StrongIndependentWoman's Weblog

(Un eseu foarte vechi – nici nu sunt convinsa ca acum mai cred ceea ce credeam atunci cand l-am ‘compus’.)

1. DEFINIREA SPATIULUI

Pentru a stabili cadrul in care putem discuta despre semnificatia unui spatiu, este necesar sa definim termenii utilizati. Astfel, ca definitie a spatiului, gasim in:

DEX

♦ Formă obiectivă şi universală a existenţei materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţia, distanţa, mărimea, forma, întinderea lor.

♦ (Mat.) Mulţime de puncte care prezintă anumite proprietăţi. ♢ 3. Loc, suprafaţă, întindere limitată.

♦ Limitele între care se desfăşoară o acţiune; cadru.

♦ Interval de timp, răstimp.

DICTIONARUL DE SIMBOLURI

♦ Spatiul, inseparabil de timp, este, concomitant, locul posibilitatilor – in acest sens, simbolizeaza spatial originar – si locul realizarilor – cand simbolizeaza cosmosul, lumea organizata. In el este o contiuna fierbere de energii disipative, cum spune astazi Prigogine,* din care rezulta mereu imprevizibile organizari noi. Spatiul este precum o intindere incomensurabila, cu centrul necunoscut si care se dilata in toate sensurile; el simbolizeaza infinitul in care se misca universul si este simbolizat de crucea cu trei dimensiuni si sase directii, precum si de sfera, insa de o sfera in miscare si cu expansiune fara limite. El inglobeaza astfel ansamblul universului, cu actualizarile si pontentialitatile lui.

♦ In intelesul de situare a unui obiect sau a unui eveniment, spatiul simbolizeaza un ansamblu de coordonate sau de repere care constituie un sistem mobil de reactii plecand de la un punct, de la un corp sau de la un centru oarecare si radiind pe x dimensiuni, avand fiecare cate doua directii: Est – Vest, Nord – Sud, Zenit – Nadir sau dreapta – stanga, sus – jos, inainte – inapoi, la care se adaoga timpul ca masura a miscarii si a vitezelor. Astfel, spatiul simbolizeaza, intr-o maniera generala, mijlocul, exteriorul sau interiorul in care fiece fiinta, individuala sau colectiva, se misca.

Daca spatiul este, obiectiv, un ansamblu de coordonate sau de repere care constituie un sistem mobil de reactii, atunci putem concluziona ca simbolistica unui spatiu este o rezultanta directa si nemijlocita a felului in care, ca arhitecti, stim sa modelam  caracteristicile lui: coordonatele lui, reperele lui, si timpul.

Aceste trei criterii reprezinta conditiile sine qua non a existentei arhitecturii.

Primul criteriul, modelarea coordonatelor unui spatiu presupune alegerea unor limite noi a spatiului, de catre arhitect, si imaginarea unei coji cu o anumita materialitate, ce margineste spatiul in doua directii: din interior spre exterior si din exterior spre interior. Spatiul exterior este lipsit de o bucata mai mica sau mai mare din acea materie INSEPARABILA, si tocmai din cauza acestei inseparabilitati se naste in coaja inchipuita de arhitect o tensiune ce se amplifica odata cu trecerea timpului. Cu cat aceasta coaja rezista mai mult impotriva dorinta spatiului de a se reunifica complet – pentru ca niciodata nu putem vorbi despre o separare totala – coaja are diferite penetratii ce permit dialogarea spatiului interior cu cel exterior – ea devine mai vibranta si mai semnificativa in definirea spatiului. Cu cat preludiul reunificarii complete a spatiului este mai lung, cu atat creste anticiparea spectacolului reunificarii spatiului.

Modelarea coordonatelor este o tema in sine, pentru ca din aceasta modelare se naste energia interioara a  unui spatiu. Ceea ce este interesant este faptul ca omul are privilegiul de a creea noi frontiere partiale intre spatiul urban si spatiul arhitectural; dar omul – definit de Freud – este o fiinta ce asimileaza cunostinte si actioneaza constient dar mai ales inconstient sub impulsurile sumei a ceea ce este, stie, poate. Aceasta valenta a omului a determinat in timp creerea unui canon, care prin reinterpretare si reanalizare, a dat nastere mai multor curente arhitecturale, curente care sunt despre spatiu, mai mult decat sunt despre forma sau despre tehnologie, materiale folosite, etc.

