poVESTEA LUPTATORILOR DE CEARA
Ciresii copti atarna de bietele fructe de foc pironite in cer. Si parca tot pomul sta batut in cuiele rosii, care nu se mai satura de soare. Pamantul pare ca se tine de copaci, si ma intreb: la scuturarea fructelor, cine va mai tine pamantul acesta negru si greu, sub care se acund atatea zile si atatea maldare de ani? Se chinuie scoarta sa lege cerul de pamant, si leagana pamantul la fiecare miscare de vant. Nu stiu cum pot umblatorii oameni sa mai stea pe acest pamant framantat continuu. Macar de ar fi crescut uniform ciresii, intr-o structura de vara vesnica, sa se poata crede in durabilitatea structurii fragile de fructe in care credem.
Minutul, marele maestru al timpului, vrea sa isi marite fata. Clipita e dulce si frumoasa si niciodata nu vrea sa se lase masurata. Asadar, batranul care ar vrea sa o ia de sotie si vine la ea cu un ceas de buzunar, este mereu gonit de la palat si blestemat de toate urstoarele sa poarte timpul in spinare, iar secundele sa i se aglomereze pana ii va plezni ceasul. Si pleznit va fi intr-o dupa-masa tarzie. Pentru ca nu va mai putea masura timpul cu ceasul, batranul va incepe sa aprinda lumanari, in fiecare zi o noua lumanare.
Uimita de perseverenta lui, Clipita ii va darui un ghem rosu de ceara, care va putea colora lumanarile in orice culoare – pentru ca timpul purtat in spate sa fie mai usor.
Noaptea, atunci cand batranul va adormi, lumanarile vor fugi spre Tara de Ceara, ducand un fir lung din ghem cu ele.
Tara de Ceara era asezata int-o vale larga. Aici, toate culorile pamantului se formau din ghemul rosu, si se imprastiau peste tot tinutul. Creioanele cerate colorau campiile, muntii, oceanele. Si toata lumea era multumita de culorile vii care ardeau in lumina soarelui. Singurul nemultumit era Balaurul de Creta, albul monstru care nu iubea culorile. Strivea flori, devasta livezi, manca pestii izvoarelor si fura din ghem. El isi formase si o armata puternica din creta muntelui batran: armata Luptatorilor de Creta, cu care spera sa cucereasca Tara de Ceara, pentru a ajunge la castelul Minutului.
In tara de ceara, oamenii mici de ceara se iubeau, pentru ca ei nu masurau timpul. Crescand in valea Regelui Minut, considerau ca a masura timpul nu este datoria omului de rand, ci datoria unui rege bland, batran, din Palatul de Sus. Pentru ca nu aveau timp, nu se certau: nu aveau timp sa se certe. Nu aveau timp sa se lupte. Nu aveau timp sa urasca. Si se iubeau, pentru ca nu stiau cat timp mai au sa se iubeasca.
Timpul nu deranja oamenii in Tara de Ceara. Ii lasa sa se iubeasca, si se rasfrangea tot pe batranul munte de creta, urmarind si batand secundele in capul Balaurului de Creta, Cretalaur. Cretalaurul isi insemna zilele, isi framanta minutele si si le nota la baza muntelui lui alb si incolor. Stranuta des, si isi spulbera singur zilele, iar armata alba il privea cu mila si cu groaza pe batranul si albul Cretalaur.
Obosit de atata iubire si timp rabdator, un mic om de ceara a vrut sa vada ce inseamna sa traiesti pe un munte alb, de creta. Si-a luat partea lui de ghem rosu de ata a Clipitei – caci fiecare isi putea lua ata din lungu fir al ghemului rosu, oamenii de ceara nu aveau timp sa se certe pentru ca nu stiau cat timp mai au. Si plecand, a luat cirese coapte si rosii cu el, in micul geamantan de ceara. Pentru ca sa nu fie prins de luptatorii de creta, de cretatori, a trebuit sa treaca prin Raul Secundelor Moarte. Acolo, abia iesit din Lumea Stagnarii – lumea luptatorilor de ceara – , fu cuprins si atras de sirenele care pluteau pe secundele moarte ale cretatorilor. Suparate ca nu ii pot topi ceara – asa cum topeau creta luptatorilor de creta, sirenele l-au aruncat pe micul Ege in temnita subacvatica, pana sa hotarasca cumplita Regina ce va face cu el. Regina o urmarea de ani de zile pe Clipita, pentru a o omora – nu vroia ca nici o clipa sa dainuiasca mai mult decat ea, Clipa Dezamagirii.
Intunecandu-se zilele mai mult pentru Cretalaur, acesta declara razboi luptatorilor de ceara. O prada usoara, luptatorii de ceara nu stiau sa lpte, pentru ca nu stiau cat timp mai au si nu isi pierdeau timpul invatand sa lupte – ei aveau timp numai sa iubeasca.
Razboiul
Cumplitul razboi care a urmat a sters de pe pamant ceara…si ghemul rosu a disparut complet. Clipita incepea sa imbatraneasca, iar Cretalaurul stia acest lucru. Stia ca fara luptatori de ceara, batranul care masura Clipita nu mai are nici o putere, si ca tineretea Clipitei statea tocmai in ghemul de ceara ars in foc si topit de Cretalaur. Indurerat, Minutul se pregatea de capitulare. Clipita isi transforma parul lung intr-o coada de sirena, si se arunca in Raul Secundelor Moarte – asa cum facea orice clipa de rand care urma sa moara.
Pe campul de lupta abia se mai vedeau urme din ceea ce fusese candva tara Luptatorilor de Ceara. Intre case mari, noi, construite din creta de Cretalaur si cretalauri, abia un mic petec de pamant mai amintea de un zid vechi si o curte mica a unei case in care oamenii de ceara se iubeau. Petecul de pamant era stiut numai de Cretalaur, care isi ingropase acolo oul cu puiul de Cretalaur – pamantul era cald de atata iubire, iar un ou are nevoie de caldura.
Ajunsa in Raul Secundelor Moarte, Clipita nu se mai deosebea cu nimic de celelalte sirene. Regina nu stia niciodata cate supuse are, iar clipele nasteau si mureau atat de repede, incat nimeni nu avea timp sa stea sa le numere. Niciodata nu erau doua la fel, si niciodata nu stateau mai mult de o clipa, atat cat erau – apoi trupurile moarte le erau purtate pe valuri, transformate in apa si catifea. Clipita strabatea acum castelul subacvatic, in asteptarea transfrmarii ei in apa si catifea – si aceasta intarzia sa vina, de parca nu ar fi fost gata sa o ia pe sus. Daca nu murea Clipita, insemna ca mai era un mic fir din ghemul rosu. Dar unde?
Somnul lui Ege
Micul Ege tresari. Dormise un somn lung, fara vise. Lung de 21 de clipe departare de Lunea Stagnarii, 21 de clipe de respiratie acvatica si cirese purtate in geanta de ceara. Clipitei incepu sa ii creasca inapoi parul, si era ingrijorata: daca cineva ar fi vazut ca are parul lung, ar fi stiut ca ghemul ei inca mai are o mica bucata de atat din care se poate reimpleti ghemul: trebuia sa gaseasca repede ghemul rosu, pentru ca neagra coada nu se putea lepada numai atunci cand Minutul era invingator – dar Minutul nu mai avea nici un luptator de ceara.
Ege incepu sa roada cu micii dinti de ceara algele care il tineau in temnita. Gratiile de alge, dupa alte 21 de clipe, il slobozira, iar micul Ege inota speriat pre suprafata, in timp ce brate si cantece de sirena il atrageau inapoi. Un singur glas mai limpede se auzea din harmalaia de cantece: „Inoata spre suprafata, mic omulet de ceara. Nu te uita inapoi. Inoata, omulet de ceara.” Iesit la suprafata, micul omulet de ceara isi lipi praf alb de creta pe fata, pe haine, pe mani. Si porni spre Palatul de Sus, realizand ca lupta si razboiul ce s-a dat a fost tocmai scaparea lui – Regina se preocupa de razboi, si il uita pentru 21 de clipe in pantecele apei de catifea a secundelor moarte.
