Filed under: 07. Alune | Tags: otrava, protectia consumatorului, Traja Turunen
(Întrebări despre otravă, în urma „intoxicării” cu Poison.)
Frustrarea mare provocata de otravă e aceea că nu va ştii niciodată nimeni ce gust are fără să moară. Ăsta e un secret pe care oricine poate să îl ia cu el în mormânt. Aşa că aceia care nu au istorie sau identitate şi vor să ia cu ei ceva unic, pot lua asta. Aşadar, ce gust are otrava?
Cum am putea să dăm în judecată o companie care spune că vinde otravă cu aromă de ciocolată, dacă are gust de vişine sau e amară? Ce poate să facă Protecţia Consumatorului în privinţa asta? Sau nu contează ce gust are ultimul lichid pe care îl ingerezi? Ultima masă nu se pune? Dacă nu se pune, poţi muri din orice, producătorii de alimente neştiind dacă nu cumva alimentul produs de ei este ultimul pe care vrei să îl mănânci. Dacă vrei să mori nu trebuie să fie bun la gust?
De ce ne fascinează otrava? De ce cântăm despre ea? Sunt şi alte lichide care pot provoca moartea – cum ar fi soda cauztică, de exemplu. De ce nu cântăm despre soda caustică? Şi când cântăm despre otravă, de ce nu ne putem închipui ceva dulce, revenind la gust?
Eh… dintr-o dată nu mi se mai pare atât de interesantă această lichioare. Că băutură nu îi pot spune, nu? Eventual „băutura fatală”, dar asta sună a femeie deja, îşi pierde farmecul. Chiar cred că nu are deloc haz lichidul ăsta.
(P.S. The song still rocks… 
)
Nu înţeleg de ce ordinea este atât de greu de interiorizat. De ce nu este în noi, prin naştere, de ce nu se poate moşteni genetic sau de ce nu s-a descorpeit încă „glanda” responsabilă cu ordinea din viaţa omului.
Când mă gândesc la ordine, aş vrea să fie haotică lumea din jur şi ordinea să fie întrupată în mine. Aş vrea, de exemplu, să nu ştiu când va veni noaptea după seară sau când se va transforma apusul în răsărit. Nu ar fi minunat ca niciodată să nu ştii la ce să te aştepţi din partea zilelor, a orelor? Să mănânci cina, apoi micul dejun, apoi ceaiul de la ora cinci, ulterior budinca de la ora trei. Să sară limbile ceasului şi să nu ştii niciodată unde sunt. Da, şi singurul lucru care să funcţioneze aşa cum trebuie să fie programul tău. Să ştii că la ora două trebuie să iei pauza de masă, dar să nu şti când vine ora două. Şi până nu vine, să nu ţi se facă foame.
Da, ştiu, economia ar fi la pământ, nu s-ar mai putea stabili întâlniri de afaceri şi oamenii nu ar suporta asta – dar nu ar fi mult mai spontan şi mai organizat totul, într-un sens anume? Mi-ar plăcea să trăiesc într-o astfel de lume. Cred că ar fi amuzant într-un mod elegant şi foarte select. Să nu ştii când va suna ceasul cu cuc şi să nu poţi decât să te bucuri de întâlnirile întâmplătoare, neplanificate. – Cred că mi-aş întâlni mult mai des prietenii vechi aşa; prietenii de care nu aş fi vrut să mă îndepărtez, de care m-a îndepărtat viaţa. (– aşa mă scuz eu pentru că trec ani întregi fără să mă mai văd cu ei.)
Da, şi odată ce ordinea ar veni din interiorul oamenilor, din inimile lor programate să reacţioneze într-un anume fel la anumite ore care nu vin una după alta ar fi mult mai multă pace în lume. Mi-ar plăcea să aud pe cineva spunând: „A, pe vremea mea, prânzurile veneau mai rar… Acum, faci pregătirile de masa de seara şi – Hop! – mai apare un prânz…” A, da, desigur, într-un fel anume, cam aşa e, acum se mănâncă şi la cină şi la micul dejun tot câte un prânz, din cauza supermarketurilor şi a reclamei agresive, dar dacă ar fi ordinea aşa cum o vreau eu, atunci ar falimenta supermarketurile şi oamenii ar putea să mănânce ceea ce ar fi sănăos să mănânce.
