Filed under: 1. de la Polul Nord
Câtă linişte. Am reuşit să mă pierd la Polul Nord. Mi-am zbătut aripile spre cer, şi nimic nu m-a putut opri.
Filed under: 1. de la Polul Nord
Am sa ma descretesc de sub frunze, si am sa le inghit de-odata – toate frunzele care ma acopereau cand eram inchis in micul cocon de piatra. Am sa imi plimb picioarele de pinguin printre frunze, si am sa le rasfir in fata vantului, pentru a juca impreuna un joc de carti cu miza necunoscuta mie. Din scoicile care atarna uitate in zapada, de pe vremea cand era cald acest pol, imi voi face zaruri. Si astfel, imi voi juca intreaga viata intr-o singura zi, pe carti si zaruri.
Dati-mi pamantul, sa il despletesc de ploi.
Dati-mi cerul, sa il ingrop in mine; in penele mele negre si lungi; in pieptul alb, nepurtat in afara gulerului negru; in portocaliul ciocului si a labelor.
Departe, intre lumi, exista un nor – un singur nor mare, alb, pufos. Norul in care, obosite, pasarile isi fac cuib atunci cand nimeni nu le vede. Norul in care apa se aduna si se linisteste; apa de sus. Norul prin care, daca privesti, vezi lumea oamenilor prin inimile lor. Asta e norul meu.
Intr-o zi, ma voi ascunde si eu in el. Ma voi imbraca in fulgi de roua, in soapte de pasari obosite de atata frig si iarna. Si, ca un pinguin regal, ma voi lasa pe spate si voi pica pe albele pene ale norului. Asa se vede de aici, privind de jos in sus cerul…
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: amintiri, copt, istorie, obraz, sarut, sipet
Imi va trebui mult timp sa revin. Ma voi inchide acum in micul meu sipet ce il port la gat, si mica, voi astepta topirea Polului. Apele lui repezi si rele ma vor duce departe, incercand sa ma pedepseasca pentru uraraea Polului.
Dar Tu vei fi acolo, caci stiu ca acolo esti: departe.
In portul tau oicum, nu ajung decat sipete mici si coapte de frig: am sa las aici sarpele. Bunul sarpe al inganarii zilei cu noaptea. Si am sa ma intorc dupa el atunci cand nu vor mai fi zapezi, si cand tot Polul va fi o mare amintire care nu se poate sterge.
Lasa-ma sa invat sa inot, acum aripile nu mi-ar mai folosi la nimic, pentru ca am uitat cum se zboara, si mi-ar trebui mult prea mult ca sa invat din nou. Si nu mai suport acest Pol.
Nu ma mai tine pamantul. Cicatricile de pe spate mi s-au spart de mult si nici nu am sesizat cat de tare ma usturau pana acum: atinge-le, de acolo, din departarea in care esti. Aripi mari si pufoase mi-ai cusut la loc. Si sunt atat de frumoase – le intrec pe cele dintai.
Sa nu ma lasi sa uit Polul. Nici iarna lunga si zilele lungi. Sa nu ma lasi sa imi uit istoria, nici clipele de esec sau cele de triumf. Sa mi le amintsti in fiecare dimineata cu un sarut peste obrazul copt de atata frig si teama, si sa imi ingenunchiezi mereu taciunii genunchilor in focul alergarii spre tine.
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: amintiri, foc, Pol, unde esti?, zapada
Polul e atat de ingrozitor pentru ca nu sterge niciodata urmele. Aici, amintirile sunt pastrate in toata rautatea lor, iar ploile de vanturi sunt spume acide peste lanturile de piatra ce inconjoara pantecele Polului.
Unde sa mai scriu acum? Cand orice petec de zapada e un altar pe care oamenii incearca in disperare sa isi arda amintirile de gheata, fara sa realizeze ca de diecare data cand vor sa arda zapada se va naste, inevitabil, apa, care va stinge focul.
Incep sa ma usuc…si zapada incepe a fi numai o mare de faina pe care furnicile o fura, o mananca, o redau Polului. Carnea imi este imbatranita de atat frig, si incet incet, incep sa prind conturul polar al omului ascuns atata timp in grota uitarii sinelui.
Unde esti acum? Acum, cand totul tace, si cand numai daca m-ai privi, a fi suficient de liniste incat sa iti aud clipirile ritmate, si sa mi se nasca izvoarele in palme, sa-mi aminteasca de tine.
Am inceput sa urasc Polul in goliciunea si uratenia lui. Sunt frumosi puii de urs, dar vor creste, iar eu le voi deveni hrana. Sunt frumoase stancile de aici, dar mi se sfarama sub pasi si mi se pierd picioarele printre crapaturi care imi julesc gleznele si imi sfarteca degetele picioarelor. E buna zapada, dar imi topeste focul inimii, si fara foc, inima imi moare.
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: degete, fecioara, padurari, pasi, somn, umeri, zapada
“Sa tot geama Polul de atata ascunzis al pamantului sub el. Sa il doara cumplit coastele negre ale batranului si ravanului pamant, si sa inghita cu greu cantecele apelor din topirea lui proprie. Sa il coste nepasarea de seminte, si cresterea mugurilor fragezi dintre zapezile lui egoiste, si schimbul cartilor de joc dintre aluni si ciresi. Si sa planga ca un copil pierdut langa un gard inalt, fara usa. Sa faca pasi inapoi, in ziua de poimaine si sa isi tunda pletele lungi, frmoasele-i plete si recile-i plete pe care a trebuit de atatea ori sa adorm, de frica pamantului negru. Sa-i inverzeasca intre umeri huma cea veche si sa ii coasa plapuma alba cu ghioceii naivi si fragezi, sacrificati la marginea craterului umbrit de gheata albastra.
