StrongIndependentWoman's Weblog

A fost mai usor decat am crezut ca va fi.
El, timpul, nu m-a lasat sa stau in loc;
si m-a impins spre Nord.
(Puteai sa prevezi ca va fi asa.)
Acolo am invatat sa zbor!
- Dar ce zbor trist, fara tine!
Dar ce zbor trist de final de poveste!

Deschis.             Intra.             (Daca vrei.)

Nu aud intotdeauna usa -
Uneori sunt inchisa departe, in lumea mea
Acolo e liniste si cald, un cald pierdut.
Altadata te aud si deschid fara sa vreau
Si suflu inapoi spre vant
- Poate deschide si el asa.

Unii cred ca am plecat de mult,
Las usa deschisa sau inchisa sau nu stiu de ea
Si las viata sa mi se ascunda-n vant.
S-a intamplat sa stiu cand vi si sa inchid
Sa vorbesc, sa nu te-aud la usa cand bati
Sa pleci cu vantul, cu viata mea.

Imi place sa intreb mereu: “Cine?”
Sa te-aud spunand “Eu” si sa raspund: “<Eu> cine?”
faci liniste, sperand ca vin curand.
Te-am lasat sa astepti de multe ori, de afara privind
Cum pleci inapoi in vant, cu viata mea.

Simt liniste si cald, un cald pierdut…

A-nceput să-mi placă să dorm
Nu ştiu unde-mi pleacă obositele vise-n zori
Dar dimineţile, atunci când se întorc
Sunt mereu odihnite.

Am început să dorm cu mâinile pe piept, încrucişate,
Ca un drum ce porneşte, se termină
În propriu-i început
Şi se întoarce spre mine mereu.

Am început să susur blând când dorm
Dar nu vreau să-mi descânt tot somnul –
Vreau să-l las să plece mereu
Căci ştiu că se întoarce acelaşi, dar nou.

A-nceput să-mi placă în somn
S-aud totuşi ce gândesc
Şi uşile ce se închid sau se deschid
Să dorm şi-aşa, adânc.

Şi mă întreb cum e în moarte, ca în somn?
De cine se tot sperie lumea, de-o moarte, ca un somn?
O moarte ce se duce şi vine ca un drum încrucişat pe piept?

Îmi răsfăţ încă somnul şi poate, am s-o fac mereu – am să-l las să-mi stea pe gene,
Să-mi umble pin păr
Cu degetele-i lungi, subţiri, de înger.

Căci îngerii sunt reci şi albi şi faruri, şi nicicând nu mai mor
Şi niciodată nu ne mângâie decât cu mâna caldă-a somnului
Aşa-am să-l las să stea până-n zori.

Hai mai aproape –

Si singur ma-ndemn cu drumuri

Ce-mi fac cu ochiul semn

Eterna poveste –

Sa crezi in „ceva”

Ce-a fost si este un „altcineva”…

Cum nu ma sperii inca de cuvinte?
Cum nu le-arunc in lanturi de-acum inainte?

Si vantul e gol pe mormintele serii

Pe care un greier da glas invierii…

E-atata tacere

Cand drumuri vorbesc

Liniste-n mine si nu ostenesc….

Doar aripi de-acuma

De n-ar depasi limita asta si s-ar linisti

M-as linisti undeva, de-oparte

Ascunzandu-mi tacerea in cate-o carte

Mancata de carii ascunsi dupa grinda

sau venind flamanzi din spatii de-oglinda…

Ajunge cu plansul! Mai dati-mi o carte!

Sa-mi las drumul, si singur de-o parte

Pe-un uscat maracine, inutil rastignit

Sa-i spun calatoarei de drumul pornit.

Timpul sa taca! El stie prea bine

Ca vorba-mi ii cere sa vina spre mine

Si n-are ce face, doar sa dea inapoi

La vremea in care „eu”…eram doi.

[ text: Marinel Blaj, Ligia (Covaşă) Stafie ]

[ muzica: Ligia (Covaşă) Stafie ]

Obositi de atata joc si vara

Caii s-au transformat in poteci:

In ganduri, in drumuri, in idei.