Nu s-ar putea programa transporturile, dar nu ar fi o problemă, am putea să mergem la pas. Aşa, din nou, ne-am întâlni cu mai mulţi prieteni şi poate întregul glob ar putea să devină în scurt timp un mic sat. De vacanţă.
Apoi, mi-ar plăcea ca după o toamnă să mai apară o toamnă. Şi via să dea rod dublu şi să fie întotdeauna „vremea culesului viei”. Mi-ar plăcea ca micile grădni să cunoască vara trei anotimpuri la rând, fără să se supere nimeni că nu se mai face frig.
Şi dacă mă votaţi, voi face tot posibilul ca acestea să se întâmple. Eu aşa văd ieşirea din criză: facem ordine în interiorul nostru, apoi cerem patru toamne, cinci, – câte avem nevoie! – pentru ca roadele să ne ţină de foame până când vom începe din nou să mâncăm bani. Sunt convinsă că şi vara şi iarna şi primăvara s-ar bucura de o mică vacanţă. Am cam stoarce de vlagă biata toamnă, dar ea e bogată. Şi-ar putea lua un concediu prelungit ulterior, sau ar putea să ceară o mărire de salariu. Noi putem cumpăra totul.
Dacă aş putea să-l ţin în mâini, mi-ai da globul – micul tău glob pe care stai – să îl studiez cu atenţie? M-ai lăsa să îl pun sub lupă şi să îi dăruiesc eu numărul de ani pe care să-l aibă? Şi dacă l-aş exploda într-o zi, cu supărare pe nemiloasa mea viaţă, te-ai muta de pe el pe un alt glob şi, la fel, să mi-l dai?
Ai striga de pe micul tău glob, numai pentru ca să mă bucure pe mine ecoul şi să nu mă satur de muzicalitatea lui? Ai striga chiar până la răguşire?
Ai învăţa să-ţi ţii echilibrul pe glob chiar şi atunci când, în nesăbuinţa mea, l-aş scăpa în paharul cu lapte de dimineaţă sau l-aş da din greşeală pisicii să îl toarcă?
M-ai lăsa să invadez lumea ta cu tragediile mele, insomniile mele, să o umplu şi să nu mai ai loc să respiri de mine? Să încerci să iei o gură de aer şi să te sufoce coapsa mea, să vrei să înoţi şi să te trezeşti zgâriindu-mi umărul, să te ridici spre cer şi să te învăluiască părul meu?
M-ai lăsa să intervin şi să îţi mutilez întreaga populaţie de vise, şi să le laşi trunchiate de extazul meu de a fi musafira ta, de dragul meu? M-ai lăsa să-ţi rotesc lumea şi să-i inversez direcţia axelor, iar tu să înveţi din nou să mergi, să reînveţi gravitaţia şi să-mi zâmbeşti iertându-mi exuberanţa şi neştiinţa copilărească şi inconştienţa?
M-ai lăsa să îţi exploatez planeta, să îmi fac cercei din lemn şi sandale din piatră? Să adorm sub micul tău cer şi să mă ospătez din oxigenul tău şi să mă bucur de un cer prea înalt? – Toate astea, cu tine privindu-mă tandru şi înţelegător?
Desigur, nu aş face nimic din toate astea. Aş vrea numai să ştiu că dacă aş vrea, le-aş putea face. Fără să le fac vreodată. Aş vrea să mă laşi să le fac, pentru ca să mă simt importantă şi atotstăpânitoare în mica ta viaţă normală. Să ştiu că e loc acolo pentru nebunia mea neagră şi fără leac. Chiar dacă niciodată nu aş face din visele tale pistele mele de luptă, câmpurile mele de război sau locul refulării mele oarbe.