Minutul si Clipa Dezamagirii
Vopsit pe fata, Ege ajunse la Palatul de Sus, purtand in geanta de ceara ciresele de foc si scurtul fir din ghemul rosu. Minutul il pofti inauntru – iar cand Ege isi arata chipul de ceara de sub creta alba, Clipa Dezamagirii scoase urlete de disperare – nimeni nu stia ca ea insasi era in palatul Minutului, incercand sa isi extinda disperarea peste intregul Minut. Minutul, in mila sa eterna, o lasa sa plece – nestiind ca ea ascunde in apele ei faptura cea mai draga lui – Clipita.
Clipa Disperarii, ajunsa in apele ei, veghea acum sa vada cine este Clipita.
Si parul Clipitei crestea intr-una, si deja nu mai avea cum sa si-l ascunda, asa ca il taia mereu cu cioburi de scoici, si il lepada ca pe un vis la trezirea din somn.
Armata la Minut
Ege isi dezbraca si isi decoji creta de pe nas, de pe ochi, de pe intreaga fata, de pe maini, de pe haine. Din geanta de ceara scoase scurtul lui fir rosu, si lega jumatate la gleza lui dreapta, cealalta jumatate daruind-o Minutului care indata incepu sa lungeasca firul, si sa faca oameni de ceara – luptatori.
Ege singur era cel ce putea conduce armata – el singur cel ce putea lupta impotriva Cretalaurului si copilului balaurului de creta, Rakm.
Armat lui Minut lua fiinta, si in fiecare secunda erau tot mai multi. Mai puternici. Cretalaur se pregatea – Clipa Disperarii il anuntase de lupta care va urma. Doar ca oamenii de ceara erau atat de multi acum, incat nu mai puteau fi razbiti.
Al doilea Razboi
Intunecat, soarele clipea batran peste orasul de creta din Tinutul Stagnarii. Fosneau sulitele si sabiile sapau cand in creta, cand in ceara. Coifurile alergau pe campul de lupta, si miscarea aceasta nu contenea. De saptamani, parul Clipitei crestea tot mai mult, iar oul lui Rakm se spargea sub zguduiturile de copite. Era liber acum. Rakm. Si intreaga ostire de creta era moarta, luptatorii de ceara fiind si ei tot mai putini si mai aruncati si mai loviti. Intr-un tarziu, improscat in ochi cu sange, soarele isi inchise ochii. De-acum, era intuneric peste campul de lupta, si mai luceau doar bucati rosii de creta sub ceara topita si scursa peste praful negru al pamantului.
Ege tinea sabia in mana. Peste pantecele Cretalaurului plangea Clipa Disperarii si se ascundea sub pielea lui rugoasa de creta.
Rakm, imbracat in platose de creta, avea umarul stang descoperit – acolo Ege il lovise. Dar acum nu avea puterea sa infiga sabia pana la capat in albul umar de creta.
Minutul il avertiza: „Esti singurul care il poate omora. Daca tu nu il omori, isi va reforma armata. O va omora pe Clipita, impreuna cu Clipa Disperarii. Esti singurul.”
Se lupta: nu era convins ca Rakm trebuia sa plateasca pentru faptele lui Cretalaur. Dar era o samanta de rautate, iar o samanta, fie ea cat de mica, de rautate, va naste un balaur. Clipita reusise sa lapede coada. Acum parul ii stralucea, mai lung si mai curat decat inainte. Se apropie de Ege din spate, incet, sa nu il sperie. Ii sopti la ureche: „Ege…pentru ca moartea sa nu ma imbratiseze…omoara-l.” Si sabia lui Ege strapunse incet pieptul lui Rakm, lasand un sange gros, verde, sa se scurga pe pamantul alb de creta.
Triumful si moartea lui Ege
Ciresii copti atarna de bietele fructe de foc pironite in cer. Si parca tot pomul sta batut in cuiele rosii, care nu se mai satura de soare. Pamantul pare ca se tine de copaci, si ma intreb: la scuturarea fructelor, cine va mai tine pamantul acesta negru si greu, sub care se acund atatea zile si atatea maldare de creta, sange a fostului razboi ce a trecut.
Minutul, marele maestru al timpului, vrea sa isi marite fata. Clipita e dulce si frumoasa si niciodata nu vrea sa se lase masurata. Ege, maestrul razboiului, nu o masoara, si nu lasa pe nimeni sa se apropie de ea cu vreo clepsidra sparta. Pana cand nu i se va sparge lui clepsidra.
Uimita de perseverenta lui, Clipita ii va darui un ghem rosu de ceara, care va putea colora lumanarile in orice culoare – atunci ciresele vor strajui rosii fuga lui Ege din bratele Clipitei, si aruncarea lui in Raul Secundelor Moarte: un om de ceara nu va putea niciodata sa creada intr-o Clipita sau in dragostea ei. Atunci cand va fi biruit intreg razboiul, razboiul cu el insusi il va birui. Asa este un om de ceara, care nu stie niciodata cat timp mai are sa iubeasca.
Filed under: 05. Cartea cu povesti | Tags: apa, desis, paine, pamant, pasare, spirala
Pamantul s-a ridicat intr-o zi, si a inceput sa umble. A gasit o spirala care urca si cobora; a decis sa urce si sa coboare pe acea spirala, in cautarea unui loc in care sa se poata opri si sa isi manance pasarile de paine aruncate pe apa.
Pe malul apei, pasarile de paine pe care le-am facut cu grija din aluatul copt de mine taceau de mult. Am auzit ca daca eu incep sa aud, nu mai pot pierde pasarile de paine. Asa ca am inceput sa croiesc pasari de paine, pe care sa le trimit pe apa, in speranta ca ma voi reintalni candva cu ele. Pentru ca ziua mortii inseamna mult mai mult decat ziua nasterii, iar daca se transforma in noapte, e bine ca macar pasarile de panie aruncate pe apa sa iti lumineze noaptea. O pasare de paine vie, face mai mult decat un stol intreg de porumbei morti.
Nu ma voi intreba niciodata cum au fost zilele de ieri mai bune – pentru ca nu e bine sa intrebi asta atata timp cat inca mai poti face pasari din paine si mai poti arunca din mancarea ta pe ape, in speranta revederii.
Daca ar fi aruncat si altii pasari de paine pe apa, probabil nu am mai fi fost niciodata flamanzi; si i mod sigur as fi invatat mai repede sa inot. Si am fi invatat mai repede ca legile nu se respecta din cauza legilor in sine, ci din cauza asimilarii personale a legii.
Nu imi voi putea opri suflarea cand va veni vremea plecarii. Probabil voi intrece in zbor pasarile de pe ape, si painea aruncata de mine va fi hrana altora mult dupa ce eu voi fi fost plecata pentru a nu ma mai intoarce niciodata pe malul apei de unde imi pun pasarile pe ape. Nu am cum sa scap de aceasta lupta, si nu o pot amana sau chema mai repede. Pot numai sa imi folosesc aripile de paine, ca de pasare, pe care mi le croiesc cu fiecare pasare aruncata pe apa.
Mai bine sa arunc pasari de paine pe ape, decat sa sparg muntii de pietre sau sa tai padurea in bucati – nu exista alte meserii aici, unde pamantul umbla ridicat in picioare. Cel mult, ma pot lovi aripi de paine, dar daca sfaram pietre imi pot sari bucati in aluatul pieptului, si pot ramane cu o piatra in loc de inima. Sau, daca musc din padure, lemnele mi se pot rostogoli pe picioare, si imi pot aprinde talpile. Si in ce parte pica, acolo raman, copaci si lemne. Dar pasarile mele de paine au aripi si pot reinvata zborul. Le pot da lectii de zbor, doar sunt pamant ridicat in picioare. Dar nu ma voi opri pentru ca sa privesc dupa ele – nu vreau sa stiu unde se duc, vreau numai sa le regasesc.
