Filed under: RADIATIILE STAFIEI - autor Butt Naked Ghost | Tags: vecini, violoncel
In fiecare seara acelasi lucru. Isi lua violoncelul si incepea sa exerseze aceleasi si aceleasi bucati timp de cel putin trei ore. Nu auzea ciocaniturile in calorifer ale vecinilor, nu auzea sau cel putin nu raspundea la telefon, desi doamna de la mansarda il suna, poate – poate va face o pauza. Trei ore incheiate se auzea violoncelul aproape incontinuu. Ai fi zis ca poate face o pauza sa se relaxeze, dar nu se oprea deloc. Locatarii erau deja tensionati la maxim. Nu cred ca din cauza muzicii in sine, pentru ca era foarte bun ca muzician si piesele pe care le interpreta erau potrivite mai degraba gusturilor conservatoare.
Cred ca erau frustrati de faptul ca nu vorbea cu nimeni. Se formase o cutuma a locului : cand se intalneau pe scara, vecinii trebuiau sa-si vorbeasca cel putin cinci minute. Nu conta ora sau situatia. Iar el sfida regula. Trecea tacut pe langa ei, dadea din cap a recunoastere, isi apleca privirea in pamant facand ca sa-i iasa in evidenta cocoasa, inchidea ochii pentru o secunda, strangea coatele aproape de trup, impingandu-si pumnii mai adanc in buzunare, pastrandu-si insa cadenta pasilor.
Oamenii ar fi vrut sa-l intrebe cu ce se ocupa, cum il cheama si eventual sa-i reproseze zgomotul produs seara de seara cu instrumentul ala galagios. O singura data a incercat o doamna sa-l opreasca. I s-a asezat in drum intr-o pozitie confruntationala atunci cand l-a vazut venind. El a vrut sa o ocoleasca, dar ea – cu jumatate de pas lateral, i-a tinut calea. L-am vazut ridicand rapid privirea din pamant, indreptandu-si trunchiul si cautand adanc in strafundul sufletului doamnei cu ochii cenusii care acum erau lipsiti de expresie. Nimic agresiv in cautatura lui, de parca aerul trist de pana atunci fusese doar o masca. Pret de cateva secunde a scormonit in doamna ce ii tinuse calea si care nici nu apucase sa ii spuna ceva. Am vazut-o tresarind brusc, ducand agitata mana la gura si grabindu-se in directia de unde venise el. A doua zi am citit ca doamna se aruncase de pe pod. Nu lasase bilet, nu spusese nimanui nimic.
De atunci nu i-a mai tinut nimeni calea, dar toti erau atrasi de el si ar fi vrut sa stie ce e cu el.
Intr-o seara l-au gasit intins intre tufele de trandafiri, zgariat tot, alb la fata si cu buzele vinete. Intr-o mana tinea strans arcusul cu care ii chinuise atatea seri la rand, iar in cealalta o hartie mototolita. Era ultima pagina a “Paradisului pierdut” a lui Henry Miller. Nimeni nu stia cum ajunsese acolo. Usa de la garsoniera lui era incuiata, iar geamurile inchise. Nu stiau cum murise, dar politistul care parea sa fie seful celor ce venisera la apelul oamenilor spunea ca, dupa pupilele marite, cel mai probabil ca murise otravit.
De asemenea, si aici.
Dupa noua kilometri facuti cu caruta pe drumul spart, ce lega comunele de cea mai apropiata statie de cale ferata, am sarit din mers si i-am multumit omului pentru drum. Ne-a facut semn cu mana a multumire pentru portretul desenat in timpul mersului leganat al boilor inhamati la caruta ce era – in mod cert – mai batrana decat noi si care nu scartaia decat la atingerea talpilor metalice ale rotilor pe piatra aspra, calcaroasa, a drumeagului.
De acum nu mai ramanea decat sa o taiem prin vii pe o poteca de nisip facuta ad-hoc de oameni si pe care mi-o aduceam aminte din vremea cand vita de vie era mai inalta decat mine. Am descaltat bocancii, legandu-i intre ei de sireturi si agatandu-i de giozdanele negre si prafuite, si am luat-o la pas prin nisipul incins de soarele de iulie.
Mergeam manati de vederea tot mai precis conturata a plopilor ce strajuiau drumul vechi de intrare in satul de obarsie al tatalui meu.
O briza racoroasa batea dinspre codrul de pe dealurile alaturate, care cunoscuse vremuri acum consemnate in manualele de istorie, tulburand impietrirea ciorchinilor de struguri mici, acri, necopti si a frunzelor late, pline de praf.
Nu spuneam nimic. Chiar daca am fi avut ce spune, ar fi fost o blasfemie sa spargem un asemenea peisaj cu articulatiile gatlejului nostru ce tanjea dupa racorire.
