(Piesa aceasta nu e compoziţia mea, e un cântec bisericesc vechi care mi-a rǎmas lipit de inimǎ. Am înlocuit câteva expresii arhaice sau de lemn şi am “upgradat-o” la nivelul limbajului uzual. Mi-am permis sǎ fac acest lucru pentru cǎ nu se cunoaşte autorul. Şi când voi avea ocazia, o voi cânta.)
.
Tu nu pleci niciodatǎ de la mine,
Şi nici o clipǎ singurǎ nu sunt
Tu eşti mereu puterea ce mǎ ţine
Din cel dintâi, la cel din urmǎ pas.

Ar fi putut sǎ ne despartǎ ape
- Iubirea a prins glas şi a spus: NU
Oricâte-au fost, eu le-am uitat pe toate
Şi bine ştiu cǎ le-ai uitat şi tu.

Sunt fericitǎ chiar şi-atunci când sufǎr.
Când valuri vin şi vânturi grele bat
Plutesc pe ape, ca un fir de nufǎr,
Pe care tu-l pǎstrezi mereu curat.

Tu nu m-arunci şi nu mǎ uiţi vreodatǎ
Strǎbat cu tine munţi înalţi şi grei
Eu n-am sǎ vǎd nici moartea niciodatǎ
Cu tine-alǎturi am sǎ fiu mereu.

(La sfatul lui Nelu, fragment din “Cǎpruiata” închegat în piesǎ.)

Deci pot sǎ zbor în tine?
– Nu cunosc anotimp mai bun sǎ te întreb:
Unde vei zbura arzând, cu felinare-n mâini,
Dacǎ nu arzi pentru mine?

Dacǎ-ai lǎsa acest car în care zbor sǎ se-atingǎ de tine
Te-aş trezi-n miez de noapte, aş repeta mereu:
Nu pot renunţa la tine.

Lângǎ tine stau, lângǎ tine stau, lângǎ tine stau pânǎ la capǎt
Şi dacǎ vrei sǎ minţi, mǎcar minte mereu, mǎcar minte-mǎ pânǎ la capǎt
- Dar oare poţi o viaţǎ, o viaţǎ întreagǎ, o viaţǎ întreagǎ sǎ minţi?
Încearcǎ doar sǎ-ţi imaginezi…

Îmi trebuie tot ce sunt pentru a te crede
Dar da, vreau sǎ spargi aceastǎ lume pe care-acum o ştiu
Sunt din ce în ce mai mult  a ta – cu fiecare minut
Sunt tot mai flǎmândǎ de tine.

Ar trebui sǎ-ţi arǎt translucid acest spate al meu de cristal
Ai putea sǎ juri cǎ se va rupe în cântec
Tot amarul din pielea-i subţire.

Vulnerabilǎ stau în palma ta, sǎ mǎ poţi arunca dacǎ vrei,
Dar dacǎ vrei sǎ minţi, mǎcar minte mereu, mǎcar minte-mǎ pânǎ la capǎt
- Oare poţi o viaţǎ, o viaţǎ întreagǎ, o viaţǎ întreagǎ sǎ minţi?
Încearcǎ doar sǎ-ţi imaginezi…

(Din nou, thnx Ovi and the rest of you pt. Ibanez.  A doua piesa.)

Vai! Sufletu-mi neştiutor
Din nou de-a lutul s-a jucat
Se preface mort în zbor,
Lovit în aripi de-mpărat.
Şi dacă nu ar fi minţit
De-atâtea ori, cumplitul lut,
Aş încerca să-mbăţişez
Căderea lui din trupul mut.
Dar niciodată-aşa uşor
Să pot să-l iau cu mine-n zbor
Lutul nu s-ar fi făcut,
Mereu ţintind spre orbul „eu”

Aşa cum face el mereu,
Închis în zalele de fier
Luminând din ceas în ceas
Sub coiful vechi de pedestraş
Pierdut prin sălcile de fier
L-aş fi uitat. Sărmanul lut!
Închis în albile ce pier,
Ascuns în umbre de năluci.

Mereu ţintind spre orbul „eu”
Lutul greu s-ar fi făcut.
N-aş fi putut să-l iau în zbor
- Niciodată-aşa uşor.
Căderea lui din trupul mut
Aş încerca s-o-mbrăţişez
De-atâtea ori cumplitul lut
Dacă nu ar fi minţit.
Lovit în aripi de-mpărat
Se preface mort în zbor.
Din nou de-a lutul s-a jucat
Vai! Sufletu-mi neştiutor…

Îi place cifra cinci. În mod sigur este îndrăgostită peste măsură de această cifră. Aşa îi stă părul, aşa îi stau ochii în cap, aşa se mişcă, aşa arată blugii pe ea. De parcă i-ar plăcea intens şi continuu această cifră.

Nu pot să mă supăr pe ea că îi place această cifră.

Probabil numărul ei de telefon se termină în 555. Şi în mod sigur ni ştie nici ea cât de mult adoră această cifră. O iubeşte pătimaş, în secret, aşa cum eu o urăsc pe ea. La fel de brusc şi incontrolabil. Fără să poată să fie vreodată stăpânită.

„So, have I found you secret weak spot, baby?”

Poate e o pisică. Una care şi-a pierdut patru vieţi şi nu vrea să renunţe la a cincea. O astfel de pisică ar fi fost în stare să se sinucidă de patru ori, numai ca să ajungă la cifra cinci. Cifra obsesiei ei. Sunt sigur că e obsedat de cifra cinci, dar nu voi strânge dovezi, o voi lăsa să se zbată în incertitudine. Ha! Nu va şti niciodată cât de mult iubeşte cifra asta, şi nu va şti niciodată ce îi lipseşte. Dacă aş fi un cercetător nebun, cu laborator în beciul unui castel, aş scrie pe o hârtie cifra cinci şi aş picura pe ea cu pipeta o formulă inventată de mine, care să-i dea viaţă. Apoi i-aş pune zgardă şi m-aş plimba cu ea prin faţa fetei. Şi aş lăsa-o să tânjească după ea, dar nu aş lăsa-o să o atingă.

Poate chiar ar trebui să inventez formul aceea care să îmi transforme cerneala în cifră cu zgardă. Cifră cu zgardă… îmi place ideea. Nu ştiu exact de ce, probabil ceva freudian şi inconştient mă mânjeşte chiar acum în subconştient cu cifre. Bravo, inconştientule, fă-mi farse şi vei câştiga.

Mai ştiu despre ea – ah, ce mi-a amorţit piciorul! – mai ştiu despre ea că îi place, în mod cert, ceaiul verde. Foarte concentrat şi fără zahăr. „Don’t worry, there’s no sugar!”

Îmi place Blue October. Sunt atât de încăpăţânaţi în tristeţea şi ura lor.

„Can we pretend I’m amasing, instead of what we both know?”

Nu pot să sufăr fisticul în seara asta. Mi-e rău. Indiferent cât de mult îmi place acest fistic, acum miroase a sare şi nu îmi place sarea în seara asta. Aş vrea zahăr. Mult zahăr, poate chiar o hiperglicemie din care să nu îmi revin. Şi mi se pare că miroase şi a aracet. Îmi droghează capul cu mirosul ăsta, sigur ea îmi face asta.

„I’ve made you into something delicious, my sweet ghost”

Mă întreb cum ar fi dacă aş descoperi într-o zi că ea nu e aşa cum ştiu eu că e. Să o descopăr ca fiind cineva frumos. Cum ar putea ea să fie frumoasă? Nu cred că îmi voi pune vreodată pe pereţi tablouri de-ale ei. Dar aş face-o să-i fie dor de mine şi să mă aştepte, şi eu i-aş spune mereu să mai rabde, pentru că aş vrea să o fac să mă aştepte nesperat de mult. Cu anii. Aş vrea să îşi trăiscă viaţa pe marginea vieţii mele, să graviteze în jurul nepăsării mele aşa cum pluteşte o planetă în jurul soarelui. Şi să i se pară normal că nu poate să respire fără mine şi să o doară sfâşietor. Dar să iubească acea durere iute, din cauză că i-o produc eu.

Da, se pare că nu aş putea niciodată să o iubesc. Nu aş putea să mă las să o iubesc, dar aş încerca mereu să compensez cu o emoţie foarte puternică ceea ce nu îi pot oferi. Aş putea să o fac să sufere atât de tare, încât în suferinţa ei să se deschidă mai mult şi să mă lase să îi înfulec inima şi măruntaiele, ca un drag tazmanian. Să mă îmbăiez în sângele inimii ei şi să mă spăl în dragostea ei. Eu nu pot să iubesc. Dar o urăsc destul de mult pentru ca dacă ar trebui puse în balanţă, ura mea şi dragostea ei, să fie cel puţin egale. Dar ar trebui să o fac să mă iubească necondiţionat. Numai dacă i-aş putea lua ceva al ei, ceva ce nu poate să dea decât o singură dată. Sau dacă i-aş da ceva ce nimeni altcineva nu îi poate da.

Oare ce i-aş putea da?

Cifra cinci. Ah… ce idee proastă…  nu am formula pentru a pune zgardă cifrei cinci.

„So I make you my religion, my colision, my escape goat…”

I could make her my escape goat. Asta ar însemna să o omor pentru ceva pentru care ea nu ar trebui să moară. Da… pentru ce? Ea ar trebui să moară pentru tot.

„Can you pretend I’m amazing, instead of what we both know?”

Aş putea să o ademenesc la etaj, cu o ciocolată amăruie cu mentă. Sau cu un ceai verde, concentrat, fără zahăr.

Pe cine păcălesc? Ah… She’ll always be my never. Şi asta din cauza lui! Întotdeauna din cauza lui. Sigur există un „lui”, întotdeauna există un „lui” şi niciodată o „a mea”. Şi am fost pe drumul ăsta de mai multe ori şi întotdeauna voi sta în afara inimii ei. Şi pot încerca mereu şi mereu, mereu va pleca şi nu mă va cunoaşte. Sunt răul întruchipat pentru ea; dar nu am inimă şi dorinţe?

Aiurea. Nici nu ştie că exist. Trebuie să mă hotărăsc să o fac să mă vadă. Să vadă că exist. Va trebui să nasc cifra cinci. Să îi dau viaţă. Trebuie.

Nu mai suport camera asta în care nu se întâmplă nimic. Vreau să se întâmple ceva, orice, numai să se întâmple. Şi nu doar aici, la mine în cameră, ci în general, acolo unde merg eu, unde sunt eu, nu se întâmplă nimic. Totul devine aşezat şi potolit. Începe să mă irite asta. E bine că măcar pot asculta ce se întâmplă în jur, numai că vreau să mai fac şi altceva.

Ce tăcere. S-o tai cu cuţitul. Şi e seară. Şi azi, chiar dacă m-am gândit la ea, m-am gândit spălăcit şi fiert, nu obsesiv. Poate începe să nu se mai întâmple nimic nici cu ea. Ha! Cred că ar muri să nu i se mai întâmple nimic. Da, cred că pentru ea asta ar fi pedeapsa capitală. Să nu i se mai înâmple nimic. Aş vrea să fiu Dumnezeu. Şi nu sunt primul care vrea asta – dar dacă vine curând Al Treilea Război Mondial, pot să fiu ultimul. Asta m-ar face mai interesant?… Nu ştiu… Na, am ajuns la ultima. E bine, am mai scăzut din ele. Trei pachete în două zile. Mai puţin de două pe zi. Până şi bricheta îmi funcţionează bine. Nu mi se întâmplă absolut nimic. Nimic, nimic.

Dar… ce gălăgie e asta? De unde vine? Ce bine că e din beton blocul şi e prost izolat, dacă îmi pun paharul de sticlă la ureche aud tot. Nu, nu e vecinul cu multe prietene arabe. Şi asiatice. O fi baba? Ce-o fi păţit? Ah! Nu, nu e nici ea. Pe scări? Nu, nu se vede nimic prin vizor. Dincolo nu am vecin. Ia, ia, la ăia de deasupra? Nu, n-am mai auzit plodul de câteva zile, sigur sunt plecaţi. De la cinci?… Ah! Na, l-am spart! Şi era singurul de sticlă. M-am mai şi tăiat. Uh… dar poate dacă îmi lipesc urechea de podea…

Doamne, ea e! Ea e! Mă urmăreşte! Oh, fă-mă o pisică şi lasă-mă să mă sui pe candelambru! Nuuuu!!! De ce vine aici? Ce vrea? De ce mă chinuie? Ştiu sigur că ştie că stau aici. Şi mă urmăreşte, mă urmăreşte să mă tortureze cu râsul ei şi cu veşnica ei viaţă şi îmi flutură zâmbetel prin faţă. E sâmbătă seara, de ce nu mă lasă în pace?…

Poate se pregătesc să plece, poate pleacă în oraş. Aşa fac când pleacă în oraş? Parcă s-a desfăcut tot iadul acolo, aşa gălăgie fac!

Mi-o şi închipui. A luat liftul. A intrat în scara mea, în singura zonă în care încep să mă simt ocrotit. A păruns aici, cu paltonul ei verde şi părul care nu i se mai termină sub el şi geanta ei cea gri. Şi a început totul să miroasă a clorofilă în jur. Şi a stat în faţa liftului, şi a aşteptat să coboare liftul, a întins mâna şi a tras de urechea uşii, să se deschidă, şi a intrat în lift. A doua oară, în liftul meu. Ce urmează? Să-mi smulgă cu mâinile inima? Nu mi-a smuls-o de am crezut că leşin data trecută când mi-a folosit liftul? Vai, tremur tot! Am crezut că îmi vor ajunge aceste ţigări, dar am nevoie de încă un pachet. Dar să plece ele prima dată. Tremur tot! Îmi simt pulsul prin vene, sângele mi-a luat-o din nou la goană prin mâini şi mi le mişcă bezmetic prin păr şi pe stomac, care şi el mă ustură.

Fă-o să plece, fă-o să plece! Fă-o să moară! Da, să moară! Să pice din lift şi să îşi rupă gâtul ca un pui despănat şi fiert şi să-i curgă subţire sângele de la un etaj la altul. Să moară, pentru că mă chinuie atâta cu prezenţa ei. O urăsc!
Şi după ce a intrat în lift, a apăsat uşile una într-alta şi a apăsat pe cinci. Ah, auzi-o cum râde! Mă suge de viaţă, îmi ia orice firimitură de puls din minte şi mă doare capul îngrozitor. E cristalul meu, my nemesis, my never. Râde! Râde! Şi răsul ei e ca o drujbă care îmi intră adânc în carne şi îmi rupe bucăţi din carne şi îmi smulge tendoanele şi le mănână de faţă cu mine. Mă pune într-un blender, cu un gălbenuş de ou şi o banană cu lapte şi mă face shake. Mă dezintegrează şi mă bea. Nuuuu!!! Make it stop, make it go away!

Şi acum râde, mă suge de viaţă… când va pleca… nu va mai sta atât de central în lift, pentru că va fi cu fata cealaltă. Dar tot ea va apăsa pe buton. Şi poate azi nu are blugii gri pe ea, poate îi are pe cei negri…. Sau poate are una din fustele ei scurte cu talie foarte joasă, care mă încălzeşte brusc chiar dacă o văd numai cu un colţ de ochi când apare… Şi poate merge şi stă toată noaptea în Sequoia, acolo unde îi place să danseze desculţă şi unde toată lumea e a ei… Acolo unde am văzut-o prima dată şi am urât-o pentru rochia ei galben-lămâie de blugi… Post-modern „Dancing Queen”… And the lights grew low and she keept shining în the dark… şi-apoi a lunecat… pe inima mea… şi mi-a şifonat-o… şi mi-a prins-o… între pietrele de gresie… a ringului de dans… şi vârful tocului ei galben… O urăsc…  O urăsc… o urăsc…

-          NU!

Ce?

Ha! Ce s-a întâmplat? Ce caut aici? Ah, mă doare demenţial capul. Ce naiba fac pe jos? Am picat din pat ca un bostan… Am adormit. Ce linişte. Ah, şi ce vis aberant. Cine visează aşa ceva? Chiar, cine visează aşa ceva? Sunt nebun? Da, chiar am visat asta, am visat că făceam dragoste cu ea. Uh… mi-e scârbă, am să vomit şi se va împuţi toată casa cu miros de vomă. Ştii cât de rar mi se întâmplă? Foarte rar! Eu foarte rar visez. Şi mai asta trebuia, să risipesc un vis cu ea, cu vampira aia.

Nu mai am ţigări… Shit!… Măcar o cafea… E patru noaptea. Şi e linişte. Or fi plecat? Da… sigur au plecat, până acum trebuia să se întoarcă. Cum să aflu? Pot să-i arunc în geam ceva, să văd dacă răspunde. Nu, e o tâmpenie.

Cum am putut să visez aşa ceva? Mă simt violat! De ce? De ce? Ah, şi vocea acum îmi sună a bocet şi mă detesc când mă plâng şi când îmi plâng de milă, mă urăsc când fac asta.

Eram într-un câmp verde, abia cosit. Şi mirosea a clorofilă şi pământ plouat, ravăn, şi stăteam liniştit la soare. Şi am vrut să mă întorc pe cealaltă parte. Şi m-a prins de mâini şi s-a întins lângă mine. M-a imobilizat. Şi şi-a împlântat buzele în gâtul meu, pe venele mele, şi mi-a supt un sărut fix pe venă şi mi-am pierdut controlul. Şi am prins-o de mâini şi am strâns-o până când a început să geamă. Şi i-am muşcat urechea stângă şi a gemut mai tare, lăsându-şi capul pe dreapta; şi cred că i-am muşcat apoi umărul, înainte să îi simt dinţii în gât. Dar nu e vina mea! Ea m-a atacat, m-a întors pe cealaltă parte şi m-a provocat, mi-a făcut o cumplită groază apropiindu-se de mine. Îmi aud şi acum inima în ureche, aşa cum am simţit-o în somn.

E o prostie, numai pentru că se simte bine fata, nu înseamnă că mi-ar face asta. În fond, nu am văzut-o niciodată cu un bărbat. Numai cu asta de la cinci şi încă vreo trei. Poate chiar… Poate chiar ce? Nu, nu trebuie să uit, e o curvă care îmi suge viaţa din vene, şi acum mă stoarce atât de adânc încât am ajuns să o şi viez, undeva în diagonala minţii, unde nici eu nu o pot controla. E o curvă pentru că eu vreau să fie o curvă. Şi vai, în ce hal gemea şi cât de bine mi-au prins ureletele ei, cât de bine a fost să mi se întâmple ceva. Măcar în vis, ceva să se întâmple. Înghit în sec acum, când mă gândesc la ce i-am făcut în vis. Oare atât de fragedă îi e carnea în realitate? Aveam senzaţia că o să rămân cu o bucată de carne smulsă de pe pulpa ei dacă o mai frământ, şi costele se mişcau atât de uşor sub piele încât credeam că voi putea să o desfac exact ca pe un cort de piele şi să îi sărut oasele – sau să i le muşc, tot una. Şi claviculele alea care nu se potoleau o clipă din zbatere, şi linia maxilarului care mă privea lovindu-mi creştetul capului în timp ce îi sfârtecam coşul pieptului. Ah… m-am hrănit din ea, în vis! Aşa cum ea se hrăneşte din mine în fiecare zi şi mă îngrozeşte cumplit cu acele culori turbate şi expansive. Şi dacă aş putea, i le-aş da jos, numai pentru că mă sperie cumplit curcubeul ăla de haine al ei; şi dacă aş vedea-o rămasă fără armele ei din garderobă, asta i-aş face, aş spulbera-o într-un câmp gol, fără muchii şi margini, şi m-aş hrăi din ea ca un câine dintr-un hoit, aş muşca-o de glezne până i-ar pocni sângele pe gură.

Trebuie că o urăsc deosebit de mult. Niciodată nu am vrut să omor pe nimeni. Ei i-aş dori cea mai dezgustătoare dintre morţi. Dar fără să mă vadă… – şi dacă aş putea să o omor mereu şi mereu, şi ea să tot mai aibă câte o viaţă, şi fiecare să fie ultima. Şi să o am aici, să o omor de fiecare dată când vreau şi să o trezesc apoi, ca să o iau de la capăt. Şi tot timpul să se întâmple câte ceva aici, iar ei să îi placă să o omor în sărutări şi muşcături. Poate chiar m-aş lăsa şi eu odată omorât, numai pentru ca să văd cum e. Dar asta nu schimbă faptul că o urăsc foarte mult şi detaşat şi bazat pe motive reale.

Ah, mă simt ca după o beţie lungă, cu răbufniri de come şi vomat. Ca naiba mă simt! Cât o fi ceasul?…e deja două!… Am pierdut mai mult de jumate din zi. Cui îi pasă? Bine că nu mi-am luat ţigări ieri seară, trebuie să ies acum din casă. Ce cursuri am pierdut azi? Da… parcă aveam şi o verificare azi. La asta aş mai putea ajunge, e de la patru. Dar n-am chef. Nu azi.

„I was a dream,
but I’m too affraid to dream without you”.

Da, nu am oprit nici muzica, mi-a cântat în creier toata noaptea ăsta.

„I hope you find your hope.”

Sigur. „Hope”. Asta numai în cazul în are aşa o cheamă pe ea. Hope. Dar nu o cheamă aşa, şi mă bucur că nu o cheamă aşa şi că nu ştiu cum o cheamă. Credeam că o să-mi treacă într-o zi bucuria că nu ştiu cum o cheamă, dar uite că nu trece. Creşte. Mă simt atât de mizerabil în bucuria de a o urâ.

Bine, am nevoie de ţigări. Sper să găsesc aici aproape slims, nu am chef să merg până în piaţă.

Ce nebunie. E un om cu voinţă proprie, nu o pot sili să facă ce nu vrea. Şi dacă aş putea, nu aş face-o. Pot, cel mult, să am curajul ca greşind în încercarea mea de a o împinge undeva, să rămân tot eu după ce am greşit. „Have the guts to fail and stick around”. Dar nu o cunosc, nu am cum să o împing. Nu ştiu pe ce pun mâna. Şi e mai bine aşa, o pot regreta la nivel superficial. O proastă, asta e. Şi o urăsc.

Semaforul ăsta e defect, sau de ce stau atâta după el? S-a decolorat zebra. De ce nu o vopsesc înapoi, place aşa bălţată cuiva? Parcă e un şarpe de traversare, nu o zebră. Măcar de ar face-o cu vopsea cauciucată, în relief.

Şi uite-o! Dumnezeule, ce tare îmi bate inima! Trebuie să mă opresc undeva. Aici, după colţ! Doamne, m-a văzut? Oare m-a văzut? Unde se duce? Are geanta ei gri sprijinită în diagonală, după gât – mereu are geanta aia. Şi nu are în ea decât carioci şi carneţeel colorate; o cărticică de versuri şi un notesbook în care scrie. Când scrie? Şi mai are o agendă groasă, cu nişte coperţi tari şi îmbrăcate în ceva material textil roşu. Ştiu, pentru că i-am furat-o odată, într-un bar. Şi m-am uitat în ea şi i-am pus-o la loc. Şi nici acum nu ştie. Bine că erau scaune înalte şi nu a văzut când i-am smuls-o de la picior. Oare m-a văzut? Astăzi are, sub paltonul verde-putred, un pulover galben strident şi blugi gri. Asta e perechea ei preferaă de blugi – mie îmi plac mai mult cei negri pe care îi are, deşi nu îi poartă foarte des. Şi i-a rupt cu foarfecele în genunchi şi pe gambă. Îi poartă mai ales când are ceva roşu pe ea. Dar azi e galbenă, şi galben poartă numai cu gri. Nu ştiu de ce. Nu! Vinse spre mine! Vine chiar spre mine! M-o fi văzut? Dar şi dacă m-ar fi văzut, ce ar avea să îmi spună? Nu ne cunoaştem, nu ştie că o urmăresc. E nebuna?! Vine chiar aici! Simt că mi se sparge creierul în mii de bucăţi şi începe să îmi curgă prin vene până îmi ajunge în călcâie şi îmi sparge inima. Eu îmi ţin inma în călcâie. Nu mai aud cu urechea dreaptă. Nu, nu veni!

Shit! Stau aici până e sigur că pleacă. Cinci minute? Nu, nu, mai mult. E o încăpăţânată. Da, ăştia sunt, în mod sigur, paşii ei. Cum, din toate străzile din lume, ea se găseşte acum aici? Ce face aici?

Să mă uit?

Nu mă uit, o las să plece. Douăzeci de minute sigur nu i-au fost de ajuns să plece.

Jumate de oră. Ar trebui să fi plecat până acum. Uşor… uşor… nu o mai aud, nu o văd. Nu e ea, nu e ea, nu e ea, sunt nişte fătuci alea, toate… da. Da! Nu mai e . Gata, a plecat. Pfiu! Rău m-am speriat. Încă nu aud cu urechea dreaptă. Mi-a crescut tensiunea. O să-mi explodeze capul într-o zi. Slims, unde sunt my slims? Acum, mai mult, ca înainte, îmi trebuie slims. Ah, tot tremur!

-          Un „Virginia Slims”, vă rog. Nu, mai bine trei.

Ah, tot tremur! A, omul aşteaptă banii şi eu fumez deja. Dulci mizerii sunt astea. Na, omule, nu te mai zgâii la mine. Ce prost! Nu era evident că am nevoie de ele? De parcă el nu intră în Billa, bea înăuntru o gură de apă şi plăteşte sticla la ieşire. Sticla începută. Tătăilă….

Nici nu pot să fumez decent o ţigară, o devorez parcă ar fi gâtul ei împuţit. Gâtul ei împuţit care miroase atât de dulce, a ceva verde. Nu ştiu a ce exact, a ceva iarbă sau ceva cu multă clorofilă, în mod sigur. Da, clar, miroare aşa pentru că şi lumina o transformă în energie, altfel de unde ar avea atâta viaţă delirantă şi ameţitoare în ea fata asta? Mă mir că miroase aşa şi iarna! Da, iarna trecută era să dau bot în bot cu ea. Am nimerit în acelaşi lift cu ea, ca un tălâmb. Din toate lifturile din lumea asta, în ăla a trebuit să urce, şi exact atunci. Şi prietena ei trebuie să stea sub mine. Exact asta îmi trebuia. Să i se mute prietena sub mine. În fine… mai rău e că fiind în acelaşi lift, m-a privit curioasă, aşteptând să apăs eu pe buton. Şi mi-am băgat toată faţa sub fular, şi şapca mi-a acoperit părul. Aşa că a apăsat ea pe buton.

-          Etajul cinci e bine?, a întrebat ea.

Da, proasto, e bine. Hai mai repede, îmi explodează capul. Nu te suport, îmi vine să te strâng de gât sau să te arunc între etaje. Şi ce-i cu fularul ăla portocaliu, nu crezi că e prea veselă culoarea asta pentru un om? Da’ apasă odată!!! Apasă butonul că zbier!

-          Da. Cinci.

Nu îmi pasă! Apasă-l naibii odată, nu am cum să mă pierd, liftul merge numai pe verticală. Nu eşti în „Cubul”, fată. Apasăăă-l odată!!!

Greu! Greu te hotărăşti să apeşi bumbul, fată!

Atunci am fost cel mai aproape să fiu văzut de ea. Se chinuia să îmi vadă ochii, să vorbească cu cine e lângă ea. De unde atâta politeţe în societatea asta? Eşti în lift, apasă ce vrei şi taci. Fiecare e pentru el, mai ales dacă e vorba de noi doi în acelaşi lift. Am zăcut seara aia cu dureri de inimă de am zis că mor. Era bine să mor. Dar inima s-a mulţumit numai să mă înţepe, ca un cărăbuş, şi nu am murit. Da, atunci am fost cel mai aproape. Când am văzut că pune piciorul în lift, mi-a amorţit brusc buza de jos şi m-a apucat un tremurat în tot corpul, de parcă eram un ziar citit în grabă în staţia de metrou. Obsedată! A tras intenţionat de timp să nu apese pe butonul ăla. Mi-a făcut-o. Am intrat în casă şi mi-am dat seama că eram transpirat tot şi nu mai aveam nici vlagă în mine. M-a stors vampiroaica aia, mi-a spupt viaţa. Bestia!

Cred că o să încep să mestec ţigările astea, sunt din ce în ce mai proaste. Ah, iară mă doare inima. E din cauza ei.

„I know it’s been raining on you since you were seventeen
The waters rose up so high that you lost your meaning”.

Măcar ăsta mai cântă ceva. Ah, disperat de lungă a fost excursia asta după ţigări în buricul târgului. M-a obosit atât de tare. Trebuie să mă odihnesc. Doamne, bine e să stai jos.

Ar trebui să tac.

„Like the heavy rain on my heavy heart…”

Şi albumul ăsta ar trebui să îl arunc. Mă deprimă. Totuşi, nu mă pot despărţi de el. Ia uite, am reuşit şi i-am crăpat cumva şi carcasa. Apropo de carcase goale… Ah, ţigările astea sunt din ce în ce mai proaste. „Virginia Slims”. Nu trebuia ca brandul să garanteze calitatea? Uită-te la mine, vorbesc din nou de garanţii şi alte utopii. Sigur sunt contrafăcute. „Copil prost”, ar spune mama.

„Your love falls like the heavy rain
and my heavy heart doesn’t feel the pain
when you are by my side.”

Da, gunoiul îl aşeaptă. I see it’s future. Mă obsedează cuvintele astea, „heavy rain on my heavy heart”.

Revenind la ideea iniţială, o urăsc pe fata asta. Atât de explozivă şi de portocalie. O urăsc de parcă toată viaţa s-ar fi supt din mine şi s-a catalizat în jurul ei. O vampiră de energie, asta e. Mă uit la ea şi am senzaţia că o străbate un curent diabolic din călcâie până în creştet. Nici nu ştiu de ce îmi place să fiu în preajma ei, când atât de mult o urăsc. Cu proxima ocazie, o arunc de la etaj. Norocul ei că îi plac localurile de la parter, nu cele de sus. Dar o s-o ademenesc cu o ciocolată amăruie cu mentă la un local de la etaj. Trebuie!
Aerul pe care îl emană fata asta îmi aminteşte de cafeaua braziliană proaspăt prăjită. Şi o urăsc că mă duce în eroare cu treaba asta, ea nu bea cafea niciodată. Şi ştiu asta, dar nu mă pot opri din a mi-o închipui sorbind din câte o ceaşcă joasă o gură neagră de cafea tare. Îi văd şi picăturile care îi rămân pe marginea ceştii albe şi joase, amprenta buzei de jos. Şi ştiu sigur că dacă ar bea cafea, şi-ar lipi după fiecare sorbitură buzele, ca atunci când se rujează cu rujul ăla al ei delirant, ca să nu i se prelingă picătura aia nenorocită. Şi neaparat, ar bea din ceaşcă albă şi joasă. Dar nu, degeaba, ea nu bea cafea. Da, o urăsc. Ce pot să simt altceva faţă de o persoană care are aer de cafengiu şi totuşi nu e?

Dacă aş mai avea de trăit o singură zi, aşa aş petrece-o, urmărind-o.

Mă întreb ce face acum. O urăsc.

Tuşesc tot mai mult în ultimul timp. Bine că am numai o cameră închiriată şi nu mă bate nimeni la cap: „Ia-ţi medicamentele! Nu umbla desculţ! Îmbracă-te mai gros!” Şi ce dacă mor? – Stai liniştită, mamă, nu am eu norocul să mor dintr-o răceală banală. Nici să mă îmbolnăvesc cum trebuie nu sunt în stare. Ceva boli de splină, ficaţi, inimă?… Nu! Răceală! – aiurea…

Mă bate gândul să o urmăresc într-o zi. Şi de mult mă încearcă ideea asta. Şi poate nici nu e aşa o tâmpenie. Ştiu că stă undeva în blocurile alea turn, aproape de fântână, pe Bulevardul T.I. . Nu ştiu exact în care. Nu mi-ar lua decât o jumate de oră să mă uit jos, la tabelul cu locatari din scară, să aflu. Dar înainte, ar trebui să aflu cum o cheamă. Ah, ce prostie, iarăşi ajung să am nevoie să ştiu cum o cheamă. Şi nu, eu refuz să ştiu asta, nu vreau. Nu vreau să dau ochii cu ea, nu vreau să ştiu cum o cheamă. În schimb, vreau să ştiu ce face în fiecare minut. Dar, nu o să-mi stric plăcerea de a nu-i cunoaşte numele cu această curiozitate. Oricum, aş vrea să ştiu ce face în fiecare secundă numai aşa… de distracţie. Nu că mi-ar păsa. Dar o las să îşi păstreze parfumul unui nume necunoscut. E mai aromată aşa. Ca o felie de soare indian.

Doamne, cât pot să o urăsc pe făptura asta! Şi dacă ar fi conştientă că o urăsc atât de consistent şi definitiv, ar spune că nu mă cunoaşte şi nu mi-a făcut nimic. Da! Sigur nu! Că toate zâmbetele alea pe care eu nu le am, nu ea mi le-a supt, nu ea le afişează, nu ea le poartă pe străzi şi prin localuri şi pieţe. Nu ea se joacă cu mintea mea, fiind întotdeauna frumoasă şi înconjurată de prietenii ei idioţi. De parcă ar fi mare lucru să fi în preajma ei. De parcă nu ar exista viaţă din colo de ea, aşa se poartă. Şi să cred că le face neintenţionat şi că aşa e ea, de la sine putere? Nu, nu, ştiu eu. Genul ăsta de vampiri sunt mai de temut decât cei din basme. Ea e regina vampirilor… Ce naiba pun ăştia în ţigări? Gunoaie! Îmi împut aici creierii şi plămânii.

Şi ceasul ăsta ce face pe jos? – A, l-am oprit eu azi-dimineaţă şi nu am nimerit noptiera. Frumos.

A! S-a oprit ploaia, aş putea să ies puţin. Da, şi să dau peste ea? Nu, m-am săturat. Mă încui în casă. Da’ stai puţin, de ce să fiu eu fraier şi să pierd ziua din cauza ei? Nu. Să stea ea în casă! Şi dacă are curajul să îmi iasă în faţă, să iasă. O să am undiţa cu ciocolată cu mentă în cârlig şi o s-o  amăgesc până la primul etaj pe care îl văd.

Aş vrea să pot să îi strig în faţă: „Nu te mai holba aşa la mine! Tu eşti motivul pentru care sunt atât de nefericit, bestie!” – sunt sigur că într-o viaţă anterioară zgripţuroaica asta m-a vrăjit şi mi-a cerut împrumut zâmbetele şi acum nu mi le mai dă înapoi, pocitania! Mi-a făcut-o, m-a înşelat în cel mai hain mod posibil. Trebuie ca acesta să fie motivul puternicei mele uri. O urăsc în valuri, în ploi, în furtuni dezlănţuite, în explozii şi demenţe. Şi totuşi, de implozia ei mă tem mai tare decât de explozia mea. Ar putea, de atâta fericire, să explodeze odată în interiorul ei, ca o capsulă; şi sulful exploziei să o facă scrum. Da, eu eram un om fericit până să o văd. Crede că e mai puternică decât mine?

„…and my heavy heart doesn’t feel the pain” – O, taci!

Dacă vreodată voi fi obligat să mă prezint, îi voi spune că mă numesc Justin. Şi am mai fumat un pachet de gânduri…

Cea mai frumoasa declaratie de dragoste. Sa fiu in locul ei… as mai trai o viata.

(Iată întâiul rod spiritual al noii mele chitări, primite de ziua mea. Piesă dedicată prietenului meu de la Polul Nord.)

Spune-mi, iubite – ţi-ai încălzit în târziu inima?
Cu negre mâini m-ai împins din ea,
va fi mai caldă cândva
tristă inima ta?

E noapte; şi-n noapte mereu uit de unde-am plecat.
Spre tine vin când de tine fug
şi-n cădere mă zbat.
Departe-am fost de pământ?

Căderea e lungă – şi pământul îmi pare mutat
- al meu ochi de cristal se închide
şi uit că-am gustat
gheaţa ta de argint.

Spune-mi, iubite, e încă rece în inima ta?
Cu negre mâini m-ai împins din ea,
va fi caldă cândva?

Iubit de gheaţă, aş putea să învăţ să trăiesc
fără vară, într-o iarnă fără flori,
fără soare, oriunde-ai fi rătăcitor.
Rămân cu tine, cavaler din Pol, în Nord.

Spune-mi, iubite, e încă rece în inima ta?
Cu negre mâini m-ai împins din ea,
va fi caldă cândva?

Căpruiata

Prin ochii lui îmbătrniţi, treceau veacuri. Înainte, înapoi. Părea că citeşte nişte lungi scrsori din ceară, care atât de uşor s-ar putea topi, arse în focul ochilor lui. De ce trece atât de uşor timpul care atât de speriat, uneori se aseamănă unui iepure de cânp ce se ascunde de marele om şi îşi culcă lungile ureci în pământul ravăn. Timpul consumat, timpul trecut… oare cum se simte, uitat şi nebăgat în seamă?

Greşelile începutului… el le-ar fi greşit mai tare. Le-ar fi greşit aşa cum a greşit atunci, înconjurat de frumuseea ei ca de o armată împotriva căreia nici o oaste întreagă de spartani nu ar fi luptat.

Dar nu mai putea amâna. Astăzi, azi trebuia să se întâmple, să se lege un nod lung şi greu între cele două timpuri şi astfel, zilele să stea liniştite în continuare, ca mărgelele prinse din zbor care nu ştiu că li s-a rupt lanţul.

Umbra lui curgea fluidă peste pietre. Urmărind-o, putea să jure că acolo, în jocul umbrelor, trăieşte o altă lume atât de reală pe cât era el de real. Poate chiar el era o umbră şi lumea în care se mişca era umbra existenţei nevăzute. Când era tânăr, îşi închipuia adesea cum ar fi viaţa lui dacă ar fi umbra unei forţe mult mai puternice şi neîncăpătoare în lumea umană. Acum ştia că aşa e iar umbrele îi aminteau de tinereţea sa plină de căutări.

Vâscul începuse să crească pe stejar de câteva zile.^*1 Era timpul potrivit, dar amânase mult clipa asta. Simţea că acum nu va fi la fel. De data asta, cei doi boi albi sacrificaţi vor vărsa un sânge păstos, amar, în care va găsi răspunsul pe care îl căutau oamenii mării. Ştia răspunsul, îl simţea pe umeri şi încerca să îl ascundă în barba deasă şi căruntă.
Dar era timpul. Doar azi ziua era egală cu noaptea şi vâscul înmugurea. Iar ceilalţi druizi, ucenicii, iniţiaţii şi preoţii, îl aşteptau sprijiniţi pe un genunchi, aşezaţi în jurul boilor într-un cerc mare.

Îmbrăcat în straiele sale albe, cu mica seceră de aur, a urcat mai greu ca altădată în stejar şi a retezat vâscul. Mugurii acestuia, grei, au picat cu zgomot neobişnuit pe mantia albă. Şi sângele a strigat din pământ şi s-a întins pe pietre; mugetul boilor a cuprins toată câmpia de la poalele muntelui în a cărui peşteră avea el să stea următoarele trei zile. Oamenii mării din Lutetia aşteptau un răspuns.

Fiul său… atât de greu crescut fără mamă… atât de scump plătit, atât de iubit de el. A investit în băiat tot ce a avut. Şi ca preot, a avut multe. Timp, timp nu a avut niciodată. Timpul a fost mereu curva care i-a furat secundele. Totuşi, pentru fiul său el a avut şi timp. Şi ar fi putut să aibă în continuare, dacă acea coloană nu i-ar fi poruncit să îl trimită.

Răspunsuri… Toţi aşteptăm răspunsuri. Cine ar vrea să se împiedice în întuneric dacă ar putea să alerge în plină zi, în lumină şi siguranţă? El nu avea de mult răspunsuri. De atunci de când a început să pună întrebările.

Uşa ferecată s-a deschis uşor. Profilul bătrânului juca în umbra lumânării.

-          Ai dorit să mă vezi, tată?

Bătrânul l-a apucat de umeri cu ambele mâini, privindu-l în ochi. Succesorul, tânărul preot Dara, îl lăsă o clipă să se odihnească în ochii lui. Preotul, tatăl lui, îmbătrânise. Îl respecta şi îl admira. De mic îşi dorea ceva din el, din puterea lui; îşi dorea să înţeleagă umbrele şi jocul sângelui şi urletul boilor. Să ştie dinainte ce vor spune stelele şi care e vârsta vâscului şi să ţină secera de aur în mâini.

-          Vino, l-a condus bătrânul strângându-i umerii lângă el.

Ajunşi în dreptul ferestrei înguste, săpată în stâncă, se aşeză pe unul din cele două scaune de stejar, lângă măsuţa care împreună cu patul formau singurele piese de mobilier din încăperea mare, îmbâcsită de scrieri şi suluri şi miros de migdale arse în tămâie.

-          Spune-mi ce vezi.

-          Văd câmpul de sacrificiu, tată. Văd boii albi întinşi pe jos şi luna alunecând deasupra sângelui lor.

-          Dincolo de asta, ce vezi?

-          Ucenicii strâng pietrele să le acopere trupurile moarte şi să le ardă carnea. Iniţiaţii trasează Cercul Înţelepciunii. Iar oamenii mării te aşteaptă.

-          Nu asta vezi. Spune-mi ce vezi.

-          Văd două aripi albe, frumoase, de pasăre suflându-mi peste pleoape.

-          A ce miroase pasărea?

-          A fag şi flori de câmp.

-          A fag şi flori de câmp…, repetă bătrânul. Mama ta se face pe zi ce trece tot mai frumoasă.

Dara se aşeză pe scaun în faţa lui îmbătrânită şi plină de dor.

-          Preoţia nu e ereditară, fiule. Ai ales-o şi Cernunnos te-a ales. Haina să o porţi cu grijă şi cu teamă.

-          De ce nu am cunoscut-o niciodată?

-          Odată la o mie de ani, pământul îşi ridică din apă călcâiele. Şi dă naştere Insulei Săcălin pentru trei zile, la una din gurile Mării Negre. Acolo, pentru trei zile, ielele îşi pot opri cântecul şi farmecele dacă vor, iar uneori oamenii pot să le vadă, să le atingă, să le vorbească. Iată răspunsul pentru oamenii mării.

-          Eu de ce nu am văzut-o niciodată?

-          Coloana Breslei Oamenilor Mării^*2 o vei duce în Insula Şerpilor. Acolo, fratele meu, Alecu, Preotul Cultului Cerbilor, te va aştepta şi te va duce pe Insula Săcălin ridicată din ape în urma trimiterii mesagerului lor spre Cernunos. Să nu te duci singur. Cohen, bunul meu prieten, iscusit şi înţelept, va veni împreună cu tine; Marele Marinar să te ducă pe insulă cu marea sa corabie. Andilandi va şti cine eşti şi te va cruţa de farmece; dar să nu rămâi acolo – să nu mănânci şi să nu bei dacă ai ajuns după ce ele au stat la masă. Mâncarea lăsată de ele e blestemată. Se hrănesc cu flori şi beau apă din izvoare şi fântâni. Să nu le priveşti în ochi şi să nu le cauţi urmele. Teme-te de puterea lor, dar poartă-ţi demn haina şi numele de preot. Nici măcar în Andilandi să nu ai încredere. Să priveşti de departe jocul lor, şi numai atunci când te vor striga de trei ori, atunci să te apropii de iele. Dar să nu le priveşti în ochi.

-          Ea e. Ea e, nu-i aşa?

-          Să ajungeţi pe Insula Şerpilor imediat după alegerea boului. *6

L-a sărutat pe frunte ca de obicei înainte de plecare.

-          Du-te acum. Nu mai sta. Timpul este aproape.

Dara şi-a aplecat uşor capul şi a strâns în căluşul palmelor mâna tatălui. Uşa s-a închis în urma lui şi bătrânul a privit tăcut câmpul. În sângele boilor albi putea să vadă până departe, în timp.

-          Fiul meu a murit iar eu încep să orbesc. Doberos dabeis…^*3

***

În Insula Şerpilor e ziua în care se alege boul de alaiul nupţial al zeului adorat, a Cerbului; de fiecare dată sărbătoarea alegerii taurului de către fecioarele şi tinerii care să îl poarte pe păşuni grase, să-l hrănească şi să-l ţină, începe odată cu creşterea vâscului. Întotdeauna calendarul a fost considerat secundar naturii. Natura are felul ei unic de a se retrage şi contracta sau, dimpotrivă, expanda demenţial în răstimpuri.
Dupa trei luni în care cântecul lui s-a auzit neîntrerupt, cucul îşi opreşte brusc melodia, şi-o strânge în guşă şi aripi pentru următorul an. Vine, pleacă, ştie exact când să înceapă şi când să oprească vestirea ielelor. Şi când misterul păsării dispare în spatele unui soare lung, de vară, oracolul prevesteşte apariţia zănaticelor.
Atunci, se aleg cele nouă fete fecioare şi cei nouă feciori care, la solstiţiul de iarnă, vor sacrifica violent taurul. De la  nunta divină celebrată la solstitiul de vară până la solstiţiul de iarnă, cultul este menţinut prin celebrări şi ritualuri specifice. În urmă cu două săptămâni, alaiul a fost ales prin sorţi. Şi astăzi, una din frumoasele sale fiice, cea mai mică dintre toate fetele alaiului, ia parte la condusul taurului care reprezintă tinereţea şi vigoarea nestăvilită a zeului; taurul se lasă împodobit şi alintat, plimbat de pe o coastă pe cealaltă a insulei, în răstimpuri mugeşte speriat de hărmălaia cetei tinere.
Taurul frumos de anul acesta este bălţat; coarnele mari i de deschid larg din creştetul capului; mersul liniştit îi creionează profilul capului pe care şi-l ţine ridicat şi drept.
Fetele l-au spălat deja, l-au hrănit cu iarbă şi fân, timp în care băieţii i-au făcut în Poiana Cerbului o iesle numai a lui, din lemn şi stuf. La iarnă, ieslea va fi dărâmată odată cu înjunghierea lui nemiloasă. Fetele îl vor plânge, iar băieţii îi vor smulge pielea în bucăţi mari, pentru a face câte o haină scumpă celei mai mici şi celui mic din ceată.

-          Tată, vino să vezi ieslea boului! E mai mare şi mai luminoasă decât cea de anul trecut! – Norina, fiica tânără a lui Alecu, aleagră spre el. Întotdeauna ea i-a fost mai apropiată dintre fete – iar fii nu a avut niciodată. Anul acesta, sărbătoarea adevărată – cu bucuria şi temerea ei – e în inima lui Alecu; a aşteptat mult să-şi vadă fiica cea mică în alaiul nunţii taurului.
De acum, feciorii au aprins un foc mare în poiană şi veghează pe rând în jurul lui, păzind fiecare clipă taurul de care nimeni nu se mai poate atinge în afară de ei. Din cei optsprezece, doi feciori şi două fecioare care anul trecut au dus taurul înstruţat trebuie să jupoaie coaja cireşilor sălbatici şi să croiască din ea măşti şi curele pentru toţi. Taurul este împodobit mereu cu flori şi clopote îi atârnă de coarne. Din când în când, câte o fată din sat aduce un covor nou pentru ieslea taurului sau o pătură pentru corpul lui.

După prima noapte petrecută în pădure cu taurul, în care tinerii s-au mascat şi au dansat unii cu alţii în toate perechile posibile, ei devin sacrii păzitori ai taurului şi participă alături de el la fecundarea simbolică a terenurilor, a pădurilor, a naturii întregi. Bătrânul satului va sta cu tinerii în poiană, până la înjungierea boului. Şi îi va învăţa pe tineri ce trebuie să ştie despre sărbătoarea fecundării pământului; bătrânele din sat vor veni din când în când să înveţe fetele dansurile nupţiale şi să le pregătească pentru a deveni femei. La sfârşitul verii, se vor scălda pe rând fetele şi feciorii în apa din care taurul bea; ceilalţi locuitori ai insulei se vor arunca şi ei în apa aceea, imediat după ieşirea tinerilor, sperând că se vor vindeca de boli sau că vor avea belşug toamna care începe. Sfânta Duminică rosteşte binecuvântări peste ieslea taurului şi i se aşează pe frunte, jucându-se cu clopotele prinse de coarnele lui.
***

Marinarii, întunecaţi şi tulburi precum marea în timpul furtunii, tăceau. Strângeau în ei marea de mulţi ani; cei mai bătrâni deja aveau o relaţie vie, organică şi aproape tactilă cu această mare a cărei muget le suna matern – dar tocmai această mare, soţia şi amanta lor, le rupea Coloana Breslei din mâini. Pentru a opri valurile flămânde, oamenii  au frânt coloana şi au aruncat pietrele din ea în gura apei.

-          Dar dusă de aici, va fi ca o pasăre plecată din cuib! Nu-şi va mai găsi niciodată odihna; este ultima dintre… – încercă Marele Marinar să intervină.

-          Mâine dimineaţă, înainte de răsărit, a început Dara din nou, vor veni să o ia. Dacă o găsesc, şi cea de-a patra piatră va fi aşezată în fundaţia catedralei din muchia apei. Este ultima piatră care a rămas din coloană. Asta spune sângele, asta spun boii; asta spune cerul. Noi în noaptea asta plecăm. Altfel Smertios, Castor, Pollux, dar mai ales Cernunnos, vor fi îngropaţi.

-          Chiar trebuie dusă?, a întrebat ca pentru sine Marinarul.

-          Da, a răspuns Cohen.

Erau absorbiţi de teama zeilor, dar nu ar fi vrut să lase coloana să plece dintre ei. Era moştenirea lor, identitatea lor şi inelul de logodnă cu marea.

-          Aşa e scris, a spus el păşind dintr-o dată hotărât în mijlocul lor. Aşa îi este scris! Să plece ca o pasăre. Şi poate, cândva, se va întoarce.