Am vazut jocul umbrelor: se lungesc in functie de lumina, si ar fi atat de bine daca as putea sa mut lumina tot mai jos, in asa fel incat sa imi poti lungi zilele precum o umbra – dar cine poate muta lumina? Ceea ce inteleg nu pot gasi, iar ceea ce este usor de gasit nu poate fi inteles. A crescut de curand pe mana mea dreapta un sambure – tarziu am ealizat ca este un mare ceas. Nu imi cunosc nici macar ceasul, cum m-as putea lauda, atunci, ca stiu sau inteleg ceva?
Nu stie nimeni cand se aude coasa in desisul padurii, si nici pomul cazut primul nu este cunoscut. Nu poate atipi padurea atat de adanc incat sa nu se mai auda nici falfaitul de aripi de pasari de paine aruncate pe ape si ascunse intre ramuri de viteji.
Cine sunt este implicatia directa a ceea ce sunt, iar ceea ce sunt este o fata de pamant, cu pasari de paine pe malul apei, urcand sau poate coborand pe o spirala, in cautarea unui loc in care sa imi pot arunca pasarile de paine pe apa. Voi fi uitata: mi se vor uita jocul, bucuria, zambetul, ura, minciuna, iubirea, ochii, parul, pasii, drumul, rasul.
Filed under: 05. Cartea cu povesti | Tags: copac, cuvinte, Mierla, Pasare de Gheata, poveste, Urias
Odata deschisa oglinda, nu poti pleca din fata ei asa cum ai venit: pentru ca acum cunosti.
Cap.1. – Roadele Copacului Tacerii din Lumea in Care Oamenii Nu Mai Stiau sa Vorbeasca
In Lumea in Care Oamenii Nu Mai Stiau sa Vorbeasca a crescut un pom. Lumea lor era lipsita de lumina soarelui; atat de multe cuvinte se aglomerasera fara a fi rostite, pana au umplut cerul iar soarele nu se mai vedea de ele. Si lasau pe pamant o umbra mare, deasa. Se desluseau doar franturi de cuvinte, uneori, ca niste petice mari, sau ca niste cicatrici pe fata pamantului.
Acest pom a crescut din intamplare, credeau ei, chiar in casa cea veche, in care se spune ca ar fi trait odata un mare scriitor. Era ciudat pomul. Avea coroana in forma literei „P”, iar in loc de frunze, i-au crescut “A”, “C” si “T”. Si mai mult decat atat, in locul tulpinei, erau fraze lungi care neobosit se schimbau si isi modificau sensul si directia de citire.
Mare minune acest copac. Le era teama de el, dar erau fascinati de abundenta de viata care se scurgea din frunzele lui. Si de felul in care ii pulsa tulpina.
Din cand in cand, in lumea lor, parea ca lumina care abia mai razbatea sa treaca printre cuvinte era alba – dar atat de departe de ei, incat nimeni nu s-ar fi gandit vreodata sa o atinga.
Cu timpul, Copacul Tacerii a devenit universul copiilor. Ei se jucau in jurul copacului. Stateau ore in sir in jurul lui si citeau ghicitorile scrise pe tulpina. Se apropiau tot mai tare, iar ochii le deveneau tot mai sensibili la lumina ce abia mai trecea printre cuvinte. Dar niciodata nu vorbeau. De mult timp nu se mai vorbea in lumea lor.
Intre copii era o fetita care a vrut sa stie ce inseamna copacul, si de ce a crescut acolo. Oare ce seminte ciudate puteau sa nasca un asemenea copac? Copacul Tacerii nu dadea niciodata fructe. Dar evident, semintele trebuie ca se vad ascunse in frunze, daca nu exista fructe. Pentru ca asa e in lumea copiilor care nu vorbesc: nimic nu se naste daca nu vine dintr-o samanta. Nimic nu e la voia intamplarii; dar copiii nu vorbesc nici pentru a-i invata pe adulti. La fal ca oamenii mari, copiii nu vorbesc.
Cuvintele care se compuneau din literele frunzelor au inceput sa urmareasca fetita care vroia sa stie ce inseamna copacul. Au inceput sa-i urmareasca pasii, sa o sperie noaptea; pana cand fetita, obosita de atata goana si frig si spaima, a inceput sa le scrie pe pamant cu bucati mari de creta. Si unde ea le scria, acolo ramaneau: „ac”, „tac”, „cat”, „pact”, „ta”, „act”, „atac”, „ca”, „tata”, „atat”…oare ce insemnau?
Era tarziu, si cuvintele se tot repetau, si se tot formau…si noapte de noapte veneau cuvinte noi; fetita a umplut in curand toata cetatea oamenilor care nu vorbeau cu cuvinte fara noima, scrise cu creta pe pavaje si cladiri. Erau tot ma mari si mai ferm scrise – pana cand oamenii au hotarat ca fetita nu aduce decat blestem asupra cetatii. Blestemul scrierii sunetelor, si blestemul citirii lor. Blestemul desenarii cuvintelor si blestemul culegerii frunzelor copacului.
Au alungat fetita din cetate. Au aruncat in urma ei cu bucatile mari de creta si cu frunzele culese de ea – iar negrele litere-frunze ale Copacului Tacerii i s-au infipt atat de adand in glezne, incat abia mai putea pasi pe strazile pavate cu noile ei cuvinte fara noima scrise cu creta alba.
Cap.2. – Placuta gandurilor si lantul de arama
In Lumea in Care Oamenii Nu Mai Stiau sa Vorbeasca, atunci cand cineva este exilat din mijlocul necuvantatorilor primeste o scrisoare prin care i se comunica faptul ca va fi executat.
Fetita Care Vroia sa Stie De Ce, umbla de doua zile cu scrisoarea ei din mai multe foi, citind cuvintele nerostite – dar scrise – care o invinuiau pentru tradarea ei cea mare. Stia ca mai primisera si altii asemenea scrisori, dar nu gasea nicicum stingerea durerii ei de a fi fost renegata de cei pe care ea ii iubea atat de mult.
Se facuse noapte deja, a doua noapte de cand primise Scrisoarea Care o Acuza pe Nedrept – desi intre cele doua nopti ziua nu clipi spre pamant. Singura scapare de la moarte era cararea care ducea spre padure. Sau poate nu scapare, doar o amanare a ei.
In intuneric, pe pavajul greu de piatra turnata in forma unui trotuar galagios, vantul despletea cosite impletite cu agrafe rosii si foi; cuvintele grele se desprindeau in rastimpuri din evantaiul lor si loveau in putinele felinare de strada ce tulburau negrul mat al noptii. Iar Fetita Care Vroia sa Stie De Ce inca isi smulgea literele negre din gleznele mici.
Din stanga, de sub umbra unui copar „Q”, cu pasul alb si parul ravasit, o femeie cu ochii verzi si stralucitori imbia fetita din priviri: „Da-mi un leu! Da-mi un leu!”
[Unii oameni, in lipsa folosirii cuvintelor, dezvoltasera atat de bine capacitatea de a vorbi fara cuvinte, incat un om intreg la minte, vazandu-i, chiar s-ar fi intrebat ce sens mai au cuvintele, daca fara ele se poate comunica asa bine.]
„Nu am bani, tanti, nu am. Daca as avea, as manca si eu o placinta. Dar uite, pot doar sa privesc la ferestrele oamenilor care nu vorbesc, in timp ce isi mananca hrana in tacerea asta asurzitoare.” – i se parea ca totul striga imprejurul ei.
„Da-mi jumatate de leu.”
„Nu am, tanti, nu…” si bagand mainile in buzunare, gasi cate o jumatate de banut in fiecare buzunar. „Uite, am gasit doua jumatati de banut. Iti dau jumatate.”
„Da-mi.” Apoi, uitandu-se fix la ea – „Da-mi si cealalta jumatate, sa pot sa-mi cumpar un bostan.”
Fetita Care Vroia sa Stie De Ce stia ca nu are ce sa cumpere cu jumatate de banut, dar fiind ultima moneda din buzunar, nu vroia sa o dea. In timp ce isi cantarea ea gandurile cu mintea curata, batrana ii spuse din priviri:
„Orice poate fi cumparat. Uite, iti dau lantul acesta vechi, din arama pentru jumatatea ta de banut. Sau un inel de aur – ca nu cred ca iti place tie lantul acesta vechi. Sau o bratara.”
