StrongIndependentWoman's Weblog

Răspunsul meu în faţa singurătăţii.

Când eram mică şi neştiutoare, dintr-un joc de artificii a izbucnit în Timişoara o revoluţie sângeroasă. Părinţi ai cunoscuţilor au numărat gloanţe cu dinţii. Eu învăţam atunci să cânt la vioară, şi părinţii mă aruncaseră sub biroul din camera cu partituri, cu vioara strânsă în braţe. Dimineaţa, am găsit gloanţe în balcon. Încă le mai păstrez. Sunt la fel de valoroase precum oasele celor ce au crezut că ei sunt autorii revoluţiei.
Accidentul pe care l-am suferit când aveam doi ani, acela despre care doctorii au spus că mă va împiedica să cânt sau să desenez, era trecut de trei ani. Revoluţia mi-a prins cifra cinci a vieţii în sac şi pentru câteva seri, a sufocat-o. Dar cifra cinci nu moare. Cifrele, în general, nu mor. Am învăţat să cânt la cinci instrumente. Şi desenez case – mici sau mari – pentru ca să îmi câştig existenţa. Părinţii mi-au povestit apoi de accident, dar era prea târziu. Neştiindu-mi prorociile medicale, am reuşit.

Părinţii şi-au dorit întotdeauna doi copii. Prima sarcină a fost cu gemeni. Unul a murit. Apoi o altă sarcină. Nu se ştie ce a fost. A murit. Apoi, m-am născut eu. Eu nu am murit. Când am crescut, la zece ani de la revoluţie, un om pe care nu îl cunoşteam m-a împins din faţa unui tren care circula cu o viteză inumană, pe nişte şine vechi, care nu ar fi trebuit să mai fie de mult folosite. Am scăpat cu viaţă. Eu. El, nu.

Desigur, am şi eu un apartament mic şi banal, aproape de centrul unui oraş aglomerat. Mănânc la fel de puţin ca toţi ceilalţi. Lucrez, învăţ, am căsuţă poştală, internet, blog şi vise ratate. Am număr de telefon şi salariu. Un număr la pantof şi o culoare în ochi. Dar nu avem toţi aşa ceva?
Port ochelari şi am probleme renale ca moştenire de familie. Asta nu e comun tuturor. Dar nu e ceva care să mă diferenţieze definitiv. Am o aluniţă în colţul drept al gurii şi o cicatrice în sprânceana stângă.

Eu nu îmi petrec nopţile afară din casă. Nopţile mele sunt încărcate cu gesturi creatoare; desenez sau scriu. Am insomnii dese din cauza anilor în care am studiat necondiţionat arhitectura, religiile, instrumente muzicale. Nu sunt un geniu. Sunt o pasionată. Sunt o perfecţionistă şi o idealistă. Nu îmi plac extremele, şi ador planificările şi eficientizările.

Cred că nu sunt animal. Şi chiar dacă toată lumea ar stabili pe baza unor dovezi reale ca suntem animale, eu aş susţine că nu e adevărat. Singurul context în care aş prefera minciuna adevărului, ar fi acela în care cineva ar încerca să îmi surpe temeliile crezului meu cu privire la ceea ce sunt eu.

Romanul acesta nu e un roman colectiv. Eu nu pot promite nimic despre el. Scriu despre ceea ce sunt eu. Eu înainte şi după. Înainte de a afla, şi după ce am aflat că doctorii au greşit din nou: cel ce m-a împins din faţa trenului e viu. A fost mort trei zile, dar e viu. Nu avea asigurare de viaţă. Cu toate astea, e viu. M-a căutat de curând. Povestim foarte des, şi nu sunt niciodată singură de când l-am întâlnit. Suntem fraţi de cruce. Are cel mai minunat tată. Tatăl meu a murit când eram mică. Aveam nevoie de un tată. El mi-a dat o viaţă pe care nu ştiam că o pot pierde atât de uşor şi pe care nu o puteam lua înapoi (eu am crescut în era asigurărilor). Am şi eu tată acum. Şi nu sunt singură. Acolo unde nu mai e speranţă, speranţa e atât de evidentă încânt nimeni nu o mai poate vedea.

Fibra XXXII din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Renaşterea [II]

-        recitit: Birenaşterea [II]

„Recrează-mă, desenează-mă, nu mai mă revolt. Oricum, totul e deja scris, al meu urlet, inutil.”

Inutil, al meu urlet e scris deja. Mă revolt: nu mă desena, nu mă recrea. Am fost odată desenată, am fost odată recreată. Pentru cine să mă creezi din nou? A doua recreere e posibilă: dar eu nu o musc. Şi nu o port între dinţii mei de fier aruncaţi cu lopata în gură, aşa cum poartă taurul învingător într-o coridă cu toreadori morţi şi sânge mustind, o floare, sub urletele proştilor ce mâncă circ de pe margine.