-          Unde o ducem?, a întrebat Marele Marinar.

-          Departe. În Insula Săcălin.

-          Trei zile şi trei nopţi de luptă cu marea.

-          Anul acesta e anul sacrificiului. Se împlineşte a şaptea mie de ani.

-          Vom ajunge înainte de sacrificiul serii din Insula Şerpilor.

Coloana au urcat-o în corabie, iar marinarii erau gata de navigare. Dara şi Cohen au primit binecuvântarea preoţilor pentru călătoria lor cea lungă; doar bătrânul tată privea din peşteră îndurerat.

Preoţia a însemnat de multe ori reprimarea dorinţelor. Aşa cum a trebuit să renunţe la Andilandi, să îşi ia fiul şi să plece. Acum, fiul lui se îndrepta spre câmpul ielelor, acolo unde altădată el greşise. O drăgaică nu trebuie privită în ochi, nu! O drăgaică nu va alege un om în schimbul preoţiei ei, numai un om poate alege carnea în schimbul spiritului. Atât de naiv… şi atât de sedus de fluidele umbre… atât de condamnat repetării greşelii, atât de singur rămas acum. Şi chiar fiul său, chiar iubitul său fiu a trebuit să plece – a citit de mai multe ori sângele boilor, dar – ah! – asta spunea, asta cerea, asta striga din negrul pământ… Desigur, Andilandi nu îşi va omorî propriul fiu, dar ar fi putut atât de bine să nu afle niciodată unde el, tânărul preot, l-a dus în noaptea aceea. Acum urma să se împlinească mia de ani de la noaptea aceea. Dar poate nu îl va recunoaşte. Poate nu îl va recunoaşte. Poate după atâţia ani, mirosul de ploaie şi câmp înnoptat se va fi stins din părul lui.

-          Eşti tăcut, Iniţiat Succesor, a spus Cohen apropiindu-se de el. Dar gândurile tale strigă din rădăcinile pieptului tău şi văd prin tine cum ţi se zbate pasărea inimii.

-          Spune-mi, Cohen, – tu ai fost prieten bun cu tatăl meu toată viaţa lui… – Spune-mi, ce ştii de naşterea mea?

Cohen a zâmbit şi cu priviri blânde dar cercetătoare a tăiat cuvintele tânărului, pentru a înţelege întrebarea reală. Apoi a decis să răspundă întrebării formulate, nu întrebării reale. Urma să afle singur şi încă, prea brutal. Înţelepciunea bătrânului a fost de multe ori singura nădejde a prietenului său, tatăl lui Dara, Marelui Druid.

-          Ploua. Atâta ştiu. O ploaie dulce şi plină, cu trup de apă nu cu picături de apă. O ploaie care se arunca în pământ cu pieptul gol, spărgându-se de el cu ciudă. Un cerc pârjolit în iarbă, multă ploaie şi câteva şoapte. Eram în cort, aşteptând să lăsăm pe Insula Săcălina la oprirea jocului ielelor un cufăr – nu ştiu nici acum ce era în el. Nu am întrebat. Posibil ca tatăl tău să fi ştiut, dar nu am întrebat iar el nu mi-a spus. Acolo se adună şi se lasă toate comorile care trebuie păzite şi care nu trebuie să ajungă în mâini de muritor.

-          Era frumoasă?

-          Hah! Cea mai frumoasă. Toată noaptea s-a uitat la ea. Şi când nu am mai auzit fluierul, el nu mai era de mult în cort, lângă mine. Apoi, parcă noaptea s-a lungit ani de zile. Parcă orele deveniseră de carne şi nu se terminau, se năşteau una după alta şi nu se mai opreau. Când am ajuns aici, tatăl tău te-a prezentat oamenilor mării şi druizilor, fraţilor săi, iniţiaţilor şi  ucenicilor ca fiind fiul său. Atât de bine te-a ascuns, încât nici măcar eu nu am ştiut că eşti cu noi pe barcă. Nu a pus nimeni întrebări. Întrebările numai tu le pui, i-a zâmbit apoi cald, pentru a-i descreţi inima.

-          Da, întrebările numai eu le pun…, a zâmbit tânărul.

-          Se face frig aici. Cămaşa e udă pe tine – uite, nici nu ai simţit cât eşti de stropit de valuri aici, pe punte. Hai, coboară şi tu. E noapte şi frig. Marinarii mănâncă; şi tu ai un loc acolo, între ei. Te aşteaptă.

-          Să nu crezi că îmi pot lăsa gândurile pe punte, a răspuns Dara ridicându-se în picioare. Lumea mea de întrebări a fost tot timpul aici, în mine. Şi aşa va fi mereu.

-          Dragul meu, lumea ta interioară nu trebuie lăsată pe o punte rece şi udă de corabie; fi numai atent cum pui întrebările şi când.

În pântecele coabiei, oamenii mâncau în linişte. Unul mai bătrân, orb pe jumătate, căruia oamenii îi spuneau „Spânul”, povestea:

-          Dar trăisec şi altundeva… Acolo se adună numai o dată la o mie de ani, atunci când pământul se umflă ca un aluat şi-şi scoate burta peste nasul apei.

-          Cine?, a întrebat Dara trăgând încet un scaun sub el. Cine se adună?

Spânul a zâmbit. De mult timp nu i s-a mai acordat atâta atenţie; de mult timp nu a mai fost crezut.

-          Ielele – a şoptit ispititor; şi-a închis ochii pe jumătate, dar ochiul cu care vedea îi rămânea în urmă, parcă urându-şi închiderea; enigmatic şi lunecos ca un şarpe, şi-a sprijinit capul deosebit de alungit, ca o măslină, în pieptul păros care părea inexplicabil că vrea să se elibereze de sub strânsoarea tricoului larg.

-          Taci, boule, nici o drăgaică nu are aripi!, urlă bezmetic unul care căuta să-şi lege papucul sub masă.

Oamenii au hăhăit fermentat către spân, cel de lângă el  trântindu-i o palmă grea peste spate.

-          Lăsaţi-l să termine, i-a oprit Dara; a întins scaunul de lângă el spânului.

Spânul a lunecat până lângă el, s-a aşezat foşnindu-şi pantalonii şi zgâriind cu picioarele scaunului podeaua udă de pe jos, abia spălată de ajutorul bucătarului.

-          Dincolo de Jiu, între dealurile care sunt crescute ca nişte vertebre de spate în vestul unui râu numit “Olt”, e ea, pădurea. De sute de ani cresc în ea arbori groşi, cu tulpina cât trupul de bărbat şi crăcile cât braţele de femeie. Acolo vântul şopteşte… fierbe sub haina lor străvezie şi uşoară. Şi frumoase sunt, Doamne…! – a tăcut o clipă, parcă vizualizându-le. Apoi, a continuat: Stau ascunse… Da, se ascund ziua în stejari şi numai în răstimpuri le poţi auzi spălându-şi ziua hainele… Acolo, se aud clopote din pământ şi cerul are într-o singură zi atâtea ore câte au şapte zile la un loc; aşa cresc arborii atât de mari şi atât de repede…Dar de ce zic eu de ore, oare?… Acolo nu există timp, nu există istorie. Nimeni nu se apropie de pădurea Drocaia. Există doar ciori blestemate care mănâncă paiele sperietorilor, atât de flămânde sunt. Şi oamenii sunt lipiţi pământului de sărăcie; îi consumă.

-          Ce îi consumă?, a întrebat Dara, deloc surprins de ceea ce aude.

-          Ielele – a ridicat scurt Spânul din sprâncene. Doamnele Văzduhului…

-          Mai bine să crezi un prunc de cinci ani decât să îl crezi pe neghiobul ăsta, Preot al Cerbului. Bărbatul care îşi lega opincile s-a ridicat între timp de sub masă şi a aruncat o felie de pâine în Spân. Acesta s-a ridicat nervos de pe scaun, urlând ca o dihanie:

-          Să nu credeţi! Asta şi vor ele! Să nu credeţi! Nici Achim nu a crezut!

-          Cine a fost Achim?, a întrebat fără să se întoarcă Dara, rupând cu mâna o bucată de pâine din roata de aluat copt.

Spânul era acum în spatele lui. Şchiopătând, orb, făcea câte un pas, se oprea în dreptul vreunuia şi îşi continua povestea. Se plimba ca o ispită în jurul mesei, ca un drac în căutarea vreunei inimi gata să fie ispitită. Părea că nici nu mai vorbeşte, ci insinuează cuvinte, că emană zece voci dintr-un singur gâtlej şi leagă în cuvinte urechile gata să îl asculte.

-          Copilul avea doar trei ani; părinţii lui stăpâneau locul şi pădurea care era frumoasă, îmbelşugată ca un lan de spice grase. Oştenii şi sătenii, conduşi de un răufăcător s-au răsculat şi copilul, speriat, a reuşit să scape şi să fugă în pădure. A stat la rădăcina izvorului Tutur şi a privit printre copaci cum părinţii îi erau omorâţi.

Şi-a tras piciorul cel greu după el. Sprijinit de spătarul scaunului, aplecat între Dara şi Cohen, cu gura mirosindu-i puternic a ceară – de parcă ar fi mâncat lumânări toată viaţa, a continuat:

-          S-a ascuns după pietrele mormintelor bunicilor lui, îngropaţi acolo şi a ascultat blestemul mamei sale nefericite: pământul să geamă acolo şi să nu mai dea roade; să nu se bucure de belşug nimeni, aşa cum le fusese lor luat rodul pământului. Să se usuce şi să pară moartă toată pădurea. Şapte ani.

Spânul a mai făcut un pas spre opincarul Cadmon.

-          Şapte ani încheiaţi, care au trecut absurd, au ţinut sterp izvorul, şi nu s-a mai născut geană de apă de-acolo. Şapte cumpliţi şi blestemaţi ani. Iar acolo unde sângele femeii a fecundat pământul, a crescut un gorun întunecat ca inima ei în pragul morţii. Mai înalt decât catargul corabiei noastre, e fabulos gorunul. Îşi aruncă ramurile atât de departe, de jur împrejur, cât să acopere o poiană întreagă…şi nu creşte nimic în poiana aia.

Vocea spânului era din ce în ce mai gravă şi părea să îşi înfigă rădăcinile în inima lui precum gorunul în inima izvorului. Şi a mai făcut un pas şchiopătat spre capul mesei, de parcă ar fi scăpat pasul, nu l-ar fi păşit conştient şi intenţionat. Arăta ca un hoit care se plimba delirant, în întuneric, în jurul celorlalţi şapte bărbaţi.

-          Nu creşte nimic!, a exclamat Spânul. Parcă cu bucurie, parcă cu teamă, parcă surprins, parcă apucat de iele. Nimic, în truda ei de viaţă! Nici fir de iarbă! Nici umbră! Nici amintire de iarbă! Nici broaştele nu udă locul ăla blestemat, bestemată viaţă a mea! A dracului să fie locul ăla pentru totdeauna!, a izbucnit apoi în hohote de râs şi plâns simultan, chinuit mai aprig decât conştienţa existenţei reale a iadului.

Şi-a şters cu încheietura noduroasă a mâinii nasul care lăsa o zeamă verzuie să se prelingă încet spre buze. Şi-a şters apoi mâna de şoldul osos şi nefiresc de chinuit şi oprit din creştere. Şi-a oprit ochii pe apele negre, bănuite afară, prin hubloul care se uda din când în când de la vreun val mai sigur pe el ce se lupta cu pieptul corabiei. Oamenii tăceau. Chiar Dara părea tulburat de nebunia Spânului. Cu o lucire de bolând în ochi, s-a întors către Cohen cu privirea.

-          L-a crescut Muma Pădurii. Ielele au devenit surorile lui; s-au împreunat cu el fără voia lui. Din el s-au tras haiducii, cele şapte generaţii de haiduci din Pădurea Drocaia, a căror şapte căpetenii au purtat nestrămutat numele lui: Creţu.

A continuat cu o dezamăgire de lunatic:

-          Pe meleagurile pe care mergem se dă neîntrerupt o luptă pe viaţă şi pe moarte. Acolo ne trimite sângele boilor, pe meleagul în care iubirea care a zămislit locul ăla încă se luptă cu blestemul morţii. Am văzut lumea toată, am făcut cu această corabie sute de mii de noduri şi am strâns milioane de poveşti despre strigoii care se plimbă în toată lumea, dar niciunde nu am cunoscut atâta prezenţă a spiritelor ca acolo.

-          Pffff… – a smuls Savin aer comprimat de râs din piept. – Îl credeţi? Ha ha ha!

Dar era prea linişte pentru ca râsul lui să devină credibil. Chiar dacă ar fi fost sincer.

-          Mergem între femei!, a izbucnit atunci Ion, scăpând mâncare din gură pe mâna lui Cadmon, în faţa căruia stătea. Acesta şi-a scuturat mâna.

-          Scârbos!, l-a dispreţuit pe geamănul tălâmb liniştitul Cadmon.

-          E bine. Doar suntem sătui de atâta mare. Mai o petrecere, un vin, o femeie…, a zis şi celălalt geamăn.

-          Nu sunt femei, Ion! Şi tu eşti un prost, Savin. Dacă se vor împreuna cu voi în somn şi vor naşte strigoi din voi, să vă văd atunci, nefericiţilor!, s-a aşezat înapoi pe scaun Spânul.

-          Auzi, se împreunează cu noi fără voia noastră!… Ba, au toată voia mea! Să le apuc numa’… o să ştie ele ce înseamnă bărbat!, a râs din nou Savin.

-          O să stea la coadă la gemeni! Ha-ha-ha!, l-a bătut pe spate frate-său.

-          Oameni buni, aveţi minte! Ielele nu se înhaită în luptele oamenilor!, înţelept ca totdeauna, se făcea linişte când vorbea Cadmon. Era cel mai învăţat dintre ei şi nu se temea de spirite. „Noi cu lumea noastră, ele cu ale lor”, zicea el.

Încă nimeni nu spunea nimic. Cadmon şi-a ridicat statura solidă de pe scaunul de brad, a întins mâna spre centrul mesei şi a apucat de gât sticla cu vin. Apoi a continuat liniştit, în timp ce Spânul îşi muşca limba, ca un dement. Gemenii l-au enervat cumplit.

-          Se aseamănă cu Nimfele greceşti; aşa au ajuns ele la români! Sunt mituri, legende, poveşti… Elfele nemţilor… tot alea sunt! Ielele sunt acolo unde mergem noi. Nu sunt stăpâne, nu cresc copii, nu se împreunează cu bărbaţi fără voia lor… Mai sunt numite şi altfel…

-          Nu ştii nimic! Nu le cunoşti! Sunt răul întruchipat, sunt pagube şi trebuie omorâte! Numai cu sânge de iele dacă m-aţi hrăni, şi nu aş mai cunoaşte altă fericire pe pământul ăsta!

-          Te-ai smintit, Spânule, a râs împăciuitor Iorgu, bucătarul. Să renunţi tu la bucatele mele? Aţi mai auzit voi aşa ceva, oameni ai mării?

-          Cum mai sunt numite? – a întrebat Dara; s-a lăsat pe spate, cu mâinile adunate la ceafă şi coatele întinse ca nişte săgeţi spre exterior.

-          Nu ştiu… depinde de zonă… Sfinte de noapte, Şoimane, Mândre, Fecioare, Albe… Pot purta şi nume de fete; unii vorbeau despre ele spunându-le Trandafira, Păscuţa, Lemnica, Alba. Sunt Hecatele lor. Dacă sângele boilor ne-a trimis la ele, ne vor ajuta.

Spânul s-a repezit ca un zălud la gâtul lui:

-          Bunică-mea bună care m-a crescut are optzeci de ani; e văduvă de douăzeci de ani şi locuieşte la marginea Drocaiei; mănâncă fructe uscate de la mijlocul verii, poame sălbatice de pădure şi adună vreascuri să nu moară de frig în casă iarna. Dacă găseşte vreun iepure mort sau un fazan degerat, se bucură ca de sărbătoare şi-l mănâncă uneori negătit, atât e de flămândă! Şi nu vorbeşte decât despre omu’ ei, despre Achim! Şi i se opresc în gât cuvintele şi lacrimile de fiecare dată când povesteşte. Nu mai suport să o văd aşa, am dat-o uitării! Mă chinuie ca flăcările iadului; că nu mai avea copii, mă avea numai pe mine şi pe el. Şi l-au furat, om în putere, ielele lui Creţu. L-a visat de multe ori legat de gorun, cu femei despuiate de haine dansând în jurul lui. Oamenii zic că e nebună, că l-au omorât ţiganii care veneau să fure lemne, dar el era în plină putere, nu aveau cum să îl omoare. Zece dacă ar fi fost, tot i-ar fi prigonit el din pădure. 

Era încordat ca un arc peste capul lui Cadmon. Parea că vrea să îl spintece sau că aşteaptă următorul val ca să pice aparent din greşeală cu cotul peste gâtul lui, ca o ghilotină.

-          Calm, Spânule. Cadmon l-a împins cu un singur braţ.

Cohen s-a ridicat în picioare şi s-a făcut linişte.

-          Destul. Vorbeşte vinul din voi. – Apoi, întors spre Dara – Vino, Marele Marinar doreşte să bea cu tine ultimul pahar de vin de masă în cinstea Coloanei.

***

Dara a intrat în cabina marinarului care îl aştepta cu două pahare de vin. Vin fin, aşa cum numai francezii ştiu să facă încă din timpuri vechi.

-          Sper să nu se termine înainte de vreme această călătorie, Dara.

-          De ce spui asta, Stăpân al Corabiei?

-          Vezi tu cât de întunecată e noaptea asta? Rar e atât de întuneric pe mare. Apa reflectă luna, e lumină pe barcă de obicei… Acum parcă plutim pe smoală. Nu e bine. Am spus oamenilor să nu mai fluiere după lăsarea întunericului *4, dar eu ştiu ce au făcut? Eu, oricum, mă duc ca la o înmormântare… Nici nu cred că mai contează.

Poate că marinarul nu vroia decât să fie ascultat, auzit.

-          Uite, aici am pus-o. Vezi? Am acoperit-o cu cearceaful ăsta mare de catifea roşie. Să nu se pună praful pe ea şi să nu se deoache*5. A mai rămas numai jumătatea de sus din piatra asta. Iniţial coloana avea mai bine de 5 metri înălţime. Şi la bază, un cub cu latura peste 90 de centimetri, care se micşora până la 74, cât are jumătatea aceasta de cub.

-          Ştiu istoria coloanei, ştiu că au tot luat din ea până a mai ramas un bolovan.

-          Da, un singur bolovan sculptat.

-          Trebuie să îţi mărturisesc, eu mi-am propus de mult să plec. Să văd lumea. Dar să mă întorc la Coloană, la noi. Va fi pustiu fără ea; şi nu ştiu cum ne vom mai putea jertfi boii albi fără umbra ei. Dar ştiu zeii, dacă asta au cerut.

-          Da, m-am gândit şi eu să plec de aici. Mai ales acum, că ea nu va mai fi văzută decât mult după ce eu nu voi mai fi. Data viitoare când se va ridica din apă insula, timpul meu va fi de mult trecut. Las totul în urmă şi uit drumul înapoi. Las aici tot ce are capacitatea de a mă întoarce vreodată înapoi şi chiar fără să am unde să dorm, nu mă întorc. Ce să spun… e o perspectivă care, pe cât de inedită, pe atât de sinucigaşă e. Pentru că departe, indiferent unde, îmi pierd siguranţa. Nu mai ştiu cine sunt. Identitatea, crezul, cunoaşterea… E ca şi cum aş strânge toată istoria într-un sac mare de in şi l-aş arunca pe apă şi aş sări după el. În afara faptului că s-ar duce imediat la fundul apei, m-ar trage după el. Aşa că… prefer să plec parţial. Să plec pentru moment. Să plec pentru un timp, căruia eu îi spun nedefinit. Şi cândva, mă voi întoarce. Poate. Sau nu. Dar oricum, plecarea îmi e mai uşoară; fără bagaje, fără lacrimi, fără încărcături emoţionale. Pur şi simplu, urc în barcă şi sunt plecat. Apa e singurul mijloc de transport care nu îşi va schimba niciodată traseul, nu?

Marinarul l-a privit o secundă. Apoi, înghiţind vinul dintre dinţi, a zâmbit:

-          Te-au speriat oamenii mării.

-          Vorbesc mult. Ştiu multe despre locul în care mergem.

-          Popor nomad, Dara… Gali.

-          Tocmai. Celţii, galii, dacii… nu mint. Nici băutura nu le poate stoarce minciuni.

-          Vă suntem fraţi.

S-a lăsat tacerea peste gândurile celor doi.

-          Tocmai. Noi, celţii, nu minţim. Şi nici galii nu mint.

-          Era copil normal pana la 11 ani.

Dara l-a privit întrebător.

-          Spânul. Apoi deodată, a rămas aşa, înţepenit, fără să se mai poată mişca, fără să poată să spună de ce, fără să mai poată vorbi, fără să mai crească.  De-asta are înălţimea şi mintea unui biet copil. Oasele au început să i se deformeze. Nici vracii şi nici preoţii nu au putut să îl cureţe de boala lui. Aşa a stat douăzeci de ani, ca un lemn uscat într-un pat. Apoi, i-a trecut. I-au rămas semne, însă. Nu a mai crescut, dar poate să umble şi poate să şi dea o mână de ajutor. L-am luat de pe malul Mării Negre, când am rătăcit acolo pentru câteva zile. În urmă cu mulţi, mulţi ani – le-am pierdut şi eu numărul. A stat în bătaia săgeţii trei zile, fără să se mişte, pentru ca să vedem că e om şi nu spirit. Apoi s-a apropiat.

-          Şi ce s-a întâmplat, de ce a paralizat?

-          Într-o noapte de primăvară le-a văzut; le-a urmărit nopţi în şir, iar ele nu l-au sesizat. Într-o noapte, însă, a alunecat pe nişte ciuperci lăsate de ele în urma lor. Numai în urma lor cresc ciuperci de acel fel. “Lingura zânei”. Şi l-au văzut. Le-a deranjat, iar ele l-au schimonosit pe viaţă. Nici un muritor nu poate să le vadă fără să plătească atât de greu preţul.

-          Doar în Insula Săcălin, acolo unde trebuie ascunsă statuia.

-          Da; pentru trei zile, le putem vedea, dori, putem tânji după ele; dar niciodată, niciodată să nu le priveşti în ochi şi să nu îţi închipui că vei putea să o ai pe cea mai urâtă dintre ele măcar. Deşi, toate sunt frumoase de îţi iau lumina ochilor. Să nu îţi doreşti acest lucru şi să nu întinzi mâna spre acest păcat.

Abia se mai auzea marea, scârţâind corabia între palme, amestecând vinul în paharele clătinate uşor de talazurile ei. Abia mai respira viaţa de sub pelicula ei de apă şi corabia părea că înaintează înspre moarte, nu înspre larg. Şi largul părea o închisoare a mării, largul însuşi era închis.

-          A fost o zi lungă. Mâine ajungem târziu, spre seara. Mai bine odihneşte-te şi dormi; pe Insula Şarpelui vom face prima oprire; acolo eu şi echipajul vom rămâne de pază pe insulă, cât timp tu şi Alecu veţi merge să lăsaţi coloana pe Insula Săcălin.

-          Nu ne însoţiţi?

-          E mai bine asa. Oamenii mei sunt imprevizibili şi nu risc să stricăm rânduiala ielelor. Dincolo de faptul că putem plăti cu viaţa, soarta coloanei e în joc.

-          Ce e cu gemenii ăia – apropo de oamenii imprevizibili? Mi s-a spus că ai un echipaj atent selectat. Ştii că asta nu e o misiune oarecare.

Marele Marinar a tresărit uşor, încercând să pară surd. Nu era pentru prima dată când era întrebat de gemeni.

-          Nu-i băga în seamă. Sunt nişte gemeni, atâta tot. Le-a fost ursit să fie aşa. Nimic nu îi poate schimba.

-          Le-a fost ursit?

-          Da. Vezi tu… mama lor era în călătorie, chiar în această zonă. A fugit de tatăl lor, un beţivan care o bătea de câte ori se îmbăta. A fugit cu oamenii mării, al căror preot era atunci tatăl tău. I-a venit timpul să nască. Nu a adus daruri ielelor – aici la naşterea unui copil, trebuie să li se aducă daruri. Dar ea nu ştia datinile. Vară, căldură cumplită. Era tare borţoasă şi a născut cu geamul deschis. Tatăl tău a ajutat-o să nască. Ursitoarele au aşteptat până l-a născut pe primul, şi au năvălit în casă. Al doilea era deja pe drum. I-au ursit şi lui de rău. Până să se nască al treilea, ele deja plecaseră. Ea nu i-a dat drumul să se nască cât timp erau ele acolo şi, în chinuri, şi-a dat duhul. Bătrâna din sat, Roşia, i-a luat şi i-a crescut. Când i-a înţărcat, au plecat înapoi cu corăbierii cu care mama lor venise. Bătrâna i-a trimis să îşi cunoască naţia şi să se găsească pe ei înşişi. De atunci, a trecut mia de ani şi încă puţin. În timpul şederii pe insulă, tatăl tău şi Cohen au dispărut câteva zile. Apoi, au apărut cu tine. Dar ca să nu fi atins de vreun blestem al ielelor, fiind încă foarte mic, ai fost închis în camera tatălui tău în tot timpul călătoriei înapoi cu vaporul. De asta nu i-ai cunoscut şi nu ţi-i aminteşti.

-          Cu al treilea ce s-a întâmplat?

-          Culca-te, Dara. Odihneste-ţi inima cât mai poţi.

-          Ce s-a întâmplat cu al treilea copil?

-          Te uiţi la el.

Marele Marinar l-a cuprins de după umeri şi l-a îmbrăţişat scurt, bărbăteşte, cu ochii deschisi. Mirosea a peşte şi soare. Şi nu doar hainele îi miroseau aşa, ci firele de păr, ieşite din rădăcini, deja erau îmbibate în acest miros. Oamenii lui credeau ca e un puternic vrăjitor născut pe mare, sau sufletul reîntrupat al vreunui delfin îşi găsise în el cuib.

-          Cu cine altcineva să te fi trimis tatăl tău în această călătorie, dacă nu cu prietenul lui cel mai de încredere, Cohen, şi cu cel ce îi datorează viaţa?

-          Adică cu tine.

-          Exact. – marinarul a zâmbit reţinut -  Doar tu, tatăl tău şi Cohen ştiţi povestea asta. Nici măcar gemenii nu o ştiu.

-          Şi nu ai de gând să le spui?

-          Nu cred, a râs marinarul. Oricum, şi ei au avut multe „secrete” cu Roşia, femeia care ne-a crescut, fără să îmi spună. Au fost mai apropiaţi ei între ei. Eu am fost numai cu marea, de când mă ştiu.

-          Bine. Dacă tu aşa doreşti, aşa va rămâne. Nu te teme.

Acum Dara îşi explica de ce ochii marinarului rătăceau uneori pe valuri, de ce era atât de absorbit de frenezia lor obsesivă; părea să citească o scrisoare nevăzută între apele tulburi. O scrisoare pe care nici dacă ar fi putut să o citească, gemenii marinari nu ar fi vrut să o facă. Parea mai bătrân cu fiecare zi Marele Marinar şi mai preocupat de soarta mării pe care a reuşit sau nu să o modeleze – nimeni în afară de el nu ar fi ştiut să o spună. Lumea ajunge deznădăjduită atunci când cel mic duce în spinare pe cei mari.

***

Lumina ardea pământul în acea dimineaţă. Părea o perdea subţire de acid care învăluia toată scoarţa pământului, aprinzând copacii. S-a trezit cu un cap mic, blond, plutind deasupra ei. Şi nişte aripi subtiri, de libelulă, îi gâdilau fruntea. Simţea şi cele două picioruşe infime şi palmele micuţe, cât un vârf de ac, sprijinindu-se de nasul ei; credea în nemurire – dar îşi dorise atât de mult să o guste mult mai departe de acum:

-          Eşti palidă, copila mea.

Sfânta Duminică i-a sărutat fruntea acoperită de ceaţa dimineţii.

-          Sunt palidă, Sfânto?

-          Cerbul m-a trimis în aşternuturile voastre azi-noapte şi mi-a arătat inima curată care mâine spre seară se va înălţa spre el.

Fata s-a ridicat în picioare. „Deci a decis… Cerbul a decis.” A privit băiatul care stârnea focul taurului. A făcut doi paşi, apoi, ameţită, s-a sprijinit de trunchiul unui copac crescut strâb şi instinctiv, şi-a dus mâna la frunte. „Catin…”

-          Cerul se va curăţa de nori, va fi roşu. – a gângurit Norina ridicată din nou în picioare. – Se va umple de sângele soarelui chemat de preotese, iar focul îmi va înghiţi trupul trimis arzând pe mare spre Insula Ielelor. Unde corpul îmi va fi consumat, va apărea din apă uscatul.

-          Inima ţi-e despicată de sabia îndoielii, mică făptură.

-          Îndoială? Da…

Departe, Catin aţâţa focul care încălzea taurul.

-          Aş fi vrut să am şi să port cojoc nou la iană. Să îl port mândră prin sat. Aş vrea să îl pot iubi pe cel de care inima mea s-a lipit şi să îmi văd tatăl la bătrâneţe.

Băiatul a ridicat capul şi a privit-o. Printre frunze şi ramuri îi vedea chipul mic şi rotund vorbind în răcoarea dimineţii cu sfânta care aduna într-o frunză lacrimi de pe faţa ei. Ea nu l-a văzut. Catin a înţeles că o zi, numai o zi îi mai este dat să o vadă.

-          Trebuie să spun cuiva? Nu vreau să spun. Vreau doar să urc acolo, pe stâncă şi să mă arunc în suliţele lor.

-          Nu trebuie să spui.

-          Pot să mă ascund de ceilalţi? Aş vrea să nu îl mai văd pe Catin, tata să nu mă găsească.

-          De ce?

-          Pentru că sunt slabă, sfânto! Sunt slabă şi mi-e frică! Şi dacă ar şti că îmi este frică, l-aş dezonora pe tata iar Catin m-ar dispreţui cu toată inima lui.

-          Crezi?

-          Dacă el ar fi slab şi ar arăta-o, eu l-aş dispreţui. Nu atât pentru slăbiciune, cât pentru necumpătarea lui de a-şi arăta teama.

-          Teama de a nu-i tulbura este mai mare decât teama de moarte. Trebuie să plec. Tu decizi dacă le spui sau nu. Dar să nu te abaţi de la porunca mea.

Sfânta a zburat. Inima Norinei a rămas ca săgetată.

Catin s-a apropiat de ea încet, dând frunzele şi ramurile de cireş sălbatic la o parte. Ea l-a privit tăcută. În dimineaţa aceea, era deosebit de frumoasă. În păr avea fire de trifoi care i-au rămas din culcuşul de fân; şi mirosea a pădure.

-          Uite, un trifoi cu patru foi, a zâmbit el culegând un trifoi din părul ei galben.

-          Va trebui să plec.

-          Ştiu.

Catin s-a sprijinit cu braţul de un cireş cu fructe amare din care ieri făcuse curele pentru mesager.

-          Hai să fugim!

-          Poftim?

-          Fugi cu mine în pădure. Acolo unde nici ielele nu ne pot găsi, acolo unde nimeni nu se încumetă să meargă.

Norina a făcut câţiva paşi înapoi, speriată de ceea ce i-a spus. S-a aşezat uşor în iarbă, în poiana deschisă, cu privirile spre taur. El a urmat-o.

-          Te rog, haide să fugim!

-          Unde să fugim?

-          Nu ştiu, i-a întors Catin capul spre el. Acolo unde nu îndrăzneşte nimeni să meargă.

-          Există un asemenea loc?

-          Trebuie să existe!

-          Catin, pădurea nu se va deschide în faţa noastră niciodată… Cernunos îmi cere trupul.

-          Nu îmi pasă! O să lupt cu pădruea, chiar şi cu Cernunos o să lupt! Nu e drept!

-          Dar… puteai să fi tu. Am ştiut amândoi că putem fi aleşi. Şi nu ne-a fost frică.

-          Nu mi-e frică de moarte; mi-e frică de viaţa fără tine. Te rog, haide să fugim.

-          Nu, Catin. Pentru Cernunos, pentru tata, pentru popor, pentru Coloană, nu voi fugi.

-          Pentru mine?

Norina a tăcut. S-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de cireşul sălbatic fără coajă. Părul i s-a lipit de tulpina goală şi amar-lipicioasă. Şi-a strâns genunchii sub rochia albă cu mâinile zgâriate dar fine.

-          Taci.

-          Pentru mine?

-          Taci!

Catin şi-a şters lacrima care i se scurgea uşor din ochiul drept. Apoi a îndraznit din nou.

-          Vino cu mine.

Norina nu i-a mai răspuns. S-a ridicat în picioare şi a păşit spre taurul bălţat împodobit cu flori. Catin a fugit după ea şi a întors-o de mijloc spre el. A privit-o strângând în inimă usturimea refuzului ei.

-          Nu sunt laş, sunt îndrăgostit, Norina!

Ea şi-a întors faţa. Prinzând-o uşor de barba chipul mic, i-a şoptit aproape de buze.

-          Te iubesc.

A încercat să o sărute. Haina albă i-a tresărit uşor, lăsând să i se întrezărească umărul rotund şi alb, curat ca o lacrimă. Dar palma ei mică s-a smuls din mâneca largă a iei şi i-a brăzdat obrazul. Catin i-a dat drumul ca fulgerat, aproape împingând-o de la el.

-          Şi tu mă iubeşti!

-          Te urăsc! Dacă acum, când am nevoie de tine să fii tare eşti mai slab decât mine, te urăsc cu toată fiinţa mea! Eşti un prost şi un laş! Nu te-am iubit niciodată!

-          Minţi! Norina! Noriiiinnnnnaaaaaaaaaaaa!

Fata a alergat în pădure, lăsându-l în urmă. S-a sprijinit de primul brad, cuprinzându-i tulpina scorţuroasă care i-a lăsat dâre verzi de licheni şi muşchi pe rochia albă. A înaintat apoi în pădure şi s-a pierdut în ea pentru ultima dată. A adormit frântă la rădăcina izvorului din care taurul bea şi frunzele au acoperit-o.

-          Moartea nu a fost niciodată sfârşitul, nu poate să fie nici acuma. Moartea e un drum. Mintea mea crede în moarte – în dragoste crede numai inima mea înşelătoare. Sufletul ştie că e nemuritor.*

***

Un râs subţire de copilă i-a întâmpinat prima deschidere a pleoapelor.

-          Ai dreptate! Chiar vorbeşte în somn!, i-a strigat lui Cohen mica zburătoare.

Dara a sărit ca ars în picioare, scuturându-se de râsul ei binevoitor.

-          Aaaaaaa!

S-a smuls din pat atât de repede încât a dezechilibrat-o de tot; iar mica făptură a picat pe spate, pe aripi, ca un nasture rotund. S-a ridicat apoi rapid de pe jos, şi-a scuturat aripile şi a zburat prin hubloul rotund, deschis peste noapte.

Cohen stătea în picioare, lângă el, încheindu-şi sandalele.

-          Ce-a fost asta?!, a întrebat Dara uimit şi speriat nejustificat de mult.

-          Tocmai ai trântit-o pe Sfânta Duminică de podea. Nimic mai mult.

-          Sfânta ce?

Cohen l-a privit zâmbind.

-          Te-a urmarit toată noaptea. E copilă încă, are abia o suta de ani. Peste o mie de ani, când va apărea din nou Săcălin, va fi o femeie frumoasă – uşor îmbătrânită dar frumoasă. La fel de mică, totuşi. Sau poate îşi va dori să crească – ea stie.

-          Dar ce era?

-          Sfânta Duminică. E ocrotitoarea acestor ţinuturi. Marele Marinar a ajutat-o să scape de vrăjile ursitoarelor la naştere, ascunzând-o. Acum i-a trecut vremea de ursit. Şi ne-a ajutat, ne-a suflat vânt în panze. Apoi a vrut să te vadă. Şi tu ai reusit să o sperii.

-          Dar… nu am vrut, m-a speriat ea pe mine… Nu am ştiut…

-          Stai linistit, se va întoarce. Sigur te vei reîntâlni cu ea. Hai la masa.

Echipajul era deja la masă. Mai aveau de mers o jumătate de zi dacă cerul rămânea limpede. Cazanele bucătarului au bulbucat într-o cremă galbenă, păstoasă, densă, cu brânza de oaie şi mei.

-          Asta ce mai e?, a întrebat Dara, tăind cu lingura o bucată din crema sărată care încă lăsa aburi să se ridice.

-          E mâncarea tradiţională a locului.* E bună, încearc-o.

Oamenii mâncau. Spânul a început din nou, de parcă nu ar fi terminat de cu o seară înainte povestea, de parcă ar fi vorbit singur toată noaptea:

-          De Iele, dintre toate făpturile şi creaturile lumii, să te temi. Ele sunt cele mai de temut. Nici unele n-au atât de multe nume alese ca ele, nume de preţ, inventate de oamenii temători pentru a le îmbuna, pentru a nu atrage asupra lor nebunia ielelor. Ielele sunt duhuri, cu feţe curate de femei tinere; câte trei, cinci, şapte, nouă, doistrăzece de obicei, de o frumuseţe orbitoare. Sunt îmbrăcate cu haine din fir subţire, au zale pe piept de sub care se întrevăd sânii şi brăţări de clopoţei la picioare. Îşi poartă părul lung cât statura lor desfăcut şi îşi aruncă una alteia în păr flori.

-          Da, să te temi să nu se prindă că eşti însurat, dacă eşti., a zâmbit Ion cerând aprobarea lui Savin care a venit cu un râs înfundat cu gura plină de mâncare.

Dara însă l-a ascultat cu atenţie pe Spân.

-          Oh, iarăşi, Spânule?, l-a întrerupt Iorgu, bucătarul. Şi eu ştiu multe din auzite, dar nu mă pun să împui capul oamenilor de dimineaţă.

-          Ce ştii?, şi-a ridicat căpitanul ochii spre el, în timp ce sorbea dintr-o cană ceaiul fierbinte de zahăr ars.

-          Eh… din auzite.

-          Nu ai spus niciodată că ai ştii ceva de Iele. Hai, spune-ne. Poate îi ajută. Eu aşa cred, a concluzionat Cadmon. Eu aş vrea să ştiu orice. Şi m-ar ajuta oricine ar putea să îmi spună ceva despre ele.

-          Ce să se ştie? Voi nu sunteţi bărbaţi, voi nu visaţi? Şi eu aş vrea să danseze o horă de nouă fecioare goale în jurul meu. Şi încă ce le-aş face!, râse Savin.

-          Eşti prost!, a concluzionat Cadmon.

-          Prost, da’ ştie ce vrea! Auzi, Savine, poate vin la comandă, ca femeile din port!, a râs şi Ion.

Iorgu s-a aşezat pe scaun, cu privirea mereu aţintită spre Dara, căutând privirea lui.

-          Oamenii îşi pun leuştean le geam, să crească. Ielele se feresc de el. Babele şi vracii poartă la curea câte trei căţei de usturoi, ca să nu-i bântuie. Sau rădăcini, mai folosesc rădăcini de odolean, avramesă.

Cohen s-a ridicat de la masă. Era o zi clară, care abia începea. Purta o haină maro-închis, un fel de cenuşiu uscat. Probabil fusese cândva neagră. În mâneca largă, purta o punguţă mică, cât să încapă în ea doi bani de aur. Dara şi-a întors capul după el. L-a privit câteva secunde.

-          Bine. Eu cobor în cameră, s-a ridicat şi Dara de la masă. Cerbul îmi aşteaptă rugăciunile.

Cohen l-a urmat peste câteva minute.

Dara tocmai a deschis hubloul în timp ce Cohen a coborât scara de lemn.

-          Arată-mi.

-          Ce?

Dara l-a privit cu capul plecat spre stânga, răbdător.

-          Bine. Iată.

Din mâneca largă a hainei, Cohen a scos trei mărgele rupte dintr-un lanţ, doi cercei nepereche şi un mic inel de aur.

-          Într-o seară, s-a făcut horă în sat. Din satele vecine au venit fete şi băieţi. Când să se termine Sărbătoarea Taurului Înstruţat, din munţi, din pădurile de sus, s-au auzit cântece. Cântau ielele. A doua zi dimineaţă, tinerii au ajuns în sat. Şi până seara nu au ieşit la câmp. Una din fetele care a fost la joc şi care s-a rătăcit puţin prin pădure, avea faţa plină de semne de arsuri. S-a întâlnit cu ielele. I-au vândut mărgele, cercei şi un inel; fiindcă nu avea bani, ele i-au cerut să le lase să o sărute. Pe locul sărutărilor, i-au rămas urme.

-          Şi cum au ajuns la tine mărgelele?

-          Fata le-a aruncat pe apă. Pe apa Sâmbetei. Şi Sfânta Duminică le-a găsit în apa care trece la marginea ogrăzii sorei ei, Sâmbăta, şi le-a luat. Asupra ei nu au putere.

-          De ce nu o rugăm pe ea să ducă Coloana? Încep să mă tem.

-          E bine. Aşa şi trebuie, să te temi. Frica, în acest caz, e singura care va putea să te ţină departe de iele.

Dara l-a privit cu neîncredere.

-          Ielele sunt frumoase, tânăr preot. Zboară cu sau fără aripi, sunt tinere şi voluptoase. Însă rele şi vindicative; au trupuri mlădioase şi voci fermecătoare, s-a auzit o voce caldă din spatele hubloului.

Mica făptură cu paşi uşori călca abia atingând podeaua. Sfânta Duminică, tânără, cu capul blond şi mic, l-a îndrăgit pe acest preot neîncercat, ca pe copilul ei.

-          Te temi?, l-a mângâiat blânda Duminică pe fruntea-i traversată de gânduri.

-          Da; încep să mă tem, a răspuns Dara, încurcat de posibilitatea ca lui, Preot al Cultului Cerbului, să îi fie teamă.

-          Lasă-ne să-ţi punem în inimă cuvintele noastre, cuvinte pline de înţelepciune, care te vor feri de vrăjile lor – l-a îndemnat Cohen. Temerea să îţi fie spre viaţă, nu spre moarte.

-          Vă ascult cu inima.

-          Sunt dansatoare desăvârşite; ştiu să învârtă hora ameţitor, fără să se încurce, fie că sunt trei, şase, nouă, doisprăzece sau chiar toate adunate. Dacă te-au prins în horă, nu mai ieşi din joc până nu îţi pierzi minţile. Ele nu mor, decât dacă sunt pedepsite de suratele lor şi numai pentru trădarea sânglui. Locuiesc în văzduh, în păduri, în peşteri şi se scaldă în izvoare. Părul le e lung şi curge nesfârşit pe umeri, pe braţe. Sunt sore cu drăgaicele, care dansează cu săbii în mâini. Sunt zănatice şi pot întoarce minţile unui bărbat aşa cum întoarce o bătrână fuiorul pe deget. De asta, eu şi Cohen, înţeleptul, îţi spunem să te temi. De iele şi de pofta tinereţii, fugi. Nu stai în calea lor. Pentru că nu există trecere.

-          Dansează în cercuri. Şi cercurile dansului lor rămân încrustate pe faţa pământului, ca arse cu o dâră de foc; iarba nu mai creşte decât târziu şi este verde închis – animalele se feresc să o mănânce sau calce măcar; crengile din jur sunt pârlite. Uneori se prezintă întregi, cu trupurile lor iluzorii de femei tinere, vesele; alteori… sunt fum şi ceaţă, completă Cohen.

-          Bine, mă voi feri de ele; dar dacă atât e de sălbatic acest loc, de ce tocmai aici trebuie să ajungă coloana? De ce atât de departe, şi de ce atât de uitată?

Şirul gândurilor le-a fost întrerupt de strigătele de pe puntea corabiei:

-          Ţărm! Am ajuns la ţărm!

Burta corabiei s-a opintit în pământul negru. Alecu a văzut de departe pânzele albe ale corăbiei ce venea spre el, spre insula lui retrasă faţă de lume, suficientă sieşi.

-          Frate!

Cohen l-a sărutat pe Alecu e obraz. Şi pentru câteva secunde au rămas îmbrăţişaţi ca doi oşteni pierduţi pe front care după o lungă bătălie se reîntâlnesc. Cu o bucurie sinceră care aproape trece peste victorie sau înfrângere.

-          Anul acesta se împlinesc încă o mie de ani, bătrâne…

-          O mie de ani, a suspinat ca pentru sine Alecu.

-          Ştii de ce am venit.

-          Ştiu, a încuviinţat clipind apăsat.

-          El e Dara, a continuat Cohen, făcând un pas în spate şi arătând, din mulţimea marinarilor obosiţi un tânăr preot neîncercat, cu chipul frumos.

-          Ho-ho! A plecat cu un pumn de carne fratele meu. Şi acum, mi-a trimis un om. Timpul e prea aspru cu noi, bătrân prieten… Le dă aripi copiilor iar pe noi ne lasă desfrunziţi!

Alecu l-a îmbrăţişat cald pe Dara care s-a lăsat pe genunchiul stâng, aşteptând binecuvântarea preotului bătrân al locului.

-          Vino, fiule. Veniţi toţi, veniţi să vedeţi ieslea şi tinerii sacri din anul acesta. Ielele vor veni în curând pe insulă în Săcălin iar voi doi va trebui să mergeţi, nu veţi vedea toată sărbătoarea. Nu veţi prinde aici următorul răsărit. Dar azi trimitem solul spre Cernunos.

Ritualurile acestui loc se învârteau în jurul semnificaţiilor date cerbului, precum în Lutetia. În amintirea sacrificiului lui Cernunos, la trei zile de la creşterea vâscului şi începerea nunţii taurului – iniţiată odată cu plecarea marinarilor spre Insula Şerpilor -, unul din cei optsprezece tineri o întâlnea pe Sfânta Duminică. Era o onoare ca unul din ei să fie ales ca mesager şi să fie trimis spre Zalmoxis*. Dacii nu se temeau de moarte. Dar respectau chemarea sângelui cu abnegaţie.

-          Cine este alesul?, a întrebat Cohen.

-          E ciudat că întrebi asta, frate. Anul acesta încă nu s-a prezentat. Dar Sfânta i-a dat de ştire. Va veni clipa când vom vedea.

-          E jertfa cu număr plin; trebuie să fie cel mai curat dintre curaţi.

-          Da. Două sute cincizeci. Un număr plin pentru inima mea plină…

-          De ce ai inima plină, Alecu?, şi-a întors capul şi l-a privit din dreapta.

Alecu l-a căutat pe Dara cu privirea. Era departe.

-          Sunt slab, Cohen. Am îmbătrânit şi prea multe sacrificii am văzut. Zeii sunt tot mai flămânzi. – Mi-e scârbă de temerea mea şi haina preoţiei îmi curmă vcea, nu pot da glas temerilor.

-          Tu trebuie să fi tare, Alecu.

-          Întotdeauna.

S-au apropiat de casa joasă a preotului din Insula Şerpilor. Cele două fete mai mari ale preotului spălau hainele pentru tinerii mesageri: pentru un băiat şi pentru o fată, ca indiferent care va fi tânăru ales, hainele să fie proaspete şi curate. Norina alerga de obicei în faţa musafirilor. Acum curtea a rămas liniştită şi tăcută.

-          Unde e fiica ta cea tânără?

-          Trebuie să fiu tare întotdeauna, Cohen.

Au tăcut amândoi o fracţiune de secundă. Apoi druidul abia ajuns, a continuat:

-          Dara a fost ferit; el a ales de mic preoţia.

-          Fetele mele, nu. Două au trecut de acest prag, dar cea dragă inimii mele e în pădure.

Cohen l-a prins de umeri şi l-a strâns puternic:

-          Îmi plânge inima pentru tine, frate. Dar viaţa cere sânge şi dacă e din al tău, va trebui să ai îndoită putere. Să îţi alungi teama. Singur ţi-ai înhămat sufletul la plug, deci nu dispreţui plugul când îţi ară inima. Lasă-l să ţi-o omoare şi Cernunos o va primi ca pe fiica lui.

-          Mi se vor crăpa dinţii de durere dacă pe ea o va cere Cernunos. Se vor sfărâma ca o bucată de cretă şi nimic nu mă va putea alina. Totuşi, voi fi tare şi îmi voi îmbrăca durerea în haine de sărbătoare. Întotdeauna.

Seara îşi încheia fermoarul peste cerul de lapte al zilei de vară. Pe sângele cerului s-a închis pădurea care părea că muşcă din rotocolul de foc. Din poiana taurului bălţat, tinerii şi fecioarele au plecat înconjuraţi de Preotesele Soarelui dansând în cercuri concentrice, cu animalul împodobit şi tinerii sacri în mijloc. Erau conduşi de ele spre stâncile joase şi abrupte. Haina albă de in subţire a mesagerului lipsea din curtea lui Alecu, dar fetele nu au văzut cine a luat-o.

Dara şi Cohen priveau de la poalele stâncilor. De pe stâncă, Cohen învăţa poporul şi le repeta ceea ce avuzeau la fiecare patru ani: „Să fie primit mesagerul nostru. În suliţe va sări şi va muri fără durere – atunci sufletul lui va fi primit de Cernunos. Şi inimile noastre vor fi învăluite de protecţia lui: vom avea iar grâne, vom avea soare, iar Insula se va trezi dintre ape. Dar nemurind mesagerul, îi vom cunoaşte fărădelegea şi blestemul celor patru ani neroditori nu va părăsi casa lui. Iar corpul i-l vom rupe bucăţi cu suliţele noastre, pentru ca durerea să îi fie sporită nebănuit de mult.”

Oamenii aşteptau în tăcere, ascultând cuvintele lui şi cântecul preoteselor.