Si privind-o cu aceste cuvinte, scoase dintr-un buzunar ponosit de pe burta doi pumi de bijuterii ce sclipeau de iti luau ochii. Intre ele, un lant vechi de arama.
Fetita culese lantul. Era o impletitura simpla de arama veche. Medalionul era o posetuta mica, lucrata manual, care incapea toata in palma inchisa a copilei. La incuietoare avea o placuta de piatra pretioasa verde, pe care erau scrise ganduri: gandurile celui ce poarta lantul sau ale celui care il da. Piatra aceasta isi modifica dimensiunea in functie de gand. Cu o piatra verde cu lumini galbene, crustata intr-o placuta de arama, lantul nu se rupea niciodata; pentru ca imediat ce o zala ii slabea si ii pica jos, se suda singur, crescandu-i o noua zala.
Din pumnul de bijuterii, fetita alese tocmai lantul vechi, dand in schimb jumatatea ei de banut. In clipa in care a luat lantul in mana, textul placutei s-a schimbat:
„Pretuieste mierla. Ramai uimita de ea. Esti un copil dulce, dulce. Fugi ca sa iti scapi viata.”
In timp ce fetita citea ce spunea placuta, baba pleca fara ca fetita sa fi realizat acest lucru – nici nu stia cand sau unde. Totusi, avea straniul sentiment ca ochii de viezure a batranei inca ii sfredeleau sufletul.
„Daca baba isi va vrea lantul inapoi? E intuneric, e tarziu, daca ma urmareste? Ar trebui, oricum, sa plec, sa nu ma prinda aici ziua; altfel ma vor inchide si ma vor omora.” – Si in clipa urmatoare, baba scoase un strigat nebun, realizand ca de acum nu mai este ea stapana lantului cu placuta gandurilor. Ea tot spera ca micuta copila se va razgandi si va vrea un inel sau o bratara. Dar nu. Si acum, lantul care nu se rupe niciodata nu mai era al ei.
Lovind cu picioarele pamantul, pornise ca o furtuna spre fetita. Dar ea nu mai era acolo. Coplesita de teama, Fetita Care Vroia sa Stie De Ce o lua la fuga printre casele inalte, construite dens si uniform. Tot felul de stradute o duceau spre fundaturi din care abia mai reusea sa iasa. Cu lantul strans in pumn, alerga prin intuneric, evitand sa fie vazuta de ceilalti, spre cararea care duce in padure.
Cand sa treaca peste ultimul gard spre care trotuarul, inselator, o aduse, Fetita Care Vroia sa Stie De Ce zari cu coada ochiului trei pisici in spatele ei, sarind pe geamului unui apartament de la parter. Intorcand apul spre ea, pisicile s-au transformet in trei oameni: cea neagra si mare din mijloc era chiar baba cu ochii de viezure. Celelalte doua erau fiicele ei, probabil. De la fereastra, o priveau zambind ironic: si ea era acolo, incremenita, cu parul despletit si scrisoarea cea lunga care o acuza lasand cuvinte gele ca urmele pe trotuar, strangand lantul in pumnul mic.
„Poti sa fugi cu el, dar nu va fi niciodata al tau.”
„De ce? De ce nu va fi niciodata al meu?”
„Pentru ca atunci cand i se va rupe prima za, el se va suda de tine; si te va ingiti mica poseta din medalion.”
„Atunci…sa se sudeze acum de mine” – rupand o za si lipind marginile rupte de obrajii ei, fetita care vroia sa stie de ce astepta sudura atat de neobisnuite intre carne si alama sa aiba loc. Dar lantul nu se suda, decat atunci cand fetita in stranse inapoi in pumn – si fara sa o inghita, se odihnea linistit in palma ei mica.
Tematoare, cele trei pisici trasera obloanele casei, si nu mai priveau spre fetita: si ultimul lor gand se profila pe placuta verde: ”Gandeste-te: nici o poseta nu se poarta goala. In mod sigur poseta avea ceva in ea. Noi nu am gasit sulul vechi; gaseste-l tu.”
Lantul, de mai multe ori, se sudase de cate una dintre ele, incercand sa o sufoce. Abia se scapasera una pe cealalta. Fetitei Care Vroia sa Stie De Ce lantul nu ii facea rau. Dimpotriva, atunci cand il lasa sa se odihneasca in palma ei, lantul se linistea si respira ca o fiinta batrana, obosita de alergare si nesomn.
Pentru ca se apropiau orele diminetii, Fetita Care Vroia sa Stie De Ce sifona in graba in buzunare Scrisoarea Care o Acuza pe Nedrept, isi lega lantul la gatul subtire, si porni spre Padurea Fara Carari de Intoarcere, Doar de Ducere.
Padurea era o bariera pe care niciodata oamenii care au uitat sa vorbeasca nu au incercat sa o treaca. Ea era acolo, iar ei nu se apropiau de ea.
Cap. 3 – Oamenii Care Mergeau la Moarte de Buna Voie
In Lumea in Care Oamenii Nu Mai Stiau sa Vorbeasca, copacii si pomii aveau litere si cuvinte ascunse intre frunze. Doar Copacul Tacerii era lipsit total de frunze, fiind imbracat numai cu litere, cuvinte, fraze.
Dincolo de primele siruri de copaci din padure, acolo unde oamenii nu mai puteau fi auziti si unde cuvintele nerostite nu mai faceau zarva si nici nu mai pluteau pe cer ci lunecau catre pamant, confundandu-se cu noroiul, Fetita Care Vroia sa Stie De Ce descoperise un tren vechi, ruginit. Retras pe sinele vechi pe care crescusera cuvinte de atata timp, trenul parea ca sta acolo de o vesnicie.
Obosita, Fetita Care Vroia sa Stie De Ce isi scutura gandurile din care isi facuse rapid o perna moale si calda – asa cum faceau toti cei care nu mai stiau sa vorbeasca. Apoi, cu coatele infipte adanc in perna de ganduri si picioarele atarnande dincolo de bancuta de lemn din compartimentul „S” al trenului, retrase privirea sub pleoape.
Cand s-a trezit, era harmalae in jurul ei. Trenul era plin de oameri care pareau desenati cu un carbune negru, stins, care pareau ca nu se vad: se calcau in picioare, treceau unii peste altii. Ca niste roboti, fiecare ocupa cate un loc – iar unul dintre ei scutura jos de pe bancuta de lemn a compartimentului „S” perna de ganduri a Fetitei Care Vroia sa Stie De Ce. Pana sa inteleaga ce se intampla, bancuta era ocupata de trei oameni ca se tineau strans cu mainile de bare, parca asteptand o furtuna.
Fetita Care Vroia sa Stie De Ce era uimita: oamenii aici pareau ca nu au varsta, erau toti la fel, aratau la fel, erau imbracati identic, si odata asezati in scaune, stateau in aceeasi pozitie. Trenul se misca. La inceput mai fin, apoi tot mai hotarat. Curand, mergea atat de repede, incat oamenii pareau ca se dezintegreaza – iar buruienile de pe sina de tren disparusera ca prin minune. Cu fiecare secunda care trecea, trenul mergea tot mai repede, iar oamenii incepeau sa se agite.
Fetitei nu ii era teama: insa nu intelegea ce se intampla. Oamenii se tineau strans cu pumnii inchisi de barele din fata scaunelor lor; dar trenul mergea acum atat de repede, incat sufletele lor paraseau corpul de carne, desenat cu carbune negru, stins, si lasau in urma un schelet inclestat intre o bara si un scaun. Din cand in cand, cate unul intindea o mana uscata, rece, in incercarea de a-si prinde sufletul de mana sau de picior, pentru a-l tine. Dar cu urlete cumplite, sufletele zburau undeva in spate, pierzandu-se ca nisipul in vant. Iar scheletele ramaneau fixe, cu ochii mariti de durere intre bancile de lemn si bare.
