Filed under: 5. spre un zeu necunoscut
Ce sa iti spun despre dimineti? Ca sunt reci si moi si ca trec prin ele in fiecare zi, fiind devenite un ritual deja? Ca nu le pot atinge si ca mi se desira printre degete precum aburul unei vieti trecute? Ca ma sperie cu lumina lor si ca sunt ermetice si nu le inteleg? Ca se repeta la nesfarsit, alergandu-mi viata in jurul unui ceas pedepsit pe nedrept sa goneasca fara sa cunoasca tacerea? Ca niciodata ceaiul de fructe nu are acelasi gust, si ca trairile mele nu sunt legate, in fond, de nimic altceva decat de rasarirea perpetua a unor dimineti insirate pe un fir lung ce ar fi putut fi viata mea?
Nu iti voi spune asta. Desi imi e atat de obisnuita roata impinsa de dimineti spre mine incat a ajuns sa-mi fie sapata in carne si sa ma trezeasca zilnic, in fiecare dimineata.
Te-as intreba de ce taci? Te-as intreba de ce ti-ai inchis aripile spre mine si de ce nu ma mai trezesc zborurile tale de dimineata dintr-o lume in alta realitate? Te-as intreba de ce nu iti mai miros pasii a masline verzi si de ce merele nu se mai coc in urma ta? De ce gheata pare ca a injumatatit pamantul si campurile isi pierd culoarea intr-o mare balta de alb? De ce nu pot numi acel alb si de ce ma poate prinde si amentinta cu propria mea inalbire? Imi stau cuvintele pe buze si, in loc de raspunsuri, infloresc noi ghicitori si noi uitari.
Te-as intreba…daca nu au stii ca eu am tacut prima.
Filed under: 5. spre un zeu necunoscut
M-ai chemat? Mi se parea dimineata asta ca iti aud deslusit chemarea printre stropii de ploaie. Ca ploua in mine cu parfum – asta o stii de mult. Si am tresarit sub picurii de ploaie precum tresare un ocnas obosit la strigarea numelui lui. Ma trezisesi intr-o noapte alba, in lunga mea noapte, si imi incetinisesi bataile inimii pana aproape de oprire, pentru ca sa iti aud mai bine vocea.
Saruta-mi pleoapele, pentru ca sa le pot deschide; iar mainile, vai, uscatele maini, iubeste-le. Si da-mi binecuvantarea ta inainte de a inchide usa dupa mine.
Filed under: 5. spre un zeu necunoscut
Uite ce brate lungi au inceput sa imi creasca de cand zbor cu tine. Sunt atat de mari si de colorate incat pot sa zbor cu patru aripi: cand cu degetele rasfirate in vant, cand cu aripile vechi. Cu ambele sau chiar numai cu o mana – atat de mari si vii le-ai facut. Pot sa zbor intr-o singura pana si sa ajung unde vreau. Intr-un singur gand.
Au inceput sa imi inmugureasca acum genele si curand voi putea sa zbor numai in gene daca as vrea. Ma faci toata sa fiu un zbor, si ma intreb: cand voi putea zbura cu auzul, unde voi ajunge oare?…Probabil in bratele tale deschise si suspendate intre cer si pamant.
Filed under: 5. spre un zeu necunoscut | Tags: frunte, gand, genunchi, izvor, lumina, luna, ochi, pamant, pasi, piatra, ploaie
Saptamanile au inceput sa miroasa a mort, si timpul a inceput sa se strice sub mainile mele. Cred ca insasi existenta mea il va face sa se inverzeasca si sa pluteasca pe apa uitarii. De ce ne prefacem ca traim, cand exploatam secundele si le furam trairea? – timp in care ele chiar ar putea sa existe. Poate ca este mai mult decat simplu treacat si mai mult decat un simplu sunet atunci cand, in teama si frig o voce ne spune numele, cu iubire. Poate ca undeva, intr-un colt al inimii unui lup de om – ceea ce toti am devenit peste noapte, mai este ceva care merita sangele sa treaca prin noi, printre noi.
Filed under: 5. spre un zeu necunoscut | Tags: cer, inima, noapte, timp, Zeu Necunoscut, zile
Mi s-au pierdut pasii. Credeam ca ii voi regasi ascultand padurea sau citind vreo carte sau palma de copac. Si lumea inca mai pica in mine, in haul lasat la umbra inimii mele. E atat de mic si de ascuns, incat abia il vad. Doar gustul, tristul gust i-l mai simt sub limba si sub coaste, imbratisandu-ma. Se va duce si seara, si in locul ei, poate azi, macar azi, intr-o nemaivazuta minune, va inflori o zi in locul noptii.