Cu cat ne apropiam mai tare de plopi, auzeam freamatul ca de batalie al frunzelor plopilor. Asta era singura neliniste a acelor locuri la miez de zi. Am ajuns la drumeag si – oprindu-ne pe tapsanul ca un prag de pe margine pentru a ne trage incaltarile in picioare – am privit in sus. Varfurile copacilor se atingeau parca incercand sa ne spuna ca si oamenii se pot apropia unii de altii daca si copacii pot. Am privit in dreapta catre ruinele sterpe si bantuite doar de suflul vantului ale cetatii candva fortificate, crezand ca vom auzi sunetul de leapsa al copiilor fara stare. Nimic. ‘Pe semne ca sunt fiecare pe la casele lor’ ne-am spus din priviri.
Am luat-o mai repejor catre stanga, directie in care vedeam casele si gospodariile oamenilor ce alesesera sa-si traiasca viata pe coastele acelor dealuri si care isi marcasera prezenta prin liniile drepte ale gardurilor si imprejmuirilor si prin linia de telegraf si telefon ce urmarea indeaproape drumul vechi. Casele lor, intr-un mod atipic, erau inconjurate de pomi ca si cum ar fi vrut sa le piteasca. Imi aduceau aminte de damele plinute ale lui Rubens ce se acopera parca pentru a face in ciuda privitorului, invitandu-l – de fapt – sa se apropie.
Am grabit pasul neluand in seama balegile mai uscate sau mai proaspete care fusesera semanate de animalele mari ale satenilor. Stiam ca dupa ce se termina al treilea gard pe stanga, inainte de coborasul abrupt ce facea deliciul copiilor in timpul iernilor cu zapada din abundenta, acolo, unde incepe nisipul, acolo unde apar primele salcii, acolo este fantana. Auzem deja zgomotul lantului de la cumpana frecandu-se metalic de buza putului sapat acolo de nu se stia cand. Vedeam deja apa rece, dulce si curata curgand cu stropi mari din ciutura. Mai aveam cativa metri pana cand ne-am fi domolit setea.
Articol postat si aici.
Filed under: RADIATIILE STAFIEI - autor Butt Naked Ghost
Imi place sa ma plang. Imi place sa critic. Imi place sa scot in evidenta ce urat se comporta altii. Imi place sa spun ca lucrurile nu mai sunt cum erau.
Ma plang de starea carosabilului, ma plang de starea legilor din tara, ma plang de lipsa de civilizatie a concetatenilor, ma plang de lipsa de corectitudine a celor ce se baga in fata la coada la cantina, ma plang de vecinii care dau petrecerea la maxim, ma plang de cat de prost sunt conduse proiectele de la serviciu, ma plang de gazul prea mult din bautura carbogazoasa, ma plang de pantofii prost cusuti, ma plang de intarzierile mijloacelor de transport in comun, ma plang de privirile urate ale vanzatoarelor, ma plang de rata prea mare si serviciile defectuoase ale bancilor, ma plang ca primesc spam, ma plang ca platforma de blogging merge prost, ma plang ca natiunea este imorala, ma plang ca nu mai stim insemnatatea Pastelui, a Craciunului sau a Rusaliilor.
Ma plang ca furnizorul de servicii de internet nu e corect, ma plang ca reteaua de comunicatii mobile la care sunt abonat merge prost, ma plang ca ciorba nu e buna, ma plang ca e prea multa poluare in oras, ma plang ca muzica e prea comerciala, ma plang ca artistii sunt prea ciudati, ma plang ca partenerul de casnicie nu ma intelege, ma plang ca soacra are gura sparta, ma plang ca baba de la 3 ma barfeste, ma plang ca soferii conduc neatent, ma plang ca pietonii trec strada ca vacile, ma plang ca nu stie nimeni cum e sa fii in locul meu.
Imi place sa ma plang. Simt nevoia sa ma plang ; cred ca atat de adanc infipt in mine e sentimentul de mandrie prosteasca incat o sa ma plang si ca exist. Nenorocita viata ! Vezi ? Iar ma plang.Daca m-as apuca sa scriu despre cum se plang altii, nu as face decat ceea ce fac si ei : sa ma plang. Doar ca eu ma plang de cat de mult se plang ei. Ipocrit. Ce sa fac ?
O sa iau o pauza. Cine stie ? Poate atunci o sa apreciez ca pot respira un aer rece in timpul noptii, o sa pot aprecia fiinta care imi este partener de viata, o sa apreciez linistea, o sa apreciez comunitatea, o sa apreciez ca vad, ca aud, ca am mintea intreaga, ca pot sa vorbesc si nu imi baga nimeni pumnul in gura. O sa apreciez aroma fina de cirese amare din vinul ce joaca in pahar cu un clinchet voios. O sa apreciez aleea parcului si sunetul rotilor de bicicleta intre florile de april. Cine stie ? Oricum, sigur o sa ma intorc la reclamatiile mele, la otravurile mele, la orele in fata monitorului si la momentele de nervozitate cand imi vine sa las pe toti si pe toate.
Hai ia o pauza. Dezbraca-te in curu’ gol, fa o baie sau un dus. Inchide televizorul, inchide cartile, inchide mobilul, deschide geamul, deschide mintea si dormi…
Oricum, la trezire te vei plange ca e prea frig in camera.
Post scris si aici.
