Filed under: 2. strain
Imi suna caldura sub talpi, lipsita de zapada Polului. Mi-am lipit mana de un copac scorturos, si simt cum a inceput sa ii pulseze sub coaja viata. Oare de cat timp o fi trait aici, langa mine, respirand in surdina, fara sa il aud si fara sa il cunosc macar?
E-atata dor de gheata in frunzisul acesta de nopti, incat nu stiu daca vreodata toata gheata din lume ar putea sa stinga jarul frunzelor intre buzele albastre.
Sa nu va impiedicati in padure – va scriu pentru ca sa stiti ca liantii pot lega mai mult decat doua ramuri crezcute bezmetic in poala padurii. Pot lega doi ani, doua ceruri, doua inele. Sa credeti numai ca exista si al doilea cer. Eu cred. Eu l-am vazut. Cerul padurii sigur nu e acelasi cu cerul de la Pol. E prea mare ca sa fie unul singur. Acela prea alb, acesta prea acoperit de frunze.
Ma intreb care este pretul pietrelor, si cine le poate cumpara cu-adevarat. Daca nici macar privirile nu stim sa ni le cantarim, cum putem cantari o piatra? Sau mai bine putem sa dansam pe ele, un dans serpuit printre pantecele de piatra, sau un balet.
Vreau sa imi pot pune capul pe pieptul tau, si sa il las acolo, uitat. Chiar daca nu ti-as auzi niciodata bataia inimii, lasa-ma sa iti simt pieptul sub urechi, sa imi implant ochii in ochii tai, chiar inchisi de sunt, si sa iti urmaresc privirile de sub pleoape. Pentru ca dragostea se ofera, chiar daca nu primeste nimic in schimb – ceea ce o face sa fie cel mai pretios lucru pe care il am. Ceea ce te face pe tine cel mai pretios obiect al dragostei mele, pe care nu il pot avea niciodata suficient. Iar daca dragostea ta va incepe sa lase umbre pe pamant pentru mine, peste pietrele pe care altii le culeg pentru a-si face case din ele, vreau sa stau in umbra tot timpul – si nu mi se va parea un pret prea mare.
Stiu – e ciudat ca simt si spun aceste lucruri – in fond, dintre pietre, o piatra se poate naste doar…
Toamna asta apasa atat de greu pe umerii copacilor incat frunzele abia mai pot respira – si par niste solzi agatati in copaci de pestii care si-au hotarat singuri soarta. Si cel mai urat lucru pe care il poti face este sa pleci, lasand in urma ta o padure in flacari. Sa lasi focul arzand si sa pasesti mai departe.
Luneca toamna pe frunze, si luneca atat de jos incat imbratiseaza radacinile si insusi batranul pamant cu goalele coaste dezvelite sub radacinile uscate ale padurii. Hraneste ploaia, caci fara s-o adapi, degeaba ai impins-o catre mine. Respira-mi numele si gusta-mi plecarea, daca inca parfumul iti poate aminti de mine.
Probabil am imbratisat atat de mult acesti copaci incat i-au ruginit aburii respiratiei mele; si atat de mult i-am luat sub aripi incat acum se tem de soare. In mod sigur, rugina toamnei se va scurge printre pasii mei, si va trebui sa invat sa inot pentru ca sa evit valurile de rugina ce ma vor intrece. Imi vor sterge urmele – iar atunci cand cineva, oricine, ma va intreba de unde stiu ceea ce stiu, si de unde am atata intelepciune, vi pastra ascuns drumul spre aceasta padure a intelepciunii, iar drumul inapoi il voi cunoaste numai eu.
Filed under: 2. strain | Tags: chip, crengi, dorinta, inima, pinguin, suflet
Imi esti dulce sufletului, implinire a dorintei mele. Mi-am asezat hamacul la umbra ta, si aici pot sa adorm in liniste, in racoarea diminetii, uitand de noapte si de frig. Imi esti dulce, mai dulce decat mierea din fagure, si mai parfumat decat un vin de vita nobila.