Ajunşi sus, feciorii au săltat pe braţe tânăra fată. Pe cap avea o coroană de flori de câmp şi ia îi era descheiată pe piept. Picioarele desculţe îi erau curate, proaspăt spălate în apa taurului, iar braţele albe nu se ţineau de umerii celor din jur. Îşi era suficientă ei îsăşi, neaşteptând izbăvirea de unde nu putea veni. Aştepta zeul.

Preotesele au închis cu fluierături jocul. Părul ei galben şi lung era prins într-o coadă lungă care pica în valuri peste oasele spatelui ce i se vedeau lipite de ie. Şuviţele mai scurte i se desprinseră şi se zbăteau în jurul capului ei în ritmul vântului, ca o aureolă reală de aur, sclipind în focul asfinţitului.

Glasul preoteselor s-a stins. Poporul a izbucnit în strigăte: se îmbrăţişau, se sărutau, se strângeau la piept şi aşteptau să vadă sângele ei curat curgând subţire ca fumul de tămâie spre zeu. Apoi, s-a făcut linişte oarbă.

Flăcăii au ridicat-o prima dată; şi poporul, parcă prins de o febră usturătoare, a chemat-o cu un singur glas:

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Aşa întreba de fiecare dată poporul frenetic, îndeplinind ritualul. Cerbul locuia în fiecare din ei, glasul lui răzbătea prin vocile lor. Dacă nu ar fi fost aşa, ei oricum nu ar fi ştiut. Ei cunoşteau o singură realitate. Catin îi ura. Curelele din coajă de cireş nu îi puteau ţine sufletul în trup. Dacă ar fi ştiut, le-ar fi făcut groase şi împletite cu piele.

-          Iată! Îmi văd strămoşii chemându-mă pe nume!

S-a auzit vocea clară şi curajoasă a Norinei.

-          Să ţi se deschidă drumul printre sălcii, calea să-ţi fie lină iar trecerea să-ţi fie iubită de Cerb!, a răspuns Alecu salutului ei.

Sfânta Duminică şi-a strâns aripile în jurul inimii, vroind să-l audă pe Cernunos strigând-o şi spunându-i să oprească jertfa. Dar Cernunos tăcea ca un zeu mort. Preotesele au început să cânte din nou în surdină, crescând cu fiecare salut cântecul şi intensitatea lui.

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Poporul vroia ca sufletul ei să se înalţe. Dacă ar fi ezitat, ar fi împins-o ei în suliţe, rupând-o şi omorând-o în chinuri pentru păcatul ezitării. Cu toate astea, ea nu îi ura.

-          Iată! Îmi văd fraţii chemându-mă pe nume!

Cohen ţinea magnetic contactul vizual cu ochii împăiănjeniţi de lacrimi ai tatălui mesagerei.

-          Să ţi se deschidă drumul printre sălcii, calea să-ţi fie lină iar trecerea să-ţi fie iubită de Cerb!

Catin îi simţea oasele bazinului stând să rupă ia subţire în timp ce îi cobora trupul plăpând până la pământ. Ea nu se uita la el. Părea că vrea să păşească, aşa cum ar fi păşit un om în faţa căruia se deschidea un drum.

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Preotesele erau în extaz. Fluierele le păreau continuări ale degetelor revendicate de natură, iar dansul lor era împrăştiat acum prin mulţime, dezbrăcându-şi hainele negre şi strângând pe piept şi pe coapse hainele roşii, subţiri. Dansau lăsate pe spate, cu bazinul înainte şi picoarele desfăcute. Bărbaţii intrau în jocul lor, uitând de lumânarea vie urcată în vârful stâncii. Ajutorul bucătarului şi Spânul s-au prins în joc, împreună cu ele. Savin a prins una dintre femei şi a dispărut cu ea din mulţime.

-          Iată! Îmi văd surorile chemându-mă pe nume!

Şuviţele desfăcute îi rămâneau în urma corpului ridicat peste umerii flăcăilor şi lăsat jos între strigări.

-          Să ţi se deschidă drumul printre sălcii, calea să-ţi fie lină iar trecerea să-ţi fie iubită de Cerb!

Norina ştia de mult poemul morţii, îl spusese de atâtea ori în minte sau îl rostise cu mesagerii jertfiţi din patru în patru ani. Ridicând-o ultima dată, faţa rotundă şi albă i s-a luminat şi buzele i s-au liniştit tainic.

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Se auzi din nou chemarea. Mii de culori se amestecau în vârtejul de jos al capetelor săltăreţe. Cântecul era atât de puternic acum, încât abia se mai auzea răspunsul ei – poate numai cu inima. De jos, scena nu era tragică: era un mesager care îşi lua zborul. Doar de acolo, de sus, Catin ura culorile.

-          Iată! Văd scara nemuririi întinzându-se înaintea mea!

Şi a făcut un pas în faţă, călcând pe o treaptă văzută numai de ea.

-          Să îţi găsească inima curată, chip de lut!, a auzit Norina în zbor.

Atât de frumos… „chip de lut”. Aşa îi spunea el când era mică şi se lovea. Zâmbind, a îmbrăţişat cerul curajoasă, lăsând cuvintele să se piardă în vânt, să se împrăştie pe faţa ei, pe haina ei deschisă de in subţire, pe mâinile ei fine.

Trupul drept şi simplu i-a picat ca un fulg în pădurea de suliţe. Nu a fost nimeni acolo să ceară izbăvirea ei. Nu a fost nimeni să o ajute, să îi mângâie inima de copil. Nu a fost nimeni care să plângă sau să scoată suliţele negre din pântecele ei. Au perforat-o ca dinţii unor fiare şi au rămas cu ea înfiptă în vârfuri; cu faţa în sus, cu ochii şi gura deschise spre cer într-o sărutare amară de cireşe.

Nu s-a zbătut. Nu a privit spre ei. Şi-a lăsat duhul să se ridice, să o privească de sus. S-a văzut întinsă peste suliţele negre de lemn şi piatră. O suliţă i-a trecut prin piept, zgâriind peretele inimii şi scoţând cu cap ascuţit şi roşu din trupul ei cuminte. Alta i-a trecut prin pântece. De vârful ei era lipită o aşchie de os smulsă. A treia i-a trecut prin umărul drept, ridicându-i mai sus partea dreaptă a corpului, de parcă ar fi înaintat cu un umăr spre cer. De parcă ar fi sărit într-o uşa masivă de lemn şi ar fi dărâmat-o cu fragilul ei umăr. Într-un mod sfâşietor, zâmbea.

Nu a ţinut în ea nici duhul nici sângele mai mult decât i-a fost dat să le aibe. Le-a dezlegat atunci când, cu ochi de mesager, a văzut scara strămoşilor deschizându-se înaintea ei. Sufletul i s-a scurs ca o călimară de cerneală transparentă pe cer, amuţind asfinţitul. Sângele i s-a picurat pe cele trei picioare de lemn şi piatră pe care le primise.
Poporul cânta şi dansa dezlănţuit. Vinul curgea printre picioarele suliţelor, amestecând sânge şi lut. Scena era la fel de tristă pentru ei precum expedierea unui plic.

Dacii nu se temeau de moarte.

Au băut vin şi au mâncat turte coapte în ţest de piatră. Noaptea, după miez, i-au coborât trupul alb de spumă din suliţe. Fetele tatălui ei i l-au legat în panglici albe şi coajă de cireş şi i l-au pus pe barca umedă care s-a aprins de la prima scânteie, arzând cu foc. Lumina toată marea şi cerul părea că se sprijină în flacăra lui albă ca pe un mare şi viu stâlp.
Alecu nu a mai vorbit despre mesager. S-a retras în casa lui joasă, chemând marinarii să rămână la el peste noapte. Dar Dara şi Cohen au rămas afară, dormind sub marele stejar din curte. De acolo, se vedea marea. Focul s-a stins în mijlocul mării şi pământul a început să tremure. Din apă, din nimic, pământul s-a strâns şi s-a închegat. Şi au apărut brazi şi stejari şi mesteceni. Şi pământul a tot crescut departe, în zare. Oamenii au plecat să nu audă cântecul ielelor. Insula Săcălin respira din nou, umplându-şi plămânii cu mirosul ars al jertfei. O lumină străvezie a cuprins-o treptat, până a părut că arde blândă şi fermecată. Şi au adormit amândoi ca vrăjiţi.
Atunci Dara a auzit ca prin vis un puternic sunet legându-se de altul, voci cântând şi legănându-se în jurul lui. Când a deschis ochii, a văzut un fum străveziu plutind ca pe ape deasupra lui. Era sus şi îl privea, ştia sigur că îl priveşte. A închis ochii, să nu o vadă, pentru că nu îl strigase încă. Cânta fără să se oprească. A rupt vâsc din stejarul de deasupra lui şi a băut din fântâna de lângă el. A cântat până au răsărit zorile. Cohen nu a auzit nimic.

Dimineaţa, soarele a început să ardă slab curtea casei preotului. Dara urmărea tăieturile lăsate de iele în stejar şi număra tulpinile de vâsc tăiate din vârf. O tulpină pentru fiecare dintre ielele strânse pe insulă. Nu mai era fir de vâsc în stejar. Dintr-o dată, tot seninul s-a topit într-o negură albastră, groasă ca o pâclă de ceaţă. A venit peste el un rotocol de frunze de vâsc, care l-a sufocat ca un fior cumplit. S-a lăsat jos, strângându-şi genunchii la piept.

-          Dara…

Un glas subţire i-a mângâiat urechea, dând de-o parte şuviţele de păr care îi atârnau pe umeri. A simţit o sărutare caldă pe ureche.

-          Preot al Cerbului, te-am aşteptat. Vino, Dara. Vino acasă.

A tăcut, strângându-şi mai tare haina pe care începuse să i-o deschidă pe piept.

-           Vino, Dara, sunt în poiana deschisă, în Insula Săcălin, şi te aştept cu dans şi cântec.

A deschis ochii. Cohen îl trăgea de braţ, smulgându-l din centrul cercului. Pământul a rămas pârjolit în jurul lui; se simţea proaspăt trezit dintr-un vis cumplit de dulce şi deznădăjduit de ameţitor. Chipul ielei care i-a cântat avea atâta iubire încât încâ îi stăruia în minte şi părea că îl vede peste tot; avea în mână o lumânare care dădea lumină, deşi era plină zi şi mai era numai un ciot din lumânarea arsă până la capăt. Nu ştia cât a durat cântecul, dansul, deschiderea cămăşii, dar s-a trezit întins pe jos, pe iarbă, bolnav ca de moarte, cu Cohen şi Alecu lângă el. Nina, fata mare a preotului, îi ştergea spatele zgâriat de mâini de femeie care încă sângera. Zina îi spăla picioarele.

-          Fă-ti cruce şi suflă peste apă, ca să nu te îmbolnăveşti!, i-a şoptit Nina.

-          Peste ce apă?

-          Peste apa din care au băut ielele azi-noapte.*

-          Te-au descântat de dragoste şi de urât. Probabil au fost cele trei mijlocii – ăsta e rolul lor, i-a trecut Spânul mâna prin păr într-un gest prea tandru. Aproape îi era ciudă că nu fusese el descântat în locul lui, ci pocit – pe el îl întâlniseră cele trei mici, care poceau.

-          Am adus apă neîncepută* de la fântâna lui Catin, trânti Zina un blid mare de lut lângă picioarele lui. Hai, suflă peste apa lăsată de iele şi bea din apa neîncepută în timp ce sting cei trei tăciuni de jar în ea.

Băiatul, ameţit, a făcut ce l-au îndemnat fetele. Dar l-au apucat frigurile şi fie că deschidea sau închidea ochii, vedea numai chipul ielei cu lumânarea consumată.

-          Ce vezi dacă închizi ochii?, l-a întrebat Nina.

-          Văd o haină albă rotindu-se în jurul meu. O lumină ascunsă într-o palma mică şi un cap lunguieţ, cu păr lung cât tot trupul. Nici nu ştiu dacă are acoperit pieptul, cred că numai părul o ascude vederii. Mă doare chipul ei cald, vreau să o văd, să o ating, să o gust. Cântă atât de frumos…

Cohen se plimba în jurul lui. Îl privea atent, analizându-i mişcările şi gesturile.

-          E bolnav! E bolnav de ielei, l-au apucat ielele! – strigă Zina, acoperindu-şi faţa cu prosoape de in.

Apoi, sărind în picioare, Zina trânti uşa de lemn a curţii şi o luă la fugă spre centrul satului unde într-o casă de pământ, mama Roşia o aştepta.

-          Nu fi atât de speriată, fetiţo, l-au strigat de trei ori. – i-a spus ea când fata, vlăguită, a intrat buzna în casă.

Nina îi freca braţele zgâriate cu usturoi şi apă neîncepută, scoţând din el o pastă neagră, de frunze uscate.

-          M-au strigat de trei ori, se lăsă el pe spate.

-          Le-ai răspuns înainte de a treia strigare? – Nina schimba prosoapele unul după altul.

-          Nu.

-          Ai privit-o?, l-a întrebat calm Cohen, cercetând atent cu degetele o frunză arsă.

-          Cum adică dacă a privit-o? Ielele niciodată nu umblă singure. Ielele nu au o viaţă a lor, ele trăiesc numai în cete, întâlnindu-se în aer; apar numai pe stânci singuratice, în poieni sau în paltin, în nuc; la răscruci de drumuri apar foarte rar. Mă mir că aici s-au arătat!

-          Avea corp?, continuă Cohen.

-          Ah!… ce corp… Putea face şi un mort să viseze…

-          Dar ele nu apar decât ca un văl subire, ele nu îşi arată corpul!, mai comentă Nina încet, ca pentru ea.

-          Era singură?, insistă Cohen. Dara, uită-te la mine: era singură? – i-a strâns între palme capul. Încearcă să-ţi aduci aminte cum arăta, e extrem de important.

-          Avea un veşmânte vaporos, din in străveziu, prin care i se zăreau sânii.

-          Din nouă câte umblă de obicei împreună , cele trei mai mici pocesc oamenii, trei descântă de dragoste şi de urât, iar cele trei mari ursesc copiii. E imposibil să fi fost singură!, zise şi Alecu.

-          Da, dar nu e mut. Dacă erau mai multe, rămânea mut.

Spânul şi marinarii au venit, auzind ce se întâmplase. Îl compatimeau pe Dara, dar dacă ar fi putut, şi ei şi-ar fi dorit să le vadă. În afară de Spân, care umblase mult pe tărâmurile basmelor şi întâlnise ielele, care îl pociseră, marinarii trăiau într-o continuă aşteptare a femeilor încinse cu săbii sau închise în cozi de peşte sub ape.

-          Era singură.

-          La naiba, Dara! Ai fost avertizat!, strigă Cohen, scoţând sabia din teacă.

-          Şi ce trebuia să fac? Mi-a plăcut!

-          Să te fereşti şi să porţi usturoi şi pelin la brâu! Aia trebuia să faci!

-          Ţi-a cântat?, a întrebat Spânul.

-          Da… toată noaptea…

-          Îţi aminteşti ce a cântat?, a întrebat Cohen.

-          O, nu! – a spus Dara, văzând cât de supărat e.

-          Sigur?

-          Da.

-          Dara, e foarte important să ştim!

-          Nu, nu îmi mai amintesc nimic altceva.

Cohen l-a privit suspicios.

-           Pune căluşarii pe el!, i-a strigat Ninei bătrâna Roşia care, de când se ştia satul, era cea care tămăduia oamenii ologiţi tot la o mie de ani, când veneau ielele în Săcălin.

În cele patru direcţii ale vântului Cohen şi marinarii au înfipt în suliţe capete de cai* şi au presărat leuştean uscat la ferestre. La fel au făcut şi ceilalţi de pe insulă. Le iubeau dar se temeau de puterea lor care atât de uşor ieşea din matcă.

Fata l-a întins pe jos şi căluşarii au intrat în curte, jucând peste el. Dansul Căluşarilor are puterea de a scoate febra dată de ele, iar pentru insuleri, e numai un exerciţiu exorcist ca toate celelalte.

În timp ce căluşarii dansau pe el, Dara se zbătea şi se zvârcolea, ca un copil cufundat într-un somn plin de coşmare. La un moment dat s-a oprit. A deschis ochii şi a sărit în sus, muşcând aerul. Apoi a dispărut complet.

-          Ha! Nemernicul!, izbucni Spânul.

-          Unde a dispărut?, întrebă uimit Cadmon de pe margine.

-          Prostul! Nu pot să cred!, împinse Spânul căluşarii ca să vadă mai bine. Chiar a plecat, idiotul!

-          Unde, mă? Unde a plecat?, întrebă Ion, împleticindu-se.

-          Toţi cei care au reuşit să înveţe şi să cânte cântecele Ielelor sunt răpiţi şi dispar fără urmă.

-          Dar a spus că nu ştie cântecele lor. – se agită Nina.

-          Nu ştie pe naiba! A şi jucat cu ea în horă!, completă Spânul.

-          De unde ştii?

-          Pedepse cumplite primesc cei care refuză invitaţia la horă. El auzise cântecul şi era sănătos. L-a strigat de trei ori. Şi nu era mut. Dacă erau mai multe, sigur ar fi rămas mut. Aşa, a jucat cu ea şi ea nu l-a blestemat.

Sfânta Duminică se aşeză între ei:

-          S-a dus pe Săcălin.

-          Şi nu putea să ia Coloana cu el, măcar?, întrebă ironic Cadmon. Ne-ar fi scutit de un drum.

-          Ce naiba? E preot! Nu ştie ce face?, întrebă şi Marele Marinar.

-          Ba, tocma’ că ştie. S-a dus la femei!, râse absurd Savin, împingându-se în Nina care a roşit brusc. Apoi, a zis:

-          Mă duc să îl anunţ pe Cohen.

Savin i-a luat urma şi a plecat după ea:

-          Ce faci, păpuşă?

-          Dispari.

-          Nu îţi aminteşti de mine, ieri?

-          O să vărs! Lasă-mă în pace!

-          Ieri m-ai vrut!

-          Am fost beată! M-ai îmbătat şi m-ai forţat!

Savin a prins-o de mijloc şi i-a strâns atât de tare sânul drept în mâna bătătorită încât fata a scâncit de durere.

-          O să mă vrei din nou, târfă!

-          Târfă?! Ai fost primul, porcule! Şi eram beată! Idiotule!

-          Mişcă-ţi curu’ şi cheamă-l pe Cohen. Ne vedem noi mai încolo.

I-a tras o palmă pe fundul mic şi vânăt, împingând-o trei paşi mai în faţă. Fata, acoperită de ruşine şi supărare, a ajuns în nordul insulei, unde era Cohen aşezând capete de cai în suliţe.

Oprit din decorarea porţilor nordului cu capete de cai, Cohen a privit-o plin de sânge pe Nina, alergând zănatică către el.

-          Lasă caii! L-au luat!

-          Poftim?

-          Da!

-          Cum l-au luat?

-          A început să cânte un cântec şi a muşcat din aer, ca o pasăre, în timp ce căluşarii jucau pe el!

-          A ştiut! A învăţat cântecul lor! Trebuie să mergem după el!

Cohen a încălecat şi a tras fata după el pe cal. De sub fusta lungă până la pământ i s-a văzut genunchiul lovit şi vânăt şi o zgârietură mare pe picior.

-          Cine ţi-a făcut asta?

-          Ce?

-          Cine te-a lovit?

-          Nu… m-am lovit singură ieri. Jucam şi am picat, în timpul ceremoniei.

Cohen a tras frâiele calului, a coborât de pe cal şi i-a ridicat haina lungă. Avea picioarele vinete şi muşcate şi sus, pe pulpă, două tăieturi în formă de valuri.

-          Cine?

Fata a început să plângă.

-          Nu te teme. Spune-mi doar cine.

-          Unul din oamenii mării.

-          Cine?

-          Savin.

Cohen a îmbrăţişat-o. Nina a izbucnit în lacrimi. O durea tot corpul, parcă ar fi fost bătută toată noaptea.

-          Ai mai spus cuiva?

-          Nu.

-          Nici tatălui tău?

-          Nu.

-          Trebuie să îi spunem.

-          Nu încă. După ce îl găsim pe Dara. Dacă află acum, nu va vrea să mai meargă cu voi în căutarea lui, şi aveţi nevoie de el. Singuri nu veţi avea izbândă.

-          Nu. Îi spunem acum.

Au ajuns curând la locul unde erau toţi adunaţi. Deja erau păreri împărţite. Bătrâna Roşia strângea mărgele de pe joc, mărgele lăsate de ea azi-noapte.

-          Nu mergem după el! Eşti nebun? – i-a strigat Spânul Marinarului.

-          Va muri în ghearele lor, răspuse Spânului bucătarul deznădăjduit.

-          Nu mergem după el, a spuns şi Ion. De ce să îi stricăm bucuria?

Cohen i-a făcut semn lui Alecu să intre în casă. Marele Marinar i-a urmat şi el. Preotul a ridicat haina Ninei, care înecată în ruşine sughiţa între lacrimi. Pe spatele Marinarului s-a ridicat un sloi de gheaţă.

-          Care dintre ei?

-          Savin, a răspuns Cohen.

-          O să-l omor!

Alecu a ieşit cu un pumnal în mână, şi fără să se uite înapoi, i l-a înfipt drept în inimă. Femeile adunate au început să strige, marinarii şi-au scos săbile şi în curând toată insula se bătea. Ion însă a fost scăpat de bătrâna Roşia din focul luptei şi a fugit. Nimeni nu ştia de la ce a pornit lupta, dar toţi se luptau unii cu alţii. Cei de pe insulă l-au omorât pe ajutorul bucătarului şi i-au ars trupul.

Curând toţi au aflat ce se întâmplase cu fata. Prinşi de oamenii furioşi, marinarii au fost legaţi de mâini şi picioare şi trimişi pe barcă înapoi spre Luţeţia.

-          Alecu! Alecu, ascultă-mă!

-          Cohen! Voi mi-aţi adus moartea în casă! Fratele meu, Marele Preot, mi-a trimis o cohortă de laşi, violatori şi bastrarzi care mi-au prăpădit insula!

-          Nu e aşa!

-          Nu e aşa?! Uită-te la fiicele mele! Cea mare e ruptă, cea mică nu mai e deloc! Ce mi-a mai rămas?

-          Îmi pare rău, dar….

-          Dar ce? Mi-am lăsat copila să moară ca să scoatem Insula la viaţă şi laşul de nepotu-meu s-a refugiat între iele fără să ia Coloana cu el. În timpul ăsta, un om trimis de el mi-a necinstit cealaltă fată! Mai am o fată, o vrei şi pe ea?

-          Ştiu că îţi e mare durerea.

-          Nu ştii nimic! Să plece! Dacă tu vrei, în numele iubirii de preoţi, poţi să rămâi până va ajunge Coloana în Săcălin. Dar ei, să plece!

-          Oricum, cel ce te-a rănit e mort. Nu se mai poate face nimic. Nu pedepsi tot echipajul pentru el.

-          Frate-său nu e mort. Dar va fi omorât! Am spus!

Preotul a trântit uşa în urma lui. Înăuntru plutea un miros cald de levănţică dinspre camera fetelor. A bătut încet la uşă. În spatele coloanei ascunse aici, atârna din grinda de lemn cearceaful roşu de catifea cu care o acoperise Marele Marinar. De capetele ei, într-o baie de flori, erau strâns legate corpurile neînsufleţite ale fetelor lui Alecu. Nina şi Zina erau atât de apropiate încât atunci când Nina a decis că nu poate îndura ruşinea şi nedreptatea care i s-a făcut, Zina a luat-o în braţe şi s-au ascuns în spatele morţii de care, de bună seamă, nu se temeau.

Cohen s-a întos în curte, acolo unde dormise noaptea dinainte. La răsăritul zorilor, lângă el erau două moviliţe de pământ care apăruseră acolo peste noapte. Nu a întrebat, iar Alecu nu i-a spus. Fetele pur şi simplu nu au mai fost.

***
De departe se vedeau ca făcliile unei comori ascunse, aprinse în văzduh. Erau minunate şi îl îmbătau pe tânărul preot care nu ştia să îşi ferească inima de iele: mai întâi se înşirau în rand, ca nişte mărgele pe un lanţ viu, străveziu. Apoi se învârteau în tot felul de forme, hore, jocuri, de nu ştia care era aceea care pornea jocul şi care îl opera. Nu putea să îşi da seama cine dădea comanda sau cum au reuşit să înveţe să se mişte identic, toate în acelaşi timp. Şi când se termina vreo horă, se învârteau roată atât de repede încât par cercuri luminoase de flăcări – fiecare cât e de mare, atât e de mare cercul pe care îl lasă în urma ei. Totul era o mişcare vie de făclie, cu miros de cetină de brad. Răşina străpunge pielea copacilor, din interior spre exterior, aşa cum ea, cea care dansase cu o noapte înainte în jurul lui şi îl strigase pe nume îi străpungea pielea inimii. Cumplită durere, neaşteptată plăcere surdă.
Îşi făcuse din flori şi spice de grâu o cunună care părea să fie vie: florile tot înfloreau şi spicele îşi vărsau boabele pline pentru a se umple din nou. Se îmbrăcase toată cu asemenea flori, şi în jurul brâului avea o cingătoare din iederă care i se scurgea dementă pe piciorul drept şi îi ţinea haina subţire străvezie să nu pice jos de pe ea. Printre petalele florilor i se zăreau umerii şi coapsele şi claviculele care stăteau să spargă spicele urcate prea sus sau picate din cunună. Dansa un dans frenetic cu prăbuşiri în somn hipnotic. Şi când se prăbuşea ea, cădea şi el în acelaşi somn şi se iubeau ore în şir în vis, pentru ca revenind în simţuri să nu fi trecut decât câteva minute. Îl obosea cumplit alternanţa de somn, dragoste, dans, dar era vrăjit şi orbit de picioarele ei desculţe. La dreptul, purta şase brăţări de aur alb care se zbăteau să pice în timp ce se învârtea. Ea era a cincea din cele nouă – era în mijlocul şirului de zâne şi era cea mai frumoasă. Avea un trup plin dar puternic unduit, uşor şi fragil. Bazinul ei lăsa impresia de sub haina de horă că indiferent cu ce ar fi fost acoperit, ar fi rupt cusăturile de aţă şi s-ar fi revărsat ferm şi cuminte în inima celui care o priveşte, ca un nectar puternic parfumat. I se părea că îi vorbeşte în şoaptă şi că îşi pune şi ea în pericol existenţa, şoptindu-i cuvinte.

Alături de ea dansa o pasăre a cărei cântec nu se putea auzi decât în singurătate; cine putea să i-l audă, întinerea de parcă moartea şi-ar fi pierdut orice putere asupra lui. Ea era pasărea măiastră, a şaptea din hora celor nouă, care îşi pierduse trupul ielelor fiind blestemată de celelalte surori ale ei pentru că în tinereţe se dăduse unui Preot al Cultului Cerbilor, venit de departe pe un armăsar de lemn pe apa imprevizibilă a mării. Născuse un copil iar preotul, pentru că ea tânjea după viaţa în palat, îl luase cu el şi îl duse departe. Andilandi avea darul citirii inimilor oamenilor şi a ghicitului viitorului lor. Stătea cu ele în palatul din Împărăţia Ielelor, aruncat atât de departe, în spatele soarelui-răsare.

În seara aceea, Andilandi o atrase în joc de doi pe Iris şi o trase la marginea pădurii, în spatele agitaţiei, ca să poată să vorbească:

-          Iris, îngroapă-l! Nu-l lăsa să te urmărească! Ah, trebuia să ştiu, trebuia să am răbdare şi să nu îţi cer să mă duci acolo pe Insula Şerpilor; doar mi-a spus Sfânta Duminică de Coloană, trebuia să îmi aştept fiul, să vină aici… Iartă-mă, copilă! Uită-l! Nu îţi lega inima de el!

-          Să îl îngrop? Unde, Andilandi, să îl îngrop, decât în inimă? – Dar inima mea e subţire ca o foaie de hârtie; chiar sângele se fereşte de ea, unde aş putea să îngrop un om întreg, un om cu zâmbet şi promisiuni? Aş putea să fac din ea o floare de hârtie şi să mi-o pun în păr? Să o scot afară din piept şi să mi-o leg la gât? Ar fi o nebunie! Inima mea nu e făcută pentru dragoste; nu e făcută pentru foc. Nu ar rămâne din mine decât o mână de scrum…

-          O, nu, nu îl îngropa în inimă! Biata mea făclie, nu repeta greşeala mea!

-          Sau să cred în nebunie? – se ridică Iris din iarba înaltă. – Să mă bucur de extazul ei inconştient şi dulce şi subţire care o învăluie?

Andilandi o asculta aşa cum îi e dat unui orb să asculte ploaia. Nici aproape, nici departe, într-o aură incertă a şoaptelor. Deschizând ochii, nu o vedea pe ea, vedea numai o furtună de cuvinte învolburate rotindu-se cumplit către ea, gata să o înece în spuma albă a silabelor. Şi mai mult, melodia ei o îngropa într-un culcuş inexistent de palme. Palmele ei. Atât de mică se simţea în prezenţa ei. Iris iubea aşa cum ea nu a vrut să creadă că iubeşte. Cum nu a avut curajul să iubească: dezlănţuit, ca o ploaie, şi fără să lase poduri de întoarcere. Într-un abandon total şi sinistru. Veşnicia de vise pierdute şi penele smulse de vânturile năprasnice din Împărăţia Ielelor au chinuit-o cumplit pe Andilandi. Iris era mult mai curajoasă decât ea. Pasărea ştia că rar, atunci când se întâmplă ca una din iele să iubească, iubeşte complet şi fără să ţină nici măcar un unghier din inima ei pentru ea. Cu o astfel de dragoste să îşi ştie iubit fiul, ar fi putut să fie liniştită şi dragostea de mamă pe care nu i-a putut-o niciodată dăruri şi-ar fi simţit-o răzbunată.

-          Sânzienele mai iubesc uneori, ştii?, a întrebat-o Iris, mângâindu-i capul mic de pasăre.

-          Noi nu suntem sânziene. Ele sunt pale uşoare de vânt care scaldă pământul în timpul zilei şi noaptea au toate părul galben şi rochii de abur. Noi suntem răzbunătoare şi invidioase unele pe altele. De asta, nimeni nu trebuie să ştie că noi două suntem prietene, te-ar poci şi pe tine; între noi, nu e voie să existe prietenii. Dacă te-ar alege dintre toate un bărbat, ar trebui să vă ursim de rău copiii. Cum aş putea eu să ursesc întuneric în viaţa copilului copilului meu? Sau a copilului bunei mele prietene?

-          E foarte tristă viaţa noastră, Andilandi…

-          Ah! – pasărea s-a înfiorat cumplit – Nu spune asta, copilă! Să nu mai spui niciodată asta! Te-ar putea auzi! Uite, se încinge hora din nou. Ne vor căuta, chiar dacă sunt ielele din toată lumea adunate aici.

-          Vor crede că suntem în horă cu drăgaicele. Hai să mai stăm!

-          Nu ştii că în horă nu putem juca decât cu celelalte şapte surori de mărgele ale noastre? Şi oricum, nu ne-ar primi drăgaicele în horă, nu avem săbii. Şi ielele ştiu asta!

-          Dar… Andilandi, l-am chemat să vină aici…

-          Ce-ai făcut?

-          Trebuie să apară – te rog, nu te supăra pe mine…

-          Dar vor începe hora! Îl vor poci dacă vor afla că le-a văzut!

-          De asta, ţine-le din joc cât vei putea. Spune-le o poveste. Sau inventează ceva. Sau cântă!

-          Eşti nebună!

-          Te rog!

-          Ştii că dacă faci asta, de acum eşti singură. Nu trebuie să ştie că suntem prietene. Dacă vreodată vei avea nevoie de mine, voi veni fără să mă chemi; dar niciodată, niciodată să nu mă chemi. Asta ar însemna sfârşitul tău, al meu, al lui.

-          Mulţumesc, Pasăre Măiastră!

-          Spune-i că… – pasărea îşi drese vocea. Spune-i că îmi pare rău.

În spatele lor, Dara asculta povestea. Într-adevăr, pasărea mirosea a fag şi flori de câmp. Penele îi luceau sidefii în noapte. Şi îi părea rău. Şi lui îi părea rău. Ar fi vrut să o îmbrăţişeze, să o transforme înapoi în zână şi să îi poată vedea mai bine chipul. Îi părea, într-adevăr, foarte rău.

Făclia de pază a ielelor era lucrată atent din lemn de molid uscat; la un capăt, răşina de brad era fixată cu surcele de molid, uscate şi fire lungi de cânepă netoarsă.

S-a lăsat seara. Dara a întins mâna în luminiş şi a tras-o pe Iris în întunericul pădurii, dincolo de lumina făcliei de pază a ielelor. Poate nu i-ar fi făcut rău dacă ar fi stat şi le-ar fi privit pe toate; dar Iris i se scurse atât de adânc în inimă încât nu mai putea să privească la nimeni în afară de ea. Şi privirea ei îi pava drumul.

-          Spune-mi… pot plana în siguranţă peste inima ta? Îmi voi prinde gâtul inimii în rochia ta albă, lungă şi voi rămâne străpuns în ea? Câtă viaţă se mai poate ascunde în tine, de mă răpune în dreptul tău aerul?, a întrebat-o temător.

Ea s-a strâns ca o frunză între palmele lui şi i-a şoptit:

-          Tot ceea ce încerc să folosesc pentru a te evita, toate gândurile, iată – mă împing în jos, spre pământ, spre cercurile fluierului. Şi de fiecare dată uit de unde am plecat şi ce am vrut să fac cu ele. Şi da, ajung să îmi caut adăpostul în tine din nou, în omul de care fug. Voi rămâne fără cuvinte şi fără cântec.

-          Fără cuvinte poţi să rămâi – pentru că nici eu nu am cuvinte pe care să ţi le pot spune. Cuvinte care să reuşească să-ţi întoarcă cerul din negru în albastru, cumva…  – şi-atunci te întreb, sunt în siguranţă să planez de-asupra ta şi să aterizez în inima ta? – Căci mai departe nu plec cu inima goală.

După multele cuvinte pe care şi le-au spus când ea dansase în jurul lui, în Insula Şerpilor, acum cuvintele păreau de prisos. Ea i-a răspuns:

-          Moartea, ca o ţigancă, m-ar putea răpi înapoi. Ar fura ceea ce iubeşti într-o zi. Ai putea să mă mai asculţi atunci când îmi închid ochii şî îmi las pe spate capul, adunând tot cerul în piept?

-          Sau atunci când rămâi fără cuvinte… când nu se mai poate auzi decât amorţirea şi foamea din tine? – De astea te temi? De moarte şi de lipsa cuvintelor? Atât de puţin reuşeşte să te sperie, regina mea?

-          Ştii că te aşteaptă decepţiile dacă încerci să mă îmbrăţişezi – întotdeauna am fost o proastă care se teme de ceea ce nu ştie. Mă tem de reacţia dragostei pe care o poţi declanşa în mine, de ceea ce poţi trezi în trupul acesta translucid şi îngheţat, aşa cum ai spus că vei face. Cum ar putea un trandafir să mintă despre mirosul pe care îl poartă? Aşa, eu nu pot promite să fiu nimic din ceea ce tu ai vrea să fiu.

-          Dacă nu ai fi atât de slabă, dacă nu ai fi atât de rece, dacă nu ţi-ar fi atât de teamă să fi rănită trăind o viaţă pe care nu ai ştiut să o trăieşti, îmbătrânind, ai deveni mult prea vulnerabilă.

-          Umbrele, ele sunt binecuvântate: nu îşi vor afla niciodată moartea sau adâncimea planului pe care se reflectă. Se nasc şi se ascund continuu. Dar eu unde aş putea să mă ascund? Lasă-mă să mă ascund în spatele umbrelor, ia-mi paharul existenţei din mână şi lasă-mă ca în orbirea mea să-mi găsesc pacea; chiar dacă nu aş putea-o găsi decât în propria-mi durere. Prefer pacea cu durere, decât agonia insensibilă şi intangibilă a vieţii pe care o trăiesc acum.

-          Deci pot? Pot să zbor în tine? – Ah, căderea e atât de lungă înapoi spre pământ! Nu cunosc un anotimp mai potrivit să te întreb aceste lucruri decât acum. Unde vei fugi arzândă, cu felinarele în mâini, dacă nu arzi pentru mine? Aş putea să vin acasă, în casa ta, dacă ai lăsa ca acest car al incertitudinii în care mă zbat să atingă pământul inimii tale cu roţile-i de jar. Te-aş trezi în miez de noapte şi ţi-aş repeta mereu că nu pot renunţa la tine. Că stau lângă tine până la capăt. Şi dacă vrei să mă minţi, măcar minte-mă până la capăt, şi spune-mi acelaşi lucru, fără să dai înapoi. Dar poţi face asta o viaţă întreagă? Încearcă numai să-ţi imaginezi…

-          Îmi trebuie tot ceea ce sunt pentru a te crede. Dar da, vreau să spargi această lume pe care acum o ştiu. Mă uit dincolo de cercul pârjolit în câmpul gol şi mă întreb: costă ceva? Înseamnă ceva? Merită ceva?… – privindu-şi mâinile subţiri de zână, îl întrebă: Vezi aceste unghii? Ele sigur vor rămâne după ce voi reuşi să plec de aici. Va trebui să le tocesc de scoarţa copacilor. Dar fiecare oră care trece măreşte foamea de tine a inimii mele, fiecare blestemată oră care trece. Eşti din ce în ce mai mult al meu, pentru că învingi în bătălia din mine. E adevărat, nu am renunţat în urmă cu mult timp la această lume, deci fură-mi inima şi ia-mi durerea, schimbă-mi haina şi ajută-mă să scap de această mândrie; ia-mi slăbiciunea şi egoismul, şi tot ceea ce deja nu mai pot ascunde; ia-mi frumuseţea, ia-mi lacrimile; inima mea îmbibată în joc şi dans fă-o a ta. Va trebui să învăţ să vorbesc ceea ce nu pot nega şi să privesc de departe lumea pe care obişnuiam să o iubesc, să o las să cadă în praf şi să o arunc.

O îmbrăţişă. Pădurea se adunase în jurul lor, copacii şi-au plecat şalele până la pământ pentru ca să le acopere cuvintele. Au trecut clipe, minute, ore, povestind noaptea întreagă. Năuciţi unul de frumuseţea celuilalt s-au pierdut unul în altul, pentru a nu mai vrea să fie regăsiţi niciodată. Iris îşi ţinea încă departe trupul străveziu de el.

Când au mijit zorile, pe insulă s-a lăsat ceaţa. Cu greu Iris s-a desprins din şiragul de poveşti. Dar Sfânta Duminică a prevenit-o că va fi căutată de suratele ei.

Pe zi, nu s-au văzut. Şi urma seara, ultima seară în care ielele înnoptau pe insulă. Acestea trei erau singurele nopţi la o mie de ani în care ielele dormeau şi singurele nopţi în care oamenii puteau să le vadă.

***

-          Nu e aici!

Cohen s-a ridicat în picioare, nevenindu-i să creadă.

-          Cum?

-          Nu e aici! Coloana nu mai e aici, repetă Alecu, şocat.

-          Imposibil! Dar era aici, în camera asta.

Priveau amândoi şi nu le venea a crede. Camera goală îi privea senină înapoi, etalându-şi pereţii şi podeaua lipsite de coloană.

-          Ştiu ce s-a întâmplat! Au luat-o ei!

-          Cine?

-          Oamenii mării! Oamenii pe care tu i-ai adus aici!

-          Cum puteau să o ia ei? Nu i-aţi trimis voi legaţi de mâini şi înapoi, la Marele Preot?

-          Dar nu mai e aici! Şi în afară de ei, nimeni nu a fost în Insulă!

-          Alecu, marinarii au vrut să o aducă aici, nu ar fi lăsat-o pradă celor ce vroiau să o sfarme. Zeii le-au spus clar să o aducă aici.

-          Zeii nu le-au spus să îmi violeze fata şi au făcut-o. Nu-mi servi lucrul ăsta! Pentru acei barbari, ceea ce e sfânt nu are nici o însemnătate.

Cohen l-a privit, lăsând apoi capul uşor în pământ în timp ce îl îmbrăţişa.

-          Te înţeleg, frate. Dar au făcut deja cale de o noapte şi o zi. Dacă vântul le-a fost prielnic, nu îi mai putem ajunge, şi insula se va scufunda înainte să ajungem înapoi.

-          Zilele sunt aici mai lungi. Dar ai dreptate, nu putem să îi ajungem.

-          Inimile să nu vă fie tulburate. Coloana nu a părăsit Insula. O simt aici.

-          Sfânto, spune-ne, unde e? – o întrebă Cohen.

-          Nu ştiu. Dar oamenii mării nu au luat-o cu ei şi în Insula Ielelor nu a ajuns. Sigur încă e aici. Simt o mare teamă pentru ea; nu ar trebui să fie acolo unde e, dar nu ştiu unde e.

Alecu a ieşit afară, unde oamenii de pe insulă îl aşteptau.

-          Mergeţi şi căutaţi în fiecare colţ de pe insulă. În fiecare casă, în fiecare beci şi în fiecare pivniţă. Să nu rămână nici un unghier necotrobăit. Şi pe cel în casă căruia se va găsi Coloana, să îl treceţi fără milă prin ascuţişul sabiei – pentru că a nesocotit zeii şi casa Marelui Preot al Insulei Şerpilor!

Oamenii au început căutarea. Niciunde, în nici un unghier, Coloana nu a fost de găsit. Ora serii cuprinse încet marea şi Insula Şerpilor şi inimile oamenilor. Trei fecioare muriseră, fecioarele bunului Preot. Dacii regretau moartea fetelor. Mâine seară Cernunos sigur îşi va cere coloana din mâna oamenilor de pe Insulă. Speriaţi de venirea zeului şi de faptul că nu găseau coloana, mulţi dintre oamenii de pe insulă au plecat în miez de noapte de pe insulă, fugind departe de faţa lui. Alecu şi Cohen au rămas pe insulă, împreună cu partea îmbătrânită a oamenilor şi cei şaptesprezece tineri retraşi în poiană cu taurul bălţat.

***

Dara a tras-o din nou puternic şi scurt în pădurea care le acoperea urmele. Îi rupse buzele într-o sărutare puternică. Se lăsase toată în braţele lui, uşurată de povara alegerii omului căruia să îi dea primul sărut.

-          Mi-e dor de pielea ta. Dacă vrei să fi iubită, de ce nu te apropii de mine? Dacă ai nevoie de iubirea mea, nu înţeleg de ce stai atât de departe? Îţi faci corzi din ramurile copacilor şi cânţi despre mine, întinsă pe cer, când eu sunt chiar aici… Cum pot să îţi devin familiar, dacă stai atât de departe şi nici măcar nu încerci să vezi ce formă are inima mea? Câte zile, câte nopţi mai vrei să stau aici până să realizezi că toată viaţa mea atârnă acum, minunată şi grea de mâinile tale? Nu voi renunţa să îţi ofer ocazia de a-mi zdruncina bolnavul echilibru în care am stat toată viaţa. Nu voi lăsa această ultimă oră să treacă rapid şi să ne regăsim apoi în momentul în care nu vom mai putea să alegem. Ştii ce? Ai putea chiar să îmi înlocuieşti inima. Să iei forma ei – sau orice altă formă, ce formă vrei tu – şi să te aşezi în locul ei aici, chiar aici, în coşul pieptului meu, până când nu mă mai cunosc. Până devin un străin faţă de mine însumi şi mă descopăr în acelaşi mod în care mă descoperi tu. Deodată cu tine, în acelaşi pas. Efectiv simt că am trăit greşit până să te cunosc. Nu aşa trebuia să trăiesc, fără să te ştiu… În timp, voi fi ceea ce ştii că sunt. Dar nu voi lăsa această oră din mână. Hai, vino cu mine!

-          Am crescut în aceste zile… simt că am crescut înfricoşător de mult înăuntru, înlăuntrul meu. Şi parcă… lumea asta, mare şi inundabilă altădată, acum se strânge atât de mică şi nesigură în jurul meu. Parcă aş vrea să mă urc pe acest verde perete al pădurii şi să ajung sus, peste ea – de parcă nu aş mai avea aripi, de parcă nu aş mai putea zbura… Dar nu, eu am rămas la fel, poate lumea s-a micşorat… Da, lumea s-a micşorat în mod cert… Dacă îmi închid ochii, pot să văd o lume nemicşorată, nespartă, care creşte în tăcere, ca o frunză, sub această lume pe care o cunosc. Şi pare că ar vrea în curând să se desfăşoare şi să mă învăluiască precum un mare cearceaf alb, de bumbac crud.
Da, vreau să se deschidă cearceaful acesta şi să mă lege de moarte, aşa alb şi subţire cum e. Desfă-l tu. E prea aproape marea să se schimbe, nu putem aştepta să inunde insula şi să se desfacă singur cearceaful legământului meu cu lumea strâmtă şi tristă a ielelor. Desfă-l.

O întinse pe iarba moale. Corpul ei devenea tot mai alb, mai limpede, la fiecare atingere a lui. Cu fiecare tresărire a ei, străveziul îşi pierdea din transparenţă şi devenea opac şi material. A iubit-o. S-au făcut un singur trup şi niciunul dintre ei nu vroia să mai plece, pentru a nu-l lăsa singur pe celălalt în trupul lor.

După miezul nopţii, Dara a trezit-o. Era timpul să plece. Sfânta Duminică îi apăruse în vis.

-          Să staţi departe de mare. Ceea ce v-a unit, vă poate despărţi. Deci staţi departe de ea.

-          Sfânto, cum ne-ai găsit?

-          Ascultă-mă, ca să trăieşti. Tu eşti tată acum – va trebui să trăieşti pentru copilul tău.

-          Iris?, o trezi el uşor.

-          Iris îţi poartă copilul. Andilandi nu a fost un părinte bun, tu să nu i te asemui niciodată! Ai auzit?

Iris ridică capul de pe mâna lui Dara. Sfânta Duminică era chiar în faţa lor şi le vorbea.

-          Departe de mare, este un pod născut de Stânca Ponorii. Un pod de piatră natural, care dărâmat, vă va ţine departe de orice suflare de om. Să treceţi de Baia de Aramă dinaintea lui şi să staţi dincolo de pod, unde este o mare Pădure de Liliac. Ielelor le face rău mirosul de liliac înflorit. Sub cele douăzeci de hectare de pădure este o peşteră în care vă puteţi ascunde dacă totuşi vă găsesc. Câmpul Afroditei şi Lacul Zaton, întinse în jurul Pădurii de Liliac vă vor da hrană şi apă. Acolo locul este curat şi neîntinat de oameni. Dar grăbiţi-vă! Iris încă nu e femeie, şi înauntrul ei copilul creşte într-o zi, aşa cum cresc copiii ielelor. Ea acolo trebuie să nască, pentru ca acest copil să fie curat.

Sfânta Duminică le-a arătat drumul.

În spatele lor s-a auzit un foşnet de frunze. Şi-a luat zborul iar tinerii, speriaţi, s-au ascuns în pădurea deasă. Din umbre nu s-a arătat nimic. Totul a rămas tăcut.

Au plecat spre Pădurea de Liliac. Iris prindea din ce în ce mai mult culoare, dar mersul îi devenea tot mai greu. În ea, mica făptură prindea contur şi începea să se mişte. Se temea cumplit pentru făptura care îşi întărea oasele în timp ce ea mergea. Şi îi putea auzi mica inimă bătând. Dacă era atentă, simţea cum faţa i se maturizează.

-          Copilul nostru e o fetiţă, să ştii.

-          Poţi să simţi asta?

-          Da… Are ochii mari, căprui, aşa cum i-a avut mama ta înainte să… ştii tu….

-          Da…

-          Mâinile îi sunt atât de mici, de parcă sunt nasturi. Şi inima îi bate exact. Ştii ce?

-          Ce?

-          Nu cred că îi place că trebuie să crească atât de repede… Cred că ar vrea să stea nouă luni în mine, aşa cum stau puii de oameni.

-          Lasă, iubito. O vom creşte în Pădurea de Liliac şi îi vom dărui o copilărie pe care să nu o uite niciodată. O vom iubi şi ne vom iubi, pentru ca să îi dăm cel mai mare dar pe care îl poate primi un copil.

-          O voi învăta să cânte.

-          Şi o vom învăţa să citească semnele naturii. Nimic să nu îi fie străin.

-          Poate o pot învăţa şi eu să tamăduiasca oamenii, copiii mei?

-          Roşia? Ce faci aici, cum ne-ai ajuns din urmă?

-          O, nu, copii, eu nu sunt Roşia. Sunt sora ei. Eu trăisc în munte, la apă curgătoare. Ea trăieşte în vale, la apa întinsă. Ah! – îmi cunoaşteţi sora? Cum mai e ea? Nu am văzut-o din copilărie…

Bucuroasă de întâlnire, le-a spus:

-          Ia, copii, daţi de rămâneţi la mine câteva ceasuri până vă veţi primeni. Văd că fătuca tare greu duce burta mare, îi ajunge până la gât. Ia, să vă domnesc şi eu cu ce am în casă, fructe şi turte. Şi până veţi mânca, îmi veţi da de veste de buna mea soră.

Treptele casei din pădure erau largi, nefiresc de largi pentru o căsuţă atât de mică. O măsuţă şi trei scaune erau aşezate pe ultima treaptă unde baba i-a poftit pe tineri. Pe o farfurie erau fructe de pădure, spălate, crude. Mirosul lor o îmbie pe Iris. Pe măsură ce mânca, baba, în ospitalitatea ei, îi aducea mai multe. Erau multe poame îngemănate, şi baba tot mai aducea. Tăia merele în două, le curăţa de seminţe şi i le dădea fetei. Tinerii îi povesteau şi ea îi asculta cu mirare.

