Filed under: 10. În aşteptarea frumoasei | Tags: apa, drum, marinar, sac de in
Da, trebuie să recunosc, m-am gândit şi eu să plec de aici. Să las totul în urmă şi să uit drumul înapoi. Să las aici tot ce are capacitatea de a mă întoarce vreodată înapoi şi chiar fără să am unde să dorm, să nu mă întorc. Ce să spun… e o perspectivă care, pe cât de inedită, pe atât de sinucigaşă e. Pentru că departe, indiferent unde, îmi pierd siguranţa. Nu mai ştiu cine sunt. Identitatea, crezul, cunoaşterea… E ca şi cum aş strânge toată istoria într-un sac mare de in şi l-aş arunca pe apă şi aş sări după el. În afara faptului că s-ar duce imediat la fundul apei, m-ar trage după el.
Aşa că… prefer să plec parţial. Să plec pentru moment. Să plec pentru un timp, căruia eu îi spun nedefinit. Şi cândva, mă voi întoarce. Poate. Sau nu. Dar oricum, plecarea îmi e mai uşoară; fără bagaje, fără lacrimi, fără încărcături emoţionale. Pur şi simplu, urc în barcă şi sunt plecat.
Apa e singurul mijloc de transport care nu îşi va schimba niciodată traseul, nu?
Filed under: 10. În aşteptarea frumoasei | Tags: boi, intelept, lupta, mare, ostas, razboi
(text inspirat din Amos 4, 5, 6)
„Nu vreau nimic. Am tot ce îmi trebuie. Nu îmi trebuie nimic. Totuşi, am orice.
Mi se pare că începe tot pământul să miroasă a război şi moarte. Parcă aş fi într-o tabără de luptă şi nu ştiu de ce lupt, cu cine lupt, împotriva cui. Lupt pentru că lupt, şi voi lupta mereu – dar daţi-mi un ideal. Da, lupt, dar măcar după luptă, îmi veţi spune eu pentru ce am luptat?
Sunt ca un om care fuge dinaintea unui leu pe care în fuga lui îl întâlneşte un urs; ajuns acasă, mă sprijinesc de zidul casei şi mă muşcă un şarpe. Odihnă eu când găsesc? Cu toate astea, voi lupta mereu inconştient şi fără scop, nebun ca o tablă de şah şi animat de plăcerea luptei. Lupta în sine poate să farmece şi să seducă un ostaş despărţit de zeul lui, lupta poate să-i fie amanta şi plăcerea inimii. Călătorului îi şade bine cu drumul, mie nu îmi şade – mie îmi taie bine sabia în mână. Mie sabia îmi taie bine inima – sper numai să nu-mi tai propria inimă.
În rest, sunt bine. Bine tuns, bine hrănit; dorm şi lupt. Uneori mai bate rugina şi tăciunele morţii în noi, dar suntem bine. Luptăm. Suntem curioşi pentru cine. Dar în timpul aşteptării, luptăm, desigur.
Tot după luptă, ne-am propus să arăm câmpul. Şi marea, mai ales marea care acum este, practic, nefolosită. O vom ara cu boii noştri de fier. Cu puştile noastre şi cu suliţele noastre.”
În vremuri ca acestea, înţeleptul trebuie să tacă; căci sunt vremuri rele.
Filed under: 10. În aşteptarea frumoasei | Tags: Baba-Oarba, clown, joc, papusa, premiu, timp
„Bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; rãzboiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.”
Astăzi am declarat „Joc!”. Nu război, eu nu declar războaie, ci declar jocuri. Jocurile, e adevărat, uneori se încing atât de tare încât devin mai sângeroase decât războaiele – dar asta e o treabă de „om mare”, iar eu sunt încă un om mic.
Astăzi, am ridicat de o ureche ziua în care mă aflam; şi o s-o arunc înapoi spre tine, tu mi-o vei arunca înapoi. Asta înseamnă că eu voi avea ceea ce se numeşte „viaţă” şi că, pe lângă acest fantastic joc, voi mai putea face şi altceva.
Ştiu că nimeni altcineva nu înţelege aşa, dar asta mie mi se pare cea mai serioasă joacă dintre toate, şi o prefer păpuşilor şi maşinuţelor.
Aş avea multe să îţi spun, dar nu cred că vei avea vreodată timpul necesar să îmi poţi asculta la nesfârşit gândurile. Sau poate vei avea. Şi poate această ascultare nu va fi un joc pentru tine. Ştii, mie îmi e mai uşor aşa: să mă prefac că mă joc, iar regula jocului să fie aceea că tu ştii că nu suntem prinşi în joc. Şi să mă crezi atunci când oarbă fug după tine, strigând că sunt „Baba-Oarba.” (Am îmbătrânit, şi ziua îmi este mereu aruncată înapoi – Fie-ţi milă, opreşte odată timpul!)