NASTEREA CANONULUI ARHITECTURAL

Canonul arhitectural (termen prin care intelegem suma arhitecturilor ce inca rezista in timp, creind inca tensiuni in coaja – care poate fi completa sau partial franta) nu este ceva planificat, implementat de om. Odata creeat, un spatiu – fie el spatiu interior (arhitectural) sau spatiu exterior (urban), genereaza niste forte, niste tensiuni intre spatiile ce il marginesc si interfereaza prin penetratiile anvelopei stabilite de arhitect; aceste tensiuni au capacitatea de a stabili daca spatiul respectiv este viu, si traieste fiind suspendat intre cele doua spatii, sau este doar o rana in spatiul continu, inseparabil. Constructiile pot astfel sa se auto-clasifice prin existenta lor, in categoria cladirilor cu forta si vointa proprie, ce traiesc si creeaza un discurs coerent intre spatiul interior si cel exterior, si reactioneaza la acest discurs, sau in categoria cladirilor ce stau suspendate undeva intre limita spatiului de sus (a cerului) si a spatiului de jos (pamantului).

Spatiul este inseparabil, pentru ca el are vointa proprie de a fi inseparabil, prin insasi esenta lui.

Canonul arhitectural se naste atunci cand omul este capabil sa ia o frantura din el, sa o inchida intr-o cutie semi-permeabila, si sa determine nasterea unui nou spatiu interior, fara a afecta negativ spatiu exterior, astfel incat cele doua sa conlucreze si sa coexiste atat individual cat si impreuna. Tensiunile determinate de imbogatirea spatiului original cu un spatiu complementar ce il augmenteaza, dublandu-l acolo unde se suprapun, sunt cele ce hotarasc daca spatiul nou creeat este pozitiv sau negativ in sens perceptiv. Daca acest spatiu interior nu este bine controlat, el are vointa proprie de a se reatasa spatiului din care a fost rupt – ceea ce naste uratul. Daca spatiul interior este, insa, privit ca o anticipare a augmentarii spatiului exterior, el devine semnificant si simbolic: este ceea ce poate omul creea mai placut pentru a participa la generarea unui nou spatiu, care exista inainte de a fi creeat de om, asteptand doar sa fie definit de limite vizibile pentru om.

Spatiile semnificative genereaza canonul nu pin vointa de a genera un canon, ci prin vointa de a exista. Spatiul care nu isi poate dovedi existenta sa in raportarea fata de om devine nesemnificativ. Cu alte cuvinte, existenta unui spatiu nu are noima daca aceasta existenta se desfasoara in afara limitelor perceptiei umane. De aceea, spatiul este perceput de noi ca fiind semnificativ numai daca il putem localiza – aici apare principiul reperelor.

Reperele se stabilesc in functie de alte puncte ale spatiului, fiind niste coordonate pur numerice, pe care noi le atribuim spatiului. (Este interesant de amintit aici principiul geometriei sacre, ce considera ca fiecare linie, direcie, traiectorie, este un rezultat al unei ecuatii, deci a unui sistem de calcul mai mult sau mai putin complex; extrapoland acest principiu, daca intreaga geometrie este determinata matematic de numere, insasi baza existentei noastre este un rezultat matematic.) Spatiul urban devine astfel, mai mult sau mai putin constientizat de noi, o retea de puncte definite unul in functie de altul, puncte ce se influenteaza unul pe altul prin rapoarte de amplitudine, semnificatie spirituala, materialitate, textura, etc.

1. FUNCTIUNEA UNUI SPATIU SEMNIFICATIV

Spatiul devine semnificativ pentru om atunci cand acesta a reusit sa stabileasca: repere pentru a ajunge in acel spatiu, coexista in timp cu acel loc (fie ca spatiul acesta exista inaintea omului, va fi dupa trecerea lui, sau este recunoscut in timpul vietii omului respectiv), si ii cunoaste coordonatele.