Filed under: 5. spre un zeu necunoscut
Iti inchipui cat de incet poate sa imi bata inima? Cat de tacuta isi poate ascunde ticairile sub un invelis de carne moale si dulce, ca zapada? Stii ce imi doresc? Sa pot sa mananc pamant ravan, negru, proaspat plouat, si sa ma bucur de el. Sa ii simt gustul tandru si catifelat, si sa inteleg ca nu e murdar. Sa nu ma mai scutur de praf, ci sa accept ca sunt praf. Si poate atunci inima va intelege ca eu – eu nu sunt cu nimic mai curata decat pamantul. Eu sunt pamantul. Si tu esti viata.
Filed under: 5. spre un zeu necunoscut | Tags: gheata, inima, timp, Zeu Necunoscut
De parca azi s-ar implini o mie de ani. O mie de ganduri. Si linistea trecerii timpului mi s-a facut gheata sub picioare, si pot calca pe ea: nici nu stiu cand a inghetat marea asta de vise. Iti imaginezi? Un nor mare de gheata salutand galagios tacerea: atat si nimic mai mult.
Ca o haina groasa, de iarna, intr-o casa mica si calduroasa: asa mi-ai fost. Ai fost gandul gandului si ochiul mintii. As vea sa pot bea din paharele inalte in loc de vin, tacere – dar iata ca inima nu-mi inceteaza a bate, mica mea inima de pinguin uitat intr-un spatiu abstract, din care tot trimit scrisori spre un nepamantean. Sper ca le citesti pe toate. Stiu, sunt multe. Si inca nu am terminat de spus. Si nici de auzit. Si nici tu, tu nu m-ai terminat inca.
Filed under: 5. spre un zeu necunoscut | Tags: copac, crengi, foc, frig, intelepciune, pamant, verde, Zeu Necunoscut
Pari atat de alb sub lumina lunii, incat zapada s-ar ingalbeni la vederea chipului tau. Si tacerea ta e alba si lipsita de cuvinte precum inghetata iarna din Pol. Claparii abia mi se mai vad sub obrajii tai, si parca niciodata nu a curs atat de alb raul care inconjoara pantecele pamantului precum un brau al traditiilor. Se scurg amintirile mele pe el, si imi ingheata memoriile. Cartile scrise cu grija isi albesc din nou foile pentru un nou an. Inceputul nu e niciodata mai mult decat o premonitie a sfarsitului, chiar daca in esenta lui poarta un sambure de viata. Iar sfarsitul, sfarsitul e dovada existentei unui inceput indepartat si alb. Asa imi pare acum Polul: un sfarsit al calatoriei cu sipete de paman la gat.
Aceeasi liniste alba se poate lasa peste padure. Iar albul poate sa devina vedre: vedre crud, vedre copt, verde vechi si vedre putred. Poate ca niciodata putrezirea oaselor nu a insemnat ce inseamna acum, si poate niciodata copacii intelpciunii nu impingeau pamantul sub picioare asa cum o fac acum.
Ti-am spus despre dragoni si stele, si dragonii care imi poarta stelele de argint in gurile lor de aur si foc. I-ai gonit ca pe niste fluturi mari, si mi-ai facut un clasor cu dragoni – un clasor cu fluturi mari. Desi un astfel de clasor e mai mare decat voi fi eu vreodata, multumesc, Zeu Necunoscut.
Filed under: 5. spre un zeu necunoscut | Tags: lumina, Polul Nord, Zeu Necunoscut
Ma simteam mult mai bine in Pol. Acolo imi pudram nasul cu zapada uda si proaspata, si imi inghetam codita pe derdelusul rece precum noaptea. Acolo sangele mi se vedea mult mai bine cand ma raneam, si fiind frig, se oprea rapid din curgere. Acolo, imi notam gandurile pe gheata si pana dimineata se topeau, inghetand in alte cuvinte. Aici, nu am nici un caiet mare, nici o foaie mare. E adevarat, te am pe tine, da poti tu sa imi fi zapada si pudra alba de zahar inghetat? Poate poti…nu am intrebat niciodata. E adevarat, imi mangai uneori penela lungi, si ma hranesti atent. Ma speli, ma cureti. Dar eu prefer frigul si nepasarea. Cum sa te pot iubi?
Va trebui sa iau lectii de dans. Va trebui sa ma inveti sa merg in pas cu tine. Va trebui ca in decursul unui an, sa ma inveti sa citesc scrisorile tale. Va trebui sa fi zeu si sa ma si iubesti. Crezi ca poti face toate astea pentru mine, intr-un an? Ar fi bine sa ma hranesti cu fructe de mare si apa sarata – iti spun doar asa, ca sa stii ce imi doresc.
Probabil e Craciun acum in Pol. Dar eu sunt aici. Ma tin de mana cu un zeu pe care nu il cunosc, si despre care pot doar sa intuiesc ca ma iubeste.