Şi dacă îmi e inutil urletul, de aia îl urlu: pentru că e inutil şi fără sens. Şi entru că în inutilitatea lui, devine singura armă rămasă, singura armă care nu îmi poate fi luată la ocuparea câmului de luptă de către inamic. Şi inutilitatea lui devine atât de utilă atunci când nimic altceva nu mai am.

Clownii…hah…proştii clowni încă mai mănâncă circ de pe marginea coridei. Vor muri toţi proştii otrăviţi.

Fibra XXXI din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Renaşterea [I]

– recitit: Birenaşterea [I]

„M-am trezit gol într-o mare de apă. Tuşesc într-un colţ şi încerc să-mi revin. Mă ridic deasupra mării şi mă uit în jur.”

Tu m-ai făcut din ceea ce eu călcam în faţă. M-ai făcut dintr-o faţă – o faţa a pământului. Ştiu, am răcit la naştere. Ştiu, e vina mea că sunt din nou aici. Ştiu, o să îmi trebuiască mult timp să îmi revin. Şi fără tine, iubire a creaturii, nu pot reveni.

Te strigă creatura – răspunde-i. Uite: o chinuie demonul tembel, întotdeauna chel. Sau cu plete? Hm…dar o chinuie.
Vai! S-a ridicat deasupra mării şi se uită în jur. Ce bine ar fi dacă ar şi vedea ceva…creatura ta. Ce bine ar fi dacă aş şi vedea ceva. Eu, creatura ta.

Fibra XXX din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Păpuşă de gumă

– recitit: Pui de urs

„Evadarea a fost uşoară.[...] Jocul duplicităţii, într-o mare de sens.”

Piatra Roşie a fost grea. Piatra pe care zidarii au lepădat-o – şi a ajuns să fie pusă în capul unghiului. Piatra care mă iubeşte, stânca de paşii mei îndrăgostită. Stânca iubitoare. Să evadez în ea? Să evadez de mine? Să mă uit eu pe mine însămi în crăpăturile stâncii, şi să mă arunc în grote ca un pui de urs flămând?
…Poate asta şi sunt: un flămând pui de urs, căutând cu disperare gura Pietrei Roşii, pentru ca să îmi spună cineva: „Te iubesc” – şi atunci foamea mea să ia sfârşit…

Fibra XXX din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Faţă de fier

– recitit: El, masca mea de fier

„Din când în când îmi dădea câte o palmă peste faţă. Meritam. [...]Ea privea relaxată şi-mi scuipa dorinţe-n nas. [...]Aş vrea să zbor, ţi-o spun a mia oară.”

Din când în când, îi ceream palmele. I le ceream pentru ca să i le sărut. El credea că i le cer pentru ca să îmi scuipe dorinţele în nas, lovindu-mă cu ele. Deşi eu, eu nu meritam. Aş vrea să zbor din lumea lui. Dar nu i-am spus-o niciodată.

Fibra XXX din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Urlă un monstru

– recitit: Arta (ei) holistică

„Sunt un punct cu sentimente şi emoţii. [...] Eternitatatea mă dizolvă încet. Mă sparge în bucăţi, mă decojeşte şi mă creionează. Ţi-am mai spus, Ea pictează.”

Un monstru cu sentimente şi emoţii? Sigur…chiar şi monştrii au sentimente. Au emoţii. Dar sunt otrăvite şi otrăvesc, Sunt otrăvite de tablourile înfăţişate de ei. De monstruozitatea lor.
Eternitatea îi dizolvă, ca pe nişte flori de păpădie. Ca pe nişte clowni. Ca pe nişte gângănii urlătoare în colţurile vieţii. Eternitatea îi sparge în bucăţile zilelor, a orelor, a minutelor, a secundelor. Îi decojeşte de holistica lor viaţă şi îi lasă apoi creionaţi în cifre matematice, unde niciodată unul cu unul nu vor face trei. Şi unde doi va fi întotdeauna suma lor. Un monstru adunat cu el însuşi va fi întotdeauna acelaşi monstru de două ori. Indiferent cine îl pictează. Poate chiar ea să o facă.

Fibra XXIX din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Furculiţă trasă de păr

– recitit: Re:trageri – sau Amintirea Pietrei Roşii

„Mi-am decojit cu răbdare Eul. Mi-am decojit culorile şi-am abuzat de nonculoare. [...]