Trecand prin padure, mi s-au lipit de inima crengi, mi-au ramas busteni in sacul inimii – acum ii poti arde, pentru ca nu mai am nevoie de ei. Nu mai am nevoie sa imi fac foc in fiecare seara daca am umbra ta calda sa imi incalzeasca trupul. Dar sa nu pleci – plecand, ma vei arunca in dintii frigului de afara, m-ai lasa fara lumina si fara adapost. Si nu imi amana nadejdea intalnirii – mi-ai imbolnavi inima si cred ca nu as mai putea fi niciodata vindecata. O dorinta implinita este ca un pom care nu se mai usuca niciodata, care isi inalta crengile prinzand soarele intre frunze.
Mai da-mi din seva ta, mai lasa-ma sa te beau, sa te miros, sa imi circuli astfel prin vene si sa imi urci catre inima; sa imi asculti ceasul aruncat intre coaste si sa cunosti claviculele umerilor pe dinnauntru.
Voi pleca din padure – ca sa nu inverzesc si eu. Inca mai am de gasit ceea ce caut, dupa ce voi afla ce anume caut. Dar te voi lua cu mine, si atunci cand mi se vor sifona gandurile, te voi scoate din buzunar, si voi mai lua o coala mare de hartie, pe care sa te desenez – ca sa nu iti uit niciodata chipul, sa te am intotdeauna inaintea ochilor.
Filed under: 2. strain | Tags: foc, padure, prieteni, ramas bun, seara, zile
Pasesc mult mai inalt de cateva zile. Gleznele nu ma mai dor, imi sunt tari, iar padurea nu mai geme atat de prelung in urma mea. Ziua e mai scurta, dar se termina in fiecare noapte cu uscarea crengilor trecute, iar cerul parca straluceste si noaptea. Nu mai pica frunze, iar crengile goale imi soptesc despre o viata noua care va veni, o viata ce merita a fi asteptata, pentru ca mereu se intoarce dupa moarte.
Nici nu stiu cand am traversat aceasta padure; nici nu stiu cum am ajuns la marginea ei, imbratisata de copacul intelepciunii si mangaiata pe crestet de frunzele brazilor. Iar timpul pare o mare frunza dilatata in palma mea, infasurata in jurul bratului meu drept – si poate ca, daca am ajuns la capatul padurii, e timpul sa imi las jos ghemul timpului petrecut in ea. Nu doare la fel ca departarea de Pol – probabil pentru ca aici ma pot reintoarce mereu. Polul e pustiu, si oricum, acolo nu te tine minte nimeni. Aici, in schimb, mi-am facut prieteni. Aici nu exista carare pe care sa nu o fi gustat, aici nu exista izvor din care sa nu fi baut. Serile nu am mai stat goala, pe gheata, ci mi-am cusut paturi de frunze si pene in care mi-am infasurat gandurile si pe care le-am pus la fermentat – aici imi vor creste arbustii ideilor si vor rasari florile cuvintelor mele.
Nici nu stiu daca trebuie sa imi iau ramas-bun. Padurea ramane, oricum, linistita.
Prefer sa ma certe acest copac ce alearga noapte de noapte prin padure, decat sa ma mangaie cu multe cuvinte neadevarate. Nu mi se va varsa sangele din trup daca ascult cuvinte ce ma pot intoarce spre luminisul Padurii Intelepciunii. In cine pot avea incredere, sub a cui cuvinte ma pot ascunde precum sub un umbrar in zi de seceta? Cand vorbeste acest copac al intelepciunii, ii cresc roadele, i se coc merele si strugurii i se lasa grei sub soare. Si aduce vindecare seva lui, prin insasi cuvintele lui curate. De aceea stau sub coroana lui: sa culeg cate un cuvant care sa imi aduca vindecare trupului obosit si inghetat atata timp in Pol, caci vorbele lui sunt mai curate decat aurul si mai dulci decat mierea cea mai fina.
Filed under: 2. strain | Tags: copac, intelepciune, nebunie, numar, stramb
Ma cuprinde de dupa umeri cu brate noduroase, scortoase, verzi. Nebunia mea? Goana dupa acest singuratic copac al intelepciunii.