Fetita Care Vroia sa Stie De Ce nu mai vazuse asa ceva niciodata: iar ea era in mijlocul lor, se putea plimba printre ei, ii putea atige daca ar fi vrut. Erau in acelasi tren, dar pentru ea aceasta ar fi fost o plimare banala cu trenul daca nu ar fi avut loc acest spectacol. Cum era posibil ca oamenii sa isi piarda sufletele, iar pentru ea sa nu fie prea rapida calatoria? Daca stiau ca vor muri, de ce au urcat in tren? Si mai ales, de unde erau acesti oameni? In lumea ei, oamenii nu aratau asa – iar ea arata exact ca un om din lumea ei, si nimeni nu o vedea. Daca ei nu o vedeau, ea de ce ii vedea?
Si fetita a inceput sa vorbeasca, uimita de atata lupta in vad a Oamenilor Care Mergeau la Moarte de Buna Voie:
- Ce faceti? Unde mergeti?…Raspundeti! Cum sa opresc trenul?
-Aaaaaaaaaaaaaa……… – inca un suflet se smulse din trup. Apoi altul si altul…tot mai multe si mai des.
-Cum sa il opresc? Ma aude cineva? Cum sa il opresc?
Dintr-o directie nedefinita, invaluind-o, o voce care parea ca apartine cuiva care nu este in tren ii spuse calm de parca ar fi privit toata scena dintr-un fotoliu moale, de piele, in timp ce isi bea cafeaua:
-Lasa-i. Ei merg unde au vrut ei sa mearga. Ei merg unde vreau EU sa mearga.
Ca trezita din vis, uimita si socata, fetita se uita in jur. Nimic. Inca o data: in spatele ei se vedeau numai geamuri lungi intr-un coridor intunecat, pe care nu era nimeni. Nici in stanga, nici in dreapta, nimeni. In dreptul geamului compartimentului zari intr-un tarziu o mierla, sau o Pasare de Gheata, cum o numeau Oamenii Care Mergeau la Moarte de Buna Voie.
-Tu ai vorbit?
-Cum sa vorbesc eu? Tu nu vezi ce ai in mana?
-Lantul a vorbit? Adica…vrei sa spui ca lantul vrea ca oamenii astia sa moara? Cine esti?
-Cate intrebari…
-Cum oprim trenul?
-Nu il oprim. Nu putem sa il oprim.
-Lantul vrea ca oamenii sa moara?
-Tu…nu stii ce e lantul acela, dupa cum vorbesti despre el. De unde il ai? Si…cum ai ajuns, in fond, aici? Locul tau nu e aici!
-L-am cumparat. Nu stiu cum am ajuns aici. Am dat jumatate de banut pe el. El a vorbit?
-Jumatate de banut?…Ce ieftin a ajuns sa fie…De fapt, voi nu ati stiut niciodata ce este. Ati intuit doar ca poate fi ceva valoros, dar l-ati vandut pe jumatati de banuti…Lantul nu vorbeste, fetito. Prin el vorbeste Cineva. El e ca un porumbel mesager: prin care se poate vorbi sau scrie, dar se intoarce mereu de unde a plecat.
Cu o frana brusca, trenul incremeni de parca ar fi fost de piatra. Pe geam, buruienile ajungeau pana la umerii fetitei, iar timpul parea neclintit. Pe bancutele de lemn mai erau numai oase. Maldare mari de oase sub gramezi de pareri de rau, temeri, frica, remuscari si vina. Oamenii Care Mergeau la Moarte de Buna Voie erau acum in sanul mortii, iar amintirea a ceea ce au fost candva era stransa de Umbrele Uitarii.
Pasarea de Gheata se apropie de fetita:
-Unde mergi?
-Nu stiu. M-am asezat pe ganduri pe o bancuta de lemn, pentru ca sa ma odihnesc. Fug de Oamenii Care Nu Mai Stiu sa Vorbeasca, vroiau sa ma omoare. A crescut un copac la noi in cetate…si…eu am vrut sa stiu de ce, si care ii sunt semintele, si…
-Copacul Tacerii. Ai inceput sa scrii cuvinte. Si ai blestemat cetatea cu vorbele tale.
-Da. De unde stii?
-Oamenii…oamenii vorbesc. Oamenii nu tac niciodata; nici macar in Lumea in Care Oamenii Nu Mai Stiau sa Vorbeasca nu se tace. Doar ca nu se folosesc cuvinte. Cuvintele, fetito, sunt porti catre inima. Cuvintele nu se mai folosesc atunci cand inima e prea urata pentru ca sa o lasam sa fie vazuta de altii. Dar tu vorbesti. Locul tau nu era in acel tren. Oamenii Care Mergeau la Moarte de Buna Voie nu erau altceva decat alti oameni din Lumea in Care Oamenii Nu Mai Stiau sa Vorbeasca, care are multe cetati. In fiecare cetate a Lumii, a crescut cate un copac, si in asta transforma Copacul Tacerii oamenii. Acum ai aflat. Eu trebuie sa plec. Drum bun.
-Stai, nu pleca! Mai am atatea intrebari: cine a vorbit prin lantul meu? Cine poate taia Copacul Tacerii? De ce cresc acesti copaci?
-Cate intrebari…mai spuse Pasarea de Gheata cu aceeasi uimire in glas. Cate intrebari, fetito, cate intrebari…
Cap. 4 – Jumatate de Inima
In linistea ce a urmat falfaitului subtire de aripi a Pasarii de Gheata, un chicotit scurt si parca nepamantean se auzi atat de aproape de Fetita Care Vroia sa Stie De Ce, incat sunetele pareau ca o pot atinge.
-Cine? Cine e acolo?
-Credeai ca o sa stea?
-Cine esti? Nu te vad.
-Nu ma vezi pentru ca nu vreau eu sa ma vezi. Dar daca vrei, arata-mi palma si iti spun unde a zburat.
-Nu…nu mi-ar folosi la nimic.
-Iti pot spune tot ce vrei tu. Arata-mi palma doar.
-Nu, nu vreau sa-mi ghicesti in palme. Palmele mele nu sunt cartile tale de joc sau cesti de cafea.
Din spatele unui copac „Y”, un om ciudat – jumatate alb, jumatate negru, o privea cu ochi de taciune.
-Cine esti?
-Eu sunt Jumatate de Inima. Da-mi macar o palma, daca nu amandoua. Eu iti pot spune prezentul, trecutul, viitorul.
-Nu.
-Spune-mi: chiar credeai ca o sa stea Pasarea de Gheata? Pasarea Oglinda nu sta niciodata. Nu iti spune niciodata cum esti. De asta, lasa-ma sa iti spun eu.
-Cum adica nu imi va spune „cum sunt”?
-Putea sa iti spuna ca esti urata. Stii ca esti urata?
-In Lumea in Care Oamenii Nu Mai Stiu sa Vorbeasca nu sunt oglinzi. Nu stiu cum sunt.
-Adica…tu nu te-ai vazut niciodata? Nu ti-ai vazut parul, nu ti-ai vazut ochii?
-Nu…dar de ce te numesti Jumatate de Inima?
-Pentru ca asta sunt: o jumatate de inima. Uneori sunt bun, si spun adevarul. Alteori, mint. Cum poti sa crezi ce spune o pasare? Cum poti avea incredere in ceva care zboara? Zborul in sine e un gest de lasitate – si ai vazut-o cum a zburat…
-Zborul nu e un gest de lasitate. Dimpotriva, a zbura inseamna a avea curaj.
-Hm…e ca si cum ai spune ca a vorbi inseamna a avea curaj, ceea ce nu e adevarat.
-In Lumea in Care Oamenii Nu Mai Stiu sa Vorbeasca nu vorbeste nimeni. Eu stiu ca inseamna tacerea: tacerea e adevarata lasitate. Vorbitul inseamna curaj, si fara cuvinte, ni se usuca prieteniile si ni se aglomereaza nerostirile pe cer pana traim in intuneric. Tu nu stii cum e sa nu vzi soarele – aici ai lumina. Acolo cuvintele nerostite dor, iar rostirea lor inseamna mai mult decat curaj. Inseamna culegerea si numararea paielor din capitele tacerii de fan, care ar putea arde intr-o clipa nestiuta de nimeni si ne-ar putea aprinde intreaga lume in foc. Zborul e un dialog intre o aripa si cer.