Se apropia seara. Baba rupea turte şi le punea în faţa lor în continuare.

Pleoapele Irisei erau grele şi abia îşi mai putea ţine ochii deschişi. Înăuntrul ei, tainică şi minunată creştea o fetiţă cu ochii căprui, de zână.

Bătrâna i-a chemat apoi în casă. Avea, în camera de la intrare, un pat mare, domnesc, aşezat cu picioarele spre uşa. Iris s-a întins să se odihnească. Nefiresc, Dara a început să se neliniştească. De parcă se apropia o furtună, atât era de liniştită natura – şi liniştea asta cumplită l-a înfiorat. S-a aşezat pe marginea patului ei.

-          Iris, ar trebui să plecăm.

-          Chiar acum? Vreau să mai stau puţin.

-          Ştii ce a zis Sfânta. Suratele tale sigur sunt pe urmele noastre. Trebuie să plecăm.

-          Ţi-am adus o pernă de afară, o pernă moale. Ia uite, copilă! – zise baba, intrând în casă.

Roşia i-a mângâiat burta. Dintr-o dată, fără semne, apa i s-a rupt şi au prins-o frigurile naşterii.

Baba a moşit-o. A pus repede apă într-o covată de lemn şi a ajutat-o să nască. A născut foarte greu.

Bătrâna s-a afundat în pădure, în căutarea lemnelor pentru noapte. De pe geam, Dara a văzut-o cărând un buştean mare de colo până colo printre copaci. Apoi nu a mai văzut-o, dar i se părea că o aude vorbind.

***

Barca mică a lunecat atât de uşor pe mare până pe Insula Ielelor. Părea că nici nu sinte greutatea de piatră care o apăsa. Plin de sângele oamenilor mării, Spânul îmbrânci cele trei iele care îl pociseră.

-          Daţi-vă din calea mea, drăcoaicelor. Vreau să o văd pe Alba.

Toate zânele s-au oprit. Ielele şi sânzienele s-au privit uimite de cererea Spânului care ţinea în mână un cap de om din care se scurgea încă sânge. Dărgaicele erau cu săbiile scoase din teacă şi aşteptau porunca Albei. Andilandei i-au îngheţat penele.

-          Fiică a lui Sandru, arată-te! Vreau să fac un pact cu tine!

Numele ei secret pomenit de un om pocit de cele trei iele mici au scos-o dintre alunii în care îşi aşezase pentru trei zile veşmintele. Avea un chip de gheaţă, abia vizibil. Dar Spânul aşteptase clipa asta atât de mult. Se mişca suava, ca o adiere de vânt, ca o părere. Spânul ar fi avut-o acolo, dacă ar fi putut, dar frumuseţea ei ispititoare îi reteza cuvintele. Era atât de puternică şi ucigătoare prezenţa ei încât ielele s-au strâns în braţe toate. Niciodată Alba nu s-a arătat pe timpul zilei. Să o fi tulburat atât de mult dispariţia Irisei încât să facă acest gest imprudent de a se arăta unui om şi mai mult, a face pact cu el? Din spatele Spânului a ieşit Ion, mai speriat decât ielele. În mână strângea o schijă de piatră arsă de timp.

Spânul a aruncat cu dispreţ la picioarele ei capul Marelui Marinar. Cu ochii deschişi, Marinarul nu privea nicăieri.

-          Ştii cine e ăsta? Ăsta e fratele lui! – l-a tras din spatele lui pe Ion. Pe ăsta şi pe frate-său voi i-aţi făcut proşti şi afemeiaţi la naştere. Şi mamă-sa v-a păcălit, nu erau doi; erau trei. Ăsta a fost cel mic.

-          Al treilea unde e? – l-a întrebat Alba fără să se uite la el. (Ea nu vorbea niciodată cu un om.)

-          L-a omorât un Preot. Dar era şi el ursit.

-          Ce vrei de la mine? – se uita în zare, măsurând din ochi pădurea în care Iris trădase frăţia.

-          Vreau să îmi las aici comoara. Vreau să mi-o păziţi şi să nu vă atingeţi de ea. Vreau viaţă fără de moarte, şi să îmi pot scoate comoara când vreau din insula asta. Vreau să mă descântaţi şi să mă faceţi înapoi. Vreau ca Pasărea Măiastră să cânte un cântec unei babe, să mi-o întinerească şi să mi-o facă să fie roaba mea toată viaţa mea.

Alba şi-a întors brusc capul spre el. Ca un fuior de foc s-a încolăcit în jurul lui, strângându-i cu două degete obrajii la capetele gurii:

-          Prost eşti, om nesătul! Ce mi-ai putea da tu mie pentru ca să îţi accept cererile?

-          Ţi-o dau pe Iris.

Mâna ei s-a descleştat brusc, eliberându-i faţa pocită.

-          Vorbeşte, pocitanie.

-          În locul meu, îl poceşti pe Ion încă o dată. I-am cruţat viaţa ca să arunci asupra lui pocitura. El va fi sluga mea. Roşia, baba care acum ţine din drum fugarii, va fi sluga mea tânără şi frumoasă. Îi daţi tinereţea, în schimbul căreia ea mi se vinde. Fără să poată fugi vreodată de la mine. Şi, aşa cum am spus, locul comorii mele va fi mereu aici, fără ca altcineva în afară de mine să mai poată unge cu sânge statuia, în afară de mine. Numai la chemarea mea să vină Cernunos.

-          Toate astea le vrei şi îmi oferi numai doi muritori?

-          Şi copilul lor.

Ielele s-au înfiorat.

-          Copilul?

-          Iris va naşte un copil. Roşia îi ţine în loc, ca ea să nască înainte să ajungă în Pădurea de Liliac, unde vor să se ascundă.

-          Cum au aflat de Pădurea de Liliac?! – Alba s-a aprins de mânie. Cine le-a spus?

-          Sfânta Duminică.

-          Piază-rea! Am s–o strâng de gât într-o zi!

Ielele niciodată nu au văzut-o atât de tulburată. Nici drăgaicele sau sânzienele nu îşi aminteau să o fi cunoscut aşa. Era pară şi foc.

-          Daţi-i schilodului ce vrea. Schilodiţi-l pe ălalalt!, a ordonat ea celor mici care poceau. Găsiţi-i femeia şi daţi-i frumuseţe, a întins mâna spre cele două care descântau de dragoste şi urât. Şi voi trei – arătă cu degetul spre cele trei ursitoare de copii, să inventaţi cele mai cumplite blesteme care s-au auzit vreodată. Să geamă pământul la cuvintele voastre şi să moară orice bucurie din viaţa acelui copil. Nu vreau să îl aud râzând! Bucuria lui să fie durere şi durerea lui să îi crape dinţii! Comoara va rămâne pe insulă; să-i daţi Spânului cheile ei.

Spânul a încuvinţat bucuros cuvintele ei. Apoi, puternic şi înalt la statură omul care a făcut pact cu zânele, s-a dus să aducă Coloana din mica barcă. Ion îl urma, schilodit şi nebun, ca sulga proastă ce devenise acum.

-          Omorâţi proştii aştia doi şi aruncaţi-le stârvurile în apă, s-a întors Alba spre Drăgaicele încinse cu săbii. Omorâţi-o şi pe baba aia care vrea frumuseţe, imediat ce o vedeţi. Am aflat ce mă interesa. Nu vreau Coloana aici. Să o aruncaţi în munţi, acolo unde oamenii nu o vor putea vedea. Să-i moară lumina aceea de piatră de jertfă pentru zeu între munţi! Era ultima mie de ani, ULTIMA!!! Şi a trebuit să ne-o strice ea, a îndrăznit să ne-o strice ea!

-          Nu ştia că va trebui să cedăm insula data viitoare, a îndrăznit Andilandi.

-          Nu contează! Cu-atât mai rău, şi-a părăsit nu această mie de ani, ci toată veşnicia pentru un sloi de pământ! Îi vreau copilul mort şi tăcut!

***

-          Iris! Iris!

Şi-a deschis ochii cu o mişcare uşoară similară îndepărtării unei pânze de păianjen.

-          M-ai speriat! – Dara îi strângea mâinile la piept.

Făptura care a crescut în ea într-o zi o privea cu ochi mari, deschişi până la bărbie. Genele lungi îi acopereau pleoapele şi îi lăsau umbră pe fruntea bombată. Era mult mai mică decât un copil de om şi neobişnuit de frumoasă. Iris nu îşi putea lua ochii de la ea.

-          Ce mică e… şi ce uşoară. Şi uite – întocmai aşa cum am spus, ochi căprui.

-          Te priveşte atât de atentă, a remarcat Dara. Ah, nu cred că trebuia să naşti aici, iubito.

-          E târziu, se lasă seara.

-          Trebuie să plecăm.

-          Sigur ielele sunt pe urmele noastre… mă simt deparcă încă nu m-aş fi trezit dintr-un somn adânc al veţii de dinainte de a fi om. Mă simt atât de străină de mine, atât de grea şi mişcările pe care le fac mi se par stranii.

-          Crezi că poţi să mergi?

-          Încerc. Oricum, trebuie să plecăm de aici. Cât mai repede.

-          Bătrâna e afară. Mă duc să o anunţ că plecăm. Până atunci, strânge hainele pe tine şi acoper-o pe micuţă într-o pânză.

-          Să îi mulţumeşti pentru că a fost atât de bună cu noi!

Dara a plecat lăsând uşa întredeschisă. Iris a coborât uşor din pat şi a învelit fetiţa într-un cearceaf alb, de in crud şi a tras o pătură groasă de cânepă peste ea. Păreau vechi, de când lumea, şi nasul mic cât un nasture al fetiţei abia se vedea dintre ţesături.

În tocul uşii, abia respirând, Sfânta Duminică s-a oprit cu teamă.

-          Iris! Trebuie să plecaţi!

-          Sfânto! – a primit-o Iris cu plăcere. Uite ce copilă mi-a dat soarta să am… Mica mea Mara… aşa o voi numi!

-          Iris, nu aveţi timp, trebuie să pleci.

-          De unde graba asta? Dara e afară, o salută pe bătrână şi o ajută să îşi strângă lemnele. Uite, îi vezi? – arătă ea prin geamul mic. Acolo, unde sunt luminile alea, acolo sunt ei!

-          Nu! Nu sunt ei, sunt ielele!

-          Nu! Cum ne-au găsit?

-          Spânul şi baba – care era Roşia, i-am auzit vorbind. Ţi-au dat poame îngemănate să mănânci, te-au aştezat pe trepte şi patul e cu picioarele la uşă. Dara a stat aici când s-a născut Mara – toate astea sunt semne de rău-augur pentru copil. Niciodată nu ar fi trebuit să se rupă turtele în faţa ta. Asta atrage spiritele rele! Nu trebuia să dormi ţinând-o pe Mara lângă tine, decât după trei zile de la naşterea ei. Repede! E noapte fără soţ – ielele vă vor urmări să ursească nenorociri Marei. Trebuie să fugiţi în Pădurea de Liliac.

-          Şi Dara?

-          Dara va veni după voi, îl voi anunţa eu.

Iris a luat fetiţa şi a ieşit pe uşa din spate a casei.

-          Acoperă-i ochii! Ielele caută o fată cu ochii mari şi căprui. – i-a mai spus Sfânta, închizând uşa după ea. – Nu există pe lume făptură cu ochii mai mari şi mai calzi decât ea.

***

Cu picioarele zgâriate de tufele de măceşi sălbatici din pădure, Iris fugea tot mai greu. Nu îi venea să creadă că în urmă cu numai o zi, putea să parcurgă în acest timp nouă mări şi nouă ţări. Tot în urmă cu o zi, juca în hore cu ielele. O avea pe Andilandi lângă ea. Acum, Pasărea care i-a dăruit omul care a transformat inima ei de abur în inimă de carne trebuia să îi ursească copilul, să îi dorească răul.

Andilandi nu era aşa tare ca ea. Chiar ea îi spusese -  „Tu iubeşti aşa cum eu nu am avut curajul să iubesc.” Şi dacă atunci, pentru bărbatul pe care l-a iubit, nu a avut curajul să iubească până la capăt, să înfrunte mânia ielelor pentru el, cum ar fi putut acum să aleagă altfel? – Rar, atât de rar eşti pus în faţa aceleiaşi alegeri de două ori, chiar dacă trăieşti o veşnicile între iele.

Lumina se apropia de ea. S-a ascuns în spatele unui copac gros, a cărui coajă îi intra în piele. A strâns fetiţa la piept, ascunzându-i ochii. Ar fi dat înapoi timpul dacă ar fi putut, întorcând clipa naşterii. În jurul ei s-a făcut linişte. Erau aici, le simţea. Lumina creştea în jurul ei.

O mână roşie a prins chipul ei şi i-a amorţit simţurile. A îngheţat toată. Apoi nu a mai simţit nimic.

Ce plutire dulce… Era pentru prima dată că simţea aşa ceva, pentru prima dată leşinase. Ielele nu leşină niciodată dar ea devenea tot mai opacă. I se învălmăşeau în cap imagini şi sunete, frânturi din ceea ce fusese cândva o horă de iele. Sau o nuia de alun înfiptă în pământ când ducea oile ielelor la adăpat. Sau o rochie lungă, vaporoasă, pe care la sfârşitul celor trei zile ielele o îmbracă înapoi pentru noua mie de ani – bondarii se chinuie o mie de ani să facă câte o haină nouă ielelor. Şi oamenii îi consideră leneşi. Dar ce ştiu oamenii? Oamenii nu ştiu nimic. Încet, începe să uite şi ea. Şi vârtejul ameţitor de cuvinte şi cântece şi imagini i se opreşte dincolo de pragul minţii, fără să îl mai poată pătrunde. Rămâne doar gustul albastru de pene al Andilandei şi amintirea părăsirii, dar nu amintirea a ceea ce a părăsit.

Târziu, când şi-a deschis ochii, era în braţele lui Dara. Lângă ea, pe pătura de cânepă, stătea Sfânta.

-          Mi-au luat-o?, a întrebat aproape şoptit, ca o nebună înainte unei crize.

-          Da.

Dara a strâns-o la piept.

-          Mi-au luat-o! Mi-au luat-o, Dara, mi-au luat fetiţa! Mica mea Mara…

A început să-l lovească cu pumnii.

-          De ce stai? Ne-au luat copilul! Mergi după ele! Caută-le! Luptă-te cu ele, eşti preot! Cheamă-ţi zeul!

-          Nu pot.

-          De ce nu poţi? De ce nu poţi?!

Sfânta i-a întins o bucată de blană, o pereche de zaruri şi o foarfecă.

-           Ursirea!

Pe cele trei obiecte înfăşurate şi legate cu un fir de caier de lână neagră amestecată cu mătase şi fire de aur, scrisă cu o pană a Andilandei, stătea ursirea celor trei iele; câte un obiect din partea fiecăreia, în locul Marei. Să citesc? a întrebat tremurând Iris.

-          Citeşte.

Din îmbrăcămintea celei mai mari rămase aici o bucată de blană de aur pe care se vedea urma furcii la care stătea legat caier de lână din care Andilandi tăiase cu foarfecele ei firul cu care erau legate toate împreună. Pe spatele ei scria:

„Liniştea să se aşterne ca un nor de praf în tainică inima ta, copil înecat în întuneric. Îţi încing coastele cu loialitate – o loialitae absurdă şi inconştientă. Să te poarte într-un somn lung întreaga viaţa – somn în care să ne auzi mereu vocile fără să ştii ce auzi. Să le auzi în inimă, dar şoaptele să nu pătrundă până în mintea ta. Să fii înţeleaptă în vederea greşelilor proprii, care să te consume. Şi să te doară cumplit înţelepciunea ta nefolositoare. Din adâncuri să se înalţe negura care să nu te lase să vezi, să simţi, să vorbeşti sau să şii ceea ce eşti; să nu înţelegi tristeţea adânc săpată în fiinţa ta, doliul tău, dar vocile noastre întotdeauna să le auzi cu inima şi să le urmezi dincolo de orice pricepere.

În fiecare zi, crescând în vârstă timpul să se înfăşoare în jurul tău subţire, ca un fir, fără să îţi dea liniştea lui; şi să îmi văd răzbunarea crescând ca un aluat, contaminându-ţi fiecare gest şi crescând prin fiinţa ta. Furtunile să nu se oprească în tine, să-ţi stea lipite de suflet precum carnea de os.

Ursita”

-          Ah, Lucia! Cum a putut să spună aşa ceva copilului meu?

Pe feţele zarurilor Soartei, în locul semnelor, stătea scris :

„Scump copil neştiutor, ceea ce ştii şi eşti să fie modelat de noi; sufletul tău să îl urască pe tatăl tău, trădătorul, care ne-a luat-o pe Iris dintre coaste; să nu poţi scăpa niciunde de conştienţa faptului că tatăl tău e un hoţ. Să nu fii niciodată altceva decât copia lui, să duci greşelile şi vina lui; să îţi simţi încălcate juruinţele şi legămintele pe care le vei face şi acestea să te apese cu povoara lor grea pe care să nu o poţi înţelege sau conştientiza vreodată.

Viaţa ta să expună comportamentul ei de marionetă; să poţi fi întoarsă oricând din drum, de orice călător  – pentru că tu eşti dovada vie a felului în care ea, mama ta, ne-a trădat şi şi-a trădat loialitatea.

Soarta”

Foarfeca, ceea ce Andilandi a lăsat în urma ei, avea gravat pe mâniere ceva scurt.

„Picioarele tale să nu lase urme. Să nu se vadă pe unde treci, pe unde te întorci. Paşii tăi să fie abia călcaţi. Nu meriţi ca ielele sau sânzienele sau drăgaicele să îşi mai amintească vreodată de tine. Să nu ai nici o amintire şi nimeni amintirea să nu ţi-o poarte. Întunericul să crească acum în jurul tău şi să te arunce departe, într-un timp în care oamenii să nu mai creada în zâne.”

-          Cum a putut să spună aşa ceva? Dintre toate, ea a lăsat cea mai grea povară! Niciodată nu ne vom mai putea găsi copilul!

A plâns mult. Dara a dus-o în casa din Pădurea de Liliac pe care a ridicat-o din paie şi lut. Şi a aşteptat ani de zile ca supărarea ei să fie alinată de Sfântă.

Iris a picat într-o tristeţe neagră ca Neagra Mare care îl adusese aici pe Dara. Uneori îl privea duşmănos, alteori se lipea de el ca un copil care caută ajutor de sus. Deşi nu a fost niciodată copil. Dar aşa îşi închipuia ea că ar strânge piciorul tatălui fetiţa ei, dacă ar fi acolo. Degeaba Dara a încercat să o facă să treacă peste.

-          Ar trebui să îţi arăt într-o zi spatele acesta translucid care ţi se părea cândva de cristal, îi zicea ea. Ai putea să juri că se va rupe sub vânătăile mari ale cântecului pe care îl port în spate cu teamă de abandon – tot amarul mi se strânge sub pielea mea subţire şi se coagulează în mari pete mov sub ea. Ai putea să mă treci de această vale a culpabilităţii ce vrei să o las în urmă şi să mă duci la rărăcina râurilor bucuriei tale? Şi furtunile de raze ai putea tu să mi le aduci, om aruncat cu faţa la pământ, când durerea e un ocean ce poate să te azvârle în munţi şi să nu te mai scoată dintre ascuţitele creste?  Căderea e atât de lungă înapoi spre pământ, atât de nepotrivită şi poate să te încolţească cu atâta putere…

A strâns în inima ei cuvintele ursitoarelor şi le repeta frenetic şi obsesiv în gând. Adormea cu ele în suflet şi se trezea cu ele. Inima i-a vegheat zi şi noapte focul acelor cuvinte şi a măcinat fiecare silabă până la înţelegerea completă a lor.

Într-una din zile, după ce trecuse un an de la despărţirea de Mara, în timp ce Dara îi mângâia părul alb nemaisperând, Iris a deschis ochii. I-a zâmbit. Preotul s-a speriat.

-          Dara, …mama ta nu putea să îi dea un dar mai bun Marei… a fost singurul dar pe care i-l putea da: să-i iau orice amintire, să-i şteargă orice urmă şi să o arunce departe. Numai aşa mai are o şansă.

Dara a privit-o întrebător.

-          O şansă să trăiască fără să o urmeze celelalte urseli. Într-o lume în care oamenii nu mai cred în zâne, farmecele şi ursirea nu mai pot influenţa viaţa nimănui. Acolo, fără amintiri, Mara va începe viaţa aşa cum ar începe-o primul om, dacă ar fi din nou creat.

Preotul nu vroia să o supere. Dar nu credea că este posibil ca fiica lui, tocmai din cauza depărtării şi distanţei în timp, să poată să închege singură o existenţă, fără istorie, fără trecut, fără amintiri. O credea moartă de mult.

Iris l-a privit atentă.

-          Să nu crezi că e moartă. Dar va trăi o viaţă de om.  Îşi va însuşi ceea ce e al oamenilor – istoria lor, trăirile lor, aspiraţiile lor. În schimb, nu ne vom mai întâlni niciodată. Dar să nu te îndoieşti nici o clipă de ea.

S-a ridicat apoi din pat. A tras obloanele şi a măturat casa. În locul bolii care a apăsat-o un an întreg, femeia a început să cânte.

Mara

Pe strada Henri Barbusse era încă lumină; două fete se pierdeau printre cutiile mari şi grele de carton sigilat.

-          Au fost returnate azi-dimineaţă, le-a anunţat băiatul slab, întinzându-le o foaie de returnare ce trebuia semnată de ele.

-          Atât de multe, Radu?

-          Şi-aşa nu stăm prea bine anul acesta cu contractele…, a observat Mara, ingrijorată de ceea ce îi spusese domnul Filip cu o seara înaite.

-          Da… douăzecişicinci de cutii… Bine, fetelor, vă las.

-          Nu au o adresă? Date de contact?

-          Nu ştiu, Staco,  mie nu mi-au fost comunicate. Eu numai le-am adus aici. Mai departe, vă descurcaţi voi.

Radu a plecat şi în urma lui, fetele căutau cutiile pe toate feţele, pentru o adresă sau un nume. Nimic.

-          Ştii ce ar fi fain, cu-adevărat fain?

-          Ce?

-          Să avem puteri supranaturale.

-          Ei…

-          Da, ştii, aşa cum îi ghiceau Ruxanei în palmă femeile care ne ghiceau şi nouă în palmă când eram mici… Îţi aminteşti?

-          Da.

-          Mie îmi ghiceau.

-          Da, îţi ghiceau numai ţie.

-          Ştiu, cât de ciudat… Ţie nu ţi-au putut ghici niciodată…Mă întreb oare de ce?

-          Nu ştiu…ziceau că nu mă găsesc în cărţile lor, în palme nu mi se poate citi, cafea nu beau… Ce ar fi putut să facă? Ghiceau şi ele cui putea pentru doi bănuţi.

-          Oare nici altcineva nu te-ar putea găsi?

-          Staco, gata cu vorbăria. Hai să trimitem cutiile la control, să vedem de ce au fost returnate. Mâine avem mult de lucru şi e târziu.

Mara şi Staco au trimis cutiile la departamentul de control. Unele cutii păreau chiar nedesfăcute. Pe cât a fost de încântată Mara când a auzit de comandă, pe atât de tristă era acum. Spera ca această serie de comenzi să scoată toată fabrica din impas – dar se pare că nu.

-          Mai ţii minte cum a arătat curierul care a luat cutiile? – l-a întrebat ea pe Radu când s-au întâlnit în holul mare şi gol şi friguros, la plecare.

-          De ce? Nu ştiu.

-          Pentru că e ciudat – nu ne-au dat adresă ci au trimis pe cineva după ele. Înapoi cum au ajuns? Îţi aminteşti?

-          Da, au venit pe cu serviciul de stat al poştei, nimic deosebit. Le-a adus poştaşul.

-          Da… Bine, mulţumesc.

-          Vei avea probleme mâine?

-          Nu ştiu. În fond, nu eu am aprobat semnarea contractului; nici măcar asta nu găsesc, cine a aprobat acest contract. E dezarmant…

-          Oricum se duce de râpă, nu îţi face griji.

A doua zi a venit repede. Noaptea, ca de obicei, părea foarte scurtă. Mara abia a apucat să îşi închidă pleoapele, şi ziua a şi venit în fugă să o trezească. Aşa era de când era mică, nu simţea nopţile trecând.

Radu a apărut din nou în uşă peste o săptămână.

-          Bună, Radu. Ai veşti pentru noi?, l-a întâmpinat Staco, veselă şi portocalie.

-          Da, a răspuns dezamăgit băiatul.

-          Dar nu sunt veşti bune?

Băiatul a întins o mapă cu o foaie către Mara. A adus apoi câteva cutii mari şi le-a trântit în mijlocul camerei. Apoi, a plecat fără nici un cuvânt.

-          Nici măcar nu ştiu cine sunt aceşti cumpărători! – Privea descumpănită baxurile cu pensule expediate înapoi.

-          Ne vor duce la faliment dacă aşa fac în continuare.

-          Au comandat o cantitate industrială, apoi au trimis-o înapoi. Sunt nebuni? Ia uite… perii, pensule, bidinele… au cerut detoate…

-          A! Au trimis o foaie în baxul cu pensule de 5mm, a spus triumfătoare Stacojia – colegii îi spuneau aşa din cauza părului roşu-natural bogat care o făcea să pară roşie din cap până la călcâie.

-          Ce e?

-          Un… raport cred…

-          Citeşte-l.

-          …

-          Staco?

-          Cred că e o glumă. Da, sigur băieţii de la mesagerie au făcut o glumă proastă.

Fata subţire îşi freca nervoasă buzele de marginea ceştii cu cafea.

-          Oh, dă-mi-o odată! – Mara i-a smuls hârtia din mână, apoi a citit scrisoarea cu voce tare:

„Stimată Fabrică de Pensule! Departe de mare, este un pod născut de Stânca Ponorii. Un pod dărâmat de piatră naturală, care ne ţine departe de orice suflare de om. Podul e dincolo de Baia de Aramă, unde este o mare Pădure de Liliac în care trăim de aproape o mie de ani. Câmpul Afroditei şi Lacul Zaton, întinse în jurul Pădurii de Liliac ne dau hrană şi apă. Aici locul este curat şi neîntinat de oameni. Dar cu timpul, pentru că oamenii sunt din ce în ce mai răi, au fost din ce în ce mai multe ploi. Zeii vor să îi spele, pesemne. Şi florile de liliac îşi pierd din parfum. Am încercat să le reparfumăm cu stropi de parfum, din rădăcinile uscate sau frunzele care se rup neintenţionat sau se usucă. Şi nimic! Pensulele dumnavoastră nu sunt bune de nimic. Parfumul lumecă jos de pe ele de parcă nici nu ar fi decât lemne. Vă rugăm, trimiteţi un alt set de pensule.

Dara, Preot al Cultului Cerbului”

-          Mesageri nemernici! Îşi bat joc de noi…

-          Au pus vreo adresă pe plic?

-          Da, uită-te şi tu…

-          Hai să le intrăm în joc.

-          Adică?

-          Hai să le răspundem.

-          Of, Staco, mâine eu voi fi chemată la raport. Ce le spun? Că un preot al nu ştiu cărui animal ne sabotează fabrica? Şi că eu întreţin o corespondenţă bogată şi fructuoasă cu el? Ce naiba?…

-          Mara, stai liniştită, fabrica noastră oricum e în prag de faliment. Probabil la vară nu vom mai avea unde să lucrăm şi fabrica nu va fi salvată sau nu de această scrisoare.

Mara o privea cu ochii mari deschişi, jucăuşi. Vădit, îi plăcea ceea ce auzea – se gândise şi ea să întoarcă farsa, dar uneori e mai bine ca ideile să fie sugerate de ceilalţi. Mara ştia asta.

-          Haaaaai!!! – s-a agăţat de ea Stacojia.

-          Bine.

-          Daaa! – Stacojia bătea din palme, bucuroasă. Pentru prima dată de când s-a închis secţia de pensule mari, unde a lucrat înainte, era ea însăşi. Ieşire nu prea mai era, dar măcar putea să asocieze finalului un gust special.

-          Bine, scriem aşa:

„Stimat preot! În oraşul nostru asfaltat, chiar pe strada Fabricii de Pensule, avem treceri de pietoni care sunt pictate cu pensulele produse de noi. Nu ştim de ce vopseaua nu a avut pretenţii deosebite faţă de pensule, sau de ce asfaltul nu s-a răsculat atunci când a fost vopsit – aşa cum pretindeţi dumneavoastră că se răscoală pădurea de liliac si parfumul ei unic.”

-          Hai să le şi cerem ceva!

-          Da, spunem:

„Pentru ca să putem să analizăm această problemă, vă rugăm să trimiteţi o mostră din parfumul dumneavoastră…”

-          Nu, două!, a zâmbit Stacojia.

Mara s-a întors nedumerită către ea.

-          Pai noi suntem două. Dacă se apucă băieţii să cumpere parfum? Măcar să nu ne certăm pe el…

„Vă rugăm să trimiteţi două mostre din parfumul dumneavoastră. – a corectat fata. – Vă mulţumim pentru colaborare, Fabrica de Pensule.”

-          Totuşi, mă mir că s-au apucat băieţii de asemenea glume. Ei sunt foarte gravi de obicei, nu îi prea scoate nimic din apele lor, a gândit Mara cu voce tare în timp ce lipea plicul.

-          Scrie-i adresa:

„Dara, Preot al Cultului Cerbului

Pădurea de Liliac de pe Stânca Ponorii

Baia de Aramă”

-          Mai ales Radu e foarte retras…

-          Ei, o fi avut şi el o zi mai bună, doar nu i se îneacă în fiecare zi corăbile.

-          Mai are şi el o zi cu soare.

-          Eu aş fi zis că îşi mai ţine şi el corăbiile în port, dar e bună şi varianta cu soarele – a râs Stacojia.

-          Hai, hai să plecăm şi să lăsăm scrisoarea la mesagerie în drum spre ieşire.

Clădirea veche, lăsată în paragină de atâta timp, avea aliura unei siluete de paianjen. Se sprijinea pe picioarele lungi din beton şi uneori părea că îşi mai schimbă poziţia, scârţâind greu din încheieturile legate cu fier. Ochii de sticlă îi păreau crăpaţi; curentul făcea imposibilă activitatea iarna. Oamenii lucrau îmbrăcaţi ca de stradă.

Domnul Filip nu a mai investit deloc în fabrică de mult timp. Nu era necesar. Oamenii veneau şi plecau şi nimeni nu vroia să lucreze mai mult de trei luni. Mediul nu era toxic. Pur şi simplu, oamenii păreau să fie goniţi de strigoi. Singurii care lucrau aici de ani de zile erau băieţii de la mesagerie şi fetele de la birou. Mesagerii şi-au inventat un sistem prin care puteau să distribuie un număr foarte mare de scrisori fără să le piardă. Fetele erau numai două şi nu mai ştiau nici ele cum au ajuns să lucreze aici. Au început în perioada liceului, când la cămin s-a tăiat căldura pentru că nu au plătit factura. Au crescut amândouă singure. S-au crescut una pe alta în casa unei bogătaşe care le înfiase. Când au ajuns măricele, cucoana Ruxana a reuşit să rămână însărcinată şi le-a zvârlit într-un cămin.

Domnul Filip avea încredere în ele, deşi Stacojia îl enerva cu părul ei roşu, încurcat şi creţ, cu şosetele ei portocalii dungate şi fularul oranj purtat invariabil peste orice haină; iar Mara îl speria cu ochii ei mari, de greiere, care păreau să aibă ceva nepământean în ei. Odată i-a spus Marei în glumă că dacă ar fi canibal, i-ar mânca prima dată ochii, atât sunt de mari şi de plini de viaţă. Fata s-a speriat şi nu a mai vorbit cu el câteva zile bune, l-a tot ocolit. Apoi, i-a trecut şi şi-a purtat în continuare ochii căprui, mari, înfipţi la baza frunţii.

-          Iaraşi suntem printre ultimele care plecăm.

-          E… şi-aşa nu avem la ce să ne grabim, nu crezi?, a zâmbit Mara.

-          Ştii ce putem să facem?

-          Ce?

-          Să mergem la o ghicitoare.

-          Ce spui?

-          Da. Hai să mergem la ghicitoare, să ne ghicească cine a trimis cutiile.

-          Staco, termină, doar nu am înnebunit şi noi, ca şi clienţii. Cum să mergem pentru atâta lucru la ghicit? Nici nu ştiu de unde ai ideile astea, cred că le-ai împrumutat de la Ruxana.

-          Nu! Să nu mă compari niciodată cu ea!

-          Păi… aşa te comporţi, ca ea.

-          Dacă sunt curioasă, nu înseamnă că seamăn cu ea! Sunt atâtea persoane care sunt curioase. Poate seamăn cu domnul Filip. Şi el e curios din fire.

-          Îţi aminteşti? Când ne-am angajat aici, tot spuneai că eşti sigură că eşti fiica lui şi că sigur tu vei moşteni fabrica.

-          Da…Auzi, Mara?

-          Da?

-          Dacă îţi spun un secret, poţi să îl păstrezi pentru tine?

-          Sigur că da.

-          Ştii… eu chiar o să moştenesc fabrica.

-          Serios?, a zâmbit Mara copilăreşte.

-          Da, a răspuns serioasă Staco.

-          Ce spui tu acolo?

-          Da… dar nu ca fiică?

-          Dar cum altfel?

Era frig afară. Fetele aveau pe ele haine groase şi respiraţia lor se lăsa uşoară în jurul cuvintelor, formând norişori mici şi deşi care se risipeau rapid. Mâna Marei ascunsă în mănuşă s-a oprit pe mânerul mare al uşii, fără să o poată deschide sau închide.

-          Staco, ce s-a întâmplat? Ai ceva să îmi spui?

-          Nu vreau să mergem la o ghicitoare numai pentru cutiile alea stupide… vreau să mai aflu ceva.

-          Bine, vezi că deja mă bagi în sperieţi. Spune odată!

-          E vorba de domnul Filip… m-am întâlnit cu el pe stradă, din întâmplare. Şi… ah, dar nu vrei să intrăm înauntru? E frig  aici.

-          Ba da, hai. Spune.

-          Şi mi-a promis câteva lucruri… Mi-au sunat bine…

-          Staco…

-          Da… păi ce să fac, nu pot să trăiesc aşa! Am nevoie de haine, de mâncare fină, eu nu aşa am fost crescută! Vreau ceea ce am pierdut! Nu mai suport căminul ăsta şi distanţa asta de ceea ce vreau să fiu.

-          Staco, dar nu ai pierdut nimic pentru că nu aveai nimic! Casa era a Ruxanei, la fel şi obiceiurile de a vrea mai mult decât poate avea.

-          Eu vreau să fiu mai bogată decât ea. Mă enervează, avea atât de multe şi nu a putut să ne mai ţină un an, doi, până ne măritam şi noi? Doar ce rău i-am fi făcut copilului? Nu vreau decât să îi pot arăta că sunt mai bună decât ea şi că am ajuns în viaţă mai departe decât a ajuns ea! Atâta tot.

-          Dar cum ajungi acolo? Nu ai spus încă şi nu ai terminat povestea cu domnul Filip… Ia spune.

-          Şi ştii ceva? Eu sunt o persoană bună. Eu nu merit să fiu abandonată. Şi dacă dobitocii care m-au făcut m-au lăsat, trebuia să mă lase şi ea? Măcar ei nu au avut ocazia să vadă că sunt o persoană minunată, în esenţă, ea m-a crescut şi apoi m-an lăsat. Şi nu am ajutat-o? N-am ajutat-o cu tot ceea ce a avut nevoie? Nu îţi aminteşti cum am lucrat în casa ei, ca nişte apucate? Cum poţi să uiţi asta, cum poţi să ierţi asta? Eşti atât de inteligentă şi tot nu îţi dai seama cât de mult rău ne-a făcut.

-          Staco, ajunge! Pentru ceea ce a făcut ea, nu eu sunt vinovată. Puteam să fim oricine, oricum ne-ar fi lăsat dacă ar fi avut un copil. Apoi, ceea ce era al ei, nu era al nostru. Dacă am trecut prin bine şi nu am comentat nicicare, de ce să comentăm acum? Nu putem schimba nimic, putem numai să ne amărâm.

-          Şi Filip mi-a spus să merg cu el la un ceai. Am băut un ceai, apoi un pahar cu vin, apoi al doilea… Şi acum mi-a promis că dacă sunt a lui, îmi dă tot ce are el, mă trece în toate actele ca proprietar. Vrea chiar să se dezlege de nevasta lui şi să mă ia pe mine.

-          Şi tu vrei să îţi spună ghicitoarea dacă e adevărat sau nu că se va dezlega de soţie?

-          Da.

-          Tu îl iubeşti pe omul ăsta, Staco? E mai bătrân cu aproape treizeci de ani decât tine. Ştii asta, nu?

-          Tocmai că e mai bătrân, cu atât mai bătrân şi cu atât mai bogat decât mine… normal că ştiu şi vreau să rămân cu el.

-          Dar îl vrei pe el?

-          Pe el şi pe tot ce înseamnă el. Dar nu vreau să rămân borţoasă şi să nu se mai uite apoi la mine, să se certe puţin cu soţia şi să mă arunce şi el dup-aia, cred că aş fi în stare să omor pe cineva dacă m-ar abandona din nou. Nu mai pot să trec prin asta încă o dată, Mara!

Stacojia a plâns. Sprijinită pe umerii Marei, încercând să o convingă să meargă cu ea la bătrâna ghicitoare. Bătrâna aceasta trăia undeva într-o pădure, în afara oraşului. Stacojia ştia bine drumul către ea, fusese acolo de nenumărate ori cu Ruxana. Era superstiţioasă şi se simţea abandonată până şi de culoarea roşie a semaforului atunci când se făcea verde.

-          Nu ştiu, lasă-mă să mă gândesc, i-a spus Mara în final.

-          Dar să nu mă opreşti să mă duc, indiferent dacă mergi sau nu cu mine.

-          Staco… nu te pot lega de casă, dar indiferent dacă voi veni sau nu cu tine, nu voi aproba ceea ce faci tu. Oricum, hai să ne culcăm, e târziu şi mâine ne trezim devreme.

La Fabrica de Pensule, totul se desfăşura normal, asa cum se întâmpla de zeci de ani de zile. Femeile purtau halate galbene, bărbaţii halate albe şi spălătorii halate albastre. Domnul Filip încă impresiona doamnele mai tinere prin statură şi atenţie la detalii. Mara părea un copil în halatul galben, atent spălat. Stacojia se plângea de faptul că această culoare nu i se potrivea câtuşi de puţin cu nuanţa de roşu-regal a părului. Băieţii de la mesagerie se îmbrăcau în halate verzi şi lucrau numai dimineţile câte patru ore.

Se cereau din ce în ce mai puţine pensule. Ca şi cum acum, la final, oamenii aveau suficiente pensule şi nimeni nu mai avea ce să vopsească. Dacă ar fi făcut un calcul, ar fi văzut că toate pensulele produse de această Fabrică, puse în linie, ar fi putut cuprinde Pământul de şaizeci şi şase de ori pe la Ecuator. Atât de multe pensule! Era normal să vină şi momentul în care cineva să decidă: nu mai e nevoie de pensule. Toţi oamenii au câte o pensulă.

Apoi, mai erau şi cei ca Mara. Mara nu avea pensule.

I-ar fi plăcut să primească parfumul acela de liliac. Undeva, parcă îşi amintea de cuvinte despre florile de liliac, dar nu ştia exact în care colţ al minţii sau al inimii. Atât de departe, de parcă ar fi trăit o mie de ani într-o copilărie fermecată.

S-a gândit la Pădurea de Liliac o săptămână. Şi nu s-a întâmplat nimic. Apoi, a trecut o lună. Stacojia lipsea din ce în ce mai mult din camera de lângă ea şi se temea pentru fată. Dar nu a mai întrebat-o nimic de ghicitoare şi Mara a preferat să pretindă că a uitat.

Într-una din dimineţi, pe când iarna era aproape plecată, Radu a intrat în birou, cu halatul său verde care stătea atât de larg pe el.

-          Ai primit asta, Mara.

-          O… ce drăguţ e ambalată… Ce e?

-          Nu ştiu… Ai acolo adresa.

Mara a citit şoptit: „Dara, Preot al Cultului Cerbului, Pădurea de Liliac de pe Stânca Ponorii, Baia de Aramă”. Apoi a izbucnit:

-          Nu se poate, Radu, hai, nu mai faceţi din-astea.

-          De care?, a întrebat băiatul din uşă, uimit de o acuză atât de incertă.

-          Ce aţi pus în plicul ăsta?

-          Mara… nu ştiu despre ce vorbeşti… Ţi-am adus corespondenţa, atâta tot.

-          Deci nu ştii nimic de plic?

-          Nu.

-          Nu tu l-ai făcut?

-          Nu, cum să îl fac eu? Nu ai acolo un expeditor?

-          Ba da. Dar nu cred că el l-a expediat.

-          Şi ce e înăuntru?

-          Tu să îmi spui.

-          Mara, nu ştiu. Şi mă grăbesc, am treabă.

-          Bine, lasă că mă descurc.

Radu a ieşit uşor, la fel cum intrase. Mara a recitit în urma lui: „Dara, Preot al Cultului Cerbului, Pădurea de Liliac de pe Stânca Ponorii, Baia de Aramă”. Tare ciudat. Bine că nu e Stacojia aici, ar rupe imediat plicul…

Mara a rupt plicul şi a citit:

„Stimată Fabrică de Pensule! Am decis că nu vrem să mai parfumăm pădurea de liliac. Lapiezurile îşi pierd încet-încet şi culoarea alb-violet. Probabil vom pleca în curând de aici. Ne sperie din ce în ce mai mult iernile şi ne temem pentru nemurirea noastră. Aici, în fiecare an, la începutul lunii mai, se organizează Ziua Liliacului. Am înfinţat această sărbătoare pentru că am căutat pe cineva; am sperat că va fi curioasă să ne caute – noi nu avem cum să o căutăm. De aceea, am vrut să păstrăm cât mai vie pădurea. Dar de o mie de ani, ea nu vine. Probabil niciodată. Noi va trebui să plecăm. Mulţumim pentru ajutor, însă. Cât timp am aşteptat pensulele bune, am mai sperat. Deja, nici speranţa nu îşi mai are locul între tufele înflorite fără miros. Dar mulţumim.

Dara, Preot al Cultului Cerbului”

-          E ciudat…

-          Ce e ciudat? – a întrebat Stacojia din uşă, abia intrând în birou.

-          Ia şi citeşte.

-          Ooo… e de la domnii… stai să văd….

Stacojia a citit rând cu rând. Apoi, a plescăit şi a dat din mână.

-          Se ţine Radu de prostii…

-          Mi-a zis că nu e el.

-          Da, sigur.

-          Staco, l-am întrebat serios, nu e genul care să împingă o glumă dincolo de limite… Omul a zis că nu are nici o treabă, şi îl cred.

-          Ştii ceva? În realitate nici nu-mi pasă.

-          Nu?

-          Nu. A fost un joc interesant. Dar nu cred că mai ai ce să îi răspunzi la o asemenea scrisoare. Ce să îi răspunzi? Dacă nu e Radu, e vreun bolnav psihic, n-ai grijă. Ce om normal se autointitulează: „Preot al Cultului Cerbului”?

-          Nu ştiu… poate ghicitoarea, prietena ta, ştie ceva… Io ştiu?

-          Dacă mă însoţeşti până la ea, aflăm.

-          O, nu… Iarăşi îmi va spune că nu mă cunoaşte, că nu a auzit de mine, că nu exist şi aşa mai departe. Nici măcar nu mă place, se simte extrem de incomod în prezenţa mea. Şi nici eu nu mă simt foarte bine când mă ştiu în casa ei. Ştii bine că aşa e.

-          Eşti o ciudată!

-          Eu? Mă rog… tu insişti să îţi citescă o babă nebună din cărţile de joc…

-          Stai, stai! Ce faci cu aia?

-          Ce să fac? O bag în geantă.

-          Asta am văzut. Dar de ce?

-          Pentru că o păstrez.

-          Păstrezi scrisoarea unui nebun?

-          Vreau să verific câte ceva…

-          Ce ai putea oare să verifici? Dacă există o pădure de liliac? Dacă trăieşte în ea un preot de cerbi?

-          Am putea să mergem în mai la Sărbătoarea Liliacului… dacă există pădurea…

-          Glumeşti.

-          Nu, chiar deloc. Ce spui?

-          O mână se spală pe alta, dragă prietenă… Vino cu mine la ghicitoare şi vin cu tine la pădurea ta cea faină de liliac, dacă o găseşti.

-          Pe bune?

-          Sigur. De ce nu?

-          S-ar prea putea să te alegi cu o plimbare până la ghicitoare, a zâmbit Mara.

A devenit apoi serioasă, şi-a pus mâinile în şold şi a decis:

-          Bine, Staco. Ar trebui să ne apucăm de trabă, pălăvrăgim de jumate de oră deja. Eu astăzi voi fi pe linia de ansamblare, aşa că va trebui să supraveghezi expedierea comenzilor şi să preiei comenzile noi. Asta… dacă vor fi comenzi noi. Dacă nu… nu.

-          Da, du-te liniştită.

Mara a plecat spre linia de ansamblaj. Aici, oamenii prindeau părul artificial sau natural cu inele mai late sau mai înguste de tablă subţire de cozile de lemn ale pensulelor. Mara îşi amintea că la început, chiar atunci când a venit să lucreze aici, se făceau pensule şi din materiale nobile. Atunci conta părul de animal din care era făcută pensula. Se căuta mult părul de urs. Şi cozile erau din lemn natural de esenţă tare, uneori chiar de lemn exotic, rezistent şi dur. Acum se făcea aproape toată pensula din plastic: păr de plastic, cozi de plastic, chiar inelele erau în unele cazuri de plastic. Iar periile fără inele, cu inserţii de păr diect în lemn, nu se mai confecţionau de multă vreme. Nici măcar domnul Filip nu mai avea aşa ceva, nici măcar în cutia lui secretă – cel puţin aşa pretindea Staco. Poate că exact de asemenea pensule aveau nevoie cei din Pădurea de Liliac. Dacă există.

***

-          Ştiu ce căutaţi.

-          Ce frumoasă eşti, Roşia. De unde atâta lumină pe chipul tău?

-          Mâna ta veşnic tânără, Roşio, mâna ta m-a luminat.

Roşia a făcut trei paşi în jurul Stăpânei Văzduhului.

-          Ştii bine că te pot ajuta mai departe şi că îţi sunt mai de folos decât mii de Spâni.

-          Şi de ce mi-ai fi de folos?

-          Pentru că aş frumoasă cum sunt, pot trăi milioane de ani. Tu nu trăieşti milioane de ani? Cum îţi prinde să ai un prieten aproape? – Uite, în momente de-acestea, dacă aveai un prieten, nu mai stăteai să te împrieteneşti cu mine.

-          Spânul e mort.

-          Sigur că e mort. Dar cine are nevoie de el?

-          Trădezi trădătorul, femeie.

Roşia s-a aplecat spre urechea dreaptă a stăpânei şi i-a şoptit la ureche oprindu-se din cercurile concentrice în care se învârtea în jurul ei:

-          Femeie eşti şi tu.

-          Sunt zână.

-          Numai femeile se răzbună.

-          Poate omul din mine, atât e om. Nimic mai mult.

-          EŞTI femeie.

-          Dar sunt mult mai puternică decât tine!

-          Dar decât să fii singură, mai bine să ai pe cineva de încredere.

-          Ce vrei?

-          Eu? Drăguţă, nu vreau nimic. Am tot ce vreau. Sunt mai frumoasă decât vâscul abia înmugurit, nu există om să nu mă vrea. Eu îmi trăiesc de-acum viaţa. Şi dacă va fi să ai nevoie, voi fi mereu în preajma ei, împiedicând-o să găsească urmele ce ar putea-o duce către tine. Sau către ei.

-          Jură-mi.

-          Îţi jur, şi-a ridicat Roşia mâna dreaptă spre inima roşie a stăpânei.

-          Acum taci. Şi trăieşte. Şi când te voi striga, de vei fi putrezită în pământ să îmi răspunzi şi să ieşi.

-          La glasul tău şi moartea o înving.

-          Bine. Eşti pentru totdeauna roabă. O mie de ani, atât îţi dau pe pământ.

-          Şi atât îmi iei înapoi prin robie.

-          Da.

-          Am tot ce vreau.

-          Unde e?

-          În spatele frasinului, acolo s-a aşezat cu fata ascunsă într-o cârpă groasă de cânepă şi un cearceaf de in crud.

-          Găsiţi-o!

Alba şi-a ridicat mâna iar ielele au plecat cu zalele uşoare zgâriind norii. S-a oprit în aer. A privit-o de departe pe bătrâna ce îşi admira acum chipul în apă.

-          Cât de nefericiţi sunt oamenii… şi cât de fericiţi ar putea să fie. Îi urăsc pentru că sunt atât de proşti! O singură zi dacă aş putea… Ce gânduri de nebună! Sunt o nebună! – Şi a muşcat din aer flămândă de moartea Irisei.

Roşia a rămas frumoasă în mijlocul pădurii, acolo unde numai ea se ştia frumoasă. Ielele au strâns ochii Irisei într-o pungă de somn şi i-au smuls fata din braţe. Când mâna Albei s-a ridicat de pe ochii mamei, ea era deja numai carne şi toată puterea a luat-o stăpâna cu ea.

-          Să simtă dura izbăvire a nefericirii omeneşti! Brutală, fericirea să i se împrăştie în vene! Nefericit curaj… – şi Alba nu s-a mai gândit niciodată la ea.