Filed under: 07. Alune
Mǎ tem de întinderea cerului, aşa cum mǎ tem de strângerea lui în ochii tǎi. Aşa cum mǎ tem de revarsarea lui înapoi în ape şi de stoarcerea lui sub pernele de aer pe care cine ştie ce înger cǎzut a adormit. Mǎ tem de încreţirea cerului şi de strǎpungerea lui, de rǎmânerea sub o piele subţire, albastrǎ, fǎrǎ orizont şi punct de atracţie. Mǎ tem de burta de nori pe care, grotesc, şio leagǎnǎ când într-o parte, când în cealaltǎ a pamântului, şi de fulgerele nebune strânse în buzunar. Mǎ tem de nopţile de mai în care cerul se coloreazǎ atât de intens în negrul de cǎrbune al sângelui şi se întinde rǎpus de corturile înfipte sub el. Mǎ tem de marile cicatrici ale cerului şi de luptele lui care se dau dincolo de ceea ce pot eu vedea. Cu toate astea, mi-aş dori ca într-o clipǎ de nebunie curatǎ, sa reuşesc sǎ îl ating iar el, nesǎtul, sǎ mǎ înghitǎ şi sǎ mǎ scoatǎ din haine şi din pantofi. Iar ceilalţi sǎ le gǎseascǎ pierdute pe câmp, înodate în copaci sau sfâşiate în vreun râu. Iar eu, eu sǎ fiu în braţele unui cer capricios, neştiut. Sǎ îi golesc buzunarele de fulgere, sǎ arunc departe de luminǎ tunetele iar marile cicatrici sǎ i le cos cu fir de înger.
Ce grozǎvie!
Lasa vântul sǎ batǎ în frunze aşa cum se loveşte un câine de gardul transparent. Sǎ se zbatǎ şi sǎ se înfioare la fiecare palǎ pe care singur şi-o atribuie – ce ne pasǎ nouǎ?
Şi ploaia, da, ploaia însǎşi sǎ încerce sǎ pǎtrundǎ în casǎ şi sǎ se dezbrace toatǎ în nuditatea stropilor de apǎ. Foaia subţire de sticlǎ îi taie furia şi tresaltǎ sub smulgerea ei. Nouǎ nu ne pasǎ.
E cald aici, e bine. Şi mâinile tale îmi mângâie chipul, şi ochii tǎi mi se preling dulce pe gât, pe umeri, pe coate. Ah, dulce îmbrǎţişare şi dulce luminǎ! Aburii respiraţiei tale mi se lasǎ încet pe frunte şi pe pleoape. Îmi stǎruie privirea ta în ochi şi în chipul tǎu vǎd o lume nouǎ: a mea.
Circulaţi! Circulaţi! Nu e nimic de vazut aici. Desigur, stǎ pe drum omul care noteazǎ pe tǎbliţa inimii ceea ce vede, ceea ce crede, ceea ce iubeşte, ce iartǎ sau nu. Dar nu vǎ opriţi. Ce sens ar avea?
E pustiu şi e întuneric, şi planeta asta nu se mai saturǎ de întunecimile ei. Profitǎ de noapte şi invocǎ noaptea în fiecare zi. Dar pânǎ şi întunericul e trecǎtor.
Da, lǎsaţi omul cu tǎbliţa lui, omul care învaţǎ sǎ scrie, în mijlocul drumului. Lǎsaţi-l în noaptea de care nu se teme. Tǎiaţi-I orizontul cu umbrele voastre şi credeţi-l trecut de mult. Poate va trece sau poate va înflori ca un copac, oprit în mijlocul drumului. Sau ca o trestie. Oricum, pentru cel înţelept, e atât de clarǎ venirea şi plecarea omului cu inimǎ.
Te-am descoperit! – De-acum stai plapumǎ întins în faţa mâinilor mele, precum stǎ un biet pacient sedat şi amorţit sub mâinile unui chirurg care îi poate repara, în stil elveţian, inima.