-Pentru un copil, gandesti prea mult. Cineva te-a invatat prostii. Oricum, nu stii unde mergi, deci cuvintele nu iti folosesc la nimic.
Si intorcandu-se, Jumatate de Inima isi ascunse negrul sub o umbra, iar ablul i se pierdu si el, indepartandu-se pe nesimtite de fetita.
„Trebuie sa gasesc Pasarea de Gheata; trebuie sa aflu cine a vorbit prin lant. Si trebuie sa imi spuna cum sunt.”
-Sa nu mai vorbesti cu Jumatate de Inima – vocea din lantisorul de arama, calda si familiara, o imbraca in liniste.
-Spune-mi: cum te gasesc? Vreau sa te intalnesc.
-Iesi in luminisul padurii. Acolo te asteapta Pasarea Oglinda. Ea te va aduce la mine.
In luminisul padurii, pe o jumatate intoarsa de bustean, statea Jumatate de Inima. Parea ca o asteapta, si ca ii face drum de carbune catre el cu privirea lui neagra.
-Haide, odihneste-te aici pe bustean, langa mine. Unde mergi?…Haide, nu te asezi?…Hei, cum treci asa pe langa mine? De ce nu vorbesti?…A…ai vorbit cu El…Crezi ca ii pasa, nu? Crezi ca insemni ceva pentru el? Gresesti! Si eu l-am cautat, si uite in ce m-a transformat, uite ce mi-a facut cu pielea frumoasa si alba, mi-a innegrit-o pe jumate. Si-a ras de mine si m-a facut o hidosenie. Nu te duce, intoarce-te.
Fetita il privi neincrezatoare, in timp ce el se apropia de ea, deschizandu-si haina si incercand sa o acopere cu haina lui pentru ca ea sa devina a lui.
-Da, el m-a facut asa. Eu nu vroiam decat un colt din haina lui, sa ma acopar cu ea. Haina lui e mare, acopera tot pamantul cu ea – putea sa imi dea un colt, stie ca putea sa imi dea un colt, si nu ar fi patit nimic sa imi dea un colt din haina lui, iar mie mi-ar fi fost de ajuns…Ajuta-ma sa-i prind Pasarea Oglinda, si iti dau tie penele ei, sa iti faci un frumos cal alb din ele. Iti dau si Padurea, si Lumea. Iti dau si un caine care sa te apere…sau mai multi caini, pot sa iti dau multi caini, cati vrei tu. Iti dau aur, iti dau un parau si un rinocer, daca vrei. Iti pot da si o salcie sau un plop, orice vrei tu, cat vezi cu ochii. Eu nu vreau decat pasarea, atata tot.
Falfaind din aripi, Pasarea Oglinda se aseza in fata Jumatatii de Inima, care vazandu-se oglindit in pieptul ei de oglinda, incepu sa se zvarcoleasca:
-Pleaca! Pleaca! Ciuma de pasare, du-te!
-Fetita Care Vrea sa Stie De Ce este a Lui. Nu ai putere sa o atingi. Acum, pleaca.
Rostogolindu-se peste bustean, Jumatate de Inima disparu de parca nici nu ar fi fost vreodata. Iar Fetita privea nedumerita Pasarea Oglinda.
-Pasare…spune-mi cum sunt. Si cine este El.
-Daca iti spun cum esti, nu crezi. Trebuie sa te vezi tu cum esti. Cuvintele, pentru tine, nu mai inseamna ceea ce spun ele cu-adevarat, pentru ca nu le-ai folosit de mult. Pot doar sa iti arat cum esti.
-Arata-mi.
-Te va durea. Vrei sa stii cu-adevarat cum esti?
-De ce sa ma doara? Da, vreau sa stiu cum sunt.
-Te va durea.
-Arata-mi.
-Trebuie sa stii sa intelegi imaginea.
-Arata-mi.
-Odata deschisa oglinda, nu poti pleca din fata ei asa cum ai venit: pentru ca acum cunosti, iar cunostinta naste obligatia de a lua o hotarare.
-Arata-mi.
-Sa nu privesti cu inima, nici cu ochii. Oglinda ce ti-o voi arata e o oglinda ce nu poate fi privita decat cu mintea. Daca o privesti cu inima sau cu ochii, o sa vezi o alta imagine. Priveste-o cu mintea si intelege-o, pentru ca sa fie prietena ta: altfel, iti poate aduce moartea – priveste-o deci cu mintea si intelege-o. E bine ca nu ai mai vorbit cu Jumatate de Inima.
Intre penele alb-sidefii, cu sclipiri de apa si falfait subtire, se arata pieptul Pasarii Oglinda. O oglinda curata dintr-o placa de aur alb se compunea din penele de pe pieptul Pasarii, iar imaginea devenea tot mai clara – asa cum Fetita nu mai vazuse niciodata.
In oglinda, in locul unei copile cu hainuta gri, desculta, aparu un contur la inceput. O silueta din care se distingea un par subtire, ravasit, putin, strans neglijent in spate si in fata lasat peste un chip neclar. Hainuta nu se vedea deloc in oglinda, iar in locul unui trup subtire de copil, conturul fetei cobora peste ceea ce era mai degraba un sac de oase colorat in doua culori: jumatate alb si jumatate negru. Genunchii fetitei se lasara instinctiv in pulbere, si Fetita isi ingropa fata jumatate alba, jumatate neagra intr-o baie de lacrimi sarate si iuti, si murmura fara putere:
-EU sunt Jumatate de Inima?
Pasarea isi trase aripile pe piept. Era o tacere intunecata peste padure, in care albul Pasarii Oglinda parea nesfarsit si neatins. Intinsa pe pamantul galben, Fetita zacea aproape fara cunostina, in timp ce in jurul ei se adunau Umbrele Uitarii, gata sa duca ceea ce trebuia uitat. Si asteptau. Intr-un tarziu, Pasarea de Gheata spuse:
-Nu TU esti Jumatate de Inima. Dar SI TU esti jumatate de inima.
-Cum am devenit jumatate de inima? In Lumea In Care Oamenii Nu Mai Stiau Sa Vorbeasca nu eram asa.
-Asa te-ai nascut. Asa va nasteti toti. Asa sunteti toti oamenii: jumatati de inimi. Te intrebi de ce nu i-ai vazut pe ceilalti ca sunt jumatate de inima? Asa ceva nu se vede decat in oglinda pieptului meu – cu ochii de carne nu vei vedea niciodata jumatatea inimii unui om. Jumate de Inima care a incercat sa te faca a lui este singurul care este vizibil. El este singurul care a incercat sa fure Scaunul Imparatiei; a provocat la lupta Uriasul, s-a dus la razboi cu El – acela a fost Marele Razboi. Uriasul a castigat: a fost mort, dar a avut putere sa invie – si l-a distrus pe Jumatate de Inima. Jumatate de Inima a ramas in doua culori: el a ales sa lupte in continuare si sa incerce sa fure Scaunul Imparatiei Uriasului Care a Inceput Sa Vorbeasca. Doar ca acum nu mai poate lupta direct cu Uriasul, acesta castigand Razboiul, asa ca a provocat la lupta umanitatea. Voi nu stiti, dar va infrange unul cate unul, ca pe un zid de caramizi: si a facut astfel o spartura in acest zid, si nu este nici unul care sa fie vrednic sa stea in spartura.
-Uriasul…el ma poate face sa nu mai fiu jumatate de inima?
