro?
- Cum ai intrat aici?
- Spune-mi!! Cine sunt ei? De unde o cunosc?
- Hai, ieşi!
- Nu! Am avut o viziune, simt că aparţin acelei lumi! Spune-mi!
- Ţi s-a părut, a răspuns potolit Ambro, încercând să îl îndepărteze de oală. Atunci, femeia s-a uitat în palma ei şi pentru o clipă, privirea ei s-a intersectat cu a băiatului, şi faţa i s-a luminat.
- Ridas! Ridaaaaas!!! – părea că îşi pierde minţile. Nu, lasă-mă! Ridaaaas! Dă-mi-l înapoi, Ambro! Te omor!
- SPUNE-MI!!! – Ridas l-a trântit pe Ambro de masa mare sub care se zbăteau liliecii prinşi de lemnul cariat.
- Bine, bine, stai! Tu nu îţi aminteşti, te-am trecut prin Marea Uitării. Ea e mama ta. Dă-mi drumul, mă sugurmi! Uh…, spuse Ambras, luând nouă gură de aer, eliberat din stânsoare.
- De ce m-ai luat?, întrebă Ridas încercând să-şi stăpâneasca emoţiile contradictorii.
„Te-am luat de acolo pentru ca să nu devi ca el; pentru că oricum eşti rău şi încăpăţânat – dar eşti copilul ei – şi a trăi veşnic ar fi cea mai mare pedeapsă pe care nici măcar tu nu ai putea-o îndura; închipuie-ţi: să îţi ceri moartea şi ea să nu mai vină; să te uite pe stradă, între ceilalţi, să o suplici iar ea să te evite, iar hăul braţelor ei să nu te mai cuprindă şi să nu te mai lase niciodată să o guşti… Nu, nu îi pot spune.”
- Nu îţi pot spune, dar nu te poţi întoarce.
- De ce? Cum nu mă pot întoarce? Eşti vrăjitor, fă tu ceva! Du-mă acolo!
- Nu pot!! Nu înţelegi?
- Nu!, îl izbi Ridas de perete. Fă-o, sau te despic!
- Nu pot, i-a şoptit cu adevăr Ambro.
- Trebuie să fie o cale…
- Legătura dintre lumi s-a rupt, Ridas; odată cu aducerea ta aici.
- Du-mă acolo de unde m-ai luat.
- Te-am luat din mare, dar dacă treci tot pe acolo, e posibil să uiţi că Lust e mama ta.
- N-ai putere să mă faci să nu uit?, întrebă copilăreşte şi deznădăjduit Ridas.
- Nu-i nimic. Va şti ea. Du-mă.
- E departe, poţi înota atât de adânc?
Ridas se uită la el cu o privire prelungă şi plină de ură. Apoi porunci:
- Du-mă.
- Bine, băiete… dar să nu uiţi că m-am purtat cu tine cu o bunătate ca a lui Dumnezeu. Să nu îmi răpui iubirea niciodată – ea se va întoarce la mine. Trebuie să se întoarcă…
Cei doi au înotat în Marea cea Mare. Şi au ajuns la străpungerea cât pumnul de femeie. Şi Ambro l-a lăsat de Ridas să plece; apoi, sub formă de lup, l-a urmat în lumea nenăscuţilor care acum era zguduită de puterea împărăţiei Lustei.
- Hei, tu de unde ai apărut? – a întrebat Ridas retoric văzând pe uscat lupul care îl urmărea. Ambro i-a sărutat mâna, iar Ridas l-a luat cu el.

În locul castelului era linişte. Pământul era pârjolit; nu mai erau regi şi nici regine. Pomii păreau că s-au oprit din rodit, de parcă ar fi fost blestemaţi. Oamenii erau speriaţi. Undeva, într-o vale apropiată, era o tabără de corturi. Şi cei ce le locuiau mâncau prepeliţe şi turte de miere. Stăteau toţi în jurul unui munte pe care se spunea că Ignis, atotputernicul, îşi aşezase tabăra. Şi un oştean din rândurile lor urcase pe munte să se întâlnească cu el şi să facă pace pentru întreaga tabără.