“Unde este multa intelepciune, este si mult necaz, si cine stie multe are si multa durere.” – E adevarat. Stiu ca e adevarat. Picioarele imi erau inghetate in pol nu din cauza frigului, ci din cauza ca stiam ca acel petec de pamant unde ma aflu nu poate sa fie decat Polul, iar in Pol e frig; deci trebuia sa inghet. Dar sa ma opreasca durerea din a vrea sa stiu mai mult? Si ce daca nimeni nu ma va crede cand voi spune ce stiu? Oricum, e adevara ceea ce stiu, indiferent daca ceilalti vor crede sau nu.
“Ce este stramb nu se poate indrepta, si ce lipseste nu se poate adauga la numar.” – Desi multi isi numara iluziile. Ziua si noaptea. Se hranesc cu ele. Le gusta si le framanta ca pe un aluat de pret, ieftinele iluzii temporare.
Nu am timp sa creasca semintele ce le-am plantat: astazi padurea mananca si ea din oameni, iar semintele parca nu isi mai iau locul lor. Imi canta pasarile un cantec atat de cunoscut, intr-o padure care freamata de zborul copacilor dintre noi.
Unde sa ascund umbrele lor? Cand ele pica atat de aleator asupra tuturor, in mana oricui, pe picioare si pe pleoape. Mai bine sa le las sa pice si peste mine, sa ma umbreasca in timpul ploii care ne inunda pe fiecare, macar o data in viata, macar un ceas, macar cat am clipi o singura data din umerii infipti in spatele atat de stramb – ce pare ca imbolnaveste incet dar sigur intreg pamantul. In Pol, imi puteam purta spatele drept – acum realizez ca atatea crengi port in spate, crengi uscate si nefolositoare, pentru jertfe necerute cu un zeu necunoscut.
Mai bine un spate de gheata, pentru ca gheata se poate topi, dar crengile nu se topesc niciodata. Aruncate sa ramana, su scorburile veveritelor ascunse prin hainele copacilor. Imi las graul sa curga de sub brate, imi scutur sacii mari de grau, si hranesc intreaga padure. Daca s-ar mania padurea, oricum graul nu mi-ar mai folosi la nimic, numai la oprirea zborului inapoi.
Padurea e a mea, a inimii mele curate, intr-o noua seara de inot prin apa barcii.
Padurea atat de verde imi rasare in inima, imi inalta pielea si se dezvolta sub unghii. Imi creste in sprancene si imi bordeaza buzele albe intr-un verde pretios – si probabil ca aceasta este singura comoara pe care o castig pe nedrept, si care imi poate scapa viata. Mi-e pofta de acest verde, si am sa il mananc. Asa cum toti avem padurile noastre, dar unii raman fara pofta in mijlocul ei.
Incepe sa imi curga un izvor verde din gura, o padure de ape si un nor de parfum. Padurea mi se da ea insasi in acest hau al soselelor, iar eu ii daruiesc parfumul meu si unghiile mele pe sub care sa poata sa creasca. Iar gandurile imi impanzesc ochii, spre un cer albastru, de cerneala, intr-un mic acvariu vedre de padure.
Privesc drumul pe care am ajuns pana aici. Desi nu deslusesc clar drumul inapoi, imi mai pot culege cateva urme: sunt ani de zile de cand am plecat, si pot numara in curand un secol de drum. Urmele imi per atarnand grele in fruntea pamantului, impingandu-l sa vada daca mai exista sub talpile ascunse noaptea intre palmele cu dor.
E tacere in aceasta padure – si atunci cand nici un copac nu se misca din loc, ci doarme nemiscat, ziua pare atat de trista incat ma doare orice rasarit. Se linisteste padurea din freamat si din cantec – ziua e cel mai trist moment al noptii aici, in padure.
Iar noaptea, vioara cumplitului Nachen nu se opreste din cantat iar copacii danseaza. Si din cand in cand, cuprinde intre brate fragezimea noptii si dispare cu ea, facand loc zilei – intr-o lume uitata de timp si soare, intr-un loc in care timpul s-a oprit si pare ca a oprit si timpul meu, iar inima imi bate tot mai neauzit si mai ascuns in piept.