-Uriasul m-a trimis pe mine sa iti arat cum esti: daca privesti cu inima faptul ca esti jumatate de inima, te apuca fiorii mortii de durerea de a fi omul cu ochii de taciune si inima inselatoare, care vorbeste cu jumatate de inima. De asta ti-am spus sa nu privesti cu inima – inima ta acum e inselatoare, este numai jumatate de inima. M-ai putea privi cu inima daca ai fi inima intreaga, dar nu esti – iar durerea care poate fi provocata de imaginea ta in oglinda este atat de puternica, de te-ar putea scoate din minti; ochii…ochii sunt limitati; daca privesti cu ochii, nu vezi altceva decat o mare placa de aur alb din pene lustruite; imaginea ta nu se poate oglindi in mine. Dar mintea, mintea omului este ultimul fir de legatura dintre Urias si om. Mintea intelege si nu se lasa controlata de emotii, ratiunea este stabila.
-Uriasul ma poate face sa nu mai fiu jumatate de inima?
-Uriasul nu te poate lua si arunca in marea in care trebuie sa te scalzi – El nu va face asta niciodata; el si-a limitat puterea pentru ca tu sa alegi daca ramai jumatate de inima sau inima intreaga: daca alegi sa fii inima intreaga, Umbrele Uitarii sunt aici pentru ca sa ia in plicuri ceea ce trebuie sa uiti despre tine, ceea ce trebuie ca Uriasul sa uite despre tine, si ceea ce trebuie iertat. Umbrele nu pleaca de aici fara sa duca ceva cu ele: fie o jumatate de inima, fie ceea ce trebuie uitat, pentru ca sa poti sa fii o inima intreaga. Odata deschisa oglinda, nu poti pleca din fata ei asa cum ai venit: pentru ca acum cunosti, iar cunostinta naste obligatia de a lua o hotarare. Vrei sa te ineci in marea in care trebuie sa mori pentru ca sa fii inima intreaga? Poti sa ai incredere in ceva care zboara cand iti spune asta? Uriasul te-a facut deja inima intreaga – dar tu nu poti fi inima intreaga pana jumatatea de inima nu moare.
-Vreau sa ma duci la mare. Acolo, ma voi ingropa in apa ei si voi deveni inima intreaga.
-Marea nu e de apa. Marea e o mare de sange: e sangele Uriasului. Atunci cand a murit, sangele lui s-a strans intr-o mare. Se numeste Marea Uitarii Jumatatii de Inima.
-Vreau sa ma duci la mare. Acolo ma voi ingropa in sangele lui si voi deveni inima intreaga.
Umbrele Uitarii incepura sa se miste in jurul lor, in timp ce vorbeau. Culegeau de pe jos oase, samburi, litere. Si au umplut nouazecisinoua de saci mari, negri. Acestea erau lucrurile pe care Fetita trebuia sa le uite.
-Spuneai ca trebuie sa uit…dar eu inca stiu cine sunt si ce fac aici…Inca stiu despre Lumea In Care Oamenii Au Uitat Sa Vorbeasca si Copacul Tacerii, Lantul de Arama si Jumatate de Inima.
-Nu trebuia sa uiti decat cum e sa fii jumatate de inima. Acum nu mai poti sa fii jumatate de inima, pentru ca nu mai stii cum e.
In spatele Umbrelor Uitarii, dincolo de cei nouazecisinoua de saci, ca prin minune, aparuse o mare rosie – intinsa pana la linia orizontului. Umbrele Uitarii isi deschisera aripile negre si, ducand cei nouazecisinoua de saci catre mare, pareau ca duc o povoara mult prea mare pentru ele. Sacii se lasau greu in mare, care ii inghitea nesatula, si nu se mai vedeau niciodata. O umbra rupse hainuta gri – jumatate de alb cu negru – si o arunca impreuna cu ultimul sac. Desculta si goala, Fetita Care Vroia sa Stie De Ce pasi peste busteanul Jumatatii de Inima si atinse sangele. Sarat, acesta ii intra in ranile de pe talpi: pasii multi rup talpile oamenilor. Apoi gleznele, atat de usturatoarele glezne, zdrobite de literele negre ale oamenilor aruncate cu ciuda, abia acum se racoreau. Usturau atat de tare incat sangele sarat parea ca arde, dar se cicatrizau si gustul rece al sangelui curat imbraca intr-un parfum de mir picioarele obosite ale fetitei. Genunchii plini de praful oglindirii jumatatii de inima si al cunoasterii dezamagirii, pumnii care inca strangeau argila galbena a pamantului, umerii apasati atata timp de povara tacerii, chipul mic si parul subtire si strans la spate…toata se lasa in sange, care o inghitise la fel de nesatul precum inghitise sacii uitarii. Fetita a ramas in mare, acoperita de sange timp de trei zile. Apoi, marea de sange s-a retras…In locul din care sa retragea, iarba ramanea verde si grasa…si pe covorul verde a lasat un trup mic, alb, imbracat intr-o hainuta de muguri, frunze crude si iedera.
Cap. 5 – Uriasul care a inceput sa vorbeasca
Deschise ochii. Padurea statea aplecata in jurul luminisului ei verde, manos, si o privea intunecat cu neincredere. Parca nascuta pentru a doua oara, Fetita Care Vroia Sa Stie De Ce, reinvata sa faca pasi. In fata ei se deschideau mai multe carari. Cu lantul de arama strans in palma mica, Fetita privi o clipa inapoi spre luminis, apoi se lasa inghitita de umbra padurii reci. In spatele unui copac „Y”, Jumatate de Inima fluiera un cantec. Zarind-o, cantecul i se opri.
-Sa nu imi spui…te-a pacalit si pe tine. Ha, ha…
-Tu din nou?
-Cum „din nou”? Eu nu sunt „din nou”, eu sunt „intotdeauna”. Imi poti spune „Intotdeauna”.
-Ce vrei?
-Usurel…ia sa vedem ce avem aici…o fetita jumatate de inima, care crede ca a fost intregita.
-Nu, eu sunt inima intreaga.
-Fetito…te-ai privit in pieptul pasarii de cand ai iesit din marea aia?
-Nu.
-De ce?
-Pasarea nu mai era acolo cand marea s-a retras.
-Si de ce crezi tu ca nu mai era acolo? Oare nu pentru ca nu a reusit sa faca ceea ce a promis ca va face? Oare nu cumva pentru ca sa nu te vezi tu in pieptul ei? De ce ar fi plecat?
-Poate a fost chemata…
-”Poate a fost chemata…”
-Sigur a chemat-o El.
-Da. Sigur. Pentru ca nu a facut ceea ce a promis ca va face. Oare chiar nu te-ar fi putut astepta sa iesi din mare, sa te convingi ca esti inima intreaga? Oare chiar are El un sange vrajit, care poate completa o jumatate de inima? Stii tu cat timp ai stat acolo?
-Nu stiu…da, cred ca putea sa ma astepte sa ies…
-Putea sa te astepte, sa te felicite – dar daca i-ai fi cerut sa isi deschida aripile, sa ii vezi pieptul? Si daca nu ai fi fost altfel decat ai intrat? Si nu esti altfel, esti exact la fel.
-Ciudat…eu ma simt altfel.
-Prostii. Esti exact la fel. Uita-te la mine: exact asa esti si tu.
-Nu cred.
-Am o oglinda. Vrei sa te uiti in ea?
-Nu stiu…
-Iti e frica?
-Nu.
-Atunci? De ce nu? O singura privire. E numai o oglinda. Ce rau poate sa iti faca? Eu vreau numai sa te ajut, sa te vezi asa cum esti.
-O privire?
-Sigur. O singura privire.
-Da…cred ca nu m-ar putea afecta cu nimic o privire…
Lantul de arama incepu sa fiarba in mana ei. Si placuta verde incepu sa se coloreze in mii de culori, nevazute de ea pana acum: „Esti un copil dulce, dulce. Fugi ca sa iti scapi viata. Nu ti-a fost spus sa nu mai vorbesti cu Jumatate de Inima? Ai vorbit cu jumatate de inima cand ai spus ca vrei sa vezi oglinda lui. Fugi!” Intalni privirea lui de carbune. Parea ca tot jaratecul adancului ii fierbea in privire.
-Arunca lantul.
-Nu.
