StrongIndependentWoman's Weblog

Mi-au spus că aşa e spaţiul, atunci când m-au aruncat aici. Că gravitaţia mă va frânge uneori, dar că nu doare. Că din mine se vor zbate să răzbească spre exterior munţii, dar că e o perioadă trecătoare iar eu voi trece peste. Şi putea foarte bine să fie aşa. Dar gravitaţia mea e legată de rotirile tale ameţitoare, Uranus. Mă frâng rotirile tale şi mă înspăimântă. Şi m-am săturat să mă definesc în raport cu tine! Şi m-am săturat ca imploziile mele să fie reacţii la curbele pe care mă întorc timp de treizecişipatru de ore. Îmi crapă faţa – şi nu mă doare. Mă doare că îmi crapă faţa datorită ţie. Mă doare că nu îmi pot schimba locul în spaţiu şi că, fiind jos şi coborând în jurul tău, ajung în acelaşi punct şi mă arunci din nou în aceeaşi direcţie, învârtindu-mă în cerc. Urăsc cercurile! Dintre toate formele, cercurile le urăsc şi vreau să le desfiinţez. Pătrată vreau să mă fac, sau chiar un mic pinguin nebun, scuturându-mi apele dintre penele ude şi reci. Şi moartea vreau să îmi fie triunghiulară, şi învierea dreptunghiulară. Şi viaţa un romb şi sărutul trapez.

(nu se înţelege nimic din textul acesta dacǎ nu se urmǎreşte linia epicǎ a seriei. Too bad, so sad… )

-       Ecou!
-       Ecou, ecou, ecou!
-       Mǎ aude cineva?
-       Cine? Cineva, cineva!
-       Uranus!
-       Uranus! Ranus! Nu-s!
-       Eşti?
-       Nu-s! Nu-s! Nu-s! Ştii!
-       Miranda!
-       …
-       Miranda!
-       …

-       Ecou stupid! Uh, n-am ce-i face! A îngheţat de tot, în jurul inelelor sale polare, amare şi fierte în gheaţǎ! Prost Uranus, proastǎ viaţǎ şi-a ales. Iar eu? Eu murmur şi mǎ lupt cu ecoul de ani de zile, iar porţile iernii nu mǎ mai gǎsesc. Mǎ ţin pe vatra frigului, fǎrǎ sǎ mǎ mai îngheţe de tot, sǎ mǎ pot odihni. Biet pirat al cerului, ce sunt!

-       Ecou!
-       Ecou, ecou, ecou!
-       Uranus!
-       Nu-s, nu-s, nu-s.

Aici totul mi se pare şoaptǎ şi rǎspuns…

-       Miranda!
-       Nu-s, nu-s, nu-s!
-       Eşti?
-       Nu eşti, nu eşti, nu eşti!

Ieri mi-ai parut incandescent. Sprijinit in umarul meu, sufland orbite si cercuri ce ar fi trebuit sa ma lege de tine. Ieri ai fost mai hain decat ai fi putut altadata fi, Uranus. Iar azi, azi ai un iz de menta macerata care imi stropeste ochii si neastamparatele rupturi care inca ma fac de rusine in fata viitorului. Asa sunt toate urmele trecutului. Nu-i asa?
Nu-i asa?
Si nu stiu de ce ai vrut sa pari asa. Nu stiu de ce ai cautat o aparenta liniste cand se striga – in mine, in tine, din noi.
Se plictiseste Uranus de propriul lui plictis, cosmos. Si propriile lui jocuri ii vor deveni curand prea strambe si prea scurte ca sa ii mai poata cuprinde sufletul. Si… puff! – se va duce ca un abur de planeta in cimitirul cosmic.

Stii ce s-a uscat? S-a uscat spatiul dintre noi si timpul si distanta care l-ar fi putut naste. Stelele s-au uscat si praful lor moale, de carpe, a devenit o mare cutie de nisip cu urme de pasi de pisica. A uscat vantul si a uscat marea. Uite, astronautii au uscat in costumul lor vidat si ii tin legati de un picior, ca zmeele si zmeii din povesti. Ce usor au crezut ca pot sa atinga intinderea apelor de sub stele. Nebunii!
Da, asa ne-am uscat si noi, precum haiducii vidati ai spatiului si gandurile lor etanse si compacte, intr-o mica minte inghetata ascunse si comperimate sub pornirile lor ancestrale.
Si la ce bun e a fi altfel, decat uscat, uscat Uranus?

Uite – am zgariat pe oglinda, in abur, un chip. Pare strain – dar atat de asemanator cu mine. Misca aceste oglinzi si imi reflecta cand gandul, cand inelele, cand cercul, cand ochiul meu. Si pe tine, pe tine te ascund, la fel cu te ascund arcele tesute in jurul tau din praful scurs de pe fata mea. Mic si copilaros Uranus, tu inca joci jocul ‘de-a v-ati ascunselea’ in campia de planete amasa goala si fara nume. Cu numere pe frunte, asteroizii roiesc in jurul tau – si tu nu intelegi frenezia care i-a cuprins, si ii consideri colegii tai de joaca. Ma intristeaza jocul tau neadevarat si rasul tau naiv.
Mai dati-i un nume, oameni – poate un nou nume il va schimba. Un nume, oricat de urat, e o sansa.

Nu stiu daca au trecut ani sau clipe. Nu stiu daca din ochii mei mai curg lacrimi – sau iata, sunt doar pietre mari care se desprind si zboara spre directii pe care nici eu nu le pot propovadui. Din obrazul drept, mai ales din obrazul drept, mi se rup pietre de amintiri. Poate asta si sunt amintirile. Pietre. Sau poate si pietrele devin numai amintiri. Voi trece peste.

E o zi cu luna – astazi e o zi cu luna pe orbita ta. Maine, va fi o zi. Pur si simplu o zi. Poate ca in timpul noptii care va veni, eu voi fi disparut de mult, iar tu vei ramane uimit de disparitia mea, neintelept Uranus.