Spatiul semnificativ, privit in raport cu timpul, poate avea o functiune ce actioneaza ca un ceasornic: un lacas de cult (biserica este, de obicei, ceasornicul cel mai important, ce masoara trecerea anilor din viata omului), un edificiu administrativ (ce da ritmul implicarii omului in viata comunitatii, si felul in care acestea doua interfereaza), un lacas academic (determina cresterea cognitiva a omului). Acestea trei reprezinta spatiile semnificative ca functiune, care determina ritmicitatea vietii omului. Este adevarat ca pentru fiecare om, adapostul propriu (casa, apartament, etc), este semnificativ, dar aceasta caracteristica tine mai mult de individualitatea omului, decat de un grup de indivizi, iar un singur om nu poate genera un spatiu semnificativ de o asemenea anvergura precum un grup de indivizi.

Asadar, considerand ca spatiul semnificativ poate lua doar forma  acestor trei constante, ca functiune,  putem sa amintim aici sensul anvelopelor bisericilor de-a lungul timpului.

Lacasul de cult – indiferent de cult – este un spatiu semnificativ, pentru ca:

1. • Aduce in discutie relatia om-divinitate
   • Aminteste omului de trecerea anilor – respectiv de trecerea vietii sale.
   • Constientizeaza omul de spatiul interior propriu, ce urmeaza un traseu variabil, in functie de fiecare om in parte, dar constanta ramane: traseul vietii atat spirituale cat si psihice, cognitive, sociale, etc.
   • Este spatiul in care se cnsuma cele mai importante evenimente spirituale: se celebreaza nasterea (prin botez), contopirea a doua fiinte umane (nunta), si se plange adormirea omului.

Cum este, deci, posibil, ca o functiune constanta (aceea de cult) sa fie determinat de o spatialitate interioara atat de variata, in functie de stilul arhitectural preponderent, in functie de locul construirii (care determina materialele si tehnicile folosite, etc)?

Raspunsul consta tocmai in caracteristicile spatiului  (coordonatele lui, reperele lui, si timpul) si in canonul estetic amintit anterior.

Reinterpretarea interactiunii spatiului exterior cu cel interior in functie de cunostintele si caracteristicile spirituale si psihice ale constructorului (arhitectului), da nastere la reinterpretarea canonului. Astfel, este posibil ca acest canon sa fie interogat, sa fie cercetat, reinterogat. El este fluid si nedefinit fizic, deci niciodata omul nu il va putea defini asa cum poate defini un spatiu interior, dar poate percepe anumite directii ale sale, astfel incat sa interogheze si sa redefineasca aceste directii pe care le percepe, determinand astfel augmentarea unei caracetristici a canonului – si astfel se naste un nou curent. Relevanta in acest caz este filozofia Budista, care porneste de la premisele unei cunoasteri partiale si tendinta omului de a generaliza acea cunoastere partiala pe care o poate intelege prin mijloace individuale.

Catedralele gotice, de exemplu, definite prin dimensiunile golurilor si a tratarii suprafetelor transparente, pun accentul pe relatia om-divinitate prin intermediul perceperii divinitatii ca fiind o fiinta definita de lumina, inaltatoare. Avantul gotic: Dumnezeu este lumina. Spatiul devine, deci, consistent, este creeat folosind lumina, culoarea, dimensiunea si felul in care omul este obligat sa se raporteze spatiului interior cat si spatiului urban exterior.

O catedrala  baroca pune accentul pe cunoasterea unei divinitati calde, ce impune respect in acelasi timp, parand intangibila dar aproape; totul depinde de felul in care spatiul interior si/sau exterior este perceput. Iar perceptia spatiului este determinata de felul in care arhitectul foloseste caracteristicile spatiului: limitele, coordonatele, reperele, timpul, lumina, culoarea, etc. Modeland, de fapt, aceste caracteristici ale spatiului, arhitectii au reusit sa modeleze spatiul in sine, in functie de ceea ce au dorit sa transmita, de expresia pe care o anticipau.