-Da-mi prostia aia! – si apuca lantul cu mana stanga, tinand ciobul de oglinda in mana dreapta. Lantul se rupse intre mainile lor. In oglinda se vazu pentru o clipa un Urias rapus de jumatatea de inima a oamenilor. Apoi imaginea disparu, iar oglinda se sparse in mii de bucati marunte, luate de vant. Uite ce-ai facut! Uite ce-ai facut, copil rau!!!
Aripile Pasarii Oglinda imbratisara Fetita Care Vroia Sa Stie De Ce, si o trasera de-o parte. Jumatate de Inima disparu suierand in urma.
-Tu ai facut baie in Marea de Sange a Uriasului. Uriasul te-a chemat la el. Nu mai vorbi cu jumatate de inima. Haide, iti voi arata drumul cate El.
Pe aripile reci si oglindate, copila zbura pana la radacina unei stanci mari, in capul careia era un copac verde, cu frunzisul bogat. Acolo, pe o coasta neagra si lucioasa de stanca, precum taciunele, intre mici cutiute de arama cu pietre verzi pe care erau scrise nume pe care copila nu le putea citi, un Urias privea departe, catre tinutul oamenilor. De aici, se vedeau cuvintele aglomerate pe cerurile oamenilor, si literele negre si ascutite ale frazelor nespuse. Si se auzea In rastimpuri, se auzea trenul Oamenilor Care Mergeau La Moarte De Buna Voie, iar Jumatate de Inima plescaia de bucuria conducerii vechiului tren. Totul se vedea atat de clar aici. Uriasul vorbi:
-Jumatate de Inima a plantat copacii. Eu nu il opresc – voi sunteti singurii care il pot opri. Eu nu il las sa se atinga de viata voastra – dar odata urcati in trenul lui, sunteti ai lui.
<!–Unde ii duce?
-Oriunde. Oricum, oricand, oricati.
-Cum il putem opri?
-Tu l-ai oprit. De ce mai intrebi? Eu am castigat razboiul, dar el inca mai lupta pentru ceea ce isi inchipuie ca mai poate castiga.
-Uriasule…ceilalti nu stiu asta. Si vor muri toti.
-Nu si daca ii avertizezi tu. Dar nu ai voie decat sa ii avertizezi. Nu poti face mai mult pentru ei.
-Daca voi vorbi, ma vor omora.
-Da.
-Incepe tu sa vorbesti, pe tine nu te pot omora.
-Vorbeste tu. Tu esti glasul meu intre ei. Si iti vor face cum mi-au facut mie. Daca asa au facut unui maslin verde, cu cat mai mult vor face asa unui copac uscat?
Uriasul ii darui un nume fermecat fetitei. Ea avea acum un nume nou, pe care numai Uriasul il stia, si care era scris pe tablita verde a lantului de arama..
Cap. 6 – Cealalta Jumatate
In drumul spre Lumea in Care Oamenii Nu Mai Stiu sa Vorbeasca, fetita culese doua ace lungi de brad, pe care le purta la gat, impreuna cu lantul de arama. Ajunse noaptea in oras. Ca un hot, se apropie de Copacul Tacerii, care acum avea ochi si nas si gura, si respira viata copiilor cetatii. Infipse un ac de brad la radacina copacului, iar acesta scoase un strigat prelung. Apoi litera cu litera, isi desfacu coroana, iar cuvintele lui se aliniau intr-un singur cuvant: acelasi, precis, care ploua in intreaga cetate – pe strazi, pe cladiri, pe oameni, pe copii. „Pacat”, „pacat”, „pacat”…Oamenii erau plini de „pacat” acum, ca fetita aduse lumina cu ea.
-Ne-a umplut de „pacat”! Ne-a umplut casele cu lumina si strazile cu soare! Vom muri din cauza luminii ei! Nu ne trebuia lumina – noi iubeam intunericul si baba careia ii vindeam constiintele noaste inchise in lanturile de arama.
-S-o ucidem! Trebuia sa nu ne scape data trecuta.
O cetate intreaga (dar o jumatate de inima) – a pornit impotriva fetitei.
-Eu v-am adus lumina! Voi nu va vedeati, dar erati plini de „act”, „atac”, „pact”, „pacat”, „atat”, iar „tata” va era Jumatate de Inima!
Cu furci in mana, topoare, funii, cutite, oamenii se oprira. O priveau mirati.
Era singura. Era altfel. Ultima oara cand o vazura era un copil cu o bucata de creta in mana, cu par putin, lung si subtire, strans la spate intr-o coada nesigura de peste.
Si de data asta cetatea era impotriva ei. Dar ea privea in ochi jumatatile de inima si nu tremura. Si ea fusese candva asa. Acum mai era din ea numai cealalta jumatate, care crescuse peste locul in care era jumatate de inima. Avea un chip plin. Nu mai puternic. Dar pielea ii era alba, si ochii nu ii mai jucau in cap: un trup mic, alb, imbracat intr-o hainuta de muguri, frunze crude si iedera.
-Voi nu intelegeti. Pe munte este un Urias care vorbeste. A inceput de mult sa vorbeasca – dar cuvintele noaste se aglomereaza pe cer, si nu il auzim.
-Ne-ai omorat copacul, ne-ai tras in lumina, ne-ai aratat cat suntem de urati, tu, Cealalta Jumatate.
Cealalta Jumatate murise sub loviturile cuvintelor care se aglomerasera din nou pe cer. In pumnul drept tinea un ac lung de brad, verde si proaspat. Sangele i se scurse spre lantul de arama, si intra in pamantul oamenilor care nu mai stiau sa vorbeasca. O pasare mare alba desprinsa, parca, dintr-o rugaciune, cu pene de oglinda, statu cateva zile in cer, deasupra ei. Apoi, intr-o noapte, trupul ii disparuse, iar pasarea nu a mai fost vazuta.
-Cealalta Jumatate e aici, spuse Pasarea de Gheata.
-Stii cat imi e de pretioasa moartea celor iubiti de mine.
Si Cealalta jumatate imbratisa picioarele ranite ca de moarte a unui Urias care vorbea – si pentru ca vorbea nu era auzit; daca ar fi tacut, l-ar fi auzit toata lumea. Dar el nu tacea niciodata.
Oameni si-au tras inapoi plapuma de cuvinte. Daca nu auzim oamenii vorbind nici azi, e pentru ca ei nu au mai vorbit de atunci. Si nu vor vorbi: un covor gros de cuvinte e suficient de comfortabil incat sa nu vrei sa vorbesti. Si, daca nu mai sunt frunze, literele sunt suficient de consistente pentru a se ascunde in spatele lor, de frica Uriasului pe care l-au ucis fara ca El sa moara. Viata lui ii sperie, nimic altceva. Pentru ca el traieste – ei nu mai traiesc de mult.
In Lumea in Care Oamenii Nu Mai Stiu sa Vorbeasca creste un pom. Lumea lor e lipsita de lumina soarelui; atat de multe cuvinte se aglomerreaza fara a fi rostite, pana vor umple cerul iar soarele nu se va mai vedea de ele. Si vor lasa pe pamant o umbra mare, deasa. Se deslusesc doar franturi de cuvinte, uneori, ca niste petice mari, sau ca niste cicatrici pe fata pamantului.
Acest pom nu creste din intamplare, asa cum credem noi, chiar in casa cea veche, in care a trait odata Jumatate de Inima.
E ciudat pomul. Are coroana in forma literei „P”, iar in loc de frunze, ii cresc “A”, “C” si “T”. Si mai mult decat atat, in locul tulpinei, sunt fraze lungi care neobosit se schimba si isi modifica sensul si directia de citire.
Mare minune acest copac. Ne e teama de el, dar suntem fascinati de abundenta de viata care se scurgea din frunzele lui. Si de felul in care ii pulseaza tulpina.
Din cand in cand, in lumea noastra, pare ca lumina care abia mai razbate sa treaca printre cuvinte e alba – dar atat de departe de noi, incat nimeni nu se gandeste vreodata sa o atinga.
E tarziu, si cuvintele se tot repeta si se tot formeaza…si noapte de noapte vin cuvinte noi.