- Ce se întâmplă aici, a întrebat Ridas necunoscând cele petrecute în ultimul timp.
- Îţi pot spune eu, băiete, vino aici.
Zadir îl prinse şi îl trase spre un cort în care era o femeie cu faţa pe jumate arsă. Ambro a început să plângă, uitat în trupul lui de lup, şi a lins rănile femeii.
- Uite-l, ţi-am spus că ţi-l aduc înapoi mai repede decât Ignis. Putem să plecăm acum?
- Fiul meu!, Lust pică la picioarele lui Ridas şi i le sărută cu atâta iubire că nu există om a cărui inimă să nu i se fi înfiorat.
- Puteam să stăm în tabăra noastră, nu trebuia să te las să vi aici. Da, eşti mai slabă decât credeam eu că eşti.
- Hai, să plecăm fiule. Dacă suntem prinşi aici, suntem omorâţi.
- Spune-mi, ce se întâmplă?
- Ignis, cel puternic, face pace cu tabăra aceasta de mâncători de prepeliţe. Noi trebuie să ajungem departe şi să rezidim împărăţia, să ne pregătim de luptă. Ceilalţi care erau cu noi au murit. Într-o zi, când m-am trezit, chiar după ce Ambro te-a smuls din lumea mea, pui de împărat, oamenii au început să vorbească fiecare o altă limbă. Şi nu am mai putut construi – dacă ai ştii cât de aproape am fost… Tâmplarii nu se mai înţelegeau între ei, cei ce ardeau cărămizile în foc nu înţelegeau cât să le ardă. A fost mare jale şi nebunie – au murit mulţi în tabără, au scăpat unii peste alţii grinzi, pietre, şi au început să se omoare între ei. Vacarm cumplit, abia am scăpat… Dar nu e totul pierdut. Te-am regăsit, fiul meu!
- Ambro?
- Da… cel ce te-a crescut.
- Nu îmi amintesc, pare că nu îmi amintesc mult din ceea ce s-a întâmplat…
- Lăsaţi odată trăncăneala, haideţi! Nu avem timp de pierdut! Mişcă, femeie! – o smulse Zadir pe Lust care era slăbită şi fără vlagă.
- Hei! – Ridas smulse cuţitul din teacă şi îl îndreptarse la gâtul lui Zadir. Să nu te mai atingi vreodată de ea!
Ambro stătea prins de piciorul lui Zadir şi mârâia cumplit. Zadir îl împinse pe Ridas cu putere şi-l smulse pe Ambro de la picior, aruncându-l în tufe, departe. Dar se simţi ridicat şi trântit la pământ, legat de mâini şi de picioare şi răsucit în jurul unui copac.
Lust îl ţinea în aer cu puterea mâinilor ei, rostind continuu cuvinte de magie. Dintr-o dată, însă, o lumină puternică îi cuprinse ei faţa pentru o fracţiune de secundă şi înfricoşată, îl scăpă jos şi pică şi ea frântă. Zadir se lovi de copac, dar picând jos, începu să râdă. Lust începu să plângă năprasnic, lovindu-şi pântecele necontrolat, de parcă ar fi vrut să smulgă o sămânţă malefică dintr-un ogor curat. Ambro o ridică de pe jos şi o culcă într-o peşteră apropiată, unde au rămas peste noapte.

Mi-au putezit măruntaiele – moartea m-a îmbrăţisat din interior. Mi se clatină picioarele şi nu îmi voi mai vedea niciodată iubirea; Ambro… te-am lăsat pentru un vis deşart, şi mi-au murdărit trupul… mi-au rupt hainele şi umanitatea şi mi-au deşirat inima ca pe un fular de iarnă şi mi-au călcat-o în picioare… Nenorocitul, mi-a luat tot şi m-a lăsat cu un vis, un vis ca un abur care mâine nu va mai fi. Mi-a închinat copilul şi mi l-a rupt din trup ca o fantasmă ce nu s-a întâmplat niciodată decât în mintea mea…

- Ce ai văzut, mamă?, întrebă Ridas într-un târziu, când vocea i se auzea mai tare decât bocetul femeii.
- Fiule… am văzut preţul pe care l-am plătit pentru a-mi dori ceea ce-mi doresc; am văzut împărăţii ridicându-se şi trecând, şi numele tău scris pe una dintre ele; e aproape rândul tău, fiule.
- Mâine plecăm dimineaţă, la prima oră. Nu avem timp de depănat amintiri. Morţii cu morţii, vii cu vii, nenăscuţii cu nenăscuţii, se auzi vocea lui Zadir clară, din conturul exterior al peşterii. Chipul i s-a profilat pe cer şi, privindu-l, Lust îşi amintea acum detaliat cu el dansase pe ea în acea noapte, umbrindu-i mintea şi umplându-i pântecele cu minciuni şi promisiuni şi făcând-o mama fiului său. Zadir o privi fix. Apoi, râzând, îşi linse buzele şi plecă.
- Fiule… tatăl tău a fost un rege bătrân…
- Ştiu, mamă, îmi amintesc.
- Nu, lasă-mă să îţi spun… Un rege bătrân care a dăruit totul pentru tine. Mi-a dat averi multe şi m-a făcut regină – chiar inelul său mi l-a dat. Şi dacă altcineva îţi va spune că nu el a fost tatăl tău, să nu îl crezi.
- Nu voi crede, mamă.
Ambro suspină adânc. Lust chemă somnul peste ei. Ridas adormi cu mama lui îmbrăţişându-i umerii şi cântându-i.