Sa isi intepe degetele de fecioara in scorburile de ciocanitoare, si sa ii adoarma natura in poala, grea si fertila. Sa manance merele otravite ale imparatesezi, iar padurarii sa ii fure somnul. Sa se aghete de ramuri pentru a se ridica dintre sori, si ramurile sa i se rupa sub greutatea pasilor de orb.”
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: bivol, istorie, joc, lapte, pasari, vant, zapada
Cu norii incruntati intr-o ulita, isi necheaza ecourile inspre mine. Si intra vartej in tacuta grota muscata de vant si scuipata de ploaie. Isi inchide pleoapele dunelor albe precum cutiile cu medicamente din care gusta toata familia pe rand. Si e rece si trist precum o picatura amara de leac pentru tuse.
Hainele si le spala pe rand intre randurile mele, impletindu-si un nou pulover din apele cuvintelor. Si chiar daca e liniste in pervazul lui, nu isi poarta niciodata viscolita-i inima acolo unde ii este viscolul trupului; viscolita-i inima este mereu de gheata, si ingheata foi intre degete de marmura.
Isi scutura barba de lapte peste desertul alb si impotrivitor. Si nimic nu poate opri curgerea laptelui nou de bivolita dintre firele lui macinate de timp – iar lumina, lumina o ineaca in latrat de caine si strigate de foame ale puilor de urs, pentru ca apoi sa o salveze cu o noapte de taciune inbibata in molateca tacere.
S-au dus pasarile din Pol. Au plecat de atat de mult timp, incat in curand isi vor stranuta intoarcerea spre gheturi, uitand de cumplitele umbre ale iernii.
Asa isi scrie Polul istoria: din numararea stolurilor plecate si moarte, si innoptarea inimii sub lumina plansa de vietati intr-un uitat unghier al pamantului. In circularul colt al zapezii, unde nu poti ridica steaguri de biruinta impotriva vantului si unde, oricum, nu se stie niciodata cand s-a sfarsit jocul.
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: accident, chip, navod, peste, solzi
Voi vrea candva sa plec de aici. Imi voi dori candva sa imi rasara privirile dimineata pe un camp verde, nu numai pe plapuma alba. Dar imi va fi dor de Pol.
De aceea, iata, mi-am taiat parul, lungul par crescut pe nesimtite in acest frig tulburator, si am tesut din el o plasa, innodand doua fire cate doua. Asa am facut trei nopti la rand – si acum e gata marele navod in care voi prinde pestii Polului pe care ii voi purta cu mine oriunde voi ajunge: crapii-oglinda.
Si te voi vedea tot timpul in corpul oglinda al pestilor din Pol. Intotdeauna voi culege solii chipului tau drag in palme, si ii voi fereca in ducele sipet greu atarnat de gatul meu subtire si lung. Voi recompune apoi imaginea chipului tau, in asa fel incat numai eu sa stiu care a fost imaginea initiala. Pentru ca, daca vei veni de la Polul Sud, sa nu ma surprinzi uitandu-ma la chipul tau, ci doar la o imagine pe care sa nu o intelegi – si sa crezi ca ai fost numai un accident ingust care a fost innodat si acoperit de tesutul care a crescut peste el. Pentru ca sa nu stii niciodata la ce ma uit, si sa iti pot spune ca nu te cunosc si sa ma crezi.
Timpul e nevazut si neauzit aici in Pol. E un hot care fura secundele vietii Polului, si le ascunde intr-o gheata pe care apoi o incalta ca sa striveasca trecerea secundelor. Ca niste boabe mari de struguri, clipele se storc in teascurile vechi ale timpului si mustesc in propria lor apa cu gust de migdale amare sau cirese coapte prea tarziu.
Si e surd – timpul e surd. Nu poti spune soarelui “Opreste-te”, pentru ca timpul il va impinge mai departe in sus, il va scutura de raze, apoi spre seara, cu parul lasat valvoi si fara stralucire, il va arunca sub patul pamantului pentru a-l odihni in galeata somnului pana spre noua dinimeata.
Timpul nu se poate bea aici. Nu se poate turna in pahar sau planta in farfurie. Nu se raceste, nu poate fi incalzit, si nu poate fi servit ca mic dejun sau aperitiv.
La Pol, aici mananca timpul. Mananca fainosii copaci copti la radacina focului de gheata, isi stinge suvitele de amintiri in ochiuri mari de apa si clipeste doar atunci cand vrea el, sub soarele ciufulit si fara stralucire. Ai putea sa ingheti de grija timpului aici, sub desenele de gheata ale orelor.
Filed under: 1. de la Polul Nord | Tags: lumina, ochi, vin, noapte in Pol, seara
Nu vreau sa mai adorm in seara asta. Ca sa nu mai adorm in Pol o noapte, am fiert paharul de vin si scortisoara, si am imprastiat parfumul lui peste hainele mele reci. In inchiderea ochilor se ascunde lumina mea – lumina care este atat de pretioasa aici, in Pol. Asa ca, pentru o noapte, voi sta cu ochii deschisi catre tine, stiind ca nu ma vezi si nu stii ca iti tin lumina indrepata spre cap – pentru ca daca, din greseala te trezesti, sa vezi pe unde trebuie sa calci. Nu pe unde vrei, ci pe unde trebuie sa calci.
Ti se zbat atat de frumos ochii pe sub pleoapele ce atarna in captivele-ti priviri. Si nu vreau sa mai adorm in seara asta.