Nu te mint, gânganie. De ce mă loveşti cu capul de pereţi? Chiar crezi că jocul de măşti mă face fericit?”

Te-am trimis la pescuit de cercuri. Te-am vânat – şi sigur, asta nu avea cum să nu doară. Te-am închis în spatele măştii tale, lăsându-te acolo, să mori fără vise.

Da, jocul de măşti te face fericit. Pentru că atunci când Eu am încercat, uşor, să îţi decojesc Tu-ul, mi-ai aruncat creioanele intr-o fântână fără găleată. Cum mai pot scoate eu acum apă colorata, clown tembel? Mă minţi. Dacă a-ţi umple capul de vise înseamnă a ţi-l lovi – atunci iată-ţi criminalul. Ucide-mă tu sau îmbrăţişează-ţi moartea: din doi, astăzi numai unul va coborâ de pe tabla de şah. Eu încă implor Piatra Roşie să pice pe mine, încă vreau chiar să mă sinucid, decât să te las la fel de incolor ca înainte.

Da, jocul de măşti te face fericit: pentru că e un joc pe care îl joci singur, în faţa mea. Un joc cu un singur jucător – un joc în care nu ai cum să pierzi, un joc sigur şi ale cărui reguli numai tu le ştii. Un joc comod şi atât de familiar ţie – uneori pari că te-ai născut cu maştile legate la încheieturi, între cărţi de joc.

Fibra XXVIII din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Jucând-mă cu Eul

– recitit: Jocul El-ului cu mine

„Un joc de şah. [...] Lumea de care tu vorbeşti nu există şi nici n-a existat vreodată. [...] Uită copile, uită şi taci. [...]

Aş fi vrut să aibă sens. Aş fi vrut să evadez în carne şi oase. Aş fi vrut să fiu. Alerg de nebun în acest pustiu. Mă lovesc de cuvinte şi sfere de oţel.”

Îmi amintesc ce îmi spuneam singură atunci când am hotărât reprogramarea dragostei. Împreună am decis că noi înşine suntem sferele rotunde, plutitoare în jurul unei axe a timpului. Ar trebui să uit şi să tac.

Probabil că sensul se ascunde undeva între acele ceasornicului şi alte sfere de oţel. Oţelul poate să fie alb. Şi mulţimile de oameni, cuvinte, sfere, pot fi pustiuri în care Saint-Exupery să îşi regăsească Micul Prinţ: hai să construim din noi înşine pustiuri în care să ne prăuşim pe rând şi să ne găsim micii extratereştrii proprii. În care să alergăm nebuni, fără să ne arate nimeni cu degetele. În care să vânăm clownii nebuni şi clownii pictaţi. În care lumea de care îţi vorbesc să fie reală şi tangibilă. Să o poţi bea daca vrei, să o mănânci, sa o inhalezi, să te droghezi de realitatea moale şi tangibilă a cuvintelor şi a sensului lor. Ce altceva ar putea fi jocul unui mic extraterestru cu mine decât o prăbuştie în lumea mea?

Fibra XXVII din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Pioni paraziţi

– recitit: Re:inventarea Jocului

„Când eram mic, fără aripi, însă deosebit de voinic, Ea m-a învăţat să joc şah. Îmi punea o cipilică albă, o mască transparentă şi începea să mute. Mă muta dintr-o căsuţă în altă cu indiferenţă. [...] Când jocul din ziua respectivă se termina mă arunca în dulap, alături de celelalte piese de şah. Cum nu aveam cuvinte mă mulţumeam s-o privesc prin gaura cheii, pe Ea.”

Astăzi inventăm un nou joc de şah: pionii vechi şi demodaţi îi uităm în dulap. Punem pe tablă clownii – pe tabla mare de şah din centrul oraşului, ridicată între monumente de primărie. De sistem.

Astăzi noi urcăm pe rampă. Astăzi joacă şah măştile de fard şi îşi aruncă mingi de cuvinte pe tabla pe care se nasc ecouri, rezonanţe, unde. Ne privim unii pe alţii prin găurile de cheie ale uşilor pe care le-am luat abuziv după noi. Pentru ca să putem privi prin găuri de cheie.

E atât de comic: cineva a uitat cheia în uşa mea, şi nu pot să văd nimic. Daca vreau să privesc din lateral, mă împiedica invizibilul perete. Jos nu ajung. Prin gaura cheii nu văd decât cheia.

Oare El…El unde o fi acum?

Fibra XXVI din cortina în spatele căreia dansează în această seară lebăda:

Labirntul de piatră

– recitit:  Re:trimiteri

– recitit: REVERIA NEBUNULUI ALB, DE CÎMP NEGRU

– recitit: Vox Regis