- Unde ţi-a dispărut cicatricea de pe faţă?
- Ce copil prost ai făcut, femeie! Parcă ar fi din viol! – rânji Zadir către Lust. E vrăjitoare, unde să îi dispară? Sunteţi gata?
- De ce aţi venit în tabăra mâncătorilor de prepeliţe, mamă?
- Am crezut că Ignis mi te poate reda, dacă nu mi te aduce Zadir înapoi. Dar iată, continuă femeia trist, te-a adus înapoi… Ignis e duşmanul nostru de moarte, cel ce are Grădina Începutului şi nu lasă pe nimeni să făurească oameni.
- După deal, acolo e cimitirul, preciză Zadir. Să nu vă uitaţi spre oase şi să nu vă aplecaţi spre ele. Să nu vă depărtaţi de mine şi să nu credeţi, chiar dacă aţi vedea morţii înviind. Sunt minciuni.
- Despre ce cimitir vorbim?, întrebă Ridas.
- Pentru ca să ajungem în locul domniei tale, trebuie să trecem prin valea marilor cimitire ale mâncătorilor de prepeliţe, explică Lust îmbrăcându-şi haia cea nouă de vrăjitoare.
Ambro o luă înainte. Zadir călărea fără teama, Ridas venea încet în urma lor pe calul său. Şi puţin mai departe, călare pe calul alb, temuta şi temătoarea regină îşi purta statura îngreunată acum nu de ani, cât de povara deciziei de a închide fereastra cu Ambro. Poate că dacă nu s-ar fi îndepărtat de el, poate că dacă… Atâţia „dacă”…

În curând în jurul lor se făcu linişte. Atât de linişte şi de întuneric, cum numai într-o vale uriaşă, ca o pâlnie, în care sunt aruncate trupuri moarte poate fi. Aici, nu vorbea decât vântul, agăţându-se din când în când de câte vreun os ieşit în afara întinderii de oase.

De-aş fi şi eu un os… un os, nu un schelet întreg… Urma să mi se piardă şi blestemata viaţă spre care m-am născut să mi se stingă precum cântecul unui beat în şanţul murdar, în noroi. De-aş putea să ştiu cât mai am de trăit – să îmi aştept clipa şi ea să vină ca o primăvară veşnică, într-o lume fără sfărşit, pierdută de ceilalţi regi… M-am murdărit peste măsură de mult – şi nu doar eu, nu doar trupul meu, ci şi rodul pântecului meu. Nu am iubit şi nu am urât niciodată atât de mult un lucru precum îl iubesc pe el. Mi-e greaţă şi mă tem de fiul meu, şi îl iubesc cum iubeşte o mamă întâiul ei născut…
Câtă linişte a încremenit aici, între oase… ce tăcere şi ce istorie ascunsă… Aş vrea să dorm şi eu aici, întâiul os dintre oase… Să dorm sub oasele văii uscate – aici, unde nici măcar ploaia nu mişcă tăcerea, şi cerul nu deformează cuvintele nerostite; aproape că ar trebui să împing cu palmele pământul ca să am certitudinea existenţei lui, atât de imponderabil este pământul copt sub putregaiul oaselor. Aş vrea să dorm în vale, jos, să devin un pod de trecere pentru drumeţi; şi din vis să pot trece în Marea Uitării, aş trece chiar prin Ignis… dacă ar exista, şi dacă ar vrea să mă aprindă, să mă ardă, să mă consume, aşa murdărită şi ieftină cum sunt. Sunt neînţeleasă… Atât de ud îmi simt trupul aici, în uscătura de pământ, atât de rece, lipit de cer. Mi-ar fi trist sfârşitul… dar dulce precum un vis la trezire. Poate chiar sunt un pod… Ce triste îmi sunt amintirile – şi îndepărtate şi zadarnice… Îl văd departe pe Ambro, chemându-mă, şi pe Raka o văd, aşteptându-şi sufletul înapoi… Îl văd pe Tigru; şi pe Ignis, şi mă văd şi pe mine… E trist că nu mai văd cum am ajuns aici, în vale, jos – drumul parcă s-a închis în spatele nostru şi iată, un pământ sec, uscat şi fără viaţă mă cheamă să mă alatur lui. Aş vrea să îmi pierd picioarele în crăpăturile stâncilor şi să nu mai aud sunetul copacilor tăiaţi – biată şi amăgită regină, ce sunt, cum pot fi atât de naivă şi de uitândă a limitelor mele de vrăjitoare? Nu văd nici urcarea înapoi pe deal… M-aş putea pierde în pădurea asta de oase care pare o uşă mare, închisă, departe de cer…

Un vuiet puternic a întrerupt gândurile decăzutei regine. În zare, un mâncător de prepeliţe părea că vorbeşte cu vântul, şoptind cuvinte neauzite în vrăji până acum. Nu spunea formule şi nu bolborosea – asculta vântul care îi spunea:

- Porunceşte oaselor să se ridice.

