Filed under: 11. Rugǎciuni în desene
What am I doing? I just came out of your hands that shape me constantly, and yet I hide in the shadows of the forest of my guilt. Is this who you are? – No, you are the light of my soul, the spirith of my mouth and the savior of my crushed heart. Thou art the promised one that was before the promise and the reciever of the promise.
I wanna try harder than anyone had ever tryed. Let me know you, flood my heart and let me drown in you. With this, my colour changes back to blue.
Hey, salut! Stai puţin! Ah… abia am ajuns… Stai să-mi trag respiraţia. Hhhhhhhhhhhhh….da.
Am vrut să te prind dimineaţa asta înainte să încep din nou să alerg ca o nebună şi să îti povestesc – nu o să te ţin mult – doar să îti povestesc ce s-a întâmplat ieri. Mai ştii dinozaurul? – Nu o să crezi, dar m-am întâlnit cu el. Faţă în faţă! Pe lângă faptul că nu e chiar atât de fioros cum ar vrea să fie, de data asta, pur şi simplu nu m-am mai temut de el. Nu îmi pot explica asta. Era tot el, tot mare, dar nu mai era sub pat, gata să mă tragă de picior, era chiar pe scări. Mi-a fost atât de frică la început, dar am închis ochii şi am trecut pe lângă el, de parcă nici nu ar fi fost acolo. Mi-a spus ceva, dar nu am înţeles ce. Şi nu m-am oprit, am mers mai departe. Ştii, când am ajuns jos, am zâmbit. Am fost pentru prima dată, mândră de inima mea de copil. Am făcut-o: chiar am făcut-o, am trecut chiar pe lângă acel dinozaur verde care altădată mi-ar fi putut răpi balonul colorat pentru că de frica lui, l-aş fi scăpat din mâini. Dar nu, de data asta, nu a fost aşa. Sper să nu mă maturizez niciodată, să rămân mereu copil. Am auzit că pe măsură ce creşti, dinozaurul se transformă şi se face tot mai urât, şi stă mereu la pândă.
În fine, nu ştiu dacă i-ai spus ceva lui sau dacă ai cântat în jurul meu noaptea, când dormeam, dar acum totul a fost atât de diferit. Aş fi putut să mai trec de trei ori pe lângă el fără să îl văd, fără să îmi fie frică, dar ştii ce? A fugit el! Da! Asta m-a uimit mai mult, atât de mult, încât chiar am avut senzaţia că ţi-ai lăsat mâna de sus să cadă peste el. Puffff! A dispărut într-un nor, şi gata!, nu a mai fost. Sper că ai fost acolo şi ai văzut asta, altfel, ai crede că mint. Nu mint, să ştii. A, da, ai fost acolo? Phhhiiiiuuuu…Ce bine!
Na, bine. Scuze că te-am oprit chiar înainte să pleci; dacă mai ai timp azi, mi-ar place să mai povestim.
Filed under: 11. Rugǎciuni în desene | Tags: copilul, I. DESEN, rugaciune
Vezi? Aş fi putut scrie orice nume aici; şi nu ar fi ştiut nimeni dacǎ e adevǎrat sau nu. Şi în nici un caz, nu ar fi pǎsat nimǎnui. Cu toate astea, am lǎsat doar suficient spaţiu cât sǎ îţi scrii tu propriul nume. Pe foaia mea. Oricum, îţi ştii numele mai bine decat ţi-l ştiu eu, decât vreodatǎ ţi-l voi cunoaşte.
Ştii ce? Uneori mi-au crescut florile pânǎ sus la tine, şi m-am mirat cǎ nu le-ai cules. M-aş fi aşteptat sǎ vǎd un buchet mare pe care sǎ gǎsesc un bileţel cu numele meu. Şi încǎ vǎd florile acolo. Poate nu înţeleg eu. Dar asta m-a durut. Şi când am încercat sǎ le culeg eu, ai întins mâna şi am crezut cǎ le vei lua şi ne-am oprit o fracţiune de secundǎ. Tu mǎ salutai doar, credeai cǎ te salut înapoi. A fost, totuşi, neaşteptat şi dulce.
În urmǎ cu douǎ seri m-am plimbat afarǎ, în noapte, şi în mod straniu, acolo unde trebuia sǎ fie iarbǎ, a fost numai scoarţǎ. Poate ai avut şi tu senzaţia cǎ ar trebui sǎ fie verde, dar era uscat pǎmântul. Sau poate a fost numai impresia mea, poate numai eu anticipez iarbǎ acolo unde nu îşi întinde nimeni stropitoarea sǎ ude. Dar aşa sunt eu, optimistǎ. Poate nu are nici o legǎturǎ cu tine asta, nu ştiu. Îţi spun numai aşa, pentru cǎ am sesizat asta şi mǎ gândesc cǎ dacǎ aşa ţi s-a pǎrut şi ţie, e posibil sǎ nu fie o coincidenţǎ. Dar nu e important. Ceea ce vroiam, în realitate, sǎ îţi spun, e cǎ primul dinozaur s-a întors înapoi. Nu, nu vrea sǎ plece ca şi ceilalţi doi. Dacǎ ai putea sǎ îl alungi de sub patul meu şi sǎ îi dai de mâncare acolo, în lumea lui pe care, desigur, tu o cunoşti, mi-ar fi atât de bine. Îmi e teamǎ şi sǎ mǎ spǎl pe dinţi, nu cumva sǎ îmi fure balonul mare şi colorat cumpǎrat la târg. Îl ştii? Mǎ refer la dinozaurul verde care are solzii prietenoşi, dar care atunci când m-a muşcat (chiar dacǎ visam, sau e atât de departe încât deja mi se pare vis?) a lǎsat urmele unor mǎsele mari şi tocite pe glezna mea dreaptǎ. Nu ştiam cǎ aşa îmi funcţioneazǎ piciorul, oricum… Dar nu asta e important, important e cǎ aş vrea sǎ îl trimit în lumea lui de cǎrbune cerat colorat, acolo unde e mic şi nesigur şi nu poate decât sǎ miroasǎ florile lui mici, pierdute între degete.
Apropo, am vǎzut cǎ florile mi-au ajuns dincolo de soare. Te rog, dacǎ nu le culegi încǎ, mǎcar ai grijǎ sǎ nu se ofileascǎ; sunt atât de fragile şi de neştiutoare!
În încheiere, aş vrea sǎ îţi spun cǎ mǎ bucur cǎ ţii norii în lanţuri. Am vǎzut unul lǎsat de capul lui, de curând. Şi fǎcea atât de urât, ca un câine înfometat. Nu, norii nu trebuie lǎsaţi din lanţuri, nu peste casa mea, nu peste grǎdina mea. O sǎ stau sub cer, încercând sǎ îi suflu departe, cât mai departe, dar nu ştiu dacǎ asta ar trebui sǎ fac. Sau sǎ îi prind într-un mic borcan şi sǎ îi ţin acolo pânǎ mor şi se transform în apǎ şi zgomot? Aş vrea sǎ mǎ sfǎtuiesc cu tine în aceastǎ privinţǎ.
Aştept rǎspuns.
Copilul