Şi dacă vreau să mă urc mai sus, mai aproape de tine, jucând „Prinsa pe cocoţate”, nu mă trage înapoi. Nu mă duce în cădere, ci lasă-mă să urc spre tine. (Mi-e sete de inocenţa copilăriei şi palmele mi se crapă de dor. – Da, chiar se poate să îţi crape palmele de dor! – Doar ştii bine că nu mă joc!)
Tot astăzi, mă declar învingător. Am câştigat la acest joc şi îmi aştept premiul. Mi-e teamă însă că de mâine, tu mă vei provoca la un alt joc şi – ah, nu se poate! – ziua aceea e încă în aer şi nu o pot opri, se va sprijini pentru totdeauna ba în mâinile tale, ba în mâinile mele, şi mereu mi-o vei arunca înapoi. De parcă nu ai avea ce să faci cu zilele, de parcă m-ai îndatora faţă de timp.
Dar milă să-ţi fie de palmele mele crăpate în joc, opreşte timpul.
Filed under: 10. În aşteptarea frumoasei
”Căci curva este o groapa adâncă, şi străina o fântâna strâmtă. Ea pândeşte ca un hoţ, şi măreşte între oameni numărul celor stricaţi.“
Adâncă groapă mă priveşte înapoi dintre pietrele tale. Un sunet rece, umed, ecou pierdut printre asize. Şi mi se pare că se aruncă înspre mine acest hău adânc, devenind un plin, un pod, pe care degrabă m-aş arunca şi aş merge. Aş vrea să gust, să văd, să miros, să beau. Dar cine eşti tu oare?
Ai putea fi un hoţ; furându-mi setea, m-aş putea adăpa din tine. Aş putea să te sorb dintr-o privire şi să te las să îmi luneci dulce pe gât, până gustul pietrelor tale mi-ar pava inima şi privirea. (Dar apa curată unde o găsesc?)
Ai putea să-mi fi memoria. Pentru că am mai trecut pe aici. M-am odihnit la picioarele tale de piatră, în sunetul apei de fier. Şi oftez acum, şi mă lupt cu mine însumi şi nu înţeleg: cum am putut să te doresc? Cum am vrut să îmi fac din apa ta aripi şi cum am vrut să te las să mă furi, întreg sufletul să mi-l furi?
Mi-ai provocat răni adânci – şi uite, gleznele îmi fluieră în bătaia vântului, şi dacă întind braţele, nu sunt altceva decât o biată moară veche de vânt, şuierând şi mişcând la fiecare rafală. Am ajuns să fiu o harpă umană răstignită fără timp între munţii în care apa ţi-o ascunzi.
Iar ochii – albii mei ochi, dulcii mei ochi, vederea mea înceţoşată – îmi sunt roşii amintiri acum, pietre care greu atârnă; şi picat în apa ta rece, cu siguranţă m-ar duce spre nevăzut.
Ai putea să-mi fi oglină – dacă aş fi apă, în mod sigur fântână aş fi. Şi mă întreb cât de otrăvit aş fi.
Filed under: 10. În aşteptarea frumoasei
De parcă aş putea umbla pe ea, atât e de solidă imaginea mea în apă. Atât de sigură se împlântă în apă, atât de nesfârşită şi iubitoare e. Şi ochii, atât de curaţii mei verzi ochi, lenţi şi fără sunet, parcă ar ascunde o altă apă în ei, mai adâncă, mai luminată.
E posibil ca numai iluziile mele încântătoare să-mi definească faţa? Să văd doar ceea ce aş vrea să văd?Dar parcă rădăcini îmi cresc din degete şi gleznele parcă mai adânc mi le-aş înfige aici, să mă văd mereu nou şi curat în apa asta oglindită. Chipul meu nu se poate termina decât acolo unde ea se termină – de asta, seceta să nu vină. Ostenit aş fi de dor să îmi dispară frumoscul chip din lumina lunii şi sălciile să nu îmi mai poată mângăia umerii goi seara. Aş putea să îmi fac un cord din frunze şi stuf în care eu, cel mai frumos dintre făpturi, să mă ascund umil. Nu ar fi deosebit? O frumuseţe rară, coborâtă la genunchiul stufului, înclinându-mi trupul în fiecare seară spre rădăcinile sălcilor de baltă, locuind în ele. Ce hrană? Ce somn? O viaţă am, o viaţă pe care nu, nu o împărtăşesc cu Echo. Ea e surdă, e chioară, şi moartea ei mă acuză. Şi degeaba aş mai căuta-o acum, mi-a murit în spate, cu mulţi ani în urmă.