***

-          Ce nu îţi aminteşti?

-          Ştii când mi-ai povestit de covorul în care ne-am ascuns? Pe care l-am rulat în jurul nostru, crezând că nu ne va vedea Ruxana?

-          Da.

-          Nu îmi amintesc.

-          Ei, cum nu? Dar ai spus că ştii!

-          Da, ştiu, ştiu pentru că tu îţi aminteşti şi îmi povesteşti atât de des încât încep să cred.

-          Aiurea… eşti speriată cu Fabrica, de asta nu îţi aminteşti acum din copilărie.

-          Nu, Oana, niciodată nu îmi amintesc.

-          Na, hai… Nu dramatiza!

-          Oana, nu îmi amintesc.

-          Bine. Hai să vedem altceva. Când ne-am blocat în casă îţi aminteşti?

-          Acolo sus, în pod?

-          Exact.

-          Nu, nu îmi amintesc. Tu spui că ne-am blocat în pod iar eu te cred.

-          Mă enervezi.

-          Bine, lasă. Schimbă subiectul.

-          Ţi-am spus, eşti mult prea stresată cu evenimentele de la birou.

-          Bine.

-          Târgul de animale?

-          Nu.

-          Bâlciul de Crăciun?

-          Nu.

-          Moartea lui Felix?…

-          …

-          Câinele vostru, Felix?!

-          …

-          Na, acuma faci pe deşteapta. Cum să nu îţi aminteşti?

-          Da, vezi, asta îţi tot spun, nu îmi amintesc!

-          Şi de ce nu ai spus până acum?

-          Cum naiba să îţi spun?

-          Simplu: Nu îmi amintesc!

-          Îţi spun acum şi nu mă crezi! Ai senzaţia că pe mine nu mă sperie asta?… Şi simt uneori nişte… voci care mă cheamă undeva… într-o hală, într-un hău cu ecou şi trepidaţii… Am senzaţia că mă învăluie şi mă înfăşoară vocile astea. Şi se repetă, se repetă, se repetă… Dar dacă am făcut împreună tot ceea ce spui tu că am făcut, înseamnă că ne-am înţeles tare bine.

-          Gândeşte-te că sunt numai cu cinci ani mai mare decât tine. Am fost pe-o minte cu voi.

-          Pe Ruxana ai mai văzut-o?

-          Nu. De când nu mai sunt guvernanta ei şi mai ales, sunt prietena ta, nu am mai întâlnit-o.

-          Mă bucur că te-ai mutat în camera de lângă noi. Staco e mult plecată şi stau mai mult singură.

-          Nu ar trebui să fie aşa. În plus, nu ştiu cum va primi ea vestea.

-          E…

-          Da, ştii că nu m-a plăcut niciodată.

-          …

-          Oh, fată, revino-ţi!, a zâmbit Oana ciufulind părul cuminte lăsat lung pe spate şi retezat scurt deasupra frunţii bombate a fetei.

-          Dacă de mâine venim împreună de la Fabrică, va afla şi ea. Faptul că nu e prea prietenoasă cu tine nu vreau să îl ştiu sau să mi-l amintesc, sincer.

-          Nu-i nimic. Nu trebuie toată lumea să mă placă, a zâmbit scurt Oana.

-          Ai citit scrisoarea?

-          Sigur că da, ieri, când mi-ai dat-o.

-          Ce părere ai?

-          Am făcut ceva cercetări, sinceră să fiu; am găsit un articol scurt:

„SIT PEISAGISTIC – PĂDUREA DE LILIAC DE LA PONOARE – Pădurea de Liliac este singura staţiune conservată din ţară, din cauza climatului constant umed şi călduros din depresiunea protejată de culmile din Mehedinţi. Se poate vizita, este cuprinsă în circuitul turistic naţional şi găzduieşte în fiecare an, la începutul lui mai, Sarbătoarea Liliacului; este rezervaţie forestieră ce a fost declarată monument al naturii.”

***

-          Nu.

-          Eşti sigură, Andilandi? – s-a întors Alba uimită spre pasăre.

-          I-am căutat chiar şi în cetatea Babariului. Nici urmă de ei. Şi e straniu…

-          Dar Cartea… au lăsat Cartea aici? Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată… Au încălecat pur şi simplu pe balauri şi au plecat? Dar… unde să plece? Să lase chiar şi cetatea? Nu se poate…

Alba şi-a strâns haina albă, largă, cu un şnur de argint la brâu. Aşa făcea când se pregătea de zbor.

-          Voi să păziţi cartea. Sigur vor veni după ea. Şi dacă vin, să mă chemaţi, să nu îi lăsaţi să plece până nu îi văd.la faţă, ca să ştiu dacă mai pot spera la pace.

Drăgaicele şi-au scos săbiile. Ielele au închis Cartea Solomonarilor în Castelul Văzduhului.

Bărbaţi sălbatici şi uriaşi, cu ochii bulbucaţi, fruntea lată şi părul roşu, zbârlit şi ţepos ca părul de porc, îşi ascundeau trupurile osoase sub haine alb-murdare şi rupte, cu şapte pieptare. Din traista Omului Alb lipsea acum Cartea. Şi fără ea, traista cu securea de fier pentru spargerea gheţii în timpul furtunii şi brâul din coajă de mesteacăn pentru strunit balaurul, erau puţin folositoare. Toca de lemn de pe piept, Omul Alb nu a mai folosit-o de o mie de ani. Ultima furtună a fost în noaptea naşterii Marei. Atunci el a chemat duhurile văzduhului să provoace furtuna – mai apoi, a tăcut pentru totdeauna. Iar Andilandi nu îi mai găsea. Totuşi, aceea era cartea în care ei scriau cursul vieţii fiecărui om. Acolo îşi îngropau toată ştiinţa, toată priceperea, toată puterea lor.
-          Roşia?

-          Da, surioară, mă mai cunoşti? Păcatele tinereţii te-au urmărit toată viaţa iar acum te-au făcut să cauţi de răsplată…

-          Ascultă ce s-a întâmplat: solomonarii nu ne mai cheamă. Suntem libere şi nu mai trebuie să ne supunem.

-          Şi de ce te aduce asta la mine? Nu ai ceea ce întotdeauna ţi-ai dorit? Ceea ce ai furat?

-          Nu mă judeca! Sunt mai tare decât tine. Tu nu puteai să fi albă.

-          Nu mi-ai dat şansa măcar! Şi îmi trăiesc viaţa în umbra ta şi jucând teatru şi uită-te: la mine alergi.

-          Eşti mai mare. Ştii mai multe. Poţi să vezi mai multe. Ghiceşte-mi!

-          Sunt mai mare cu trei secunde, bezmetico!
Alba şi-a întins mâna. Roşia i-a privit-o. Era fragedă şi albă, luminoasă, asa cum mâna ei ar fi trebuit să fie. O mână de zână. Iar ea, cea care ar fi trebuit să fie stăpâna ielelor, era o vrăjitoare care se transforma în fată pentru a ţine fiica uneia dintre iele departe de lumea fantastică a realităţii lor. Pentru că ielele nu au trecut-o în Cartea Solomonarilor, în Cartea Numelor, şi pentru că ea, Căpruiata, oricând se putea întoarce. Şi pentru că ea trebuia să fie albă.

-          Roşia! Ghiceşte-mi!
Îi venea să-i rupă jos braţul. S-a uitat o secundă în palma ei şi i-a aruncat-o pe masă.

-          Ce vrei? Da, te vor căuta. Da, o caută deja pe Căpruiată. Da, tu le-ai tulburat liniştea şi da, te vor căuta să te ucidă. Strânge-ţi armatele, drăgaicele şi ielele şi zănaticele şi luptă. Dar mai mult decât orice, caută să faci pace cu omul.

-          Ajută-mă, Roşia! Ajută-mă cu Mara!

-          Eu? Să te ajut?… Dar eu sunt o biată vrăjitoare, care a aşteptat mii de ani să îţi aminteşti de ea. Cum aş putea eu, mica de mine, să fiu vreodată de folos existenţei tale dichisite şi plină de tabieturi magice?

-          Bine, ştiu că am greşit! Dar erai atât de slabă, biată surioară…

-          Mi-ai luat haina! Mi-ai luat-o şi te-au confundat cu mine, au crezut că eu mă scald de acum acolo în văzul lor.

-          Dar tu nu te arătai niciodată! Îţi schimbai hainele în podul de sus şi niciodată nu ai ieşit în calea lor! Oamenii au nevoie de fantastic, au nevoie de noi!

-          Sau tu ai nevoie de nevoia aceasta a lor?

-          Ah, de ce eşti imposibilă?

-          Eu sunt Fata Pădurii, nu tu! Şi eu ar fi trebuit să fiu numită „Cea Albă”, nu tu! Mi-ai furat identitatea şi te-ai înfăşurat în ea cu splendoare şi glorie, lăsându-mă fără pic de putere să cresc doi marinari idioţi care violează şi omoară. Am crescut doi gemeni, aşa cum eram noi… I-am trimis să îmi aducă omul care va lupta pentru dragostea lui şi care o va fura pe una dintre voi – altfel nu m-ai mai fi privit niciodată în faţă. Şi aş fi rămas ce?! Un pic din frumuseţea ta, un pic din vraja ta dacă mi-ai fi dat, dacă mi-ai fi lăsat puţină mângâiere – dar NU! Tu nu mi-ai lăsat nimic, ai luat totul pentru tine.

-          Tu l-ai adus pe Dara aici? Dar… i-ai distrus viaţa, ne-ai distrus pe noi, ai omorât atâţia oameni… Şi fata aceea nevinovată, Norina… Şi surorile ei şi tatăl lor şi Iris şi Mara şi Spânul şi marinarii…

-          Ştii cât de greu mi-a fost să-i învăţ pe dobitocii ăia doi cum să aşeze bulgării de pământ şi pietrele sub tauri pentru ca Marele Preot, însuşi el, să poată fi înşelat? O viaţă întreagă am căutat să ajung la tine, şi-acum…. acum iată-te. Moartea te caută şi te înghite şi vrei să îmi folosesc puterea pe care m-am luptat mii de ani s-o aduc înapoi. Eşti o naivă.

-          Ce inimă de câine ai, femeie?! Ai fost o curvă pentru vieţile lor!

-          Viaţa mea e curva cea mai mare cu inimă de câine; şi am stat tăvălită în lătrăturile ei mii de ani ca să ajungi din nou la mine, lepădătură!

-          Dacă nu mă ajuţi, de ce nu le spui?

-          Ielelor? Să le spun ce? Că tu, Alba, mi-ai furat haina şi că iată, ai devenit tu Fata Pădurii care îşi spală hainele în râu şi bolânzeşte oamenii? Nu. Ielele te cred. Şi te vor crede întotdeauna pe tine. Dacă vrei să mă pierzi, trebuie să găseşti ceva mai inteligent. Nu voi muri de sabie de drăgaică… Dar nu pentru asta ai venit… Ai venit pentru ca să ştii şi să găseşti: da, solomonarii îşi caută moroii şi îşi strigă armatele. Şi te caută.

-          Moroii… nu…

-           Şi cât de răzbunători sunt acei groaznici micuţi… Cu pumnurile lor ascuţite ca flăcările şi inima amară ca fierea… Şi cu puterea pe care voi le-aţi ursit-o… Într-un fel, e comic: ţi-ai creat singură armata împotriva căreia vei lupta, iar armata ta e armata lor, a solomonarilor. Tu cunoşti slăbiciunea armatei lor, ei ştiu slăbiciunea armatei tale. Dar nu invers.

S-a aşezat pe o bancă lată din lemn, lăsând-o pe Alba în dreptul mesei de stejar, cu mâna întinsă.

-      Va fi un război frumos, cel mai frumos dintre toate. Un război chiar poate să fie frumos şi delicios. Ha! Ha! Ha!

-      Nu şi dacă o găsesc înaintea lor, a spus Alba, din uşă, zburând deja în căutarea Marei. Şi trebuie să topesc parfumul de pe liliac mai degrabă, trebuie să ajung la părinţii ei, să îi împiedic să se întâlnească şi să îi îngrop pe toţi trei. E singura cale ca noi să nu ne întoarcem în robia solomonarilor.

Roşia a privit-o împlântându-şi mâna albă în cer, ca o săgeată otrăvită.

-          Şi nu le spun pentru că… ai dreptate – a vorbit în şoaptă, ca pentru ea. Pentru că nu sunt puternică, aşa cum eşti tu. Şi pentru că trăiesc prin tine. Pentru că tu trăieşti viaţa pe care o ai din cauză că ele cred în tine. Tu eşti nimic fără credinţa lor în tine, tu ai nevoie de ea. Aşa cum zeii sunt puternici pentru că oamenii îi vor aşa… În mine, nu ar crede niciodată. Eu am nevoie de tine. Proasto… greu drum ţi-ai ales, uşor drum mi-ai lăsat. Pentru o mână de lauri, sufletul îţi e vândut.

Atunci când un copil se naşte greu, se spune că are pe cap o membrană de piele în plus. Că la spate are un mic început de coadă şi că părul îi va fi roşu ca para focului şi sârmos ca peria. Desigur, Solomonarii îi fură, pentru că e la fel ca ei, şi îl ascund undeva departe, unde nu poate fi văzut de ochii oamenilor niciodată. În Crugul Pământului.

Înaitea naşterii copiilor, Omul Alb bătea din toacă; şi spiritele furtunii, vântoasele, ropotinele, sânzienele, drăgaicele, toate, începeau să sfârâie prin copaci a ploaie şi a furtună. Şi când veneau copii noi, îi aşezau pe o piatră de moară legată cu un singur fir de tavan. Şi dacă umbra lăsată de piatra care se zbătea de la furtună lăsa se se vadă cel mai mic semn de teamă în trupurile lor, îi aruncau în groapa uitării, şi nimeni nu îi mai scotea de acolo. Mureau ca iepurii în timpul secetei.
Oamenii se temeau pentru copiii lor. Dacă erau băieţi şi păreau să fie aleşi, îi ascundeau imediat după ursire. Ursitoarele văzându-i roşii, le urseau de bine, ştiind că vor fi trase la socotelă de solomonari dacă le vor deochea unul din copiii aleşi – dar nciodată nu pomeneau nimic de solomonari în ursirile lor, pentru ca părinţii să nu îi scape. Dar oamenii au învăţat că dacă nu ascund copiii imediat după ursire solomonarii îi vor fura. Aceştia deveneau contra-solomonari, pentru că aveau puterea solomonarilor, dar nu urmau calea lor. Şi pe unde treceau solomonarii, treceau şi ei şi vindecau ceea ce ologeau ei. Fără contra-solomonari şi vrăjitoare – deşi mai erau numai puţine şi răzvrătite împotriva oamenilor, i nu îi mai ajutau de mult dimpotrivă, făcându-le rău – lumea ar fi fost într-o furtună continuă, dirijată de solomonarii care pârjoleau satele de pe balaurii lor mari.
Când contra-solomonarii vedeau în zare balauri, se descălţau, îşi aşezau papucii cu talpa în sus ca balaurii să nu li se ascudă sub tălpi sau în încălţăminte şi stăteau cu tălpile pe ei; la fel, pălăria şi-o puneau întoarsă pe cap; apoi împlântau patru furculiţe în pământ, orientate după soare şi făceau semn în aer, zicând: „Trage-te în alte parti, Simioane!”. Altădată, făceau
semne de depărtare deasupra norilor cu un fier înroşit şi aşa îi opreau. Şi nepoţii Ktistailor nu se mai apropiau, de teamă. Un singur contra-solomonar punea pe fugă o armată întreagă.

Uneori se întâmpla ca solomonarii să vadă părinţii când încercau să ascundă copiii aleşi. Atunci, fără să spună nimic, le luau viaţa cu o singură privire, şi părinţii îşi plângeau copiii tot restul vieţii, fără să ştie de ce au murit ca săgetaţi.

Copiii omorâţi de solomonari se transformau în moroi. La şapte ani după ce au fost ucişi, copiii încep să sufle, să-şi simtă mâinile şi picioarele, şi cresc afară din morminte într-un mic stâlp de foc, cât două coate. Şi se plimbă aşa, în căutarea solomonarilor, pe stradă, în cimitire, în păduri, oriunde. Se duc drept în faţă şi nu se abat în nici o parte. Şi dacă vreun animal sau vreun om le iese în cale, îl înnebunesc şi îi dau o boală de care moare. Dar nu umblă decât imediat după lăsarea serii şi până la miez de noapte. După miezul nopţii e timpul ielelor, iar ziua oamenii umblă.

Dar cei ce nu erau ascunşi şi nici omorâţi, erau duşi în Crugul Pământului. Acolo, douăzeci de ani, băieţii erau învăţaţi limba oricărei vieţuitoare de pe pământ. Limba păsărilor, limba animalelor, limba peştilor şi toate limbile oamenilor. Toate cântecele şi descântecele şi toată înţelepciunea lumii. Sunt hrăniţi cu puţin, dar nici dacă ar putea nu ar mânca mult, pentru că se deprind cu înţelepciunea ca hrană dulce. După ce le trec anii, se retrag fiecare în câte o pesteră şi aşezaţi la o masă de piatră, scriu într-o carte făcută de ei din trunchiuri mari de copaci toată înţelepciunea pe care au dobândit-o. Şi nu se grăbesc, pot să stea şi să scrie şi câte alţi douăzeci de ani.
***

-          Tu ai ştiut de astea?!, a trântit Mara uşa în urma ei, intrând în birou. Staco îşi strângea lucrurile şi le aranja meticulos într-o cutie.

Mara a aruncat pe masă un teanc de ziare. Fata s-a uitat o clipă la ea. A oftat cu gura închisă, apoi s-a întors la cutia ei.

-          Spune-mi, ai ştiut?!

-          Da…, a răspuns stins Stacojia, am ştiut.

-          Şi de ce mama naibii nu mi-ai spus? De ce? De cât timp ştiai asta?

-          Suficient…

-          Şi ce de nu ai spus nimic, fată?!

-          Pentru că ştiam că aşa vei reacţiona, de aia. Eşti prea implicată şi nu îmi place.

-          Cum adică sunt prea implicată?

-          Da. La tine ăsta deja nu mai era un job, era… nu ştiu, o altă viaţă. Recunoaşte, e puţin ciudat ca cineva să stie tot despre pensule. Cum se fabrică, din ce materiale se fac. Şi, dezarmant, tu nu deţii nici o pensulă măcar. Dar ştii totul despre ele, despre seriile de fabricaţie. Mă înnebuneşti. O să mă mut într-o zi din camera aia nenorocită de cămin, să nu mai aud de pensule.

-          Staco, dar nu încercam decât să îmi fac bine treaba, trebuie să faci atâta caz din asta? Dacă ai ştiut mai repede că urmează să falimentăm, de ce nu mi-ai spus? Să îmi caut şi eu altceva…

-          Îţi găseşti tu…

-          Nu asta e ideea, ideea e că ai ştiut şi nu mi-ai spus. Puteam să fim mutate de aici deja, fără să trecem prin această etapă.

-          Bine. Atunci îţi spun acum, ca să nu avem discuţii când ajungi acasă. Mi-am mutat lucrurile.

Mara a lăsat jos mâinile care mai ţineau două ziare. A privit-o dezamăgită. Atât de dezamăgită încât fata s-a simţit complet inadecvată situaţiei.

-          Unde le-ai mutat?

-          Undeva la sat… am luat în chirie o casă.

-          Te muţi la sat?

-          De fapt, e în pădure.

-          În… pădure – pădure?

-          Da.

-          Şi… ce faci acolo? Cum adică?

-          Da, ştiam că o să te ia prin surprindere… Da, m-am mutat acolo.

-          Şi… Filip ştie? Sau l-ai scos din ecuaţie?

Stacojia şi-a apucat cutia şi s-a îndreptat spre uşă.

-          Filip s-a mutat împreună cu mine acolo. Am cumpărat pădurea şi ne facem pădurari. Atâta tot. Nu e mare lucru.

Fata a închis apoi uşa în urma ei. Mara şi-a pus mâinile streaşină la fruntea grea şi bombată care tot nu putea să îi ascundă ochii. A citit apoi cu răbdare ce scria în fiecare ziar.

“Fabrica de artă din strada Henri Barbusse – în premieră la Cluj: halele Fabricii de Pensule se transformă în galerii, săli de happeninguri şi ateliere pentru artiştii plastici clujeni.”

“Astăzi, 03 martie 2009, s-a înfinţat Federaţia Fabrica de Pensule, ce va funcţiona ca organism nonprofit.”

“Venirea crizei financiare a determinat directorul general al Fabricii să dedice 2.500 mp spaţiilor în care se vor instala artişti şi performeri, pe bază de contract de închiriere.”

“Cincisute de angajaţi au fost disponibilizaţi de la Fabrica de Pensule.”
-          La naiba, Stacojio… cum ai sputut să-mi faci asta?, s-a întrebat Mara cu voce tare.

Oana a intrat în birou. Mesele goale, halele goale, ziarele înşirate pe jos şi pe birouri şi Mara – toate îi adevereau presentimentele.

-          A ştiut, nu?

-          Da, Oana, a ştiut.

-          E ceva tare ciudat cu fata asta, Mara. Nu ţi se pare?

-          Nu mai contează, a plecat oricum.

-          Unde?

-          Nu ştiu ce pădure… a cumpărat o casă acolo, împreună cu Filip, şi se fac pădurari. Nu ştiu, a luat-o într-o direcţie total improprie ei…

-          Nu… eu am senzaţia că e ceva mai mult… Dar nu ştiu exact ce şi nu reuşesc să pun degetul exact acolo… A mai lăsat ceva în urmă?

-          Cum? – Mara era departe, nici nu auzea exact ceea ce spunea Oana, îşi focaliza atenţia numai din când în când asupra vreunui cuvânt şi restul intuia.

-          A mai lăsat în urmă ceva?

-          Nu ştiu, habar nu am… o să mergem în cameră şi o să vedem…

-          Bine, hai să mergem chiar acum, nu îţi face bine să stai aici, crede-mă.

-          Da… Bine.

Fetele au ajuns destul de repede în cameră. Lucrurile Stacojiei nu mai erau acolo. Nu au rămas decât patul şi rama geamului în nişa în care a stat fata cu părul roşu.

-          Ştii, Mara, trebuie să îţi spun ceva., a început Oana, de parcă i-ar fi stat ani de zile o povară pe inimă.

-          Da, sigur, spune.

-          Nu, dar e ceva… ceva serios, ceva ce s-ar putea să nu crezi; şi e important… Nici nu ştiu cum să încep…

-          Oana, poţi să îmi spui liniştită, ştii că am încredere în tine.

-          Bine. E despre Stacojia. Cred că… adică… stai să o iau de la capăt cu firul poveştii. Într-o zi, când eram încă la domniţa Ruxana acasă, am adormit la prânz. Nu era nimeni în casă şi nu m-am trezit decât seara, când au venit acasă domnii. Şi noaptea nu am putut să dorm. La un moment dat, am simţit miros de arsură, ceva puternic şi înţepător. Părea că seamănă cu mirosul de smoală şi tămâie. Şi am urcat sus, la voi. Am văzut-o pe Stacojia, ardea lumânări şi vorbea cu cineva, nu am văzut exact cu cine. Părea transparentă şi se mişca anevios prin cameră, de parcă ar fi fost casa ei…. m-am temut să intru şi am plecat. Tu dormeai în camera cealaltă şi nu te-am trezit. Îmi pare rău că nu ţi-am spus până acum… Ştiu că tu nu crezi şi eşti sceptică cu privire la aceste lucruri.

-          Şi ştii de ce sunt sceptică, nu?

-          Da, ştiu. Uite, nu tebuie să mă crezi dacă nu poţi, dar… lumea aceea e reală, lumea aceea de poveşti şi basme, şi uneori e enervant de aproape de lumea noastră şi-i trece graniţele cu nebunia ei. Hai să căutăm.

-          Ce să căutăm? Nu mai e decât patul şi rama geamului….

-          Hai să întoarcem patul…

-          Şi ce căutăm sub saltea?

-          Nu ştiu… dar o să ştiu când o să găsim.

Fetele au întors salteaua. Era albă şi curată, nu avea nici o urmă de murdărie sau praf. Oana a scos un briceag pe care îl purta la ea întotdeauna. L-a înfipt pe o muchie, chiar la cusătura saltelei şi a desfăcut una din laturile lungi. Înăuntru erau bureţi şi arcuri.

-          Oana… chiar cred că nu are nimic aici…

Dar parcă nu a auzit. Continua să caute, să ia fiecare arc în parte şi să caute.

-          Oana…, s-a auzit vocea stinsă a Marei, fără chef. Bine, eu te las să cauţi aici şi mă duc să fac un ceai. Vrei şi tu?

-          Ceai! Asta e!

-          Ce e?

-          Unde ţineţi ceaiurile?

-          În dulăpiorul cu uşi de catifea. De ce?

-          Ce fel de ceaiuri aveţi?

-          Nu ştiu, Staco s-a ocupat mai mult de ele, nu eu. Ea era cu ceaiurile… Hai să te uiţi, dacă vrei.

Oana a deschis dulăpiorul cu uşile îmbrăcate în catifea neagră, moale. Într-un coşuleţ erau douăzeci şi trei de pungi de hârtie în care erau plante uscate sau presate. Într-una din pungi, uscate, erau flori de liliac.

-          Ia uite…, a spus triumfătoare Oana. Ce e cu florile astea de liliac aici?

-          Nu ştiu… poate a făcut ceai din ele. Habar nu am…

-          Mara, nu există ceai din flori de liliac, nu se face aşa ceva!

-          Liliacul se foloseşte pentru curăţarea tenului; dacă e fiert în lapte dulce, poate curăţa petele de culoare de pe ten. La fel cu pistruii, la fel cu tenul roşu. Altceva mai vreţi să ştiţi? Băgăcioaselor! De ce îmi cotrobăiţi printre lucruri?

Stacojia le privea încruntată din prag.

-          Staco, am vrut să îmi fac un ceai şi am dat peste florile de liliac şi ne-am mirat, atâta tot., i-a răspuns Mara.

-          Văd că ţi-ai şi găsit o colegă nouă de cameră, Mara. Daţi-mi ceaiurile şi plec.

Oana i-a întins pungile din coşuleţ.

-          Sper să nu te mai văd niciodată. Mi-am mâncat ani de zile din cauza ta! I-a spus Stacojia Marei îndreptându-se spre uşă. A smuls din mâna Oanei florile şi a plecat trântind uşa.

-          Ce?, a ţipat Mara în urma ei. Ce-a zis?, s-a întors către Oana. Ce-a zis? Nu îmi vine să cred! Ce naiba se întâmplă, a înnebunit lumea?!

-          Ia uite, uite aici!, a strigat-o Oana. Ia citeşte articolul ăsta, e de pe un site de specialitate.

Mara a întors monitorul spre ea şi a citit cu voce tare:

-          Florile iubirii… bla, bla… natura e o sursă puternică de energie, bla, bla… şi dacă liliacul îşi pierde parfumul, farmecul făcut pentru ca bărbatul iubit să te iubească înapoi îşi pierde puterea şi dimpotrivă, bărbatul începe să te urască. Oana? Nu îmi mai servi asemenea tâmpenii, că mă enervezi!

-          Tu chiar nu vezi? Pădurea de Liliac îşi pierde parfumul; ea s-a mutat cu Filip, nu chiar tu mi-ai spus cât de nesigură era de dragostea lui şi cum te bătea la cap să mergi cu ea la ceva babă ghicitoare din pădure? Ei s-au mutat în pădure şi, pe deasupra, poartă într-o pungă flori de liliac uscate şi parfumate. În cazul în care nu eşti nebună, în mod sigur realizezi că se întâmplă ceva!

-          Nu se întâmplă nimic, lasă-mă în pace!

-          Mara! Nu eşti cu străini.

-          Of… Bine! Şi ce dacă? Chestiile alea nu au efect!

-          Şi dacă au?

-          Să-i fie de bine! Cine a pus-o să se bage în asta?

-          Mara, femeia aia a locuit cu tine toată viaţa ei, şi tu nu ai sesizat nimic din toate astea? Eu cred că ai o problemă şi tu.

-          Oana, îţi spun o singură dată şi nu vreau să repet, pentru că doare prea tare. Sunt un copil abandonat de părinţi înainte să îi fi oferit măcar ocazia de a-i dezamăgi. Sunt un om care la douăzeci de ani a fost hăituit ca un câine, pentru a face loc unui copil făcut dintr-o ambiţie şi un moft egocentric. Am trăit în casă cu o… vrăjitoare sau zi-i cum vrei. Simt uneoi că sunt chemată, de parcă aş răspunde automat şi involuntar unui fluier pe care nu ştiu cine îl suflă, nu ştiu unde ar trebui să merg şi nu ştiu cine mă cheamă şi de ce. Întreaga viaţă îmi este un roller-coaster interminabil care îmi face greaţă până şi mie însămi. Tocmai mi-am pierdut locul de muncă. Nu am şcoală, nu am perspective, nu am un iubit, nu am nimic. Ştii cum sunt? Sunt o păpuşă rusească. Pupa-russa. Poţi să sapi cât de adânc vrei, nu vei da de nimic altceva decât de încă un strat care trebuie dat jos. Nu am început, nu am istorie, nu am amintiri, nu am perspective, nu am direcţie, nu am vânt în pânză. În consecinţă, nu vreau să ştiu sau să fiu conştientă de nimic mai mult decât de o formă banală de existenţă. Dacă Dumnezeu ascunde toate astea atât de tare de mine, fără să îmi lase o urmă măcar, un contur, înseamnă că dacă le-aş şti, aş fi prea slabă pentru a le înţelege sau face faţă.  Acceptă: ceea ce nu ştiu nu mă interesează. Refuz să primesc orice fel de informaţie de care nu am nevoie.

Oana s-a aşezat pe pat. A privit pe geam câteva secunde, lăsând-o pe Mara să termine ceea ce spunea. Apoi s-a ridicat, i-a luat capul în mâini şi i-a sărutat fruntea bombată ce umbrea ochii înfiorător de mari.

-          Ai dreptate, i-a spus. Îmi pare rău că am insistat. Trebuia să fiu mai sensibilă.

-          Aş vrea să fac o facultate, să îmi găsesc drumul…

-          Te-ai gândit la o facultate anume?

-          Nu ştiu… nu…

-          Dacă eşti interesată de drumuri… de ce nu antropologie?

-          Da… antropologie… de ce nu?

-          Uite, înscrierile se vor face abia la sfârşitul anului… până atunci, dacă găsim ceva rapid de lucru, poţi să pui câţiva bănuţi de-o parte. Poţi să te muţi cu mine în cameră şi să închiriezi camera ta. Mara, dacă îţi doreşti cu-adevărat asta, ştiu că vei găsi puterea de care ai nevoie.

-          Da, exact. Acum, pentru prima dată în viaţa mea, îmi pot influenţa viaţa de una singură. Mă simt de parcă aş fi primul om. Primul om din lume…

-          Ai fi un prim om minunat, a îmbrăţişat-o Oana.

-          Bine, bine! – s-a grăbit Mara. Fără siropozităţi! Suntem adulţi! Mai bine ajută-mă să formulez anunţul pentru ziar, să dau în chirie camera asta. Şi apoi, va trebui să mă ajuţi să mă mut la tine.
***

-          Sigur că îţi pot da un exemplu de loc sfânt, care a fost păstrat din vechime până acum cu semnificaţile lui spirituale. E un loc păstrat în memoria poporului ca fiind locul de închinăciune, muntele sfânt. Este vorba de locul de relevare a unei entități sacre în tradiția spirituală a poporului nostru. Hierofania muntelui sacru al dacilor, Ceahlăul. În primele zece zile ale lunii august, când răsare Soarele, apare pentru mai bine de o oră un femonem deosebit de interesant. Oamenii spun că aclo se deschide cerul, că acolo e chemat alesul să urce scara spre Crugul Cerului, unde sunt solomonarii acum. Sub lumina soarelui încă nedezvelit şi crud, umbrele vârfurilor Toaca şi Piatra Ciobanului formează o hologramă imensă, naturală, care închipuie o piramidă perfectă. Are laturile egale şi pare tridimensională. E cunoscută sub numele de „Umbra Piramidei”. Dar înainte de apariţia acestei straşnice Piramide, la vestul vârfului ei, apare Calea Cerului. Nu mult, câteva minute doar. Se spune că Solomonarii stau acolo, în Crugul Cerului. Şi că acea cale care se deschide, e calea pe care Cernunos coboară să se adape. Şi se adapă chiar acolo, între vârfuri. Calea îi rămâne deschisă câteva minute până, nesăţios, bea cât pentru un an de zile. Apoi, se întoarce şi până ce nu ajunge sus, piramida nu dispare. Cernunos coboară acolo pentru că acolo se găseşte coloana lui, acolo i-au lăsat oamenii urmele, între piscuri. De aceea au şi plecat solomonarii, ei nu pot sta în prezenţa lui. Cernunos topeşte pe oricine care se apropie de el fără ca să fie vrednic. Calea aceasta este ca un drum mărginit de un parapet de lumină, şi leagă Crugul Cerului de pământ. Dar de unde această întrebare, domnişoară… Bojan Mara?, a ridicat ochii profesorul din catalog.

-          Încerc să înţeleg antropologia ca o metodă de a-mi facilita şi scurta drumul până la strămoşi, ştrămoşi care se reflectă în mine, în ceea ce sunt eu acum.

-          Atunci răspunsul pe care ţi l-am dat este exact ceea ce căutai. Poţi vedea legătura dintre credinţa dacilor şi crezul tău?

-          Teoretic, da, dar eu nu pun mare accent pe simbol sau crez în sine, cât pe continuitatea lui.

-          Da, e o poziţie legitimă. Atunci, ţi-ar fi util să îţi spun că acest munte a fost legat în partea de est cu o „Cale Sacră” de primul oraş apropiat, spre Cheile Bicului, de unde continua, fiind marcată de o linie punctată de megaliţi. Aceşti megaliţi au fost amintiţi, în trecere, de Dimitrie Cantemir într-una din lucrările sale de bază. Acelaşi fapt a fost amintit şi de Herodot, Cantemir continuând linia descrierii începută de acesta, legând-o cu diferite elemente noi. Asachi, din nou, vorbeşte admirativ despre acest munte şi continuă şirul descrierilor acestui munte şi a acestui eveniment.
În decursul timpului, au fost lansate mai multe teze cu privire la existenţa unei piramide reale construite acolo, între cele două vârfuri: în 1988,  în 2000, în 2003. Astea toate te leagă pe tine personal de acest munte şi de ceea ce se întâmplă acolo. Eşti contemporană cu el şi, mai mult, acum ştii de el. E foarte important nu numai să ai un bagaj colectiv, dar să fi conştient de el. Nu consideri?

-          Desigur. Cumoaşterea e la fel de importantă precum existenţa obiectului cunoaşterii.

-          Corect. Uriaşii aceştea chiar în legende sunt pomeniţi. Legat de acest munte, sunt şi interdicţii populare interesante: când vara se schimbă cu iarna, omul are o interdicţie de ordin spiritual de a mai face baie în apa muntelui. Iarba nu mai creşte, se spune, şi frunza îşi schimbă culoarea. Toate, începând cu ziua în care piramida durează optzeci de minute. Insula Şerpilor, alt exemplu. Cândva se numea „Insula Fericiţilor”. Acum, oamenii sunt fericiţi acolo – după secole de lupte, insula a fost cedată înapoi României. Premoniţie, oare?

***

Ploaia era atât de măruntă şi de deasă încât retza vârfurile florilor de liliac. Culoarea se desfăcea de pe ele şi pământul începea să miroasă mov a flori de liliac putrezite. Dara jupuia din când în când liliecii şi din coaja lor împletea coşuri în care strângea parfumul, apoi îl punea în sticluţe mici. O lume atât de dragă lui, atât de materială şi atât de puternică în a-l proteja.

Privea în zare, peste Baia de Aramă şi i se părea că nori negrii se apropie treptat de casa lui. Nu ploua. Dar cerul părea mai mic şi mai scurt. Mai sec şi mai aproape. Uneori, i se părea că aude şi voci lăsate să plutească în aer, pe raze roşii purtate de norii mari.

Solomonarii pluteau pe nori. Şi îl căutau.

Iris părea să pălească şi ea cu timpul, cu orele, precum tufele de liliac. Părea să împrumute ceva di tristeţea florilor udate de ploaie. Dar inima îi rămânea proaspătă şi surprinzătoare chiar şi pentru Dara. Femeia încă spera că îşi va revedea fiica îndepărtată de la inima ei, mica ei căpruiată.

Din capătul cerului, peste pădurea mov, un nor subţire ca un şarpe şi-a încolăcit trupul. Şi din cercul de nor, un roşcat puternic, murdar şi urât a coborât pe coada balaurului Omul Alb.

-          Un ceas pentru o inimă, Preot al Cerbului.

Dara şi-a ridicat capul speriat. Nu, nimeni nu îi vizita. Balaurul îl privea din cer.

-          Să îţi fie bună inima. Ce taină te aduce aici, Om Alb?

-          Întoarce-te şi priveşte în balta dintre tufele de liliac din curte.

Preotul s-a mişcat încet, condus de Omul Alb.

-          Uite. Coloana voastră a ajuns în munte.

Din baltă se desfăceau scenarii. Vedea drăgaicele, cu săbiile încinse aruncând coloana în inima muntelui, acoperind-o cu  piramidă de piatră.

-          Oamenii nu o pot scoate.

-          Nici eu nu pot. Ştiu că e locul vostru sfânt. Dar eu nu mai am putere, i-a spus Iris, care a păşit afară din casă, auzind voci.

-          Nu de asta am venit. Cerunos se coboară în muntele nostru sfânt, noi nu mai putem să stăm acolo fără să fim pârjoliţi de el. Îl vrem la locul lui de zeu, nu aici. Coloana trebuie scoasă afară, el nu va înceta să coboare; de o mie de ani coboară în fiecare an. Mesagerii nu mai sunt primiţi, oamenii nu mai cred în el. Şi puterea lui scade.

-          Şi cum te putem ajuta?, a întrebat Dara.

-          Aveţi o fiică.

-          Nu!, a strigat Iris, repezindu-se către ei. Să nu îndrăzneşti să o amesteci.

-          O caută. Ielele o caută. Vor să o omoare. Vor să vă omoare şi pe voi, de asta de o mie de ani plouă fără întrerupere peste pădurea voastră de liliac. Parfumul se scurge, voi ştiţi asta.

-          Noi… nu ştim unde e.

-          De ce să o omoare? I-au ursit, au aruncat-o departe în timp şi spaţiu – cum să o omoare? Nu au voie să facă aşa ceva, voi nu le daţi voie!

-          Noi nu mai suntem stăpânii lor. Cartea cu Numele Tuturor e la ele. Şi nu putem să le-o mai luăm din Castelul Văzduhului. Moroii ne ajută. Dar ielele sigur vor căuta contra-solomonarii.

-          Dar moroii sunt răi, sunt duhuri rele!, a spus uimită Iris.

-          Trebuie să folosim orice putere la care avem acces. Va fi un război. Numai Căpruiata voastră, jumate om – jumate zână poate să îl oprească.

-          Dar i-au ursit să nu le mai găsească, să nu fie găsită…

-          Ursitele lor nu sunt legate dacă nu sunt scrise în Carte, ştii bine. Iar Cartea, ţi-am spus, nu mai e la noi.

-          Peste doi ani, insula va apărea din nou.

-          Da. Până atunci, coloana trebuie să fie pregătită. Pregătită de ea.

-          Şi dacă nu va vrea?

-          Insula Săcălin nu va mai ieşi niciodată la suprafaţa apei. Fără Căpruiata, insula nu va ieşi, a intervenit Sfânta Duminică.

-          Sfânto?

Sfânta Duminică s-a aşezat pe umărul Irisei.

-          Da, Căpruiata trebuie să ne găsească. Noi nu putem decât să o strigăm, să îi şoptim iminii. Nu putem să o găsim noi.

-          Şi ielele? Cum o pot găsi ielele?

-          Roşia e cu fata voastră. A fost tot timpul cu ea, au crescut împreună, au mâncat împreună, au băut împreună. Roşia s-a retras acum în pădure şi aşteaptă ca ea să vină, să îi ghicească în palmă. Şi de data asta, va putea, pentru că ele au Cartea şi ştiu că o au. Noi nu putem să oprim asta, a conchis solomonarul.

-          Cum naiba nu puteţi?!, a izbucnit Iris, parcă opărită. Voi, porcilor, ne-aţi târât pe toată fata pământului să vă facem furtunile voastre blestemate şi să aducem ploaia, şi noi v-am fost slugi credincioase!

-          Da, şi odată la o mie de ani v-am lăsat libere; şi odată a apărut Dara, altă data a apărut Căpruiata, şi acum, al împlinirea acestei mii, cine ştie ce se va întâmpla. De trei mii de ani numai asta faceţi voi, ielele, numai va zbateţi ca să fiţi libere. Şi de robia voastră, nu noi suntem vinovaţi, tot voi sunteţi vinovate şi de asta.  Acum, înţelegeţi, avem nevoie de ajutor sau Căpruiata moare. În plus, lucrurile aşa trebuie să fie, aşa au fost de la început. Voi nu ştiţi să conduceţi lumea, aia noi facem. Dar şi voi aveţi putere multă, şi nu e inutilă. Asta e ierarhia vieţii, de ce faceţi tot posibilul să o încălcaţi?

-          Reproşurile sunt inutile acum, mai ales că nu sunt făcute celei ce a iniţiat această situaţie. Dacă ielele o pot găsi, găsiţi-o voi înaintea lor. E mai bine aşa. Nu-i aşa, draga mea?, a întins Dara mâna către Iris.

-          Da.

Femeia s-a retras apoi în casă. O mie de ani au trecut uşori, ca fulgii, în speranţa unei absurde şi improbabile revederi. Sfânta Duminică i-a vizitat des şi liliecii i-au ascuns întotdeauna cu parfumul lor cald, aşa cum ea le spusese.

***

-          S-a întâmplat într-o seară de vară, domnişoară. Fata Pădurii îşi spăla rufele în pod, acolo sus, unde îşi schimba fainele şi feţele. Acolo, ea uneori devenea tânără şi frumoasă, alteori bătrână şi urâtă. Dar bună, niciodată.

-          Scuzaţi-mă, am ajuns prea devreme. Am crezut că va începe la ora nouă cursul.

-          Te întrebi de picorul meu strâmb. Sunt bătrân. Am văzut multe. Şi multe m-au pândit şi pe mine. Atât de departe îmi e tinereţea, că dacă mă uit prin pâcla de ani, abia că o văd, dar şi ea e îmbătrânită acum.

-          O, nu poate să fie chiar atât de departe…

-          Aici înveţi despre oameni, teorii despre oameni… Mi-a zis un om, dimineaţa, atunci când m-am trezit în casa aia speriat de cânele negru şi de Fata Pădurii care se uita la mine peste pod. Ca o himeră. Şi m-am împiedicat, ieşind în viteză. Şi mi-a rămas piciorul în urmă. A râs şi aşa mi-a rămas, privit de ea.
Nu ştii niciodată cum sunt oamenii. Au încercat apoi să o gonească de-acolo, de sus, din pod, dar nu i-au mai găsit hainele de fată tânără. Numai hainele de babă. Am mai văzut-o apoi la scăldat, se scălda. Până atunci, nimeni nu o văzuse să se scalde. Acum găsesc scris în cărţi despre ea. Uite, îţi citesc: „Un geniu rău al pădurilor, o divinitate malefică, nefastă din mitologia românească. Uneori apare ca femeie tânără, alteori foarte bărână, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat prin păduri; se poate autometamorfoza la dorinţă. Întotdeauna când se plimbă stârneşte vuiteul codrului, iar adesea râde ea însăşi în hohote sinistre sau plânge hohotitor, alteori doar chiuie sau croncăne. Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeţii rătăciţi. (V. Kernbach, Dicţionar de mitologie…, 1989, p. 409-410).” Nu, fata asta nu mai e acum Fata Pădurii. De mult putea să crească şi să fie altceva, ceva mai puternic. Aici greşesc oamenii, uită că dinamica timpului, pentru vieţi mult mai lungi, înseamnă altceva.

Profesorul a privit-o peste ochelarii cu lentile rotunde, decupate exact pentru rama subţire, metalică.

-          Dacă altcineva m-ar privi asa, aş şti că nu mă crede.

-          O, dar… eu vă cred.

-          Ştiu. Mă crezi pentru că nu ştii cine eşti. Cum ai putea să mă crezi dacă ai şti cine eşti? – Oamenii ştiu atât de puţin despre ceea ce sunt ei încât încetează să mai creadă că sunt altceva decât animale inteligente. Atâta timp cât nu ştii dacă eşti numai atât sau mult mai mult, e bine, pentru că vei continua să cauţi. Îţi mai citesc: “Demult umbla Fata Pădurii dar se lega numai de bărbaţi. Ei aveau de lucru cu ea, femeile nu. Bărbaţii trebuiau să aibă frânghie împletită de tei, că atunci nu le putea face nimic Fata Pădurii. Unul de la noi, Costănel, nu a avut frânghie din aceea şi a fost păcurar la oi. Şi a venit Fata Pădurii într-o sară la el şI la ţâpat pă foc şi i-au adus numai cioantele într-o bute. Fata Pădurii se arată femeie urâcioasă, înaltă şi cu păr mare” (Pamfil Bilţiu, de la Maria Vlad, 76 ani, Săliştea de Sus, 1997, în Izvorul…, 1999, p. 235, t. 286).  Dacă ai putea, ai vrea să o întâlneşti?

-          Să o întâlnesc? Pe Fata Pădurii? Nu ştiu… Nu cred în existenţa ei, ca fiinţă. Deşi, dacă ar avea voce, cred că i-aş putea auzi vocea. Aud uneori nişte voci care ies dintr-o carte, o carte care cred că e inima mea.

-          I-a furat hainele sore-sii. Asta nu e scris niciunde. Dar i-a furat hainele, în noaptea aeea, în podul sub care m-am ascuns de furtună. La noi în sat creşteau ciuperci şi mergeam să le vând în saltele vecine. Şi m-a apucat noaptea, de aia am mers eu acolo, în casa aia părăsită. Fata aia i-a furat sprei ei hainele de Fată de Pădure. Fata Pădurii nu se schimba şi nu se îmbăia să o vadă oamenii. Astalaltă, da. Vrei dinamică a simbolului? Continuitate în timp? Ia, pune mâna şi caut-o. Şi dacă vei vedea ce a ajuns acum să fie Fata Pădurii, vei înţelege.

Apoi a privit-o tăcut câteva secunde, cu degetul arătător sprijinit pe buze, vertical, şi restul mâinii strânse sub barbă.

-          Dar nu. E prea mult, atât demult, nici măcar tu nu crezi în nevoia studiului.

-          Da, aşa e. Nu cred în studierea unui basm, oricât de interesant ar fi el. Totuşi, văd că vă frământă. Poate mă va interesa cândva. Cu-adevărat, încă nu ştiu cine sunt.

***

-          Cine e?

-          Eu sunt, Staco.

-          Staco? – i-a deschis uşa băiatul înalt şi slab.

-          De când stai tu aici, Radu? Asta era camera mea, m-am mutat de aici. O caut pe Mara.

-          Eu stau numai în chirie. S-a mutat în camera de lângă, stă cu Oana.

-          Cu Oana… Bine. Mulţumesc.

Stacojia s-a sprijinit de tocul celeilalte uşi. Nu a răspuns nimeni. S-a aşezat în faţa uşii, pe jos, şi a vârât înăuntru un bileţel. „Mara, nu te-am găsit acasă. Caută-mă, sunt la casa din pădure. Stacojia”

-          Ce o mai fi vrând de data asta?, a întrebat-o Oana. Cu o seară înainte, Mara a ajuns târziu acasă, şi abia de dimineaţă a primit biletul.

-          Ciudat… nu ştiu, nu e genul care să lase urme. Dacă nu vrea cu-adevărat să întâlnească pe cineva anume, nu lasă semne, pentru a nu fi căutată înapoi şi pentru ca atunci când din greşală se întâlnesc, să poată să spună că nu a găsit pe nimeni. În plus, Radu mi-ar fi spus, şi ştie că mi-ar fi spus. Dar a vrut să se asigure că ştiu.

-          Poate are nevoie de ajutor.

-          Nu, e prea mândră. Moare de foame decât să ceară ajutor. Oricum, urmează o săptămână de vacanţă pentru mine. Voi sta mai mult acasă şi mă va găsi.

-          Deci nu vrei să o cauţi?

-          Nu, Oana. Nu.

-          Bine. Eu plec pentru trei zile la părinţi.

-          Pleci azi?

-          Da, acum pleacă şi Radu, mergem împreună. E mai bine să nu plec singură. Numai bine, cu ocazia asta pot să îmi revăd şi mătuşile. Eu şi Radu suntem verişori de grad îndepărtat, pin alianţă, mai degrabă.

-          Da? Nu am ştiut.

-          Sigur. Părinţii încearcă sa păstrze relaţiile, noi nu ne ţinem de verişori, dar ne înţelegem.

-          Deci voi avea trei zile tăcute.

-          Încearcă să te odihneşti. Nu ştiu dacă îţi face bine să stai atât de mult cu nasul în cărţi, mai ales că profesorul ăla îţi spune numai chestii ciudate.

-          Bine. Dacă o întâlneşti pe drum pe Fata Pădurii, să îi furi oglinda. Asta ar scoate-o din minţi, a râs subţire Mara.

-          Încă o dată, cine e Fata Pădurii?

-          E o fiinţă mitologică antică, aparent având posibilitatea ca în timp să se metamorfozeze şi să crească în putere şi rol în sistemul personajelor mitologice. Dacă ar fi reală, după cum spune profesorul Blumen, acum ar trebui să fie cea mai puternică zână.