1. ANTICIPAREA SPATIULUI SEMNIFICATIV

In sens filozofic, asa cum am mentionat anterior, spatiul inchipuit intr-o cutie semipenetrabila reprezinta doar trasarea unor caracteristici deja existente a spatiului, pe care doar arhitectul le poate vedea si intelege, in asa fel incat acestea sa devina vizibile tuturor. Este ca si cum spatiul, cu vointa sa proprie, hotareste sa ia o anumita forma, iar omul – perceptor al acestei vointe a spatiului – indeplineste dorinta spatiului.

In sens profesional, capacitatea anticiparii unui spatiu, a unei atmosfere arhitecturale, este caracteristica ce face diferenta dintre un arhitect care traieste pentru proiecte si unul care traieste din proiecte.

Exemple de arhitecti ce au avut, in mod evident, aceast capacitate (care nu este cultivabila, ci exista sau nu), sunt nenumarate.

Mies van der Rohe – cu planurile drepte, cu importarea luminii prin pereti transparenti, prin folosirea suprafetelor de apa pentru a amplifica tensiunea dintre terestru – aerian – limita fizica a omului, ci direcii controlate, trasee orientate intentionat spre puncte cheie, etc.  El simte spatiul invizibil, si il inchide in asemenea fel incat acesta sa poata respira, creindu-i zone de puls pe care omul le poate percepe. El da posibilitatea spatiului de a se serpui pe suprafete cu texturi diferite, uneori chiar complementare. Creeaza niste senzatii spatiale atat de puternice incat imobilele proiectate de el aproape pot fi descrise olfactiv si gustativ. Metaforele cerute de spatiu intr-un anumit context sunt percepute de Mies, care nu se multumeste apoi sa le prezinte, ci le augmenteaza chiar – lucru care pare sa nelinisteasca spatiul si sa ii dea o zbatere mai puternica decat acesta ar fi vrut, creeaza tensiuni neanticipate de nici macar de spatiul insusi, care a dorit sa se descopere intr-ul anumit fel. Aceasta caracteristica a capacitatii omului de anticipare a spatiului si de cunoastere a zbaterii lui in contextul in care este definit augmentativ fata de ceea ce si-a dorit el, spatiul, este unica la Mies, ceea ce il face sa fie atat de diferit fata de ceilali arhitecti. El stie ca spatiul, fie el macro sau micro, este aproape anatomic – are o inima, un traseu, o ancorare in terestru – poate decupa, deci fante pe care le umple cu diferite materiale, lucru imprevizibil pentru spatiu.

CONCLUZIE

♦ Spatiul joaca rolul unei idei-forta in estetica universala. Ca sa nu dam decat un exemplu, spatiul este perceput in Japonia ca arca a misterului, iar acest mister se ofera omului pentru ca, in el, omul sa isi edifice si sa isi organizeze constructiile. Omul nu poate sa le inscrie in spatiu fara un sentiment de respect pentru tot ce e sacru, si nici fara grija de a purifica gandurile si trupurile care folosesc acest spatiu. Templul shintoist, gradina japoneza, cu stancile, raurile si pietrele ei, sunt reductii ale cosmosului, trecere de la haosul potentialitatilor la ordinea actualizarilor, atat in plan material cat si spiritual. Strabaterea templului sau al gradinii reprezinta un drum sacru, ascetic si mistic in spatiu, pe parcursul caruia se afirma si creste dorinta Fiintei, pe masura ce inlauntrul sinelui se intaleaza vidul puritatii mentale, afective si imaginative. Nicicand, oricare ar fi locul din care pleaca privirea, nu va fi cuprinsa totalittea spatiului. Astfel, infinitul este simbolizat chiar pe o suprafata limitata. Daca arhitectii de pretutindeni, inclusiv din Japonia, ar fi pastrat acest simtamant sacru al spatiului, de cate orori n-ar fi fost scutita planeta noastra si cate frumuseti ar fi invesmantat-o.

Bibliografie:

• „Canonul Occidental”, Harold Bloom
• „Arhitectura Moderna”, Marcel Mellicson
• Dictionarul de Simboluri, Jean Chevalier & Alain Gheerbrant

_________________________________________________________________

* Ilya Prigogine (Russian: Илья́ Рома́нович Приго́жин) (January 25, 1917 – May 28, 2003) was a Belgian physicist and Nobel Laureate chemist noted for his work on dissipative structures, complex systems, and irreversibility.