Hai, strǎnutǎ! – Nu, nu îmi e fricǎ de strǎnutul tǎu şi de suflul pe care, vezi bine, mi l-ai putea împrumuta; şi împreunǎ cu el, liniştea din timpul somnului dinaintea operaţiei.
Ţi-e cald? – Nu mǎ mir. Ai putea, la fel de bine, sǎ fi deşert în calea paşilor mei de beduinǎ şi sǎ nu mǎ încerce emoţiile fricii sau a seducţiei. Tot una.
Şi chiar rǎcit şi strǎnutând fǎrǎ oprire, la marginea apei tot îmi gǎsesc eu trandafirii aruncaţi de tine. Gol şi descoperit, cu imaginea mea gǎsindu-mi trandafirii înfiptǎ pe retina rece şi calculatǎ instinctual: aşa te ştiu. Şi aici mi se terminǎ cunoştinţele elveţiene despre marea batere a inimii tale.
Filed under: 07. Alune
Uite, acolo e cerul. Se întinde aşa, deşirat, dezlânat şi scurs ca laptele de vacă muls seara. Poate şi are gust de lapte. Cine stie? Şi cum îţi ziceam, pe el, nu ai decat sa îmi desfaci inima, ca un cearceaf. Dintr-o dată, fără să o despătureşti – să o arunci doar aşa, în aer, şi să laşi rafalele de vânt să se împlânte în grămada de foi a planului moale, de întins pe pat. Şi să rezoneze aşa, un plan textil în bătaia vântului – ca lătratul unui câine în ograda hanului stăpânului său.
Poţi să îi faci un schelet – încearcă, totuşi, să foloseşti pentru asta lemnul. Ca să fie mai uşor. Ar fi bine să fie un lemn parfumat – un abanos, un măslin…dar poţi să foloseşti şi lemn de brad, dacă banii nu îţi ajung în perioada de criză pentru ceva mai exotic. Importantă e, oricum, pânza. Şi mirosul de brad e plăcut, lemnos, de parcă ai mesteca o fibră de lemn.
De sechelet poţi lega aţa; eşti, oricum, scârbos la faza cu aţa. Şi prost – un zmeu poate oricum zbura atunci când vrea. Prefer să fie, totuşi, un schelet; dacă tot vei lega blestemata aia de aţă, măcar să nu mi-o atârni de inimă, ca un fular de suporter la gâtul unui fan incult, orbit de repetarea continuă a unor scheme de joc. Mie nu mi se potriveşte acest titlu.
Sub mine, orizontul îl poţi lăsa nemodificat. Nici măcar nu îmi pasă; zona mea de extaz e oricum, vântul.
Şi mai poţi fi şi tu în peisaj dacă vrei. Ce ţine, altfel, zmeul sus?
Filed under: 07. Alune
„Întâmplător” este ceva care se poate întâmpla şi se întâmplă şi se împlântă în tâmpla mea.
S-a întâmplat aşa cum se putea întâmpla. Numai aşa cum s-ar fi putut întâmpla. Asta nu se poate întâmpla altfel indiferent unde se întâmplă. A fost un prim cuvânt şi o primă imagine, un prim contact şi multe clipiri între. Ne-am spălat retina prin aceste priviri, dar nu aşa cum o făceam de obicei, banal şi resemnat. Nu. Pleoapele noastre au devenit articulate şi ferme şi etanşe şi tensionate.
În stele nu stă scris nimic. Stelele sunt praf, nu cărţi. E atât de straniu cum vrem să căutăm litere în praf şi să ne curăţăm de cărţi, în loc să ne scuturăm de praf şi să căutăm în cărţi. Ce gândire plată! Nici măcar noi nu putem să scriem nimic în stele. Credem doar că, printr-o minune, am putea fi cei ce sunt amintiţi veşnic în întreaga istorie ce se va coagula după noi. Atât de puţin ştim să visăm?