-          O, da. Aşa e. Trebuie să îţi alegi mai bine materile opţionale anul viitor, a râs şi Oana, încheindu-şi haina pe ea.

-          Nu spune asta. Îmi face plăcere să povestesc cu domnul Blumen. Atâta doar că trăieşte în lumea lui.

-          Da, foarte personală această lume a lui.

Când Oana şi Radu au plecat, ziua era senină şi caldă. Pe măsură ce au trecut orele, cerul s-a întunecat în zare, tot mai departe şi tot mai negru, tot mai apăsat. Încet, ploaia a ajuns şi în zona Fabricii de Pensule, unde locuiau fetele. Pe aceeaşi stradă, dar mai jos, spre numerele mari. Acolo erau căminele, după colţ. Furtuna s–a înteţit. În câteva ore, ploua cu găleata.

Mara a adormit cu o ceaşcă de ciocolată caldă în mână. A sorbit puţin din ea, apoi s-a aşezat cu o carte sub pături, pe patul de metal şi a adormit între litere. Ciocolata s-a răcit de mult. A visat un vis. Se făcea că domniţa Ruxana o vizitează şi că aduce cu ea o pisică mare, roşie. Şi acea pisică avea ochii verzi, ca ai Stacojiei. Şi blana semăna cu părul ei, la fel de roşu şi de lucios. I-a sărit în faţă şi a început să o zgârie pe obraji şi pe gât, în timp ce ea se lupta să o dea jos de pe ea. Când a reuşit să o dea la o parte, Ruxana nu mai era acolo de mult. Iar pisica a sărit pe geam afară. „Cumplit vis!”, a strigat Mara, trezindu-se brusc. „Am înnebunit, trebuie să nu mai ascult poveştile d-lui Blumen. Încep să mi se întipărească în minte şi nu e bine. Ah, şi ce gust oribil are ciocolata asta rece. Cum pot să beau aşa ceva?”

A ieşit din pat şi s-a îndreptat adormită către frigider pentru un pahar cu apă rece. „Pe vremea asta, eu beau apă rece…Ce ciudat, nu-mi amintesc să fi scs din geantă lista de cărţi recomandate de Blumen. Dar e aici, pe masă… S-o fi uitat Oana pe ea. Ia să vedem… Ah, mi-a şi lăsat o temă de documentare: „Fata Pădurii rupe vârfurile florilor, adică le ia puterea şi se pişă pe ele, luându-le mirosurile, ea fiind stăpână absolută a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale şi termale, a vânturilor, a munţilor, a codrilor, putând să apară fie singură, fie multiplicată. Fata Pădurii e Marea Zeiţă a vegetaţiei.” Iarăşi cu Fata Pădurii? Are o obsesie?”

S-a aşezat în pat, înapoi. În camera mică, singura lumină care pâlpâia venea de la monitorul calculatorului ei.

„Da, sigur. Că Fata Pădurii o fi luând mirosul de pe liliecii din Pădurea de Liliac, i-o fi pişând cu ploaie. Da, chiar ar fi ceva… Poate ar trebui să îi spun de Pădurea de Liliac – ah, cred că domnul Blumen ar fi intoxicat de atâta fericire, să găsească o pădure care îşi pierde mirosul. Asta dacă e adevărat, cine ştie şi scrisorile acelea de la Dara, dacă sunt adevărate. Parcă aveam aici scrisorile… Aş putea să îmi iau nota la seminar aşa, poate aş scăpa mai uşor dacă i-aş duce scrisoarea aia… Da, ar trebui să mai caut câteva informaţii despre Pădurea de Liliac. Şi despre Fata Pădurii. Poate chiar i-aş putea lega cumva. Ar fi în extaz bătrânul profesor… Chiar, de ce nu?”

Mintea Marei rătăcea printre gânduri şi parcă anumite idei îi erau străile, i le şoptea cineva. Dar şi le însuşea rapid şi putea să creadă că sunt ale ei. Nu o credea nimeni că anumite cuvinte le aude în cap cu o altă voce. I se părea că acea voce seamănă cu a cuiva cunoscut, pierdut de mult. În mod sigur mai auzise acea voce, undeva, departe, într-un tablou de ceată, dar totul i se topea în memorii, aşa cum arde o pătură veche.

***

Şi-a pus eşarfa la gât. Ploaia a început să îşi rărească paşii iar vântul se mai umfla numai slab, cât un fior. Pantalonii de stradă zăceau pe un fotoliu. I-a îmbrăcat şi a închis încet uşa după ea.

Mara a ieşit de pe strada Barbusse, şi a luat autobusul dinspre Mărăşti spre ieşirea din oraş, în căutarea Soacojiei. Ştia că ea stă, împreună cu domnul Filip, în ultima casă din pădure. A coborât din autobus şi a început să se plimbe prin sat. Oamenii erau prietenoşi şi o salutau; avea chipul atât de tânăr şi de îngrijit încât flăcăii se întreceau care să o vadă la poartă. Femeile o invidiau – dar simţea această invidie ca fiind una neizvorâtă din răutate ci din admiraţie.

Ploia s-a oprit de tot şi în locul ei, un soare trist şi amorţit, de seară, a început să încălzească satul.

Ca să înnopteze, a tras la o căsută mai retrasă. Spera că acolo o va găsi pe Stacojia – dar satul era întins pe multe văi şi nu a găsit casa ei până la înserat. A trecut podul de pe Apa Sâmbetei – ce nume straniu pentru o apă; desprins parcă dintr-o poveste.

-          Ca în legende, Apa Sâmbetei… Huh!, a suspinat tăcut Mara.

-          Poveste? Cine a spus „poveste”? Ştiu eu poveşti, ştiu întâmplări de mult uitate şi aruncate hăt!, dparte de inima oamenilor noi… Mama ştie multe poveşti, fata mea. Dar tu cine eşti?

-          Să trăieşti, măicuţă. Caut o prietenă, dar nu am găsit-o încă. Am crezut că stă aici, în casa matale, dar văd că nu… Şi se înserează, e frig.

-          Stai la focul meu în seara asta, fata mamii. Şi nu te teme, am câini care apără casa de prădători. Câini cu dinţi de fier. Dar cu oamenii buni, buni sunt. Şi sunt singură – mai apuc şi eu a povesti ceea ce oamenii au uitat de mult.

A tăcut apoi puţin bătrânica. După aceea, a continuat parcă smulsă dintr-un vis:

-          Dar haide, nu mai sta afară, calcă pragul casei şi bucură-te de bucatele mele. Uite la tine, ai îngheţat toată, eşti congelată până la măduvă!

Mara a intrat în casa ei. Acolo, la uşă, doi câini cu dinţi de fier stăteau neclintiţi ca să păzească uşa. Au privit-o atenţi şi au făcut câte un pas înapoi.

-          Ia uite! Eşti primul om din faţa căruia se trag înapoi câinii mei! De ce le-o fi teamă, oare?

-          Nu cred că le e teamă.

-          O, ba da! Câinii mi-i cunosc bine, i-am crescut la piept ca pe copii. Şi ştiu când le e frică. Ce duh aduci cu tine?

-          Duh?

-          Da. Orice om are câte un duh, nu ştii? Un duh pe care îl primeşte atunci când i se scrie în Carte.

Bătrâna s-a aplecat să facă focul în cuptor.

-           În carte?

-          Da, în Carte. Nu ştii de carte? Ce vă învaţă la şcoli, copila mea?

-          Nu ştiu la ce carte vă referiţi.

-          Cartea Stăpânilor; ai stăpânilor de vânturi şi care călătoresc numai prin nori; cartea celor care trăiesc jumate în poveste, jumate prin păduri. Nu există sat prin care să fi trecut şi să nu fi lăsat urme ei. Fac să curgă lapte din copaci şi să se risipească sau să se adune nourii, şi plimbă prin cer pe cine vor.

-          Asta seamănă cu una din poveştile profesorului meu.

-          Ce profesor?

-          Domnul Blumen. De la mine de la şcoală. El crede şi cercetează poveştile astea.

-          Blumen? Mai trăieşte şi acum, dragul de el? – a întrebăt vădit mişcată bătrâna. De parcă i s-ar fi povestit de un prieten aproiat din copilărie.

-          Da, îl cunoaşteţi?

-          Deci asta a făcut el, de asta nu l-am mai văzut, de asta nu am mai ştiut nimic de el de atâta amar de timp… Bătrân şi înţelept preot. Întotdeauna a ştiut care îi e calea şi să nu se bage în calea celorlalţi… O, da, iartă-mă, m-am lăsat purtată de gânduri şi am ajuns departe.

-          Dar nu e preot, e un profesor.

-          Ai putea să îmi arăţi umărul drept, te rog?

-          Da, sigur.

Bătrâna a luat o foaie albă de hârtie şi a zgâriat puţin cu unghia degetului mare umărul ei. Din el s-a lăsat pe hârtie puţin praf alb. A suflat în el în lumina cuptorului şi praful s-a strâns într-o mică mărgică, cât vârful de ac, şi a picat jos.

Mara a privit uimită.

-          Ce-a fost asta?

-          O mică mărgea… Uite, se topeşte acum în lumina cuptorului, o usucă lumina şi căldura.

Bătrâna s-a uitat apoi tăcută la Mara, cu o uşoară aplecare a capului spre dreapta:

-          Nu mă mir că nu ştii de Cartea Lor. Cine să îţi fi spus, biată făptură?… Ai ochii calzi ai mamei tale, Căpruiato.

-          Mama?

-          Da… da, ea era aşa ca tine, mică şi căpruiată cu stelele cerului în frunte.

-          De unde o ştii pe mama?

-          Copilă… o bătrână ştie multe şi vede multe şi aude şi mai multe. Umbra nu degeaba o ţin de atâta timp pământului.

Bătrâna s-a mai aplecat o dată spre foc şi de sub haina ponosită şi neagră, legată la brâu cu şnur negru şi murdar i-a picat o pană. Intimidată de albul de cristal sidefiu al penei, bătrâna a măturat-o rapid în foc. A ars cu miros dulce de măr.

-          Ştii, eu aştept pe cinvea.

-          Oh, veţi avea oaspeţi? Pot să trag la un han dacă e nevoie, nu vreau să deranjez…

-          Nu, stai fata mea. Eu aştept pe cineva de aproape o mie de ani…

-          O mie de ani?!

-          Da… Se întâmplă că în urmă cu mii neştiute de ani, când eram mult mai tânără şi mai frumoasă – aşa ca tine – într-o pădure cam ca asta, am văzut o mare taină care nimănui nu i-ar fi fost îngăduit să o ştie. La marginea apei care întorcea după Stânca de Cremene, am văzut o iapă, jumate femeie-jumate cal. Era atât de frumoasă încât şi o femeie ar fi dorit-o, aşa cum era. Ademenise un fecior. Ea aşa făcea, lua ce chip vroia ea: când era jumate iapă, când era o fecioară frumoasă, când era o babă urâtă. Îşi schimba feţele într-un pod, într-una din şurile mai puţin folosite ale casei. Cu ea era întotdeauna Căţelul Pământului, demonul cel puternic.

-          Fata Pădurii?

-          Ştii de ea?

-          Da, domnul Blumen mi-a povestit una, alta… dar credeam că e închipuirea lui sau cel mult, o legendă pe care şi-ar fi dorit-o adevărată.

-          Pentru că eram prea mică să pot fi văzută, am început să o urmăresc. Şi dacă o clipă îşi întorcea chipul de la feciorii rătăciţi, îi luam de acolo şi îi scăpam de ea. Făceam din paie un om şi îl îmbrăcam cu hainele bărbatului, şi îl puneam la o răscruce de drumuri. Fata Pădurii, păcălită, frământa şi iubea omul de paie şi aşa, feciorul scăpa de ea. Altfel, nu exista cale.

Fata se uita cu băgare de seamă la bătrână. A scos un carneţel mic şi a început să noteze în el ce zicea baba.

-          Ce faci, fata mea?

-          Scriu.

-          De ce?

-          Trebuie să duc domnului Blumen legende de-acestea. Şi chiar despre Fata Pădurii încercam să aflu câte ceva.

-          Fata Pădurii se fereşte de bărbaţii care poartă brâu funii împletite din scoarţă de tei. Nu îi farmecă, pentru că dacă o încinge cu brâul, bărbatul îi ia toată puterea şi află de la el mari secrete. Aşa s-a aflat şi unde îşi schimbă ea feţele.

S-a aşezat cu o cană de ceai lângă sobă, hrănind focul cu lemnele uscate păstrate atent, bătrâneşte, în casa veche.

-          Când e plecat Omul Nopţii, e veselă, horeşte, dansează, cântă. E zeiţa locurilor în care nu rebuie să umble nimeni. Stăpâneşte stâncile de cremene, care dau Focul Viu. Iubeşte stejarii şi brazii. Îşi poartă părul verde lung, până la picioare, cu care îşi acoperă sânii goi – căci nu poartă haine – şi e ori încălţată cu ciubote de lemn, ori desculţă. Înainte îşi făcea o haină din muşchi şi scoarţă de copac. Şi le aşeza pe malul apei când se scălda, dar i le-a furat sora ei. Acum ea nu mai are putere, e o simplă fată cu părul roşu, care trăieşte în mijlocul pădurii, ca o vrăjitoare. Cu toate astea, ghiceşte viitorul. Şi ştie multe taine. Asta să îi spui domnului Blumen.

-          Ce s-a întâmplat cu sora ei, care i-a furat hainele?

-          Le-a ars în foc. Acum ea e stăpâna văzduhurilor, ea e Fata Pădurii acum. Sunt gemene, nimeni nu aş şti să zică ceea ce am văzut eu la ape, acolo. Feciorul pe care l-a ademenit Roşia, avea la brâu funie de tei. Înainte să apuc să îl scap din mâinile ei, el a legat-o de mijloc şi a întrebat-o unde îşi schimbă feţele şi hainele şi cum poate fi răpusă. Şi ea, proastă şi vrăjită, i-a spus. Din spatele Stâncii de Cremene, a sărit Alba, sora ei, care îl purta de mult cu vorba pe Omul Nopţii, cel ce a legat-o pe Roşia de mijloc. I-a promis că va fi a lui şi că nu se va da altuia. Şi i-a furat soră-sii hainele de muşchi şi scoarţă şi i le-a aruncat în foc. De atunci, puterea e a ei. Ea e stăpână acum.

-          Stăpână peste cine?

-          Stăpână peste iele. Dar vezi tu, ceea ce ea nu ştia era că nu se va mai putea niciodată scăpa de puterea Omului Nopţii. El e solomonar şi are putere absolută asupra ei. Alba îi este acum femeie şi roabă, o are când vrea. De asta, ea se zbate groaznic să scape de el, pentru că ea e roaba lui de mai bine de o mie de ani, şi toate ielele sunt roabele lui, din cauza ei.

Bătrâna a pus pe masă o oală mare cu tocătură de frunze macerate în ulei proaspăt de in.

-          Ia de mănâncă, fata mea, să prinzi putere.

-          Şi dumneavoastră pe cine aşteptaţi acum?

-          După ce i-a zis toate secretele ei, Omul Nopţii a aruncat-o pe Roşia din braţe şi a plecat cu Alba, făcând-o pe ea Fata Nopţii şi dându-i ei puterea, pentru că ea îi furase hainele sorei ei. Roşia a încercat să îşi ia înapoi pădurea, să fie ea din nou Fata Pădurii, dar Alba nu poartă haine de muşchi şi scoarţă, şi de cele mai multe ori este goală, acoperită numai cu păr. Roşia nu va putea niciodată, singură, să îşi ia numele înapoi. Aşa că a trimis cuvânt unui bătrân druid din regiunea Luteţiei.

-          Când s-au întâmplat toate asta?

-          Aproape cu o mie de ani în urmă. L-a rugat să îi trimită un ajutor, în numele frăţiei, un solomonar care să o ajute împotriva Omului Nopţii. Un bărbat care să ia de soţie una din iele şi să se nască un copil nou, ca un om pur care nu are bagajul istoriei în spate. Un om cu care lumea poate să înceapă de la început.

-          A ajutat-o?

-          Nu. Solomonarul nu a vrut să fie parte din povestea ei, pentru că Andilandi, pasărea fermecată, e femeia pe care el a iubit-o şi pe care Alba a blestemat-o să fie veşnic pasărea ei, şi să moară atunci când ea va muri. Andilandi e mama fiului său, şi Alba a aflat de iubirea lor de trei zile. Ei nu pot să lupte împotriva Albei, pentru că o va omorâ pe Andilandi. Atunci, Roşia a făcut un mare vicleşug. A luat doi băieţi şi i-a crescut de mici. Doi gemeni, care pot stinge Focul Viu. Şi i-a făcut marinari, şi i-a învăţat ca la jertfă să aşeze pietrele sub boii omorâţi sub o anumită formă, pentru ca druidul, ghicind în sânge, să ghicească voia ei. E o vrăjitoare puternică Roşia.

Căpruiata o asculta cu atât de multă atenţie, încât a uitat să mai scrie ceea ce povestea. Bătrâna a hrănit câinii cu dinţii de oţel cu oase gri de capră.

-           Şi druidul l-a trimis pe fiul lui. L-a trimis să aucă minunata Coloană a Breslei, să o ascundă aici. Vezi că s-a potrivit ca în aceeaşi vreme, solomonarii să vrea să stingă Cultul Cerbilor în Luteţia. Aşa că fără să vrea, Roşia i-a ajutat cu acea proorocie falsă. Şi a venit fiul marelui druid. Dara.

-          Dara?! Cultul Cerbilor? O, cred că glumiţi!

-          De ce, fata mamei?

-          Am chiar aici o scrisoare de la un Dara, Preot al Cultului Cerbilor. Ori băieţii de la mesagerie au glumit cu noi, ori e adevărat tot ceea ce spui…

-          Şi a iubit-o pe Iris. Şi ea i-a născut o fată, în casa Roşiei. Acum Roşia avea fata. Dar Spânul, omul care o învăţase pe Roşia cum să îşi ia numele înapoi, a trădat-o şi el. Era un om urât, pe care ielele îl pociseră. Pentru ca să îi ia pocirea înapoi, a promis-a pe fetiţa nou-născută ielelor. Alba, desigur, o vroia moartă, pentru că ea este omul cu care se poate începe o lume nouă. Singurul om cu care se poate începe acea lume nouă.

Bătrâna a tăcut o clipă, aşezând, parcă, din priviri, flăcările focului din cuptor mai spre mijloc, mai roşu. Apo a privit-o pe Mara şi a continuat.

-          Şi au făcut Spânul şi Alba înţelegerea ca Iris, care trădase neamul ielelor, şi Dara, care se lăsase amăgit să nu ducă la capăt misiunea ascunderii Coloanei, împreună cu mica fetiţă născută să fie lăsate în mâinile ielelor, în schimbul tinereţii veşnice a Roşiei şi a luării blestemului deasupra lui.

Sfânta s-a oprit apoi din povestit. Şi-a potrivit pătura pe pietrele de lângă cuptorul cald şi părea că se pregăteşte să se culce. Fata a întrebat:

-          Ce s-a mai întâmplat?

-          Pe Spân l-a omorât Alba. Pe Roşia a făcut-o tânără înapoi, din milă, pentru că vezi, ea îi luase şi frumuseţea şi tinereţea odată cu hainele ei. Pe fetiţă au ursit-o, i-au pus în spate cuvinte grele, iar Dara şi Iris i-au scăpat şi se ascund în Pădurea de Liliac care, încet încet îşi pierde mirosul. Coloana e ascunsă undeva în munţi, şi singura care o poate ridica de acolo, e fetiţa lor.

-          Fetiţă care ar trebui să aibă o mie de ani? E moartă de mult!

-          Nu, draga mea, nu e moartă. Ea nu ştie cum îi trec ei anii. Nu îi vede. E, în ani omeneşti, cam de vârsta ta.

-          Pe ea o aştepţi?

-          Da. Va veni la mine pe neştiute, şi atunci îi voi spune toate aceste lucruri. Şi ea nu mă va crede, dar eu o aştept.

-          Deci asta faci tu aici… De asta aici încă se mai păstrează legenda, în pădurea asta. E singurul loc în care ea mai poat afla cine e?

-          Da.

-          E foarte greu de crezut. Nici eu nu cred, deşi am primit aceste ciudate scrisori semnate de un oarecare Dara.

Bătrâna a citit cu atenţie scrisorile.

-          Da, e scrisul lui. Noi nu mai putem acum să ne vedem. Deşi l-am văzut şi atunci când a adus coloana, şi atunci când a scăpat, împreună cu Iris, din mâinile ielelor. Eu i-am spus să se ascundă acolo, în acea pădure. Dar pentru că au ursit-o şi nu i-au trecut numele în Cartea Solomonarilor, a Omului Alb şi a Omului Nopţii, acum ielele au scăpat din robia lor. Şi nu vor să se mai întoarcă. Au păstrat Cartea Solomonarilor la ele, în castelul păzit de drăgaice. Acum, şi Solomonarii şi Ielele o caută pe fată, Ielele pentru ca să o omoare, Solomonarii ca să îi ajute să îşi recâştige puterea. Roşia, şi ea o caută pe fată. Până acum a ţinut-o departe, pentru că îi plăcea cum se chinuia Alba sub mâna Omului Nopţii. Dar acum o căută neîncetat. Oricum, ea se va alia de fiecare dată cu acela care îi va promite numele de Fata Pădurii înapoi.

S-a aşezat în patul ei din pietre încălzite de cuptor. Şi a mai spus:

-          Eu voi înceta să mai trăiesc atunci când ea va veni la mine. După ce îi voi fi spus, voi muri. Va fi timpul să fiu sărbătoare altundeva, pamântul se va fi săturat de ceea ce însemn eu. Mă duc să fiu sărbătoare pe altă planetă.

Căpruiata nu a mai spus nimic. Deja i se părea că beata bătrână visează cu ochii deschişi. Câinii cu dinţii de fier s-au aşezat în faţa uşii.

În miez de noapte, Mara a auzit un cântec tare ciudat. Se auzea înfundat, departe, în pădure. Se auzea dulce şi cald. Îmbietor. Părea că toată pădurea e în flăcăi şi în cântec. Fata a deschis speriată uşa la camera bătrânei. În lumina opaiţului, cu spatele spre uşă, Sfânta Duminică îşi întindea aripile.

-          Dumnezeule!, a strigat fata. Brusc, cântecul de sus, din munte, a încetat. Şi lumina părea că vrea să se apropie.

-          Taci, fata mea! Nu striga! Ah, te-au auzit vântoasele! De ce ai venit aşa, noaptea? Şi nici nu ţi-a zis nimic Blumen! Vino, ia de aici şi bea! Nu e vina lui, de fapt, nu îl credeai nici dacă îţi zicea. Hai, bea tot repede! Asta e legătura apei cu focul. Dar tu nu ai de unde să ştii asta, pentru că tu nu crezi nimic, nu crezi în descântece şi în deochi; tu eşti netrecută în Carte şi nu cunoşti nimic şi te încăpăţânezi să nu crezi nici dacă ţi se zice! Hai, bea tot! În apa asta neîncepută am stins nouă – adică de trei ori câte trei – bucăţi de jar în timp ce cântam.

-          Ce? Nu înţeleg nimic! Cine eşti? Ce eşti? Unde naiba mă aflu, în Crugul Pământului?

-          A, deci de Crugul Pământului ştii!

-          Ce?!

-          Bea! E apa curată a unei fântâni; am luat-o înainte de răsăritul soarelui azi-dimineaţă, e neîncepută.

-          Ce e Crugul Pământului? Am spus la întâmplare asta, din poveştile pe care mi le-a citit femeia care m-a crescut. Ce se întâmplă sus pe munte? Ce e cu aripile tale?

-          Şhhhh! TACI! – bătrâna a prins-o de gură.

Peste casă a început să sufle un vânt puternic şi geamurile, uşile, toate lemnele din podul casei au început să vibreze. Nu mai ştia dacă aude afară sau înăuntru cântecul ei. Picioarele au început să îi meargă singure spre geamul mare, din care părea că o priveşte un chip alb. Îi şoptea cuvinte. O privea în ochi. Sfânta Duminică o ţinea de mâini şi de gură şi nu îi dădea voie să răspundă.

-          Dar mă cheamă! Ea m-a chemat tot timpul până acum, şi nu ştiam cine mă caută!

-          Taci, nu ştie că eşti aici!

-          Dar mă vede, se uită exact în ochii mei!

-          Nu te vede! Se uită în gol, dar vrea ca dacă eşti aici, să crezi că te-a văzut.

-          Câinii ce fac? De ce nu sar la ea?

-          Câinii mei nu sunt proşti, nu sar la năluci, fătuco. Tu chiar nu ştii cine e!

-          Nu… dar e deosebit de frumoasă. E albă şi proaspătă şi luminoasă şi are un glas subţire şi dulce. Glasul ei m-a urmărit toătă viaţa.

Lumina s-a stins brusc de la ferestre. Vântoasele au plecat, trântind ţigla casei sfintei, pentru că o căutaseră pe Căpruiată, iar ea nu era acolo. Apa neîncepută şi rostopasca era cea mai puternică armă împotriva lor.

Mara a picat instantaneu ca săgetată pe podea. A început să se zbată şi să zgârie podeaua. Se mişca spasmic, precum un peşte pe uscat, lăsat în faţa apei. Vroia să meargă. Vroia să îşi unească acel duh al ei, pe care nu îl avea, cu duhul fetei albe, cu duhurile care erau cu ea, cu frumuseţea lor, cu albiciunea şi luciul lor şi cântecul lor şi vocile lor dulci.

S-a zbătut până a picat într-un somn hipnotic. Baba i-a uns buzele cu apă moartă. I-a uns tot trupul cu apă moartă, pentru că era atât de slăbită încât la ore întregi după ce ielele plecaseră, fără ca ea să răspundă sau să ştie că ar fi putut să răspundă, încă nu se putea ridica de pe jos. Privea spre podul casei ca un om cu mintea luată din trup. Sfânta Duminică folosea de mult apă moartă, atunci când trupul vreunui voinic, tăiat în bucăţi de paloşul unui zmeu sau balaur putea fi lipit bucată cu bucată printr-o lipitură ca de medic, aşa zicea ea.  Apoi a uns-o cu apă vie, luată cu greu de ea de-acolo de unde munţii se băteau în capete. Departe, în locul în care se făcea un drum către cer şi unde dimineaţa, umbra celor două vârfuri făceau să crească din pulbere piramida minunată sub care stătea ascunsă Coloana lui Cernunos. Ea a adus tare greu apa asta, pe când era tânără; munţii se odihneau numai la amiază câteva ore şi numai atunci se putea trece şi lua apă vie. A şi pierdut acolo un câine, erau trei cu dinţii de fier. Dar acum avea apă pentru Căpruiată.

Dacă ea rezistase cu greu miilor de ani, într-un trup fără carne, cum va fi rezistat biata fată de o mie de ani, fără să ştie măcar că ea e de atât de mult timp acolo?

-          Au trecut?

-          Au trecut, maică.

-          Cine eşti?

-          Sunt Sfânta Duminică, Căpruiato.

-          Sfânta Duminică din poveste?

Bătrâna a dat afirmativ din cap, îngrijorându-se de reacţia fetei.

-          Şi ele… cine erau?

-          Sunt iele, fata mamei.

-          Iele?! Şi ce vor de la tine?

-          De la mine, nimic. De la tine.

-          Poftim?

-          Da, Căpruiato, pe tine te vor.

-          Nu înţeleg! Eu ce le-am făcut?

-          Nu le-ai făcut nimic încă. Dar ai putea să le faci roabe înapoi, şi ele nu vor asta.

Mara a tăcut o clipă. S-a ridicat de pe jos. O durea capul, o dureau mărelele, se lovise tare şi din umărul drept, ca niciodată înainte, curgeau mii de mărgele albe care se topeau în lumina cuptorului.

-          Ce naiba?! Nu, nu, asta e o glumă, nu? Domnul Blumen vrea să mă înveţe să cred în poveştile lui. Nu poate fi adevărat!

-          Nu poate sau nu vrei să fie adevărat?

-          Poftim?!

-          Dacă nu vrei să fie adevărat, e foarte simplu. Mâine dimineaţă pleci şi nu te mai întorci. Ielele nu au putere în oraş.

-          De ce?

-          Pentru că oamenii nu cred în ele. Puterea le este dată de ceea ce cred oamenii despre ele, nu de esenţa lor.

-          Devine din ce în ce mai logic. Aşa ţi se pare, nu? Că mă descurci acum şi că voi începe să cred! Şi nu înţeleg nici o boabă din ceea ce spui! Ce pute în halul ăsta?

-          Tu. Te-am dat cu apă moartă.

-          Apă moartă?

-          Da, desigur. Aşa se face, ca să ţi se lipească trupul înapoi, să nu te dezintegrezi.

-          Dumnezeule! Nu, asta e prea de tot!

-          Fata mea… stai jos şi haide să îţi spun… Ascultă-mă şi nu o să îţi pară rău. Stai aici noapte asta. Nu te teme. Mâine dimineaţă faci cum vrei. Ştiam că nu o să mă crezi. Dar eu de asta sunt aici, ca să păzesc pe cei nevinovaţi, cei lipsiţi de putere şi prinşi între forţele luminii şi a nopţii care neîncetat se luptă între ele. Eu sunt un sibol al luminii, lăsate pentru tine. Dar nu trebuie să crezi dacă nu vrei să crezi.

Fata a tăcut. Sfânta şi-a strâns aripile şi a dat să se îmbrace.

-          Ah, iartă-mă, te-au speriat aripile?

Mara a privit-o uimită de întrebarea ei.

-          Normal că te-au speriat, oare de ce mai întreb? – şi-a luat haina lăsată pe băncuţa de lemn şi a dat să se îmbrace.

-          Ştii ce? Aş vrea să văd cum sunt, nu le mai acoperi.

-          Sigur?

-          Da! Exact aşa cum sunt, fără să le ascunzi sau camuflezi.

-          Eu sunt aşa numai pentru ca oamenii să mă vadă. În realitate, sunt mult diferită.

-          Arată-mi.

-          Sigur?

-          Da, vreau să văd.

Bătrâna s-a dat de trei ori peste cap. Şi când s-a ridicat de jos, era înaltă cât o palmă, cu aripi transparente de libelulă şi un corp tânăr şi frumos sub o hăinuţă străvezie. Mara s-a speriat şi a încremenit în uşă. Sfânta a înţeles că era prea mult pe ea, aşa că i-a prins fruntea în căuşul palmei şi fata a adormit. Câinii au dus-o în pat şi când s-a trezit, totul i se părea un vis.

Dimineaţa, sfânta i-a pregătit tarte cu fructe şi lapte de oaie.

-          Vei pleca azi.

-          Da.

-          Şi nu te vei mai gândi niciodată la ceea ce ţi-am spus.

-          Nu.

-          Profesorul Blumen e Marele Preot.

-          Sigur…

-          Lui i s-a luat prin înşelăciune iubita despre care cel mai înţelept om din lume cântă cu atâta plăcere în sonetele lui. Ştiu că nu crezi. Dar numai tu o poţi elibera pe Andilandi, numai tu, Căpruiato, ai posibilitatea de a folosi puterea pe care o ai.

-          Nu am nici o putere, sunt un simplu om.

-          Ceilalţi, nu. Dar tu da: tu eşti simplu om prin alegerea ta. Tu renunţi fără motiv la ceea ce eşti, pentru nimic. Roşia a fost amăgită, dar tu eşti un adversar mult mai slab al Albei. Tu dai fără să vrei nimic în schimb, arma care e a ta de drept.

Mara a terminat de mâncat. S-a ridicat de pe scaun şi a mulţumit. Apoi, a zis:

-          Domnul Blumen va fi deosebit de mulţumit de legendele culese într-un timp atât de scurt.

Şi-a pus eşarfa la gât şi a dat să plece. A tras după ea uşa, fără să privească înapoi. Doar umărul drept o durea puţin. În rest, natura era atât de simplă şi de liniştită, cum nu fusese de mult. Ploaia părea că nici nu a fost vreodată. Era o dimineaţă frumoasă.

***

-          Dumnezeule, Mara, arăţi cumplit, unde ai fost atâta timp? Te-am căutat disperată peste tot, inclusiv la Stacojia şi nu te-am găsit! Uite, eşti dată în ziare la rubrica „Persoane dispărute”.

-          Poftim? Ce vorbeşti tu acolo? Am lipsit numai o noapte de acasă!

-          Cum numai o noapte? Vai, dar arăţi înfiorător! Unde ai fost?

-          Am plecat să o caut pe Stacojia, am plecat imediat după ce aţi plecat voi!

-          Păi asta înseamnă că ai lipsit exact patruzeci de zile!

-          Patruzeci de zile? Eşti nebună?! Radu, patruzeci de zile?

-          Nici mai mult, nici mai puţin, dragă prietenă.

-          Imposibil!, s-a aşezat Mara pe scaun, dezarmată.

A privit în gol prin pardoseală, lipsită de reacţii. Oana a studiat-o atentă.

-          Mara… eşti bine?

Tăcere.

-          Mara!, a strigat Oana speriată către fata care părea în transă.

-          Ce-i?… Da, sunt bine. Patruzeci de zile?!

-          Da!

-          Oh, nu se poate! Dă-mi o foaie!

Oana i-a întins o foaie şi un creion, speriată de atitudinea ei. Mara a scrijelit ceva rapid pe foaie sub privirile uimite ale celor doi care nu înţelegeau nimic, apoi s-a ridicat rapid şi a zis:

-          Blumen!

-          Ce?

-          Mă întorc.

-          Ce faci?

-          Trebuie să plec!, şi a şi ieşit pe uşă.

-          Dar… unde mergi?, a strigat Oana după ea, dar era prea târziu, fata deja coborâse scările.

-          E culmea! Uită-te şi tu la ea! Ce-o fi apucat-o?

-          Cred că nu îi face bine să studieze atâta antropologie…, i-a întins Radu hârtia pe care Mara scrise.

-          Ce scrie?

Era un calcul de mână, făcut rapid: „40 x 365 = 14.600; 14.600 x 25 = 365.000” 365.000 era subliniat şi scris apăsat peste, de mai multe ori.

-          Oh, doar nu crede că are 1000 de ani? Chiar că Blumen a stricat-o rău, era o tipă raţională. Ce facem? Mergem după ea?

-          Dar nu ştim unde a plecat, Oana. Hai să o aşteptăm şi dacă nu se întoarce în câteva ore, plecăm prin oraş după ea.

-          Da, e mai bine. Dacă se întoarce, ar fi bine să fim aici. Cred că s-a dus la Blumen.

***

A ajuns într-un suflet la casa profesorului. Acesta stătea într-o casă veche şi banală dar mare, în vârf de deal, în Cluj. Fata a mai fost la el, pentru ca să împrumute cărţi sau pentru ca să lucreze împreună la interpretarea datelor strânse de pe teren.

Femeia care îngrijea de casa profesorului a deschis uşa.

-          Bună ziua, domnişoară, profesorul nu este chiar acum acasă.

-          Oh… nu ştiţi când vine?

-          Ar trebui să sosească în curând. A fost plecat o săptămână de acasă.

-          Bine, revin.

-          Dacă doreşti, îl poţi aştepta în birou, tocmai pregăteşte un material nou pe baza datelor culese de colegii tăi, te poţi uita peste notiţele dânsului dacă îţi face plăcere.

-          Sunt aici pentru ca să vorbesc cu el dar sigur, aş vrea să mă uit pe notiţe şi chiar prin bibliotecă, dacă îmi permiteţi.

-          Sigur că da. Pofteşte!

-          Mulţumesc.
Biroul domnului Blumen era o cameră mare, luminată puternic, cu pereţii tapaţi cu biblioteci cu rafturile adânci, cărţile fiind aşezate în teancuri pe trei şiruri. Era o nebunie.

„Nu pot să cred… Să am eu o mie de ani! Asta era singurul argument pe care îl aveam să nu cred ceea ce zicea bătrâna… Poate are Blumen ceva cărţi pe tema asta… Ah, da, iată: „Fata Pădurii: adevăr şi provocare”; scrisă chiar de el?”

-          Asta îmi place, plec pentru două ore şi când mă întorc, studenţii îmi sunt în bibliotecă, căutând cărţi.

(Câteva ore?! Femeia a spus o săptămână!)

-          Aţi fost plecat în concediu?

-          Nu, doar câteva ore.

-          Iertaţi-mă, mă uitam numai printre cărţi.

-          Nu e nici o problemă, chiar mă bucur; văd că te adânceşti în studiu?

(Ce e asta, nu mă întreabă de ce am lipsit atât de mult de la facultate?)

-          Căutam documentaţie pentru lucrare şi doamna mi-a dat voie să mă uit prin bibliotecă. Sper că nu vă deranjează.

-          Lucrarea s-a predat de mult, draga mea.

-          Ştiu, în prima săptămână…

(Chiar nu spune nimic!!!)

-          Da; dar poţi împrumuta orice. Ia să vedem, ce ai ales? Ah, chiar această carte?

-          Da… se poate?

-          Sigur.

Blumen s-a aşezat în fotoliul de piele, apoi s-a uitat atent la fată.

-          Mara, ai să îmi spui ceva?

-          Uhm… nu, nu cred.

-          Ai venit numai pentru carte?

-          Ăăă… da, sigur. Am venit pentru carte. Şi acum… am cartea, şi mă voi retrage, pentru ca să nu vă deranjez.

-          Bine.

-          Nu sunteţi curios de ce am lipsit de la facultate? Ştiţi că nu obişnuiesc să lipsesc nejustificat.

-          Pot să bănuiesc.

-          Da?

-          Sigur că da.

Apoi au tăcut amândoi, aşteptând fiecare ca dialogul să fie deschis de celălalt. În final, profesorul a întrebat din nou, spre dezamăgirea fetei, fără a-i spune nimic legat de absenţa ei.

-          Sigur nu ai nimic să îmi spui?

-          Nu, sunt bine. Mulţumesc. La revedere!

Profesoul a privit-o dezamăgit.

-          O zi bună, Mara.

Căpruiata a luat autobusul; plină de nerăbdare, cum era de obicei, a scos cartea din geantă şi a răsfoit-o la întâmplare.

„Rolul focului în protecţia oilor de duhuri necurate şi a oierilor de Fata Pădurii este evident din cele două ritualuri de „Întâia oară” ale oierilor, care se mai păstrează şi astăzi în unele zone. Din timpuri imemoriale, în zona Munţilor Maramureşului, în păşunile bogate şi pădurile mănoase, brăzdate de pâraie, se cresc animale. Oamenii de acolo sunt păstori şi se îngrijesc de turme ca niciunde altundeva. Ele sunt o comoară care produce suficient cât să trăiască familiile. Cu cât sunt mai multe guri la masă, cu atât mai bogată e turma. Oamenii, de când aflau că nevestele le poartă pruncii în pântec, începeau să cumpere oi „pentru ăla micu’”. Şi până să vină ceasul femeii, oile ba fătau şi ele, ba mai cumpărau oamenii şi altele, dar copilul avea cel puţin trei oi la naştere. Era semn de bun augur. Dacă o oaie făta doi miei, nu o mai tăiau mult timp, până era aproape prăpădită de ani, săraca. Din ea se creştea o nouă turmă în câţiva ani, iar copilul, ajuns la vreme de însurătoare, vindea turma şi cumpăra pământuri şi îşi făcea o familie. Apoi, începea şi el o turmă, ca să aibă ce să lase după el. Cei mai săraci aveau câte cincizeci-şaizeci de oi, din care trăiau bine. Erau şi care aveau câte o sută cincizeci de oi de gură, dar acelea erau familii înstărite.

Se spune că în lumea noastră, în care nu există petec de pământ pe care omul să nu fi călcat, grija oamenilor faţă de această ocupaţie a dat naştere unor mituri şi legende. În realitate, este posibil să fi fost invers, dar nimeni nu ştie cu exactitate cum trec anii şi suntem în pragul anilor moderni, în care nu se mai păstrează decât vagi crâmpee din folclorul, tradiţiile, credinţele şi ritualurile strămoşeşti.

Între oierii care credeau în forţele naturii şi în duhuri şi stihii, care se întâlneau uneori cu ele şi altădată se şi iubeau cu ele, exista convingerea că laptele oilor poate fi luat prin vrăjitorii. Şi dacă o turmă nu dădea suficient lapte, era vrăjită. Şi oile erau fără astâmpăr, nu mâncau, ugerul li se întărea şi umfla, se făcea roşu şi curgea din el sânge, zăr sau brânză. Dacă nu li se aducea laptele înapoi, puteau să moară.

Cei mai prevăzători oieri nu lăsau ca laptele să le fie luat, să li se îmbolnăvească oile, ci foloseau practici care păzeau oile şi le apărau laptele. Pentru că în această lume pierdută, totul era magie, chiar religia veche a dacilor. Prima dată când se mulgea oaia, prima dată când o scotea la păscut, prima oară când făta, primul năsut, tot ceea ce era întâi în viaţa turmei era magic. Aceste prime dăţi din viaţa turmei, privită ca întregul bunăstării oierului, erau două la număr şi ambele erau însoţite de ritualuri magice de aducere a protecţiei. Odată, la ieşirea la păscut în vatra satului, „unde iarba creşte mai repede” şi a doua oară, la ieşirea la păscut la munte.
Prima dată, când fânul este înlocuit cu iarba şi iarna se schimbă în primăvară, se trece de la curtea casei profejată de spiritele rele spre câmpurile din jurul satului, unde oile sunt expuse. De aceea, ritualul de trecere va proteja oile şi le va face imune la blesteme sau atacuri ale demonilor care umblă liberi. Acest ritual are la bază trecerea turmei, în drum spre ocol, peste un lanţ şi cărbuni din focul casei, care stă întotdeauna aprins, chiar dacă „înfăşat” în cenuşă, şi o mână de flori galbene de câmp. Pentru pază de om, pază de lup, şi pază de secetă.
Focul viu se aprinde la fiecare stână, imediat după facerea noii colibe de către oieri. Focul se face folosind lemne de brad, mesteacăn sau salcie, şi era aprins fie de doi fraţi gemeni, fie de doi verişori primari, dar nici unii nici alţii nu aveau voie să fi cunoscut femeie la viaţa lor. Acest foc nu trebuia niciodată să se stingă, şi cel din cauza căruia se stingea, era pedepsit atât de aspru, încât uneori chiar era omorât în bătaie de ceilalţi ciobani. Ciobanii săltau peste focul acesta de fiecare dată când veneau sau plecau de la colibă, ca să fie protejaţi de Fata Pădurii. În jurul lui nu se certau oamenii, nu înjurau, nu minţeau. Era considerat sfânt şi nu putea fi atins decât de către cei ce se ocupau de stână.

Laptele putea fi, totuşi, luat, dacă printre oi a trecut o femeie ce a născut un moroi, sau dacă a trecut vreun duh printre ele pe când erau la câmp, înainte să se facă focul, sau dacă au scăpat lapte în apă oile atunci când au trecut peste vreun pârâu. Sau dacă aşa i-a fost „dat” – şi despre acest dat nu se vorbeşte, pentru că e mai puternic decât orice vrajă, şi oricine zicea de rău acest „dat”, era pângărit şi pedepsit toată viaţa, de ajungea omul să îşi dorească moarte şi ea să nu mai vină.

Laptele putea fi, în oricare din circumstanţele de mai sus, adus înapoi. Dar numai cu flori din Grădina Fetii Pădurii şi numai dacă sunt aduse în plină zi de către un oier care nu a cunoscut femeie, nu a furat niciodată nimic, a fost născut la şapte luni, fără să se uite înapoi nici la dus nici la întors, şi să tacă tot drumul. Necălcată de picior de om, grădina era departe, ori în vârf de munte, ori sub pământ, între rădăcinile cremenelor. Singura care ştia la ce foloseşte fiecare floare şi cum se numeşte este Fata Pădurii, stăpâna munţilor, a pădurilor, a florilor, a apelor lecuitoare şi a fenomenelor atmosferice, o divinitate a pământului şi roabă a solomonarilor. Tânărul cast trebuia să lase în locul florilor o urdă şi un caş. Floile se puneau în găleţi, iar oile se mulgeau deasupra acelor găleţi şi le venea laptele.

Dacă nici aşa laptele nu venea înapoi la oi, bacii prindeau Fata Pădurii, o legau de mijloc cu funii de scoarţă de tei şi o băteau până spunea care e leacul pentru acea turmă.

Oamenii ştiau că dacă au făcut tot ce duhurile vroiau pentru ca să fie bine şi tot nu îi lăsau în pace, atunci nu mai era vina lor, şi duhurile care vroiau răul cu orice preţ, puteau fi prinse şi bătute.

Cu toate astea, ciobanii care îşi duc oile în munţi, la marginile pădurilor, încă se tem de iele, dar mai ales de Fata Pădurii. Cât timp stau la stână, oamenii nu duc femei la stână, nu se gândesc şi nu visează cu iubitele lor, altfel ea vine şi îi loveşte de stânci sau le dă boli. Nu fluieră, nu cântă noapte în pădure şi nu adorm lângă focul aprins, ci mai în spate, ca lângă foc să poată ea să seta să se încălzească.”

***

Mara a ajuns acasă. Cei doi o aşteptau.

-          Mara, cum eşti?

-          Bine… Obosită.

-          Poţi să ne spui unde ai fost? Ce s-a întâmplat cu tine?

-          Oh, Oana… nu ştiu cum să încep… cu ce…

-          Ia-le pe rând, a zâmbit Radu.

-          Da, am plecat să o caut pe Staco, imediat după ce aţi plecat voi; şi în loc să ajung la ea, am trecut peste Apa Sâmbetei şi am ajuns la o bătrână, Sfânta Duminică.

-          Nu, serios, chiar spune-ne ce s-a întâmplat, a zis Oana.

-          Asta s-a întâmplat, Oana.

-          Serios? Apa Sâmbetei? Sfânta Duminică?

-          Oana… na, de asta nu am vrut să vă spun, nu aveţi cum să înţelegeţi.

-          Ok, ok, hai că te las să termini.

-          Deci, cum ziceam, femeia asta mi-a povestit câte în lună şi în stele. Îl cunoaşte pe Blumen; îi ştie şi pe Dara şi pe Iris, cei din Pădurea de Liliac. Şi a spus că eu aş fi fata lor, care a trăit o mie de ani, şi că sunt copil de iele şi oameni, şi că sunt singurul om care poate să scoată o coloană ascunsă undeva în munte.

-          O, Domane, Mara, doar nu ai crezut!

-          Nu, nu am crezut, până nu mi-aţi spus că am lipsit patruzeci de zile. Am ajuns la ea seara şi am plecat dimineaţa.

-          Doar atât?

-          Doar atât! Apoi, trebuie să îţi mai spun că în timpul nopţii, am auzit cântec sus în pădure şi s-a pornit un vânt atât de puternic, încât am căzut ca secerată la pământ. Şi bătrâna, ca să mă readucă înapoi, m-a dat cu apă moartă şi apă vie.

-          Mara…

-          Oana, mi-a scos mărgele din umărul drept, încă şi acum mă doare. Uite!

Mara şi-a tras gulerul tricolului de-o parte şi de sub materialul subţire i s-a văzut o mică zgârietură. Mara a strâns cu mâna stângă umărul drept, zgârietura s-a deschis ca o mică tăietură şi a stors din ea două mărgele mici, cât vârful de ac.

-          Imposibil!, a strigat Radu, văzând ce face.

-          Mara, doar nu crezi, nu?

-          Oana, ce sunt astea? Ce naiba sunt? Şi de ce îmi iese din umărul drept, şi de unde a ştiut ea că mie ar trebui să mi se întâmple asta? În plus, am văzut-o aşa cum e ea, nu cum se prezintă oamenilor. Şi i-am văzut aripile şi am văzut-o zburând. Doar nu sunt nebună… Ştiu că nu mă credeţi, dar femeia albă de la geam mă striga pe nume şi acum ştiu unde am auzit vocea ei încontinuu. Ea e ceea ce auzeam că mă strigă. Îţi aminteşti? Ţi-am spus că simt o chemare de departe şi nu ştiu unde e şi de unde vine.

-          Bine, să spunem că e real. Ce vrea de la tine?

-          Vrea să mă omoare.

-          Na…

-          Nu, vrea să mă omoare, vrea să nu pot niciodată să scot coloana din muntele solomonarilor, pentru ca ea să nu mai ajungă roabă din nou. E stăpâna ielelor.

-          Solomonarii, au şi ei o parte în povestea asta, zici?

-          Da, Radu.

-          Nu, îmi pare rău, eu nu pot să cred aşa ceva, draga mea Mara, mi se pare nebunie curată. Astea sunt legende, mituri. Nu sunt realităţi. Dacă ar fi adevărate, nu vreau să îmi închipui cât de vinovată m-aş simţi pentru fiecare greşeală a celor ce au trăit înainte. Ar însemna ca eu să nu fiu decât un coş în care se adună, bune sau rele, faptele străbunilor. Tu poţi să crezi asta?

-          Oferă-mi o altă variantă plauzibilă, şi vreau să o cred şi o s-o cred.

-          Şi-acum?

-          Acum ce?

-          Ce vrei să faci cu acest bagaj… antropologic?

-          Nu ştiu. Bătrâna mi-a spus că dacă vin aici în oraş, ielele nu au putere aici. Pentru că oamenii nu cred. Şi sunt ferită de orice fel de contact cu lumea lor.

-          Na, bravo. Poveste încheiată., a răspuns pragmatic Radu.

-          Crezi tu?, a întrebat amar fata.