Şi oasele s-au ridicat. Regina a picat la pământ, Zadir a început să urle şi să se tânguiască:

- Nu vă uitaţi! E o vrăjitorie, e o minciună, o mare minciună care vă va străpunge inima, nu vă uitaţi! Să nu credeţi, să nu vă închinaţi vântului şi nici mâncătorului de prepeliţe. E o cursă pentru noi.

- Porunceşte oaselor să le crească pe ele tendoane. Şi muşchii să îi umple, şi pielea să îi strângă laolaltă, şi să se nască corpuri vii.

- Nu vă uitaţi, închideţi-vă ochii!

- Acum, porunceşte vieţii să intre în ei!

Mâncătorul de prepeliţe a făcut aşa cum i-a poruncit Ignis, şi oasele s-au ridicat şi au devenit corpuri şi au început să umble şi s-au transformat într-o armată umblătoare, care asculta de el.
Regina a privit departe, acolo unde chipul înfocat al lui Ignis se stingea, lăsând în urmă lumina zilei să înghită valea; atât de săracă putea să fie acum lumina, în absenţa focului lui Ignis.

Dacă aş putea să îl văd o dată, o singură dată în faţă…

- Să nici nu vă gândiţi!, întrerupse Zadir şirul gândurilor lor.
Amândoi păreau să îşi dorească acelaşi lucru. Zadir nu ştia niciodată ce gândesc, dar le studia reflexele nemijlocite de măşti, şi învăţase comportamentul lor atât de bine încât putea să prevadă şi să deoasebească, în marea majoritate a situaţilor, ceea ce vor spune. Aceasta era cunoaşterea adevărată cu care se mândrea el, arma pe care o folosea. Lumina lui.

- Cum v-aţi putea dori aşa ceva? Să distrugeţi tot ceea ce am zidit? Să mă înşelaţi?! Nemernicilor! V-am adus către o viaţă liberă, v-am dat o speranţă şi un motiv de a trăi; v-am deschis ochii – iar voi să ajungeţi în ghiarele duşmanului meu de secole?
- Ce ţi-a făcut?, întrebă Ridas.
- Cum „ce mi-a făcut”? M-a urât! E un egoist, nu a vrut să putem creea oameni. Nu ne-a lăsat să rămânem în grădină; ne-a scos afară, ca pe nişte câini! Asta e cel pe care vi-l vreţi de prieten. A fost aici, lângă voi, a dat viaţă unei văi de oase, şi nici nu s-a uitat la voi; nici măcar nu v-a văzut!

Ridas şi Lust au tăcut. Au continuat drumul în tăcere, până Zadir a ajuns în câmp larg, dincolo de dealurile ce ascundeau cimitirul gol acum. A luat-o înainte, urlând:
- Vouă vă voi da tot acest ţinut; voi sunteţi uriaşii, fii lui Zadir, voi vei stăpâni pământul.

Se lăsă liniştea în urma lui.
- Eu merg să îl caut, zise Ridas, atunci când Zadir nu se mai vedea.
- Nu, fiul meu! Nu te du! Zadir te va prinde din urmă şi ne va omorâ pe amândoi.
- Vino cu mine!
- Fiule, nu fi fără minte şi dă crezare cuvintelor mele.
- Mamă, trebuie să îl găsesc!, răspunse Ridas, deja în galop în direcţia opusă.
- Ridas!

Ochii mi se vor stinge înainte să-l văd întorcându-se… Mi-a luat inima şi a dus-o cu el, bastardul meu copil…

Ambro îl urmări pe Ridas până la marginea pădurii. Apoi întoarse capul spre Lust. Ea privea departe, în urma fiului ei. Ambro urlă în urma lui Ridas, dar nu se îndepărtă de Lust. Rămase împreună cu ea. Lust îl privi cu drag pe credinciosul lup.

Mi-a luat inima şi a dus-o cu el, bastardul meu copil… Ochii mi se vor stinge înainte să-l văd întorcându-se…