De asta, eu nu îmi doresc să citesc stelele sau să le scriu. Îmi doresc să fiu uitată mâine, amintirea nu mi-ar folosi la nimic. Aş vrea doar ca de atunci de când s-a întâmplat să fiu altcineva. Altcineva, din cauza ta. Altcineva, pentru că ai început să mă iubeşti. Pentru că sunt tot ceea ce eram înainte, plus dragostea ta. Sunt cu o dragoste mai mult decât eram înainte. Aşa a început. Aşa cum putea să înceapă, numai aşa. Fără stele, fără cărţi, fără istorie.
Am început să iubesc un cavaler care nu are cal, armură, sau dragon de înfruntat. Deşi uneori sunt mai cumplită decât cel mai cumplit dragon. Aş putea să îl fac să tremure de frica mea. Nu. Dragonii să rămână în curtea lor, eu rămân în curtea mea. Şi nu trebuie să se teamă de mine atâta timp cât eu nu vreau să îi atac. Eu sunt mai rea până şi pentru dragoni decât poate fi orice viteaz: pentru că eu nu aş vrea să îi răpun. I-aş hătui doar.
Aşa cum nu aş vrea să te răpun pe tine, viteazule. Te hăituiesc doar. Probabil trebuia să îţi alegi un dragon. Dacă voi muri de oboseala de a hăitui, poate vei înţelege că un dragon e o opţiune mai bună decât am fost eu.
Filed under: 07. Alune
Acum, repede, împiedicându-te, tremurând şi strigând de teama singurătăţii; uitând de tine şi de picioarele tale care se vor zgâria în drum spre mine, uitând de frigul de afară! Caută-mă cu disperarea unui copil care strigă către părintele de care s-a pierdut într-o lume a gheţurilor. Caută-mă, chiar dacă niciodată tu nu te vei pierde de mine, ci eu sunt cea care s-a dezlipit de tine, uitând de inima-mi care a rămas lipită de ochii tăi curaţi şi limpezi. Caută-mă, şi voi fi oriunde te vei hotărâ să mă cauţi: dacă mă vei căuta într-o peşteră neştiută, chiar neştiind peştera, sigur voi fi acolo. Caută-mă sub salcâmii care au pleznit în flori şi puf în jurul fântânii pe care o ştiam noi doi, numai noi doi; fântâna din care ţi-am dat să bei.
Ieşi în piaţa centrală, în periferii, caută-mă sub poduri şi prin gară. Caută-mă sub masă şi între foile uşii, undeva, sigur mă vei găsi. Caută-mă cu lupa şi cu binoclul în fumul dens şi murdar în care pământul se scaldă de atâta timp.
Nu ştiu ce altceva să îţi spun acum, când nu vreau nimic altceva decât să fiu găsită de tine. Vreau cu disperare să fiu găsită de tine: am uitat culoarea ochilor tăi şi genunchii îmi tremură de frig în aşteptarea reîntâlnirii tale.
Vreau să îmi aşez tâmplele din nou pe mâna ta dreaptă şi stângă, să îţi aud din nou inima cum bate spre cer o incantaţie a iubirii mele. Îmi ştii gândurile şi eşti lumina mea în întunericul cel mai des în care poate cădea un om – deci eu sunt cea pe care trebuie să o iubeşti şi să o cauţi.
Să nu mă strigi până nu mă vei găsi. Cerceii, rotunzii mei cercei îmi atârnă grei ca pământul de urechile care par atât de tâmpe şi atât de surde acum încât nu te mai aud nicicum, deşi ştiu că mă strigi – trebuie să mă strigi; dacă nu mă strigi, lumea mea, aşa cum o ştiu, s-a terminat. Şi nu pot trăi în nici o altă lume, decât în lumea mea. În a cui lume te aştepţi să pot trăi aşa goală şi fără tine în nas, mâini, privire? Recuperează-mă din pădurea de strigări şi gemete de nesomn, şi ia-mă în crucea braţelor tale deschise spre un alt răsărit.