-          Dacă eşti păzită aici şi nimic nu ţi se întâmpla, ce să îţi spun… ai grijă să nu te pierzi în păduri…

-          Dar, Radu, dacă e adevărat, nu e aşa simplu. Asta înseamnă că am părinţi, părinţii mei sunt în Pădurea de Liliac, iar ploile aduse de ielele scăpate din mâinile solomonarilor, sunt după ei, vor să se răzbune. Dacă plouă suficient de mult, parfumul de liliac dispare şi ielele îi pot omorî.

-          E… ciudat şi complicat, Mara. Şi nu e ciudat-plăcut. E pur şi simplu ciudat. Aiurea!, a răbufnit Oana.

-          Şi tu poţi opri asta?, a întrebat Radu.

-          Nu ştiu… Nu îmi închipui cum aş putea să fac asta. Sfânta Duminică…

-          Of, spune-i ‚baba’ sau altfel, mă apucă nervii când aud că s-a autointitulat aşa…, a continuat Oana supărată.

-          … a spus că am atâta putere câtă decid eu să am; că eu am puterea şi neacceptând-o, nu fac decât să o dau gratuit.

-          Şi tu ce părere ai? Ai simţit vreodată puterea asta?

-          Nu ştiu cum ar trebui să o simt, dacă e reală, înseamnă că nu ştiu cum e fără ea, aşa că nu am permen de comparaţie, chiar nu ştiu… A mai spus că ea e aici până se va întâlni cu fata celor doi, să o avertizeze, şi că apoi…

Mara a tăcut puţin. A oftat şi i-a privit.

-           Nu îmi vine să cred că spun această propoziţie. A spus că va pleca pe altă planetă, că aici nu mai e nevoie de ea…

Fata se aştepta să îi vadă râzând şi glumind pe seama acestui lucru, dar Radu şi Oana au devenit dintr-o dată serioşi. S-au privit unul pe celălalt cu ochii mari şi tăcuţi.

-          Tu ai avut radio cât timp ai fost în lumea… aia?, Oana nu a găsit rapid termen de comparaţie.

-          Ziare, ceva?, a întrebat Radu.

-          Oameni buni, am fost plecată o zi, când să fi citit ziar, noaptea? Şi nu, n-am văzut nici o bucată de ziar acolo, oricum.

-          Da, înseamnă că nu ştii.

-          Ce să ştiu? Mai e ceva ce e posibil să nu ştiu?, a întrebat dispreţuitoare faţă de viaţă Mara.

-          De trei zile s-a decis să se lucreze şi duminica.

-          Ce?

-          Da, a fost un proiect de lege votat rapid.

-          Ce?

-          Da, ziceau că aşa se iasă din criză.

-          Oh, da, sigur!, a râs Mara, privindu-i şi aşteptând ca şi ei să înceapă să râdă. Nu mai faceţi mişto de mine, eu vorbesc serios!

-          Da, şi noi, a punctat Radu.

-          Nu cred.

-          Ia şi citeşte!

Fata i-a întins un ziar şi Mara a citit cu voce tare: „Adâncirea în criza financiară… bla, bla….”. A, aici? „Ca măsură de precauţie, s-a votat în plen, cu majoritatea voturilor în favoarea proiectului de lege care prevede introducerea unei zile de muncă în plus pe săptămână.” Nu cred!!! „Pentru că majoritatea companiilor deja îşi aduc sâmbăta angajaţii la lucru, s-a votat ca zi în plus duminica, fiind considerată, în acelaşi timp, prima zi din săptămână.” Serios?! Nu e o glumă? Nu poate fi!

-          Păi… ai ziarul în mână, draga mea.

-          Eu cred că merg să o caut pe Sfânta Duminică. Nu poate să plece. Nu, nu, dacă toate astea sunt reale, atunci abia de-acum e cu-adevărat nevoie de ea aici, cum să plece?

-          Mara… dacă asta s-a votat şi… după cum ştie toată lumea, duminica viitoare se va lucra… cred că a plecat deja.

-          Dar nu poate să facă asta! Nu are voie! Cum să mă lase singură?!

Prietenii Marei au tăcut. Fata a lăsat ziarul din mână, şi-a aprins o ţigară şi a început să se plimbe prin cameră, tremurând cu ţigara în mână.

-          Nu, nu pot să cred. E absurd, aberant. Poate am visat, nu e posibil să fi visat?, s-a întors plină de speranţă către cei doi.

-          Un vis tare lung, trebuie să spun., s-a ridicat Radu cu ceaşca goală de cafea din fotoliu, îndreptându-se cu ea către chiuvetă să o spele.

-          Oh, ce ştii tu?!, l-a apostrofat Mara.

-          Nu multe, şi nici nu am înţeles chiar tot ce ai spus tu acolo, dar… să visezi patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi să nu îţi aminteşti că ai dormit măcar atâta, dacă nu chiar tot visul ăla kilometric… mai degrabă cred în iele, sincer.

-          Oh… trebuia să spui tu asta, nu?

-          Tu m-ai întrebat.

Radu a închis robinetul. Mara tremura toată. Şi-a scuturat mâinile de apă şi a prins-o de după umeri, dirijând-o spre fotoliu. Oana i-a făcut loc, trăgând fotoliul mai aproape de ea.

-          Uite, Mara, nu ştiu ce se întâmplă, dar poţi să îţi mai aminteşti altceva? Nume, locuri, oameni care e posibil să ştie mai multe?

-          Da, aparent, domnul Bleuman e bunicul meu care a făcut un copil cu una dintre iele, care acum e pasăre, iar acel copil a adus coloana breslei marinarilor şi înainte să ajungă cu ea la destinaţie, a fost vrăjit de o altă ielă, mai tânără, şi m-au făcut pe mine. Eu am fost furată şi mi-a fost ursit când eram mică să nu îmi mai văd părinţii niciodată. Toate astea în urmă cu o mie de ani. Drăguţ, nu?

-          Nu se poate mai bine. Altceva?, a încercat să o îmbuneze Oana.

-          Altceva… ce altceva? A, da. Această coloană a ajuns în locul unde solomonarii îşi ţineau zeul, şi fiind mai puternică decât zeul lor, coloama i-a ocupat locul. Adică Cerbul, Marele Cerb. Acum solomonarii sunt în căutarea armatelor şi vor porni la luptă împotriva ielelor care au fost eliberate prin faptul că au aruncat acolo coloana. Solomonarii mă caută, ielele mă caută, şi mai mult, toate astea s-au întâmplat din cauză că Fata Pădurii a fost înşelată de sora ei, Alba, care i-a furat hainele şi ea pretinde acum că e Stăpâna Ielelor. Iar Roşia, cea înşelată, acum mă caută pentru ca să o ajut să se răzbune. Mai vreţi? Mai am. O, da. E interesant şi faptul că această Roşie e o vrăjitoare puternică, care se pare să asupra mea nu are putere. Şi ea a înşelat începând de la Marele Preot până la mine, pe toată lumea.

-          Hei, trebuie să admiţi faptul că nu ţi-au putut ghici în palmă vrăjitoarele alea, la care ai fost cu Ruxanda., a zâmbit Oana.

-          Da, aşa e, s-a încruntat fâstâcită Mara. Şi… nici Sacojia nu mi-a putut ghici.

-          Şi cum arată Roşia?

-          Nu ştiu… are părul roşu… stă în pădure… ochii verzi, parcă mi-a spus aşa Sfânta… pardon, baba…

-          Stacojia te-a căutat mult, mai ales în ultimele zile…

-          Şi Roşia trebuia să mă caute mult zilele astea. Sper că au dat una într-cealaltă, să se minuneze una de roşeaţa celeilalte.

-          Şi iată, aşa ţi se încheie bucla…, a zâmbit Radu, stingând restul de ţigară în scrumieră.

-          Ce buclă?

-          Nu încerca Stacojia să te convingă să mergi cu ea în ceva excursie?

-          Ba da. Şi culmea, chiar acolo unde se pare că e ascunsă coloana aia a nefericirii mele…

Oana a aplaudat scurt spre Radu.

-          Touche, domnule!

-          Ce?, a întrebat Mara.

-          Hai să îţi traduc. Ai fost colegă de cameră cu Roşia toată viaţa ta.

-          Ce?
Da, Staco e nimeni alta decât Roşia.

-          Dar…ea nu ar trebui să vrea să mă ţină departe de coloană, să nu o pot lua de acolo?

-          Ea joacă pe ambele fronturi. Indiferent cine câştigă, câştigă şi ea. Nu aşa ziceai că a zis şi Sfânta aia sau ce o fi fost arătarea ta cu aripi? Că se alătură celor ce îi promit numele înapoi?

-          Dacă va câştiga Alba, nu va câştiga şi ea, nu?

-          Dacă Alba i-a promis numele înapoi, în schimbul libertăţii de a nu mai fi a solomonarilor, sigur o ajută. De asta te-a căutat insistent.

-          Cât de insistent?

-          Ia să vedem… câte două, trei telefoane pe zi şi cinci vizite cât ai lipsit. Destul de des?

-          Şi dacă înving solomonarii, speră ca Omul Nopţii să o omoare pe Alba iar ea să îi ia locul., a concluzionat Mara.

-          Dar dacă îţi vei găsi părinţii, se va încheia pentru totdeauna pentru ea. Coloana ajunge la locul ei, tu rupi ursirea, şi nimic nu poate sta în calea ta.

-          Adevărat.

-          Da, e destul de încurcat ca să fie ceva ce să-i placă ei, a râs Radu.

-          De ce zici asta?, a întrebat Oana.

-          De parcă nu aţi ştii, numai intrigi a ţesut cât a fost la fabrică.

Fetele l-au privit cu rezervă.

-          E amanta domnului Filip, fetelor, vă amintiţi? Aloooo?

-          Da, ai dreptate. Aveţi dreptate. Aşa e. De unde să urăşti şi să acţionezi cel mai eficient împotria unui om, dacă nu de imediat de lângă el? Ah, şi levănţica, şi ceaiurile, şi tot… Chiar e ea, chiar ea e Fata Pădurii! Cum am trăit atâta cu ea, fără să ştiu sau să bănuiesc măcar?

-          Nu aveai de unde, cum să bănuieşti. Doar nu îţi închipui că altcineva şi-ar fi dat seama de chestia asta.

-          Da, dar avea flori tot timpul, flori uscate, şi le ştia numele şi pentru ce sunt fiecare şi de unde sunt culese… Şi-a mutat Grădiniţa de Flori la mine în casă! Doamne…

-          Şi ce i-ai fi făcut dacă ştiai? I-ai fi făcut ceva? Nu uita că aici, în lumea reală, există legi şi puşcării., a zâmbit Oana în faţa evidenţei.

-          Ai fi făcut mai mult rău dacă ştiai decât aşa. Te-ai fi chinuit o viaţă întreagă fără să ştii ce să faci, nu crezi?

-          Trebuie să intru în Fabrica de Pensule.

-          Pentru ce, a întrebat Oana.

-          Pentru ca să găsesc depozitul de pensule vechi. Acolo trebuie să mai găsesc câteva pensule măcar, pe care să le poată folosi în Pădurea de Liliac.

-          Deci ai decis să îi ajuţi.

-          Nu ştiu.

-          Cam asta faci. Îţi cam declari poziţia în acest război dacă faci asta.

-          Da, exact asta fac. Iar eu încă nu ştiu ce vreau să declar şi cum. Dar voi câştiga timp, sigur asta mă va ajuta să cumpăr timp, până mă decid ce şi cum fac mai departe.

-          Cum plănuieşti să intri acolo?, a întrebat Radu.

-          Da, acum e hală cu expoziţii, artişti şi aşa mai departe. Nu prea ai cum să intri acolo fără să te vadă domnul Filip, care stă acolo permanent acum.

-          Numai dacă… stai puţin.

Radu s-a ridicat şi a plecat în camera lui. Peste câteva secunde s-a întors cu un set de chei în mână.

-          Iată-le.

-          Ce sunt?

-          Cheile de-acolo. Îţi spun cum facem. Mă îmbrac în haina de serviciu, spun la poartă că am uitat acolo o parte din corespondenţă, de care acum am nevoie, şi caut bine. Iau pensulele şi vin cu ele acasă. Nu va fi o problemă, va fi destul de uşor. Sigur, nu voi putea aduce baxuri întregi, dar măcar câteva sunt mai bune decât nimic.

-          O, Radu, nu vreau să vă implic în asta. Deocamdată nici nu ştiu sigur ce e, nu vreau să vă implic. Mulţumesc, dar nu.

-          Bine, aşa facem atunci. Ţi le aduc mâine. Mă scuzaţi domnişoarelor acum, eu trebuie să plec. Draga mea? – Radu s-a întins şi a sărutat mâna Oanei. Ea s-a ridicat şi l-a sărutat uşor.

Mara i-a privit uimită. Nu a spus nimic. Oana l-a condus la uşă şi l-a sărutat din nou.

-          Deci… eşti sigură că am lipsit numai patruzeci de zile?

-          De ce?

-          Ce-a fost aia?

-          Ce?

-          Oana, ştii la ce mă refer.

Fata a înroşit uşor. S-a aşezat lângă Mara, pe pat.

-          E atât de minunat… O să îmi pierd minţile.

Mara a râs subţire, i-a lua mâna dreaptă între mâinile ei şi i-a confirmat:

-          Da, mă aştept să îmi spui tot, şi vreau să ştiu tot, chiar dacă nu sunt trecută în Cartea Solomonarilor şi chiar dacă nu sunt om.

-          Dacă ai avea idee cât de stupid sună din gura ta, fata raţională şi calculată, tot ceea ce ai spus, nu ai repeta niciodată fraza aia!, a pufnit Oana.

-          O, crede-mă, sunt foarte conştientă de ceea ce am spus. Enervant de conştientă. Deci, spune-mi.

-          Nu e mult de spus…

-          Pe bune? Plec o lună şi când mă întorc, voi doi vă sărutaţi, si nu e mult? Cred sincer că greşeşti!

-          Bine. Eram pe drum şi am realizat că nu prea vrem nicicare să ne vedem părinţii. Pur şi simplu, după câteva zeci de minute snguri, în maşină, în ploaie, ne-am dat seama că de fapt, acolo vroiam să fim: noi doi, linişte, ploaie… Nu i-am spus nimic, nu am vrut să iniţiez eu discuţia pe această temă. L-am văzut că mă urmărea, dar am discutat în continuare la modul banal, absurd, despre… ploaie, cred, apoi despre farurile maşinilor, despre ştergătoarele de parbriz care nu se mişcau perfect concomitent… Şi fără nici o avertizare în prealabil, a întors volanul brusc şi a oprit în inima pădurii. S-a făcut frig. Avea o pătură în maşină. Ploaia s-a oprit. Era o peşteră acolo. Şi… am rămas peste noapte în peşteră. A fost atât de frumos, cum nu credeam că poate fi.

-          Gata, eşti terminată.

-          Cum?

-          Da, eşti terminată. Eşti îndrăgostită până la urechi şi nu mai ai cum să scapi.

Oana a zâmbit.

-          Nu vreau să scap.

-          Normal. Cine ar vrea să scape de aşa ceva?! Totuşi… ceva nu se leagă.

-          Ce vrei să spui?

-          Eu, într-o mie de ani, – i-a tras cu ochiul Oanei – nu am reuşit să fac măcar pisica să mă iubească necondiţionat. Până şi ea vrea mâncare când se gudură pe lângă mine. Iar tu, în nici treizeci, ai la picioare un tip frumos şi inteligent ca Radu.

Fata a îneput să râdă. Apoi, pusă pe gânduri, a continuat.

-          Sunt fericită, Mara. Pentru prima dată în viaţă, sunt fericită.

-          Mă bucur.

-          Am mers la un motel a doua zi de dimineaţă şi am petrecut trei zile incredibil de frumoase. Liniştite, departe de oameni, de cuvinte. Numai noi doi. A fost deosebit.

Mara a îmbrăţişat-o. S-a bucurat sincer pentru ea.

-          Da… apoi ai apărut tu, după treizecişişapte de zile de absenţă, şi ne-ai dat peste cap, ne-ai scos din starea aia de plutire.

-          Oh, îmi pare rău.

-          Să nu îţi pară. Dar lasă-l să te ajute. Dacă vrea să o facă, lasă-l. Are o inimă mare, şi mă bucur că e aşa.

-          Mi-e teamă să nu vă pun în pericol cu pensulele alea, Oana. În plus, e lupta mea.

-          Da, e lupta ta, dar noi putem să fim parte din ea, şi vrem să fim parte din ea. Oricum, e târziu. Ar trebui să te culci.

-          Sigur, în curând. Numai să fac un duş înainte.

Pe când s-a întors, Oana dormea deja. Mara şi-a luat cartea împrumutată de la domnul Blumen şi a citit în continuare:
„Fata Pădurii este născută din Muma Pădurii şi Păduroiul. Ea se ceartă mereu cu ei şi cei doi se urăsc între ei, de asemenea. Fata a furat de la familia ei tot ceea ce era mai scump şi mai folositor: mamei ei vraja prin care poate să îşi schimbe înfăţişarea; rolul de fată a pădurii de la sora ei; tatălui i-a furat iedera magică, cu care îşi leagă victimele. Astea toate pentru că Omul Nopţii a învăţat-o aşa, ştiind că ea va face ceea ce îi spune el, apoi o va putea face să fie sluga lui. Solomonarii ştiu că un stăpân e cu atât mai puternic cu cât slugile lui sunt mai puternice. Fata Pădurii mănâncă inimile celor pe care îi omoară pentru că are nevoie de inimi noi şi crude pentru ca vrăjile furate să nu o părăsească.”

-          Da, deci e adevărat ce a zis Sfânta Duminică. E adevărat. Alba a furat toate aceste puteri şi acum se foloseşte de ele pentru a conduce pe nedrept. Şi în mod sigur, le va folosi şi pentru a mă căuta. O fi real tot ceea ce se întâmplă? Mă simt atât de bizar de când am văzut-o pe Alba. De parcă aş aparţine duhului lor, de parcă de acolo mă trag. Dacă plec impreună cu ele, mă va chema carnea înapoi aşa cum mă cheamă înainte duhul? Şi părinţii? Oh, părinţii nu mi i-am ştiut niciodată. Tatăl meu nu a fost statornic. Nici ea, mama, nu a fost. Dacă erau, eu nu aş fi existat. Dar cine sunt eu să îi judec?… Poate au trăit un moment de fericire, aşa cum trăiesc Radu şi Oana acum. Sigur, la o vârstă fragedă, cedezi uşor. Eu, moştenind acest bagaj, aş putea să fiu statornică? M-ar întreba cineva vreodată asta, sau aş conta mai mult pentru iele decât contez pentru oameni? Oare nu la fel de nesigură aş fi, nu la fel de incert m-aş simţi într-un mediu căruia nu îi aparţin complet, aşa cum nu aparţin acestui mediu? Ce sunt eu? Sunt un hibrid!, gândea fata, privind tavanul alb al camerei mici şi strâmte.

-          Dar un hibrid este tot ceea ce poate să fie necesar pentru ca să schimbi lumea…
Gândul acesta i-a încolţit în minte. Şi părea că va vrea să se agheţe de-acum de el, dar imginea bolovanului mare prins cu o singură aţă de tavan, spânzurat ca test peste un copil în peşteră, nu putea să o detaşeze de idee. Imaginea părea izvorâtă din aceeaşi latură a inimii, precum ideea unei eventuale alegeri a identităţii.
-          Va trebui să mă hotărăsc. Nu voi putea să mă comport ca un om care nu ştie. Acum ştiu. Aş putea să aleg să fiu tot timpul om, dar nu mă pot preface că sunt om ca o stare de fapt, ca un lucru de apucat. Aleg să fiu om sau aleg să fiu a ielelor şi să duc luptele lor. Luptele mele, cine le va duce? Ar putea cineva să înţeleagă? N-ar putea… cum să poată?
„Faptul că Fata Pădurii poate să îşi schimbe înfăţişările poate să o transforme, în câteva cazuri, într-o zeitate pozitivă, binefăcătoare. Asta, dacă ia masca iubitei celui pe care îl agresează, pentru a-l înşela cu chipul fals, iar iubita acestuia îl iubeşte cu-adevărat. Masca se poate lipi de faţa ei, dacă stă prea aproape de foc, şi Fata Pădurii împrumută şi din caracterul ei, devenind plăcută dar plină de ameninţare. S-a întâmplat ca bărbaţii să încerce să o prindă aşa, şi pentru că nu au avut funii din scoarţă de tei sau pentru că ea a simţit că e o cursă, le-a smuls inimile de vii din ei şi le-a mâncat sub ochii lor. Furioasă, poate să omoare dintr-o privire. Alţi bărbaţi s-au îndrăgostit de ea şi au rămas vrăjiţi, uitând de planul iniţial.”

-          Sigur. E puternică. Aleg să lupt cu ea sau împotriva ei… Poate bătrâna avea dreptate, nu ar trebui să mă tem. Ea îşi are puterea prin vicleşug, eu îmi am puterea din naştere. E ca şi cum cineva ar fi luptat înainte, pentru mine, şi mi-ar fi săpat în stânca istoriei o scorbură mică, atât cât să încap numai eu în ea, şi să mă bucur de ceea ce îmi oferă ea. Mergând cât de departe decid. Mi-ar fi păcut să fie aşa, mi-ar plăcea să vorbesc cu cineva care, înaintea mea, a trecut pe aici. Cu o persoană care a făcut o alegere atât de grea. Dar cine m-ar crede? Încă nici eu nu cred că e real. Dar dacă ar fi, asta mi-ar plăcea să fac, să găsesc acea persoană şi să o impresionez cu maturitatea mea şi determinarea mea. Oare sunt matură? Sunt determinată?

Mara a adormit, cu gândurile înfipte în cap ca nişte ace de prins părul confecţionate din aur. Şaptesprezece ace lungi, împungându-i capul şi inima.

-          Eu cred că dacă această Fată a Pădurii e reală, eu îi sunt foarte asemănătoare, sunt aidoma ei: am ceva prezent şi ceva nebunesc în acelaşi timp.

***

Dimineaţa, Mara s-a trezit în sunetul farfuriei şi a lingurii Oanei. Mânca rapid cereale cu lapte înainte să plece la birou.

-          Hei, te-ai trezit? Iartă-mă, sper că nu din cauza mea.

-          Stai liniştită, era timpul să mă trezesc.

-          Cum eşti?

-          M-am frămânat toată noaptea. Nu ştiu, nu ştiu cum trebuie să lupt cu Alba. Sau dacă trebuie. Dar am decis, înainte de toate, merg şi o caut pe Sfânta Duminică.

-          Crezi că mai are sens, Mara?

-          Da, Oana. Trebuie să mă conving că nu mai e aici. Că a plecat şi că nu mă poate ajuta. Pentru ca să fiu perfect convinsă că sunt de una singură. Apoi, voi înapoia cartea domnului Blumen. Şi îi voi spune tot. Ca să mă asigur că şi el ştie aceleaşi lucruri şi, de asemenea, că e convins că nu mă poate ajuta. Atunci voi şti, din nou, că sunt singură. Şi când voi fi singură cu-adevărat, probabil voi lua lucrurile în piept şi voi decide ce trebuie să fac.

-          Deci nu ai hotărât nimic concret încă.

-          Nu. Bănuiesc că Roşia ştie că am fost la Sfânta Duminică, dacă a văzut că am lipsit patruzeci de zile. Înseamnă că ştie.

-          Foarte probabil.

-          Trebuie să ştiu dacă tot ceea ce am aflat până acum e real, şi ce altceva mai este de ştiut.

-          Radu a luat astăzi cheile cu el. Caută pensulele acelea şi speră să fie acasă înainte de prânz cu ele. Apropo, cum ai dormit?

-          Neîntoarsă. M-am gândit înainte de a adormi la toate aceste lucruri, şi sunt… epuizată, cred că acesta e cuvântul care descrie cel mai bine starea mea. Sunt epuizată.

-          Voi mai căuta şi eu informaţii. S-ar putea să găsesc ceva important.

-          Bine. Dar te rog, nu atrage atenţia prea mult.

-          Nu, stai liniştită. Oricum, eu şi Radu ne-am programat încă un weekend prelungit, ultima lună a fost cumplită şi pentru noi. Probabil vom merge din nou la peşteră, să retrăim acele momente magice.

-          Fără magie, te rog, sunt sătulă de ea! Îmi iasă deja prin fiecare por al corpului.

-          Te cred, a râs Oana. Biata de tine… Eşti deosebit de curajoasă şi te admir.

-          Da, admiră-mă după ce decid ce să fac şi decid bine. Nu înainte…

-          Când pleci?

-          Azi, cât mai curând. Nu mai am timp de pierdut.

-          Vrei să venim cu tine?

-          A, nu… Ar fi culmea să vă învoiţi de pe la birouri ca să mergeţi cu mine. Nu, mă descurc.

-          Bine. Atunci, am plecat. Ai grijă de tine.

-          O zi bună.

Mara s-a dus în baie. S-a spălat cu apă rece pe faţă şi s-a pieptănat. Şi-a legat părul şi s-a privit în oglindă.

-           Într-adevăr, am ochii neobişnuit de mari…

A intrat înapoi în cameră şi s-a aşezat pa patul tare şi mic, de cămin.

-          Sunt deosebit de bătrână… Oare de ce nu îmi amintesc nimic din acestă mie de ani? Unde aş putea să merg, cine ar putea să îmi spună ce s-a întâmplat? Cred că numai Sfânta Duminică m-ar putea ajuta. Ah, şi de n-ar fi plecată…

Şi-a luat haina de stradă, şi-a pus eşarfa şi a ieşit din casă. În gentuţa mică avea numai cartea domnului Blumen şi un pumn de mărgele mici, care au început să i se scurgă din umăr. Le-ar fi lăsat în casă, dar în cazul în care Roşia o va fi căutat din nou, nu ar fi vrut să le vadă. Erau prea frumoase pentru ca să le arunce. Deşi, de-acum ştia că într-una i se vor scurge mărgele din umăr.

Strada Barbusse, autobuzul, cartierul Mănăştur, limita oraşului, câmpul gol şi satul. Era din nou în lumea aceea care părea oprită în loc. Timpul nu se scurgea aici, refuza sămişte limbile ceasului, iar oamenilor le plăcea să trăiască în lumea netulburată de timp. Aveau tot timpul din lume, pentru că tot timpul din lume acolo îşi făcuse casa. Cel puţin Marei aşa i se părea.

Pe lumină, casele păreau mai mici. Erau încadrate în albul cerului nehotărât de ploaie sau soare şi erau absorbite în acea lumină puternică a unui soare beteag, care luminează cu pieptul înainte, lăsându-şi coroana înapoia lui odată cu aplecarea forţată a capului pe spate. Uliţele erau mai tăcute, oamenii se salutau discret. Flăcăii care erau noaptea la porţi, acum erau la câmp, visând la vreo iubită sau la un sărut furat cu o noapte înainte. Era o lume care pulsa sfioasă în spatele gratilor ţesute de drumurile naţionale în jurul ei, drumuri în care oraşe precum Clujul se ancorau cu sălbăticia omului de oraş.

Îşi amintea fiecare casă, pe rând. A trecut de ultima casă şi acolo, departe, chiar la încheietura pădurii, a găsit Apa Sâmbetei. Dar era scăzută şi nu mai avea tăbliţa cu nume. Acolo, drept înainte, unde era casa sfintei cu numai două seri înainte, nu era nimic. Numai o poieniţă, ca apendicele unei câmpii, o limbă verde de pământ înierbat înfiptă în gardul de brazi a pădurii. Nimic.

-          Imposibil! Dar aici era… Nu se poate…

-          Bună să-ţi fie inima, copilă. Da’ unde te-ai rătăcit tu afară din sat?

-          Om bun?, a întrebat Mara, aşa um ştia că se întâmpină oamenii necunoscuţi pe la sate.

-          Om bun, om bun. D’apăi ce vânt te-o mânat în pustietatea asta, fată cu ochii cât timpul?

-          Caut pe cineva. Stătea aici, chiar acum două seri am mâncat într-o casă aici, şi acum nu mai e.

-          Aici?, a râs omul binevoitor. Trebuie că ai visat, fata mea. Ia, urcă în căruţă şi te duc înapoi în sat.

Mara a ezitat, uitându-se atentă în jur. Omul a oprit căruţa.

-          Numai bunicul bunicului meu mai ştia de casa de acolo, de mult a luat-o vântul şi arşiţa soarelui şi zăpada au sfărâmat-o în timp. Căta acolo o babă, bună ca pâinea caldă, de i-au zis oamenii „Sfânta Duminică”, da’ nu mai e nime acolo de mult.

-          Da, pe ea o caut.

-          Nu mai e, fată. Urcă dacă vrei, am treabă şi mă duc înapoi în câmp, doar să las oile cestea din spate în bătătură.

Fata a urcat în căruţa veche şi înaltă.

-          Nu mai e, a continuat bărbatul. A dispărut odată cu Fata Pădurii, cu vântoasele, cu solomonarii. Că s-a stricat lumea, şi acuma copiii noştri care învaţă în oraşe când dau de se întorc, nu mai merg la horă, merg la „disco”. Şi acolo, zânele nu pot să vie. Fetele noastre nu mai au răbdare de Zburător, şi stârnesc dragostea înainte să vină ea. Aşa le învaţă la oraş. Vin toate spoite şi boite cu creme şi vopseluri, pân’ nu le mai recunoaştem. Se sparie părinţii dă ele. Şi zânele s-au retras în munţi. Apăi, Sfânta într-o zi nu a mai fost şi casa i-au mâncat-o anii. Atât. Da’ tu, fată, de unde eşti? Nu pari din loc.

-          Sunt din Cluj, am venit să o caut pe sfântă.

-          Cu ce treabă. Poate pot ajuta.

-          Vroiam să o întreb câte ceva de Fata Pădurii.

-          Tu crezi în zâne? Ai fi primul om de la oraş care să mai creadă în asta…

-          Nu ştiu. Încerc să văd dacă pot să cred sau nu.

-          Io simt ceva cu tine. Parcă nu ai fi pământeancă.

Bărbatul a oprit brusc căruţa, în behăielile oilor. A smuls spatele hainei ei şi i-a pus mâna pe spate. Mara s-a speriat şi a dat să sară din căruţă, dar bărbatul a prins-o de mâini până s-a liniştit, privind-o fix în ochi. Fata a rămas ca trăznită, nu înţelegea cea ce tocmai s-a întâmplat, atât de brusc şi de ferm.

-          Şezi, i-a zis el. Apoi a pocnit hamurile şi caii au pornit din nou.

-          Ce-a fost asta?, a întrebat fata uimită.

-          Am vrut să văd dacă eşti om.

-          Aşa se verifică?, a întrebat ea uimită.

-          Nu eşti tu Fata Pădurii, dar ceva tot eşti…

-          Cum să fiu Fata Pădurii?

-          Fata asta are spatele gol, ca o covată. E un duh care ia o mască, care numai în faţă e plină, spatele îi e scobit înăuntru e ca o hârtie. A păţit bunicu-meu că s-a întâlnit cu ea de doua ori, şi de două ori a scăpat. Odată, merea aşa ca mine, cu căruţa pe stradă, în plină zi. Şi o fată frumoasă de lua ochii era pe drum, şi i-o făcut semn să oprească. El o luat-o în căruţă şi or mers aşa câtva, când o simţit o sărutare tare rece pe faţă. Şi o început să o mângâie şi ea îl mângâia înapoi; şi cum se tot drăgosteau ei acolo, numa’ ce i-o pus odată mâna pe spate şi o simţit acolo că-i scobită înăuntru, că-i cât hârtia de subţire. Şi s-o speriat bunicu’ şi o sărit din căruţă şi o luat-o la fugă prin pădure. Şi nu auzea decât cum râde ea de el, multă vreme. Mai încolo, s-o întors după căruţă şi cai, şi nu mai era fata în căruţă, dar tot o auzea râzând departe, între copaci. Aşa o fost prima dată. Şi a doua oară, o fost când cosea. Toată ziua femeia de la apă o bătut rufeele cu maiu, şi se făcea noapte şi ea tot nu contenea. Şi nu o auzea decât el. Şi lumea i-o zis că o înnebunit, că pe Fata Pădurii nu o mai văzuse nimeni, numai bătrânii din sat mai ştiau de grădiniţa ei de flori de sub pământ. Pentru leac de lapte la oi. Nouă acuma, de leac, ne aduc copiii de pe la oraşe ceva zemuri scumpe în sticle, de le punem în apă şi se fac oile bine. Nu mai trebuie tineri care să nu cunoască femei, şi nici nu mai avem. Se întorc fetele borţoase de pe la oraşe şi numa’ îşi ucid pruncii în pântec la doftor la oraş, să nu le afle lumea, sau se mărită în grabă şi nu vin până nu li s-ar fi trecut sorocul dacă s-ar fi măritat fete mari. Copiii ăia cu taţi se fac, şi taţii ăia-s flăcăii noştri. S-a stricat lumea, coniţă, s-a stricat lumea.

Mara îl asculta cu atenţie. Au ajuns în sat şi omul a oprit căruţa.

-          De mai tragi pe la sat, în căutare de zâne, poţi să ne cauţi. Are nevastă-mea o carte de la bunica ei, plină numai cu întâmplări pe care femeile le povesteau la moara bunică-sii. Acolo a scris bunica ei toate secretele din sat, de acum o sută de ani. Cu stihii şi iubiri cu strigoi. Are ce-ţi povesti.

-          Mulţmesc. S-ar putea chiar să revin. Mulţumesc.

-          Bună să-ţi rămâie inima, fată cu ochii cât timpul. Hai, Roibu, haida Murgule!, şi-a strunit omul caii.

Mara a rămas în staţie. În jurul ei erau fete, aşa cum zicea bărbatul, „spoite” şi „vopsite” cu vopsel de oraş. Mestecau gumă şi li se vedeau dungi subţiri de ruj pe dinţi. Nu ştiau să poate culori. Deşi veneau din lumea în care duhurile chiar purtau măşti. Pe băieţi atârnau hainele de oraş, de sub tricouri ieşeau căştile şi muzica era dată tare.

Într-adevăr, lumea acum îi părea ştearsă în multitudinea ei de culori care nu mai atrăgeau cu nimic. Erau peste tot, aceleaşi. Ca oamenii. Autobusul se mişca monoton, scaunul din el la fel. Ţăranii miroseau a urdă şi oi. Poate numai mirosul şi-a păstrat puterea de altădată.

A ajuns în faţa casei profesorului. Draperiile cădeau grele şi, din stradă, se vedeau ca ziduri de catifea sugând ochii de lumină înăuntru, în atmosfera de cafea a casei.

-          Aici eşti? Nu sta afară, intra. – Profesorul era în spatele ei; tocmai terminase un curs şi a ajuns acasă.

Fata s-a speriat puţin, apoi a păşit timidă înăuntru. De parcă ar fi fost aici prima dată. Într-un mod neobişnuit, i se părea că toate lucrurile din casă se trag către ea. Că vor să o cunoască, să o vadă. Aşa părea oglinda care o arăta deosebit de mare, consola de lemn cu picioare de leu cioplite în lemn masiv, ceştile de argint expuse frumos şi tacâmurile.

-          Ţi-e foame?, a întrebat-o profesorul.

-          Nu, mulţumesc.

-          Nu te deranjează dacă îmi servesc ceaiul de după-masă şi cornul cu dulceaţă, nu?

-          Nu, vă rog.

-          Ei, haide. Însoţeşte-mă.

Guvernanta i-a adus şi Marei o farfurioară mică de porţelan, cu un corn abia scos din cuptor şi dulceaţă de trandafiri. Ceaiul de iasomie contrasta puternic cu izul de cafea al întregii case, dar o îmbia pe fata care tremurase de frig tot drumul. Oare cât de multă treabă puteau să aibă ţăranii care se plimbau colo-colo cu urdă şi brânză şi caşcaval? Cine cumpără atâta carne de oaie, fără a fi în pragul Paştelui?

-          Mulţumesc.

-          Te rog, serveşte.

-          După tine.

Fata a sorbit uşor din ceai. S-a uitat la broderia de pe masă, la masă, la lacul care trata suprafaţa mesei, la degete.

-          Unde ţi-e gândul, Mara?, a întrebat profesorul peste ochelarii care aveau rame lucioase, posibil de argint, şi lentile mici şi rotunde. Îi făceau ochii să pară incredibil de mici.

Mara nu ştia ce să zică. Îl privea atentă. El a mai sorbit o gură de ceai sub privirile ei. Apoi, a întrebat din nou:

-          Iubeşti?

-          Cum aş putea să iubesc dacă nu ştiu cine sunt?!, a explodat fata.

-          Ah, deci asta era!, a exclamat profesorul cu o încântare plăcută, de parcă ar fi primit un cadou scump de la vreun prieten snob dar cochet, care nu ştia exact valoarea cadoului oferit.

-          Da, asta e! Nu ştiu nici măcar cine sunteţi dumneavoastră! Imi şpuneţi tot felul de lucruri, mă aruncaţi într-o lume improbabilă care, brusc, e întoarsă cu dinţii şi suliţele spre mine, iar eu nu a nici o armă de apărare. Cum vi se pare asta, domnule profesor? Este etic? Este educativ? Este un experiment?

Blumen a zâmbit. Degetele îmbătrânite mult prea puţin pentru vârsta lui purtau atente porţelanul ceştii.

-          Deci asta e… Bine, haide cu mine.

Profesorul s-a ridicat, ştergându-şi uşor gura cu şerveţelul de mătase cu desene vişinii pe fundal verde închis. A luat-o de braţ şi a dus-o în bibliotecă.

-           Uite, fata mea. Aici e o carte. – a dus-o în mijlocul camerei. Aici, în cartea asta, am sris toate vedeniile şi descoperirile pe care le-am avut ca preot. Ştiu că Duminica ţi-a spus. M-a găsit aici ieri, după vizita ta, şi mi-a spus de tine. Eu bănuiam deja, dar vroiam ca şi ea să fie convinsă. Nu ne-am mai văzut de atât de mult timp… Desigur, a plecat. Bănuiam că o vei căuta, dar drumul trebuie să îl descoperi singură, nu împinsă de mine. Uite, aici am descoperit-o pe Andilandi. Ştiam că va trebui să am un fiu şi că ea va fi mama lui. Am crezut zeii. Şi a durut. Nu am ştiut de ce. Acum ştiu.

-          De ce?

-          Pentru că trebuia să te naşti tu, din fiul meu. Te-ai făcut o femeie frumoasă şi înţeleaptă, draga mea. Dar mai ai atâtea de învăţat…

-          Da… vrând – nevrând, va trebui să o fac.

-          O, nu. Eşti liberă întotdeauna să alegi. Atunci când ţi-ai închis inima şi mintea, şi nu te mai gândeşti la ei, ei nu mai există. Adică există, dar nu pentru tine. Deci, e ca şi cum nu ar exista. E atât de simplu.

-          Nu cred că e atât de simplu. Mă vor întoarce din drum, mereu, şi unii şi alţii. Asta e cea mai ingrată formă a existenţei cuiva. Eu nu vă aparţin nici vouă, nici lor. Dacă trăiesc, nici oamenii, nici duhurile nu se bucură. Dacă mor, nici atât. Cine mă va plânge? Nimeni. Şi unii şi alţii vor considera că e de datoria celorlalţi să facă asta. Şi ştiţi ce? Nici nu am nevoie, nici de simpatia unora, nici de simpatia altora. Pentru că asta e o viaţă pe care o refuz. Nu voi putea să fiu întotdeauna între cer şi pământ.

-          Nu trebuie decât să dai ceea ce e omanesc oamenilor, ceea ce e duh, duhurilor.

-          Ce simplu e sa vorbeşti… Spuneţi-mi, profesore, cuvintele mele ale cui sunt? Cui le dau? Sentimentele mele, trăirile mele, nenorocirile şi extazul meu? Cui?

-          Nu ştiu. Tu ai fost aleasă pentru că eşti mai puternică decât noi şi singură, vei găsi o cale care până acum nu a existat.

-          Ha! Ha! Ha! Asta ar trebui să mă flateze? Să mă facă mai încrezătoare în forţele proprii?, a dispreţuit fata cuvintele bătrânului Blumen.

-          Nu. Dimpotrivă. Ar trebui să te umilească până la pulberea pământului, să îţi fie ruşine că nu te poţi ridica la nivelul a ceea ce eşti: o fiinţă unică, aşa cum se povesteşte că erau fii zeilor. Tu eşti un personaj mai fantastic decât oricare dintru duhurile pe care le vei cunoaşte şi mai reală decât orice om. Tu poţi fi văzută, auzită, şi nu îţi poţi ascunde vanitatea şi egoismul, nici nu poţi poza în a fi ceea ce nu eşti. Tu eşti o dovadă vie a existenţei duhurilor, fata mea, nu înţelegi? Tocmai, de asta poţi întoarce lumea lor spre o direcţie cum nu a mers niciodată.

-          Nu ştiu dacă în vanitatea şi egoismul meu există loc pentru întoarceri de lumi şi exorcisme ale vieţii fantasticului, profesore. O după-amiază liniştită!

Mara a trântit uşa după ea. Şi-a înşfăcat în trecere haina şi eşarfa şi a ieşit pe uşă în fugă, fără să aştepte să fie condusă de guvernată şi fără să îşi ia rămas bun. A hohotit tot drumul până acasă. Oana s-a speriat de ochii ei roşi şi umflaţi de plâns. A îmbrăţişat-o şi s-au aşezat pe un pat mic de cămin.

-          Cum a putut să îmi spună asta? Cum a putut să mă înfăţişeze ca fiind vanitoasă şi egoistă?

-          Linişteşte-te…

-          Dacă îmi vreau viaţa pentru mine, să nu fiu cu ea datoare nimănui, asta sunt? Nu o viaţă e singurul lucru pe care omul îl are? Ah, dar… sigur, eu nu sunt om, eu numai par a fi, când una, când alta. Ceea ce sunt eu, nu există!

-          Mara, tremuri toată. Opreşte-te!

-          Cum mă voi putea vreodată defini? În raport cu proporţia existenţei cui, a omului sau a duhului?

-          Mara, poate nici nu există!

-          Ce?

-          Fata Pădurii. Poate nici nu există.

-          Cum…?

-          Pe ce te azezi? Pe povestirile colective? Care se transmit din tată în fiu, fără a şti dacă părintele spune ceva adevărat sau dacă nu cumva vreo femeie mai simplă a băut puţin prea mult la o horă şi a inventat o poveste? Sau pe faptul că ţăranii la stână nu visează femei? Ţi se pare un mediu cast, care să poată să ridice probleme de etică?

-          Nu chiar…

-          Tocmai! Astea sunt poveştile femeilor, ca să-şi ţină bărbaţii acasă.

-          Nu, Oana… Nu, chiar e ceva, am simţit în casa sfintei că a fost ceva acolo… Am văzut cu ochii mei femeia aia albă la geam…

-          Mara, cel mult, există un demon popular care este ambivalen, e când bun, când rău, când frumos, când urât şi greţos, când femeie, când bărbat, când copil, când babă, când în pădure, când în apă, când în munte, când în poveste, când în afara ei. Asta poate să fie o explicaţie academică, dacă vrei, a superstiţiilor. Un demon, care trebuie îmbunat, pentru ca să fie bun; altfel, e rău şi trimite semne ale răutăţii şi mâniei lui. Joci şah cu o tradiţie colectivă care te va lega ca o pânză de păianjen în mrejele ei, şi nu vei avea sorţi de izbândă.  Fata Pădurii şi Omul Nopţii sunt aceeaşi fortă care ia două măşti şi oferă un teatru savuros oamenilor de la sate. Şi acesta, draga mea, este cel mai înalt grad de misticism pe care îl pot accepta. E absurd!

-          Şi… pădurea? Pădurea de Liliac? Şi scrisorile? Şi… tot restul?

-          Nu ştiu, nu am explicaţie pentru ele. Iar Staco sigur nu poate să fie vrăjitoare. Nu m-a iubit foarte tare niciodată, mi-ar fi făcut ea ceva până acuma.

-          Şi… de unde ştii că nu ţi-a făcut?

-          Ce să-mi facă?

-          Uite… evenimentele astea banale, pe care noi le punem sub semnul cotidianului… dacă sunt controlate şi guvernate?

-          Din umbră?

-          Oana, vorbesc serios!

-          Bine, bine, scuză-mă… Iartă-mă, dar nu pra pot să iau în serios ceea ce spui.

-          Dar dovezile, Oana, dovezile?

-          Da, trebuie să admit că s-au întâmplat câteva chestiuni mai ciudăţele… dar sunt, în mod cert, numai coincidenţe, nu cred că e nimic grav, sau că te găseşti în mâini cu un lanţ de evenimente care trebuiesc ordonate. Cred că e mult prea mult să gândeşti aşa, în ansamblu, evenimentele. Legate între ele.

-          Bine… am înţeles părerea ta.

-          Nu te supăra pe mine, draga mea.

-          Nu mă supăr, stai liniştită. E părerea ta şi o respect. Numai că e altfel când e pielea ta pusă la mijloc. Ştii?

-          Da, ştiu. Şi dacă e adevărat şi zece la sută din ceea ce profesorul tău spune… Eşti mai curajoasă decât orice făptură mitică despre care am citit vreodată.

Fata i-a zâmbit. Oana era întotdeauna aproape de ea în situaţii limită, chiar dacă nu o înţelegea. Iar Mara oferea acelaşi ajutor deschis, fără pretenţia vreunei răsplate.

-          Vom pleca în weekend, Mara. Crezi că poţi să stai singură? Nu ţi-e urât?

-          Ah, nu. Stai liniştită. Dacă mă plictisesc, merg la domnul Blumen, sigur are ceva bun de citit.

-          Poate îţi vor face bine două-trei zile singură pentru ca să îţi pui în ordine gândurile. Ce crezi?

-          Da, foarte posibil.

-          Şi spui că nu mai era casa acolo?

-          Oana… pământul dacă ar fi înghiţit-o, ar fi lăsat urme. Imaginează-ţi, oamenii chiar nu ştiau să fi fost acolo vreodată o casă, iar ţăranul care îşi amintea de o poveste cu respectiva casă, m-a băgat în sperieţi mai rău decât cărţile domnului Blumen. E înfiorător ce mi-a fost dat să ascult… În fine… când plecaţi?

-          Joi după-masa. Vineri e zi liberă naţională, refuzăm să lucrăm duminica – aşa cum pretinde noua lege – , iar luni ne-am învoit amândoi. Aşa ca… vei avea timp trei zile, aproape patru, să pui la punct planuri, cum să scapi de colega ta de cameră care nu crede nici un cuvânt din ce spui, şi te va înnebuni cu neîncrederea ei în mituri şi legende, a râs fata sincer.

Mara a zâmbit şi ea. Ar fi fost atât de bine dacă ar fi putut, ca Oana, să îşi pună temerile într-un mic săculeţ şi să îl agheţe de tocul uşii, pe exterior. Oana aşa părea întotdeauna că face.

-          Nu înţeleg de ce nu eşti tu în locul meu…

-          O, nu, mulţumesc, sunt bine aşa cum sunt, a râs din nou Oana.

-          Nu, serios, eşti mult mai rece decât mine în situaţii de acest gen.

-          Crezi? Chiar mai ai multe de învăţat despre mine.

-          Oana?

-          Da?

-          Crezi că e posibil să fie adevărat, totuşi?

-          Hmmmm…… da, Mara. Un procent de probabilitate foarte mic, dar existent.

-          Cât de mic?

-          Atât de mic, cât una din mărgelele care nu se opresc din curgere din umărul tău drept, de când ai dat jos paltonul de pe tine.

În jurul scaunului Marei era o baltă de mărgele pe mozaicul de proastă calitate care se punea în toate camerele de cămin pe jos.

-          Bine, a continuat Oana, am încercat să te fac să nu mai crezi că poate fi real, dar nu funcţionează, dimpotrivă. Mi se pare că încep să cred şi eu.

-          Ar cam fi timpul, dragă prietenă, a zâmbit Mara.

-          Deci?

-          Deci… e adevărat şi va trebui să ajung undeva cu această poveste. Dacă pot eu să o dirijez, o voi face. Dacă nu, mă va duce ea undeva pe mine.

-          Unde?

-          Nu ştiu. E mult prematur să cred sau să sper ceva. Aş vrea, totuşi, să îi văd. Chiar dacă au… mai bine de o mie de ani. Sunt părinţii mei.

-          Da, aşa e. Şi? Fata Pădurii?

-          Fata Pădurii trebuie domesticită.

Peste odaia în care erau fetele s-a lăsat liniştea. La uşă s-a auzit o bătaie uşoară.

-          Răspunzi tu?, a întrebat Oana îndreptându-se spre bucătărie.

-          Da, sigur.

Mara a deschis uşa. În cadrul ei ai zărit chipul ţăranului care o  duse către gară.

-          Bună… Dumneavoastră aici?

-          Da. Ţi-am spus eu, tu nu eşti pământeană.

De sub haina mare de iarnă, bărbatul a scos un sac gros de rafie, mare şi atent ţesut. L-a vârât peste fată şi a plecat, închizând uşor uşa.

-          Nu! Ce faci? Dă-mi drumul!

-          Nu te mai zbate, nu o să ţi se întâmple nimic.

-          Dar ce faci?!

-          Trebuie să ajungem rapid undeva.

-          Unde?

Ţăranul nu a mai răspuns. A urcat în căruţa lui care era oprită chiar în faţa căminului de pe strada Barbusse.

Oana a ieşit din bucătărie, cu pacheţelul de mâncare în mână.

-          Mara?

Tăcere.

-          Mara, unde eşti?

Camera lor mică de cămin avea numai o nişă ascunsă între boxă şi baie pe post de bucătărie şi o altă încăpere, mai mare, care era camera. Mara nu ar fi avut unde să se ascundă.

-          Asta e tare ciudat, a închis Oana uşa după ea, ciocănind la uşa vecină a lui Radu.