Da, uneori aş vrea să o întâlnesc. Aş vrea să o mai văd privindu-mă cu nesaţ, iubindu-mă şi desfătându-mă din priviri. As vrea să o văd în fiecare zi aşteptându-mă.
Mi-e dor de ea. Mă ustură paşii ei, şi pământul pare cauterizat pe unde a călcat ea. Aşa mi-e şi inima, cauterizată în lipsa ei. Voi muri de acest fierbinte dor. Mă voi arunca în apă şi mă voi sparge de pelicula ei tare, bucăţile de carne mi le vor strânge peştii. Dar dorul, dorul nu va putea fi strâns în nici o urnă, şi nici în palme nu-mi va fi prins de nimeni. Măcar de aş ajunge la ea… Măcar moartă de aş putea să o tin în inimă, dar chipu-mi, iată-l!, creşte şi mă umple din nou. Ce bogată măiestrie şi ce umeri puternici de luptător!
Filed under: 10. În aşteptarea frumoasei
Da, orizontul e nesfarsit; si in nesfarsirea lui ascunde clipe, oameni cu miscari lente si fara sunet, drumuri. Ecouri si puzderia de paie a neimplinirii. Si iata-ma umbland chiar pe linia orizontului, calcand chiar pe muchia ei, pe coarda ei subtire care uneori, rece si ascutita, imi perforeaza talpile picioarelor. Si daca as striga: “Sunt chiar pe linie!”, nu ar crede nimeni. Asta ar fi numai inceputul nebuniei mele.
Aici, ziua ma impinge cand apare nemiloasa, ca o perdea apretata si tare, o tabla textila ridicandu-se din interiorul liniei. Si se intinde in sus pana cand se termina, apasata fiind inapoi in muchia liniei pe care atat de mult o indragesc. Si dezechilibrat, sarut linia in diferite puncte, saracesc pe ea si o urmaresc de-acum in lungul ei. Ca un pod peste fruntea pamantului.
Dar crede-ti-ma: merg pe linie. O simt, o calc si ma calca. Si cresc pe ea, si, la fel de probabil, voi inchide ochii pe ea. O nasc si sunt nascut din ea, o beau si o vars si ma inghite inapoi. Ciudata simbioza dintre mine si drum, ciudat raport de egalitate si ciudata strigare.
Filed under: 10. În aşteptarea frumoasei
Şi mǎcar de ar fi sfârşitul… Dar abia acum încep sǎ vǎd începutul: ei, adunaţi toţi în jurul meu, de parcǎ aş fi cu-adevǎrat important abia acum, acum când nici mǎcar nu mai sunt cu ei. Pe mulţi nu i-am vǎzut ani de zile. Pe ei, cei ce îşi gǎsesc în sunetul vocii care mǎ coboara în groapǎ o alinare sau un fior uman, un ultim fior uman pe care li-l pot percepe eu.
Alţii dau în gropi toatǎ viaţa fǎrǎ sǎ ştie. Şi mor, mor încet, aşa cum am murit eu. Moarte bruscǎ? Nu, nu existǎ. Totul e lent, atât de lent şi de lung şi de chinuitor… Ani de zile, zeci de ani de zile, o viaţǎ întreagǎ. O viaţǎ pentru o idee? Nu. O viaţǎ pentru o groapǎ.
De-aş fi ştiut cǎ aici, totul ia alte dimensiuni. Cǎ aici poţi sǎ trǎieşti şi cǎ dupǎ groapǎ, dincolo de ea, acolo e naşterea adevǎratǎ. Naşterea care nu mai înseamnǎ sǎ duci un trup greu, de pǎmânt cu tine. Ţǎrâna în ţǎrânǎ se întoarce… duhul la duh… viaţa la viaţǎ…
“Spre veşnica lui pomenire…” – Sǎ nu îndrǎzneascǎ sa îmi pomeneascǎ beţiile! Nici copiii lǎsaţi, nici cei avortaţi! Sǎ nu-mi povesteascǎ furtul şi nici inconştienţa sau nepregǎtirea pentru viaţa de dupǎ moarte… Ah, cât de tare mǎ doare moartea asta… Metastaza vieţii din pǎmântul umblǎtor!