Intre zi si noapte, aripi le-au crescut si ei

S-au transformat in zburatoare idei

E-un joc, acesta, al gandurilor noastre

Si cai se-ngana si zboara spre-un cer ascuns in noi

Si urca scari formate din degetele noastre

Invata cum zboara caii cei compusi de noi

Obositi de atata joc si vara

Si noi ne vom transforma in idei:

In ganduri, in drumuri, in poteci.

Intre zi si noapte, aripi ne-au crescut si noi

Ne-am transformat in zburatoare idei…

Uneori, catre iarna, isi ia zborul spre lumea ei

Ca un ceas, ce de timp ma leaga, n-asteapta sa-nchid ziua de ieri

si se arunca intre spice precum un cal

camp tresara-n urma ei

nechezand perdeaua isi lasa jos, de par

Jaratecul galben cal in rosul lan de grau

O catifea ce-a prins o forma de idee

Ma intreb ce priviri gaseste, atat de rar il vad

Voi sta chiar pe botul lui, sa-i vad sperante-n ochi

in oceanul in care atatia cai se vad

o catifea ce-a prins o forma de idee

o catifea ce-a prins doar forma ei

Uneori, catre iarna, isi ia zborul spre lumea ei

Ca un ceas, ce de timp ma leaga, n-asteapta sa-nchid ziua de ieri

Un singur dans de apa al florii mac in grau

Campul curge-n urma ei

ca o soseta veche ce-o poarta copiii-n vant

o-ntrorc spre fluturi mari in lanul alb de grau.

Te-am cautat atat de mult: acum e-ntuneric

Te-am asteptat sa vii la fantana-n zori

Am dorit atat de mult

Izvorul meu sa-ti dau

- dar ai trecut pe langa mine tacand

Si daca n-ai sa vii,

Eu tot te voi astepta cu faclie

Lumind din izvorul meu

Sa-ti dau

Si daca n-ai sa urci

Cararea inspre mine

Durere va fi si gandul

Frant si liber

Crede-ma: nu o sa-ti numar firele albe cand vei veni (si nu o sa-ti spun ca e tarziu)

Crede-ma: chipul tau imbatranit imi va fi mai drag (si nu o sa-ti spun ca ai gresit)

Crede-ma: nu o sa obosesc sa trec prin zori asteptand sa vii (si nu o sa-ti spun ca m-ai mintit)

Crede-ma: poti cauta alt loc sa fi (insa nimeni nu va sti sa te astepte ca un cer in plina zi)

Si te astept cu gandul,

Si te astept cu mintea,

Si te astept cu ochii – nu am clipit de cand ai plecat

Crede-ma: a tale carti in raft vor fi cand vei veni (de-atatea ori le-am recitit)

Crede-ma: cheia usii n-o s-o schimb, o poti folosi (si o sa stii: nu te-am uitat)

Crede-ma: a tale maini imbatranind, imbratisarea ti-o voi sti ca in prima zi (dar nu-o sa stiu cat timp ti-a luat…)

Crede-ma: nu o sa-ti numar firele albe

Imbratisarea ti-o voi sti ca-n prima zi

Dar n-o sa stiu cat timp ti-a luat.

As vrea sa dorm pe oasele-uscatei vai

Aici, unde apa nu misca tacerea, si cerul nu o deformeaza

Unde imping cu palmele pamantul, ca sa simt ca totusi, exista

As vrea sa dorm in vale, jos,

Voi deveni candva un pod de trecere din vis spe apa, prin foc, spre neinteles

Atat de ud, si-atat de rece, lipit intreg de trupul meu

Scanteia lumii-ntregi de ploaie e o parere, podul sunt eu

E trist sa dormi in uscate vai, e trist

E trista amintirea, si-ndepartata, si-n etern

E trist ca nu mai vad urcarea, nici coborarea jos, in vale

Si privita de-aici, de-aproape

E doar o usa imensa inchisa, departe e de cer

Departe e de cerul Tau – e doar o usa inchisa a unui vechi castel

Sub el nu vad paraie, ci pietre vad, ce pier

Si-am crezut ca sunt izvoare

Dar voi muri aici…sunt greu

Voi invia mereu, mereu, mereu…