“Odihneascǎ-se în pace!” – Pace? De unde pace? De-acum, regretul. O viaţǎ eternǎ de regret pentru o scurtǎ frânturǎ de abia atingere a vieţii cu buzele. Amǎgire! Şi mai greu de confruntat o viaţǎ eternǎ întreagǎ, amǎgire prin alegere.
Filed under: 10. În aşteptarea frumoasei | Tags: Calea Lactee, doamna, felinar, frumoasa, toamna, vant
sau
Toamna îndrǎgostitǎ de ea însǎşi
E frumoasǎ. Se opreşte în parc, şi lasǎ soarele târziu, de septembrie, sǎ îi gaseascǎ pleoapele uşor colorate şi obrajii copţi în timpul verii. Stǎ şi nu vrea sǎ mai plece. Aş ţine-o aici pe vecie, îmbrǎţişând-o şi legându-i pǎrul roşu în surcele; împletind din el un coş în care sǎ-mi scutur de pe umeri primele frunze atât de greu smulse din copacii încǎ verzi. Şi mulţimea de pistrui de pe faţǎ i-aş ordona-o în ordine alfabeticǎ, începând de la cel cu marginile cele mai difuze, pâna la cel mai clar conturat pistrui. Şi i-aş desena pe faţǎ cu vântul harta întregului cer – Carul Mic, Carul Mare, întreagǎ Calea Lactee – iar ea nu ar şti. Cine poate ghici de unde vine vântul şi încotro se duce?
In jurul ei aş face sǎ pluteascǎ ultimele flori sǎlbatice de ochiul-boului şi primele rǎmurele smulse din cuiburile pǎsǎrilor ce îşi fâlfâie aripile spre soarele care niciodatǎ nu s-a oglindit în chipui meu amǎrui. Şi ploaia aş lǎsa sǎ o ude, sǎ i se prelingǎ caldǎ pe vârful botinelor noi, la modǎ, şi sǎ se agheţe în eşarfa roşie aruncatǎ în grabǎ peste clavicule. Iar fustei umil împletitǎ
ia-ş da gust de ciocolatǎ arǎmie şi fierbite, sorbitǎ dintr-o ceaşcǎ de lut portocaliu. Cu glazurǎ de soare asfinţit şi zahǎr ars în poala vulcanului.
Curat o învǎluie lumina felinarului… Cât de tǎcutǎ e lumina şi cât de prezentǎ pe conturul feţei ei; iar umbra ei… ah, umbra mea… Iar mǎ oglindesc în poteca de pǎmânt din parc…
Filed under: 10. În aşteptarea frumoasei
Parcǎ e mai frig în dimineaţa asta. Parcǎ soarele şi-a uitat cǎldura în spate, ducând puhoiul de luminǎ pe burtǎ, adormit. Şi cerul mi se pare de vatǎ şi neascultat. Tǎcut şi moale. Aş putea sǎ joc darts toatǎ ziua în cuibul strâmt, şi sǎ-mi amân zborul pentru iarnǎ. Şi frigul îmi poate deveni dulcea otravǎ scursǎ printre pene.
Dar am sǎ zbor. Am sǎ zbor pentru cǎ nu ştiu sǎ zbor şi pentru cǎ îmi doresc sǎ zbor. Pentru cǎ ţi-am promis cǎ mǎ voi lepǎda de solzii de lemn ai cuibului dacǎ îmi vei aduce, în miez de varzǎ, o zi rǎcoroasǎ şi dulce. Iar noi – preabine se ştie – suntem legaţi între noi de puterea cuvintelor, şi ah!, atât de tare se înfig în mine aceste cuvinte, atât de tare mǎ apasǎ cu greutatea lor şi parcǎ se opun zborului şi penelor ce nu par sǎ mǎ poatǎ purta vreodatǎ spre spiritul acestor cuvinte.
Nu mǎ tem cǎ nu mǎ vor ţinea aripile. Oricum, va fi vina ta dacǎ nu voi putea sǎ zbor – nu tu mi-ai promis aripi de vultur? Biatǎ vrabie, nǎtângǎ… Gânduri şi fulgere stinse în freamǎt de pǎdure arzândǎ, nepieritoare. Câte pene, atâtea voci, atâtea umbre, atâţia sori.
Da, m-am îmbǎtat de atâta luminǎ şi atâta tǎcere – şi îmi urǎsc gândurile pentru luptele din ploi care le poartǎ cu mine însǎmi, osândindu-mǎ. Hai! Suflǎ! Şi mǎ duc spre margine şi îmi rup penele în zbor şi zbor!