-          Radu?

-          Da?

-          Ai auzit ceva ciudat?

-          Nu. De ce?

-          Ceva zgomote?

-          Nu, s-a întâmplat ceva?

-          A bătut cineva la uşă, eu am mers la bucătărie să îmi pregătesc pachetul şi Mara a deschis uşa. Când m-am intors, nu mai era.

-          Şi cine a fost la uşă?

-          Nu ştiu.

-          Dar nu ai auzit nimic, nu a zis nimic Mara?

-          Am auzit că s-au salutat, apoi nu am mai auzit nimic. Tu nu ai văzut, din întâmplare, ceva?

-          Nu, a fost linişte şi pace.

-          Oare s-a întâmplat ceva?

-          Nu cred, dacă ar fi strigat Mara am fi auzit-o. Or fi coborât până jos, sau o fi fost vreun vecin. Nu cred că trebuie să îţi faci griji.

-          Crezi?

-          Sigur, draga mea, nu ştii că dacă e linişte se aude şi ce vorbesc copiii afară, în faţă, atât sunt de subţiri pereţii.

-          Da… poate ai dreptate.

-          Stai liniştită. Hai, să mergem la serviciu. E târziu.

-          Da, dar…aşa? Fără să ştim ce s-a întâmplat cu ea?

-          Pai ea ştia că urmează să pleci, nu?

-          Da.

-          Ei bine, înseamnă că dacă a plecat a luat o cheie cu ea. Ş dacă nu are cheie, te va suna sau va lua dublura de la poartă.

-          Poate ai dreptate.

-          Chiar nu cred că e cazul să îţi faci griji.

-          Da, ai dreptate, nu vreau să fiu paranoică.

-          Nu eşti paranoică, eşti o prietenă bună.

Oana a zâmbit dulce.

-          Mulţumesc.

Ajunşi pe coama Muntelui Sfânt al vechilor daci, ţăranul a scuturat sacul din care, speriată, Mara a ieşit mică, atât cât ar fi fost un copil care atunci se juca pentru prima dată de-a baba-oarba, fără să ştie ce va urma să se întâmple.

-          Am ajuns.

-          Ce e asta?

-          Piramida.

-          Ce piramidă? Suntem în vârf de munte! Cine eşti şi ce vrei?

-          Ia uite acolo, a prins-o bărbatul de mână.

-          Ia mâna de pe mine, urâtule!, s-a smuls ea.

În clupa următoare, de sub picioarele ei, s-a deschis prin văzduh un drum. În dreapta, avea u parapet de lumină şi dacă nu ar fi văzut înainte hăul imens care era înaintea ei, ar fi crezut că e un drum sigur, pe care ar fi putut să treacă o armată întreagă de oameni.

-          Ce e asta?

-          Priveşte mai departe.

Drumul, treptat, părea că urcă spre cer. S-a desprins de celălalt picior imaginar al podului şi s-a ridicat, la început uşor, cu un grad; apoi treizeci, apoi patruzeci, până când a devenit o scară aproape perpendiculară peste hăul care părea atât de consistent.

-          E… atât de frumos!, a murmurat fata.

-          Este.

-          E piramida din muntele Ceahlău?

-          Da.

-          Stai puţin, cum am ajuns noi aici atât de repede?

-          Am călătorit.

-          Cu ce aume?

-          Copilă, o să te sperii. De ce pui întrebări care nu duc niciunde?

-          Cred că poţi să îmi spui, pentru că oficial, tocmai m-ai răpit, şi indiferent dacă ştiu sau nu cum am ajuns aici, tot m-ai sechestrat şi eşti pasibil de pendeapsă.

-          Da, sigur, pedeapsă… Bine, uite aici.

Bărbatul a prins de coadă un şarpe care se plimba printre picioarele fetei.

-          Aaaa! – a strigat fata; nu văzuse înainte şarpele. Vrei să mă omori?

-          Potoleşte-te şi uită-te mai departe.

Din scară, se transformase în piramidă. Şi cei doi munţi îşi aruncat umbra unul spre celălalt aşa încât piramida părea de piatră şi nu de umbră.

-           Aici, sub ea, se găseşte Coloana.

-          Ah, da, sigur, Coloana… De asta m-ai adus aici?

-          Eşti singura care o poate scoate.

Bărbatul a prins de cap şarpele, i-a şoptit ceva la urece, apoi l-a aruncat în sus, ca pe o pasăre. Şarpele s-a aruncat în văzduh şi s-a lungit cât un balaur. I-au crescut aripi din norii strânşi în jurul său, i s-au lăţit solzii verzi şi capul i s-a făcut ca de lup. Plutea în aer şi zbura ca un steag dacic în jurul lor.

-          O fecioară curată, adusă în pustie, căreia îi voi da căpăstrul fermecat şi puterea de a stăpâni stihiie firii, făcând-o aşa solomăniţă. O fecioară pe care balaurul nu o va mânca şi nu o va iubi la fântână. Fecioara care poate să sorocească cu beţişoare de alun decojite, să aducă sau să oprească ploaia şi apa izvoarelor. Asta eşti tu.

-          Asta vrei tu să fiu.

-          Nu. Asta eşti. Pe jumate, e drept, dar eşti o făptură cu alte puteri decât oamenii de rând.

-          Şi de ce să vă ajut?

-          Pentru ca să îţi ajuţi părinţii.

-          Să îmi ajut părinţii… Aham… am înţeles… îmi aduci argumente la nivel emoţional şi crezi că aşa voi face nu ştiu ce pentru voi…

-          Nu prea ai de ales. Dacă nu ne ajuţi, le ajuţi pe iele. Te vor prinde şi te vor omorâ. La fel şi pe părinţii tăi.

-          Cine eşti?

-          Sunt Omul Alb. Sunt solomonar. Şi îmi vreau înapoi împărăţia. Omul Negru, soţul Fetei Pădurii, ne ajută, e pentru noi.

-          De ce nu mi-ai spus în căruţă cine eşti?

-          Nu vorbisem încă cu Blumen

-          Ah! Asta e culmea! Şi tu îl ştii?

-          Dăcă îl ştiu? A fost elevul meu în urmă cu mult timp.

-          Ah, serios? Şi tu câţi ani ai?

-          Prea mulţi ca să îi mai pot ţine mine.

-          Bine, Omule Alb, hai să îţi spun cum stă povestea asta. Vreau să ştiu unde ai fost tu când părinţii mei au fugit de iele şi le-au prins, ajutate de Roşia? Unde ai fost tu atunci când mi s-a ursit? Unde ai fost tu atunci când mi-am trăit mia de ani, fără să fiu conştientă de ea? Unde ai fost tu atunci când femeia care mi-a vândut părinţii a dormit zeci de ani în aceeaşi cameră cu mine? Unde ai fost tu atunci când mă zbătram în incertitudine şi când nu ştiam pe ce drum să o apuc, atunci când auzeam mii de voci şi nu ştiam ale cui sunt? Când am trăit într-o ignoranţă totală şi nu am ştiut încotro mă îndrept şi ce sens am?

-          Mă urăşti.

-          Da, te urăsc!, i-a strigat fata cu lacrimi în ochi. Te urăsc, pentru că aşa cum ai venit la mine acum, când ai nevoie de mine, puteai să vii şi atunci, când eu aveam nevoie de tine şi nu ştiam nici măcar cum să te strig. Îmi poţi da timpul înapoi şi viaţa risipită? Şi trecutul?

-          Nu.

-          Şi-atunci… la ce îmi poţi folosi?

-          Sufletul tău este nemuritor?

-          Da, adevărat. Dar vai, sufletul acesta neştiutor, uite, iarăşi se joacă de-a lutul şi vrea să moară. Am dreptul să mor, nu? Chiar dacă sunt un hibrid nefericit, nu?

-          Cuvintele tale uneori dor, fată dragă.

-          Lasă-mă. Nu îmi servi asta. Fii bărbat. Aşa cum sunt şi eu.

-          Bine. Nu te voi împinge mai departe. Te-am adus aici şi ştii ce vrem să faci. Decizia e a ta.

Barbatul a întins mâna spre balaur. Acesta a venit şi i s-a aşezat cu botul în palma stângă. El a trecut cu mâna dreaptă peste capul lui şi l-a făcut mic, cât să încapă într-o mărgică din umărul fetei. A luat o mărgea şi a suflat balaurul în ea. Apoi, i-a pus mărgeaua înapoi în umăr. Cu palma mâinii drepte, i-a mângâiat zgârietura din care i se spărgeau mărgelele şi i-a cauterizat-o. Balaurul i-a rămas ca un mic tatuaj pe umăr. Îl simţea cum se mişcă.

-          Ce faci, ai înnebunit?

-          Nu. Îţi dau posibilitatea să te întorci oricând.

Apoi, a scos din haina mare sacul gros şi l-a vârât din nou peste fată.

-          Oh, scuteşte-mă!

Bărbatul nu a răspuns nimic.

-          Chiar e nevoie? Lasă-mă.

-          Nu poţi să vezi. Încă nu poţi să mergi lângă mine pe balaurul meu. Şi probabil nu vei putea niciodată. Şi nu pot să te las să vezi Crugul Cerului şi nici drumul pe care Cernunos coboară să se adape.

S-a trezit din somn. Era întinsă pe patul ei de cămin, acoperită cu o pătură albă care nu era a ei. S-a ridicat speriată şi a privit în jur. Totul era aşa cum lăsase înainte să o ia ţăranul cu el.

-          Hei, ia uite cine abia s-a trezit!, a întâmpinat-o bucuroasă Oana.

-          Ce… ce s-a întâmplat? Mă doare atât de tare capul…

-          Nu ştiu de ce te doare capul, ai dormit de când am ajuns acasă.

-          Dar nu ştiu când ai plecat, nu ţin minte.

-          Azi dimineaţa, ca de obicei, la lucru. Unde ai plecat tu de dimineaţă, domnişoară?

-          Am plecat? Chiar am plecat? Am crezut că am visat…

-          Nu, ai deschis uşa cuiva şi ai plecat, fără să spui nimic.

-          Deci chiar am plecat… E real…

-          Oh, nu. Iarăşi vreo experienţă ciudată?

-          Da… dar credeam…. speram că a fost vis…

-          Ce-a mai fost, de data asta?

-          Mă doare atât de tare spatele, îmi faci un masaj?

-          Sigur. Vai, dar cât de cald e… şi… e pătat tricoul sau… Dumnezeule, Mara!!!

-          Ce-i, ce-i?

-          Ce-ai pe spate?

-          Nu ştiu, ce am?

-          Oana i-a tras jos tricoul alb care părea pătat. De sub el, a privit-o un balaur mare, cât tot spatele fetei, cu ochii de foc.

-          Te-ai tatuat?

-          Ah, nu, e un mic balaur pe spate?

-          Nu…

-          Nu e acolo?

-          Nu.

-          Dar ce e?

-          E un balaur mare, pe spatele tău.

-          Cât de mare?

-          Cât… China!!!

-          Oana…

-          Na, stai.

Fata a fugit şi a adus două oglinzi.

-          Ia priveşte. Convinge-te.

Spatele ei, fără nici un pistrui, avea acum tatuat un mare balaur care privea drept înainte.

-          Nu… ce mi-a făcut?

-          Cine?

-          Ţăranul.

-          Ce ţăran?

-          Omul Alb…

-          Da, într-adevăr, o altă experienţă deosebită…

-          Oare mai creşte?

-          A fost mai mic?

-          Da, cât un vârf de ac…

-          Şi cum a ajuns acolo?

-          L-a pus într-o mărgică.

-          Şi a crescut?

-          Înseamnă că sunt toată mărgele… Poate sunt mai mult altceva decât sunt om…

-          Mara?

-          Da?

-          Înainte se plimba pe spatele tău?

-          Puţin… îl simţeam dacă mişcă.

-          Şi acum îl simţi?

-          Nu. De ce?

-          Pentru că s-a înfăşurat în jurul coloanei tale vertebrale.

-          Ce? Nu… Nu, fă-l să se oprească! Dă să văd!

Fata şi-a reaşezat oglinzile. Balaurul în formă de şarpe se plimba pe spatele ei şi din când în când ofta, de parcă ar fi fost închis într-un cufăr mult prea mic pentru ca să poată să mai crească. Apoi, a scus un norişor pe nări. Şi apoi a suflat un soare. Şi în jurul lor se plimba ca pe o stâncă tare.

-          Crezi că mai creşte?, a întrebat Mara uimită de balaurul care o privea de pe propriul ei spate.

-          Nu ştiu.

-          Sper că nu. Nu aş vrea să mi se întindă de la ceafă până la călcâie, pe tot spatele.

-          Se uită la mine! Mara, se uită la mine!

-          Ia, spune-i ceva.

-          Ai înnebunit?

-          Spune-i ceva, să vedem dacă reacţionează.

-          Nu-i spunem nimic. Îl acoperim., a decis Oana, trăgând tricoul alb înapoi pe spatele fetei.

***

Preotul, îmbătrânit prematur, precum un om, a lovit puternic tocul uşii.

-          Nu am vrut să te supăr.

-          Iris, am trăit în pace şi în linişte toţi anii ăştia. Ne-am iubit şi ne-am înţeles şi dragostea noastră a trecut peste tot. Nu am ce să fac, sunt legat de mâini şi de picioare. Înţelege-mă! Eu nu o pot aduce aici!

Femeia, îmbătrânită şi ea, dar păstrând ceva din amintirea unei frumuseţi scumpe, şi-a şters ochii şi a păşit în spate, aşezându-se pe un scaun cioplit dintr-o singură bucată de lemn.

-          Îmi spui în fiecare zi de ea, de la vizita Omului Alb.

-          Dar nu vreau să fie târâtă în lumea de vrăji pe care nu o cunoaşte, Dara. Sunt şi eu… un fel de mamă…

-          Iris, duc în spate vina celor o mie de ani pe care i-am trăit în greşeala noastră. Duc în spate vina trădării preoţiei. Duc în spate vina părinţilor. Nu pot duce şi vina neîmplinirii dorinţei tale. Cernunos nu se va prezenta la chemarea mea, am renunţat la preoţie pentru tine.

Ochii ei atât de vii s-au ridicat către el, scăldaţi în lacrimi.

-          Atunci du-te şi caut-o.

-          Ce?

-          Du-te şi caut-o.

-          Să te las aici singură? Să mă expun luptei cu ielele în câmp deschis, fără să ştiu dacă o găsesc sau nu?

-          Inima ta de muritor te cheamă, bărbate. Nu ai cum să nu găseşti rodul pântecelor soţiei tale.

-          Dar… e o nebunie curată ceea ce spui tu!

-          Prin păduri, oraşe, fântâni… oriunde. Caut-o, numai.

-          Te pot duce la ea. – Glasul Andilandei nu a sunat niciodată atât de clar şi de binefăcător.

-          Ce cauţi aici?!, a sarit la ea Dara.

-          Uşor, fiule.

-          Ce vrei? Nu ai făcut destul, pasăre prea mândră pentru penajul ei?

-          Şi eu am mândria mea, băiete. Şi eu îmi port vina. Ai crescut departe de mine şi mă dispreţuieşti. Nu crezi că îmi e destul de greu să trăiesc aşa? Şi unde voi fugi de chipul tău care îmi stăruie în minte?

-          Ascult-o, ascult-o numai şi decide apoi., l-a rugat Iris.

-          De unde ştii unde e?, a întrebat-o Dara pe pasăre.

-          Roşia a fost tot timpul cu ea. Am urmărit-o.

-          Cine mai ştie?

-          Solomonarii au găsit-o. A refuzat să-i ajute. Roşia încâ nu a spus nimănui unde stă fata, nici măcar Albei. Iar ielele nu se pot apropia de oraş, ca s-o urmărească, aşa cum am făcut eu.

-          Cred că e o capcană, s-a întors Dara către Iris.

-          Vreau să vă ajut, a stăruit Andilandi.

-          Şi de ce vrei să ne ajuţi?

-          Pentru ca să îmi răscumpăr vina.

-          Hah! Aşa crezi tu că îţi poţi răscumpăra vina? Aşa crezi tu că voi uita că am trăit o viaţă întreagă gândindu-mă la tine şi dorindu-mi îmbrăţişarea unei mame? Aşa crezi tu că poţi şterge tot? Te înşeli, pasăre.

-          Nu pot şterge nimic. Dar îţi pot da fata înapoi. Nici ea nu va înţelege niciodată de ce a fost luată. Aşa cum nu înţelegi nici tu. Dacă mai vrei să ai vreo importanţă pentru ea, şi să nu te dispreţuiască aşa cum ma dispreţuieşti tu pe mine, acum ai ocazia să schimbi sensul lucrurilor. Nici tu nu ai fost un părinte mai bun?

-          A, serios? Tu mi-ai luat-o, tu ai aruncat-o departe în timp, tu cu urselile tale şi cu minunatele tale surate!

-          Spune-i asta, şi te va întreba de ce nu ai plecat după ea mai repede să o cauţi. Ştii la fel de bine ca mine că nu există scuză şi că nu te va ierta. Te va întreba de momentul ăsta şi de ce nu ai riscat totul pentru ea. Şi ce îi vei spune? Că erau prea neîmpăcat cu mama ta pentru a-ţi căuta fiica?

-          Şi chiar dacă nu am fost un părinte bun, ăsta e exemplul pe care l-am primit, tu m-ai învăţat aşa!

-          Dragostea nu se învaţă, fiule.

Pasărea a fâlfâit puternic din aripile mari. S-a întors spre geam şi a deschis aripile spre cer.

-          Eu am încercat.

-          Stai!, a strigat Iris. Nu pleca!

Andilandi s-a oprit şi a aşteptat, cu spatele spre odaie şi capul spre lumină.

-          Te rog, du-te cu ea. Nu o lăsa să plece. Poate fi ultima ocazie, ulţima şansă să o găsim. Solomonarii au găsit-o deja, dacă o găsesc şi ielele va fi prea târziu.

-          Nu vreau să te las singură.

-          Ştiu. Dar trebuie să pleci.

***

Balaurii sunt şerpi care 12 ani nu au fost văzuţi de nimeni şi nu au muşcat niciodată pe nimeni. Şerpilor aceştea le cresc aripi. Şi când ies din păduri, copacii se tem de ei, iar balaurii se ridică zburând prin nori.

-          Îţi pot spune despre ei, dacă vrei., i-a şoptit balaurul.

-          Ce-ai spus?, a întrebat fata ducându-şi mâna pe gât, în partea dreaptă.

-          Da, îţi pot spune, i-a răspuns balaurul.

Îi urcase pe gât şi îi şoptea la ureche, cu o voce dulce şi caldă.

-          Vei vrea să te scot afară.

-          Nu. Eu nu vreau să faci nimic anume, mie mi-e foarte bine aici. Dacă vrei, însă, pot să îţi povestesc.

-          De ce crezi că aş vrea să ştiu?, a întrebat în şoaptă Mara.

-          Sunt a doua noapte cu tine, şi ochii nu ţi se odihnesc. Gândurile nu ţi se opresc şi mâinile ţi se plimbă prin păr toată noaptea.

-          Ai dreptate.. ar trebui să mă odihnesc.

Balaurul Marei era atât de mare încât ar fi putut uşor să înghită un copil. Trupul lui era solzos şi arzător; fetei i se părea uneori că pe unde trece el, pe spatele si pe gâtul ei, lasă dâre de arsuri – dar senzaţiile i se risipeau rapid.

-          Te interesează ceva anume despre ei?

-          Nu. Spune-mi mai bine despre coloană şi munţi.

-          Ceahlăul – l-ai văzut; nu e înalt; sunt vârfuri mai înalte şi mai frumoase decât el. Dar este singurul munte care poate fi văzut de la sute de kilometri depărtare; de pe Marea Neagră, chiar din Insula Săcălin, de pe malurile Nistrului.  Acolo au ascuns Coloana ielele, neştiind că vor tulbura zeul solomonarilor care a plecat de acolo. Fără zeul lor, solomonarii nu mai au putere, iar ielele, zănaticele, nu mai pot fi oprite.

-          Da, asta ştiu şi eu.

Au tăcut amândoi câteva secunde.

-          Sunt solomăneasă acum?

-          Vei fi întotdeauna ceea e vei alege să fi. Solomonarii te-au acceptat, trebuie să îi accepţi şi tu ca să fie acceptaţi şi ei. Nu ajunge faptul că s-au oferit.

Balaurii locuiau în iezere sau în puţuri părăsite, în păduri sau în deşerturi. Balaurul acesta locuia în spatele ei.

-          E cald aici.

-          În spatele meu?

-          Da.

-          Hm, a zâmbit fata.

Balaurul a început să îi cânte încet un cântec la ureche, iar fata a adormit.

***

Joi după-masa, Oana a închis uşa, trăgând după ea rucsacul.

-          Eşti sigură că vei fi bine, Mara?

-          Da, da, stai liniştită. Mergeţi numai.

-          A mai crescut balaurul acela de pe spatele tău?

-          Nu. Atât a rămas.

-          Te-am auzit vorbind cu el.

-          Da, a zâmbit Mara, uneori povesteşte câte ceva.

-          Bine. Ne vedem marţi. Ai grijă de tine.

Ploaia a început din nou. Oana şi Radu au oprit din nou înainte să ajungă la motelul spre care de data asta mergeau ţintă.

-          Încă o noapte în peşteră, draga mea?

-          Sigur, cu multă plăcere.

Cei doi au adormit duşi. Au dormit trei ore iar spre seară, când s-au trezit, ploaia era oprită şi soarele era dulce. Încă era suficient de multă lumină. În luminiş erau tufe de fructe sălbatice. Cei doi au ieşit să culeagă fructe şi să se bucure de mirosul pământului ravăn.

-          Pe lângă cărare, în luminişul de lângă, am văzut din maşină fructe. Vrei să mergem?

-          Sunt obosită, Radu. Mergi tu. Te aştept în peşteră, i-a zâmbit fata.

Radu s-a îndepărtat. Pădurea era liniştită şi tăcută, îl înconjura primitoare şi verde. Urmărind cărarea, s-a îndepărtat mai mult. Din cealaltă direcţie, Oana i-a zâmbit liniştită.

-          Oana? Cum ai ajuns aici înaintea mea? Nu ai spus că mă aştepţi în peşteră?

-          E şi aici o peşteră, i-a spus ea răguşită.

-          Ai răcit?

-          Nu mai întreba atâtea, i-a zâmbit ea.

Fata s-a apropiat de el şi l-a sărutat. Sarutul ei era dulce. Băiatul i-a mângâiat părul, dar ea şi-a ferit spatele pe care şi-l acoperea cu părul. A luat-o la fugă, zâmbind, către cealaltă peşteră.

-          Oana, stai! Oana!

-          Hai!

-          Dar nu avem pături aici!

Fata nu a mai răspuns. Şi-a întors capul zâmbindu-i peste umăr din fugă, şi a intrat în peşteră.

-          Tu ai mai fost aici?

Fata nu a răspuns. S-a apropiat de el doar.

-           Ziceai că nu ştii zona.

L-a luat în braţe:

-          Lasă asta… nu mai întreba… – apoi l-a sărutat.

L-a împins departe în peşteră, unde pereţii erau scăldaţi în lumina roşie a torţelor fixate în stâncă.

-          Când ai făcut toate astea, Oana?

L-a sărutat din nou, fără să îi răspundă, până l-a împins cu spatele în peretele stâncii. El a îmbrăţişt-o uşor, iar ea şi-a desprins uşor haina udă de pe ea. Băiatul era înnebunit de trupul ei crud şi umed care se lipea de el. Fata a ridicat tricoul de pe el.

-          Toată lumea va fi a noastră. Vom strânge toate florile de leuştean şi rostopască şi le vom arde. Vom traversa împreună fiori şi ne vom lipi unul de altul până la moarte. Moartea ta. Eu nu am să mor niciodată. Şi mă vei duce la Mara.

-          Oana?, băiatul i-a tras chipul din dreptul feţei lui şi a privit-o drept în ochi. Ce cuvinte spui tu acolo? – i-a dat părul de pe chip.

Dintr-o dată, faţa ei frumoasă s-a uscat şi s-a schimonosit. Trupul i s-a stafidit şi zbârcit sub ochii lui. Dinţii cilindrici şi ascuţiţi au început să i se arate de sub buzele fragede şi spatele ca o covată i s-a strâns într-o cocoaşă care nu se vedea. Avea mijlocul încins cu spini şi ramuri uscate, părul lung îi era rar şi îmbătrânit, iar urechile ascuţite i se vedeau de sub puţinele şuviţe care nu îi picaseră încă.

-          Dumnezeule!

-          Cam târziu să îl chemi acum pe sfântul, frumosule!

-          Du-te, lasă-mă! Ce ai făcut cu Oana?

-          Încă nimic. Dar dacă nu mă iei, o să-i dau vârsta mea şi o să-i iau frumuseţea!

-          Eşti nebună?! Lasă-mă!

Cu un braţ puternic, ca de bărbat, Fata Pădurii l-a fixat în peretele stâncii şi a început să râdă.

-          Dă-mi drumul!

Avea o putere incredibilă. Părea că toţi demonii s-au strâns în ea şi şi-au înteţit puterile împotriva bietului băiat.

-          Puteai să mă iei frumoasă, nu ai vrut. Ţi-am spus să nu mai întrebi. Ai insistat. Acum, ai să mă iubeşti aşa. Şi ai să mă iubeşti toată viaţa, pentru că am să vin în fiecare noapte!

Radu s-a smuls de sub mâna ei şi a încercat să fugă. Ea a crescut neaşteptat de mult în înălţime şi a început să se joace cu el, să îl tragă şi să îl împingă. Era de trei ori mai înaltă decât el. Obosit, băiatul a căzut jos şi şi-a pierdut conştiinţa.

Fata Pădurii l-a aşezat într-o scobitură a peretelui peşterii, sus, în stâncă, de unde nu putea să coboare singur la trezire.

-          În curând, în curând, copilele mele, vom avea-o pe Căpruiată, şoptea Alba imaginar ielelor din Castelul Văzduhului, care păzeau Cartea.

Înaltă şi slabă, revenind la chipul ielelor, Fata Pădurii a aprins un foc. S-a încălzit cu faţa spre băiat, ca sa îi sesizeze orice mişcare.

-          Cine e acolo?! Cine îndrăzneşte să-mi tulbure liniştea şi să-mi calce grădina? – a sărit spre uşa peşterii.

Andilandi şi-a închis graţioasă aripile.

-          Cu iertare să mă primeşti, stăpână.

-          Ah… tu eşti.

Fata s-a aşezat înapoi la foc, să se încălzească. Dar pe măsură ce Andilandi se apropia, o nelinişte ciudată a început să-i crească şi în inimă, o nelinişte pe care ea, atotputernica Alba, nu a simţit-o niciodată înainte.

-          Ce faci aici, Andilandi?

S-a ridicat în picioare, simţindu-se ameninţată de pasăre.

-          Lasă-mă să mă încălzesc puţin la focul tău, Alba.

Andilandi s-a apropiat şi s-a aşezat la foc.

-          Pe unde ai cutreierat? Miroşi a tei.

-          E vântul dintre aripile mele, Miluito, s-a prins printre pene. Sunt tei la marginea pădurii.

-          Aşa e., a răspuns circumspectă zâna.

Au tăcut câteva minute. Erau atente una la mişcările celeilalte. Pasărea măiastră a început apoi să cânte.

-          De ce cânţi, pasăre?

-          De dor, de dor cânt, Miluito.

Apoi, a cântat un alt cântec.

-          Mă ameţeşti, măiastro. Ce cânţi acum?

-          De jale cânt, de jale, Miluito.

-          Şi-acum?, a întrebat ameţită Fata Pădurii la cântecul urmâtor.

-          Doinesc de moarte, zgripţuroaico!

Din spatele Andilandei s-au întins către Fata Păduri braţe subţiri, tentacule de coji de tei pe care Dara le ţinea strâns în mâini. Din spatele lor, Omul Negru şi Omul Alb au prins-o pe Fată şi au legat-o în timp ce femeia se zbătea groaznic.

-          Nuuuu! Laşilor! Nu m-aţi putut înfrunta faţă în faţă! E timpul meu acum, timpul vostru a trecut! Laşilor! Lăsaţi-mă! Daţi-mi drumul şi nu îmi stârniţi mânia! Nuu! Daţi-mi drumul!

Striga de parcă ar fi fost scoasă din minţi şi jupuită de vie.

-          Să vi se strângă zilele în plămâni şi să vă inunde creierii, să vi se spargă în mii de bucăţi măruntaiele şi corbii să vă scobească lumina ochilor de la rădăcină, lepădături!

Moroii au devastat Castelul Văzduhului şi au luat Cartea Solomonarilor. În schimb, solomonarii i-au trecut în Carte şi i-au eliberat din lumea blestemată, atârnată între celelalte două lumi, în care trăiau nefericiţii.

-          Să nu vă găsiţi liniştea şi moartea să vă sape fiecare secundă! Daţi-mi drumul!

Ielele au predat Cartea şi au redevenit sclavele solomonarilor. Pe Alba au închis-o în Castelul Văzduhului, acolo unde ea domnea rece înainte. Drăgaicele au păzit cu săbiile lor intrarea şi ieşirea. Iar zânele s-au împrăştiat prin întreaga ţară, ascultând numai de chemarea solomonarilor şi jucând în hore o dată la o mie de ani.

Sărbătoarea Nouă urma să vină. Urma naşterea Insulei Săcălin pentru trei zile şi sărbătoarea reintrării sub domnia solomonarilor.

***

-          Şi-acum? Dă-mi numele înapoi!, a zâmbit Roşia Omului Alb.

Solomonarul nu a răspuns nimic. A privit-o doar scurt în timp ce aşeza pe balaurul său Cartea, traista cu securea de fier pentru spargerea gheţii în timpul furtunii şi brâul din coajă de mesteacăn pentru strunit balaurul.

-          Deci? Dă-mi-l.

-          Nu pot.

-          Ce?!

-          Nu stă în puterea mea.

-          Dar mi-ai spus că o voi putea lua înapoi.

-          Şi o poţi lua. Eu nu ţi-o pot da.

-          Tebuie s-o omor ca să-mi iau înapoi ceea ce e al meu?!

-          Nu fi proastă. Nu ţi-ar folosi la nimic să-i iei nemurirea. În plus, având de trăit două nemuriri, nu ai face decât să te pedepseşti singură.

-          Dar ţi-am spus unde o puteţi găsi! Cum nu ai putere?

-          Am putere asupra voastră, Cartea fiind acum în mâinile mele. Dar Coloana e încă în munte. Şi dacă până la sacrificiul din Insula Şerpilor nu e scoasă de acolo, coborârea lui Cernunos va fi zadarnică.

-          Atunci, nu aveţi decât să o scoateţi de acolo!

-          Noi nu putem să o scoatem. Voi nu puteţi. Ştii bine, numai ea poate să îndrepte lucrurile.

-          Aveţi puterea să o obligaţi să facă asta!

Omul Alb a încălecat pe balaurul lui cu solzi de carne albi şi ochi porticalii.

-           Ai înţeles atât de puţin din nemurirea ta încât, cu o nemurire în plus, nu ai fi numai pedepsită. Ar fi o tragedie pentru întreg pământul. Hai, Roibule!

-          Stai! Nu pleca!… Ah, la naiba! O s-o omor de vie pe fătuca aia! O s-o strâng de gât dacă nu îmi aduce numele înapoi! Căpruiatoooo!!!

***

Trezită din somn, strigată de o voce necunoscută şi îndepărtată, Mara a sărit brusc din aşternut.

-          Sunt vocea când a apus soarele, vocea care nu se odihneşte în al iernii timp.

-          Trezeşte-te!, l-a chemat ea de după umărul drept din care, în răstimpuri, puroiau mărgele albe.

-          Eu… sunt vocea vântului şi îţi aud chemarea inimii…

-          Mmm…

-          Vocea care creşte odată cu iarba.

-          Eşti treaz?

-          Ascultă, copilă, nu te teme, apropie-te, îţi voi răspunde şi te voi elibera.

-          Da…

-          Sunt vocea trecutului care întotdeauna va fi plină de tristeţe, pe a cărei degete timpul încă îşi scurge sângele.

-          M-a trezit o voce, m-a strigat cineva.

-          Vocea viitorului. Adu-mi pacea ta şi mi se vor vindeca rănile.

-          Acum? În miez de noapte?

-          Da.

Camera era întunecată în tăcere.

-          Ascultă şi tu.

-          Ascult şi nu aud nimic.

-          Ascultă mai cu atenţie.

-          Sunt vocea, cuvântul, chemarea, foamea, vocea, părerea de rău durerea.

Într-adevăr, în surdină se auzeau perdele care păreau că se rup. Şi foşnet, mult foşnet înfundat.

-          Spune-mi, auzi şi tu?

-          Nu chiar.

-          Eu sunt vocea, eu voi rămâne întotdeauna vocea.

-          Dar ascultă! Cum nu auzi chiar tu, nu poţi tu zbura mai repede ca gândul? Şi chiar tu, tocmai tu să nu auzi? O să tac din nou, ca să auzi.

Mara a tăcut. Balaurul i-a urcat sus pe gât şi şi-a deschis gura în dreptul urechii ei. Botul îi ajungea deja printre firele ei subţiri de păr care miroseau a iarbă crudă.

-          Tu nu poţi să crezi că istoria e adevărată? Tu m-ai făcut să cred în fiorul ei.

-          Ai auzit? Asta ai auzit?

-          Da, i-a răspuns balaurul, uimit. Ce-a fost?

-          Nu ştiu. Îmi şopteşte în fiecare seară, şi îmi spune aceleaşi cuvinte şi încep să o iubesc.

-          Mai zice acum ceva?

-          Nu, acum tace. Hai să ascultăm.

-          Vino cu mine în Ţinutul de Piatră.

-          Ţinutul de Piatră? Unde e Ţinutul de Piatră, Balaurule?

-          La Piramidă. La coloană. Acolo e.

-          M-ai făcut să simt coastele nopţilor care adânc mi se înfigeau în tâmple, atunci când înşelătoarea noapte se iubea cu cerul peste mormântul meu din care nu m-ai eliberat.

-          Asta nu mi-a mai spus până acum.

-          Dar îţi zice acum.

-          Nu ştiu ce înseamnă.

Balaurul i-a coborât uşor pe mână în jos, i-a lunecat până pe mâna dreaptă, pe palma dreaptă.

-          Numai un cuvânt să spui, numai unul, şi te duc la ea. Îţi arăt drumul până în pântecele ei.

-          Ştii cine e?

-          Da.

-          Cine?

-          Ea e. Cea Fără de Glas. Paharul zeilor.

-          Poţi să îmi spui câte zile au trecut, câte nopţi? Sunt închisă în fierul pământului de ani şi nicicum nu îmi mai răsare lumina. Dacă negura mă va înghiţi, totuşi, sorbită de noapte, voi lunima spre cer; şi când îi voi crăpa faţa, stâlp de lumină voi fi. Dar hai, vino în Ţinutul de Piatră şi descalţă-mă de opinca de lut a pământului!

-          Coloana?

-          Da.

-          Vino!

-          Ma cheamă coloana, să o scot afară? E absurd, e din piatră!

-          Şi te minunezi că o auzi?

-          Evident.

-          De ce te temi? De ce nu îi acepţi provocarea?

-          E uşor pentru tine să spui. Stai tolănit în pielea mea şi crezi că îmi cunoşti inima? Eşti departe de ea.

-          Asta pentru că nu vin mai aproape.

-          Nu te chem mai aproape.

-          Nu ai curajul.

Mara l-a privit o secundă în ochi. Din podul palmei o privea ca o constelaţie lipită de cerul gurii unui albatros, într-o neştiută şi oarbă alunecare.

-          Taci. Las-o să vorbească.

Dar Coloana a tăcut. Mara a aşteptat. O oră, două… se apropiau zorii şi ea nu îi mai vorbea. Din nou, a tăcut.

-          De ce nu mai spune nimic?

-          Nu ştiu.

-          Poate să facă asta? Are voie? Eu nu pot să o chem şi să vreau să vorbesc cu ea?

-          Ai chemat-o vreodată?

-          Nu.

-          De ce nu o faci?

-          Pot?

Balaurul nu a mai răspuns nimic. Mara era singură în cameră, singură cu el. A închis ochii.

-          Ai tăcut ca un cer topit în furtună – a spus dintr-o dată fata, mânată de o forţă care în mod vădit era acolo în ea. Era acolo de când se ştia, dar nu era conştientă de acea parte din ea. Pesemne, Mara se simţea acum ca o vază frumoasă de flori, care întotdeauna a strâns apa între sticlele pereţilor, neştiind niciodată că în contrast cu florile, e mult mai frumoasă.

-          Tu m-ai făcut să cred în fiorul istoriei.

-          Îmi vorbeşte! Auzi? Îmi vorbeşte! Îmi răspunde. Nu mi se pare numai mie, nu? Chiar vorbeşte?

-          O faci să aştepte raspunsul tău.

-          Cum am făcut eu asta? Cum sunt eu vinovată?

-          Ţinutul de Piatră, mă ţii închiată în el.

-          Nu eu te-am aruncat acolo.

-          M-ai făcut să simt încheieturile vechiului timp. Timpului care se plimbă în jurul meu de sute de mii de zile şi mă leagă de pământ. Nu ai venit niciodată să mă vezi, să mă atingi, să mă guşti. Eşti captiva sufletului tău strâmt, care deja îşi confundă jocul de-a lutul cu însăşi carnea lui. De ce mai stai legată?

-          Eu nu sunt legată. Eu am ales să nu mai ascult chemările tare care îmi orbesc urechile până mă ustură tăcerea.

-          Dar eşti mai jos decât ai putea să fi tu, i-a răspuns balaurul.

-          Şi voi rămâne jos.

-          Pentru că dacă nu vezi, nu poţi să ştii ce e mai sus de tine? Pentru că eşti fericită să te poţi ascunde de o mie de ani în spatele „nu ştiu” şi „umerii-mi sunt plăpânzi”?

-          Eu nu fac asta! Eu sunt puternică, am decis să îmi hrănesc omul şi să îmi las vocile delirante şi chemările absurde să se înece în ceea ce…

-          În ceea ce îţi face teamă? În ceea ce nu înţelegi? Te temi să urci, să cobori, să trăieşti în plinătatea făpturii tale?

-          Voi cădea. Atât de des şi de greu, mi se vor rupe aripile.

-          Te temi că te va durea? Nu e mai înspăimântător să pici mereu de atât de jos?

-          Dar de câte ori am încercat să fiu mai mult decât pot fi, am picat.

-          De unde eşti, mereu vei pica. Aripile nu ştiu să se deschidă în praf şi să zboare în ceaţa de feţe a oamenilor surzi.

-          Aş putea să vin…

-          Ai sângele ca gheaţa, i-a şpus balaurul, scurgândui-se până în umărul alb.

-          Mara! Mara, deschide! Ştiu că eşti acolo! Deschide!

-          Cine o fi acum, la ora asta? De ce face atâta gălăgie?

-          E Roşia, i-a şoptit balaurul.

-          Cine e?, a întrebat fata cu voce stinsă.

-          Eu, Staco. Vino, deschide!

-          Nu deschide!

-          Chiar acum? E cinci dimineaţa.

-          Ştiu cât e ceasul, hai, lasă-mă înăuntru.

-          Ce vrei?

-          Nu ţi-a spus Oana că te-am căutat? Radu nu ţi-a spus nimic?

-          Mi-a spus Omul Alb.

-          Cine?

-          Omul Alb.

-          Cine e el?

-          Staco, ştiu cine eşti.

-          Ce tot vorbeşti acolo, fată? Deschide uşa odată!

-          Roşia, lasă-mă în pace!

-          Nuuu! Ţi-au spus! Deschide, deschide sau intru!

Mara a îngheţat. Din uşa masivă de lemn au început să iasă firicele lungi de fum şi crăpături au început să brăzdeze faţa uşii. Încet, firele de fum s-au aprins în scântei şi crăpăturile au ars. În spatele uşii, prin cadrul ei scrumit, Mara a văzut chipul otelit al Roşie.

-          Dă-mi drumul! – s-a auzit din umărul fetei.

-          Deci de-asta îmi eşti, te joci jocuri ascunse? Omul Alb? Unde e? Îl fac bucăţi. Hai, Quoquosimo, ia-ţi ospăţul.

Roşia a lăsat jos din mâneca largă a hainei o furnică mică. Pe măsură ce se apropia de fată în viteză, furnica se făcea mai mare şi mai urâtă. Picioarele din spate i s-au transformat în picioare de crab iar corpul negru şi cornos părea o crustă de lac sub care fierbeau sucuri negre, calde şi  nedigerate. Piciorul stâng din faţă i s-a transformat într-un cleşte mare de crab dar cu cinci degete care puteau să zdrobească orice os; iar degetul mijlociu, lung cât un pai crescut în exterior pe ambele direcţii, era ascuţit. Cu acest deget, Quoquosimo sorbea din oameni orice era altceva decât lut: sentimente, puteri, mărgele.

-          Dă-mi drumul!, se zbătea balaurul în umărul ei.

-          Ce e asta?, a întrebat fata.

Quoquosimo a ajuns  atât de rapid  până aproape de piciorul ei, încât fata nu a mai apucat să facă nimic. Cu degetul mijlociu, i-a zgâriat puţin glezna şi a gustat ca de sub unghie.

-          Nu!, a strigat Mara.

Departe de a se fi gândit vreodată cum va elibera balaurul din ea, Mara şi-a zgâriat cu mâna stângă umărul drept până la sânge. Din ea au ţâşnit mărgele, fire roşii de sânge şi un mic balaur suflător de foc. S-a strecurat pe sub picioarele ei şi când a fost ca un preş, balaurul a ridicat-o atât de sus încât fară să realizeze fata  când, deja erau în văzduh. Pluteau.

-          Tu ai o problemă cu eliberatul captivilor, Mara, a zâmbit balaurul.

-          Ce se întâmplă? Unde suntem?

-          Stai liniştită. Eşti în zbor.

Fata a prins gâtul dihaniei. Aceasta a zburat deasupra Fabricii de Pensule, deasupra pădurii şi deasupra lucului unde ar fi trebuit să fie casa Sfintei Duminici.

-          Unde mă duci?

-          Te ţin doar în aer până hotărăşti.

-          Ce anume?

-          Ce faci. Azi e ultima dimineaţă. Mâine, în Insula Şerpilor, va avea loc jertfa. Şi dacă nu e afară coloana, mesagerul va fi trimis degeaba – Cernunos va mai fi legat departe de pământ pentru încă o mie de ani. Mai ai treizeci de raze de soare exact ca să ridici Coloana. Şi ca să te eliberezi de neputinţa de a alege să fi mai mult decât ce eşti acum.

-          Du-mă la Blumen.

***

-          Şi aşa am ajuns aici, a concluzionat fata, de pe spatele balaurului care plutea în aer fără să fâlfâie din aripi, purtat ca un vis de aerul rar.

-          Da, ştiam că te va căuta, dar ai respins întotdeauna ceea ce ţi-am spus.

-          Am respins? Sau am cercetat?

Bătrânul a privit-o admirându-i inteligenţa şi desăvârşita frumuseţe. Era sânge din sângele lui.

-          Ai cercetat, bine grăieşti.

-          Şi-atunci, bătrân preot, de ce nu mi-ai spus?

-          Nu am răspuns, a topit şoaptele între buzele lui groase şi uscate de miile de ani care s-au născut şi au murit, trecând peste el şi obosindu-l peste măsură de mult.

-          Nu aveţi răspuns?

-          Nu…

-          Ha!, a zis fata cu dispreţ.

Şi-a strunit apoi balaurul şi a luat-o spre cheile peşterii din pădurea de unde ştia că ar fi trebuit să îi găsească pe Oana şi Radu.

-          Stai!

Nimic.

-          Mara!

Mara zbura deja, fără să se uite înapoi.

-          Căpruiato, aşteaptă.

S-a oprit. Nu a privit înapoi, dar s-a oprit. Domnul Blumen s-a apropiat de ea, zburând pe un balaur mai mic şi mai rapid decât marele Blanc.

-          Stai, a zis el din nou când s-a apropiat de ea. Lasă-mă să vin cu tine. Nu ştii niciodată când un bătrân îţi poate fi de folos.

-          Un bătrân care nu mai are răspunsuri?

-          Chiar şi un bătrân care nu mai are răspunsuri., i-a zâmbit.

Fata i-a zâmbit înapoi.

-          Bine. Vino cu noi.

După un răstimp de tăcere, bătrânul preot i-a spus încet, ca o confidenţă făcută unui preot de o fecioară fragedă care e mistuită de focul iubirii.

-          Ştii? Uneori răspunsurile nu valorează nimic. Întreările sunt singurele care contează.

-          De exemplu… când? La mine nimicodată nu au contat întrebările.

-          O, eşti ultima persoană din lume care poate să spună asta!, a izbucnit bătrânul.

-          Chiar aşa să fie oare?

-          Da.

-          De ce?

-          Aminteşte-ţi câte întrebări ai pus. Câţi oameni ai întrebat. Câte întrebări mai ai.

-          Şi la ce îmi folosesc?

-          La autodescoperire.

-          Răspunsurile pe care tu le-ai primit, sunt răspunsuri pe care oamenii întregi la minte nu le pot concepe măcar, darămite să le creadă. Tu, însă, le-ai crezut.

-          Da. Şi?

-          Şi… dacă nu ai fi pus întrebările care te frământau cu voce tare persoanelor care puteau sau nu să îţi răspundă, nu puteai să ştii dacă vrei să alegi să crezi ceea ce ţi se răspunde.

-          Nu înţeleg.

-          E ca atunci când te-am întrebat dacă iubeşti. Îţi aminteşti?

-          Da, îmi amintesc.

-          Mai ştii ce mi-ai răspuns?

-          Da. Am spus că nu pot să iubesc dacă nu ştiu cine sunt.

-          Exact. Şi dacă nu ştii cine eşti, nu ştii nici dacă poţi sau nu sa crezi. Şi nu poţi să alegi să crezi sau nu.

Fata nu a răspuns nimic. Părea că strânge în inimă cuvintele lui şi încearcă să recreeze panorama cea mare în mintea ei.

-          Adevărat, a răspuns ea într-un târziu. Întrebările chiar sunt, până la urmă, cele care m-au făcut să aflu mult mai multe despre mine.

Preotul a zâmbit. Îi era dragă, aşa mică şi ascunsă între solzii de carene ai balaurului alb. Pe umerii lui largi şi albi, în spatele gâtului ce părea să ducă până în retina ochilor portocalii de foc, fata părea atât de mică şi delicată.

Au oprit deasupra pădurii. Din mijlocul ei ieşea un fum gros, negru.

-          Ce s-o fi întâmplat aici?, a întrebat uimită Mara.

-          Stai.

-          Ce e?

-          Lasă-mă pe mine să cobor primul.

-          De ce?

Bătrânul s-a întors spre ea.

-          Iarăşi pui multe întrebări?

-          Nu e greşit…

-          Pentru că eu sunt mai rapid şi pentru ca dacă e vreun pericol, tu eşti ultima care trebuie să fie acolo.

-          Crezi că poate să fie vreun pericol?

-          Mie îmi miroase a Fata Pădurii. Stai aici.

Preotul s-a lăsat uşor şi neauzit jos. Imaginea era din ce în ce mai sumbră. Undeva, legată de un copac, era o făptură hidoasă. Omul Alb încă nu plecase cu ea pentru ca să o închidă în Castelul Văzduhului, de unde Fata să nu mai simtă niciodată văzduful în părul ei lung, decât dintre dinţii perforaţilor din zid care ţineau loc de ferestre.

Oana şi Radu stăteau jos, îmbrăţişaţi şi trişti.

-          Şi nu mai e timp… cu toate că nu au găsit-o, nu mai e timp. Solomonarii nu au convins-o., povestea Omul Alb lui Dara.

-          Da… mâine dimineaţă se vor începe festivităţile pe Insulă. E târziu. Nu va scoate Coloana la timp. E cu neputinţă.

Preotul a înmărmurit. În faţa lui stătea chiar el, fiul său adorat.

Fiul său… atât de greu crescut fără mamă… atât de scump plătit, atât de iubit de el. A investit în băiat tot ce a avut. Şi ca preot, a avut multe. Timp, timp nu a avut niciodată. Timpul a fost mereu curva care i-a furat secundele. Totuşi, pentru fiul său el a avut şi timp. Şi ar fi putut să aibă în continuare, dacă acea coloană nu i-ar fi poruncit să îl trimită.

-          Dacă am şti răspunsul, a zis încet Dara, lăsându-se pe spate în scoarţa copacului.

-          Răspunsuri… Toţi aşteptăm răspunsuri.

-          Cine eşti?, a sărit Dara, scoţând sabia din teacă.

Omul Alb l-a prins uşor de mână.

-          Nu fi pripit, Mare Preot.

Dara l-a privit lung. El, mae preot? De mult nimeni nu i-a mai spus aşa. De mult nimeni nu i-a mai spus nicicum, de mult el nu mai însemna nimic faţă de preoţia pe care atât de uşor şi de naiv o puse în poalele uitării.

-          Cine e acolo, a insistat Dara, mai puţin tăios.

-          Cine ar vrea să se împiedice în întuneric dacă ar putea să alerge în plină zi, în lumină şi siguranţă?

-          Nu am răspunsuri pentru asemenea jocuri. Şi nici timp.

-          Stai liniştit, s-a apropiat de el o fată mică, puţintică în trup, cu paşi de zână slobodă aruncată în hăul unui trup de muritor de rând. Pune în teacă sabia, tată. Nici el nu mai are de mult răspunsuri.

-          Cum? Ce faci aici? Nu ţi-am spus să nu te apropii până nu e sigur?, a sărit bătrânul din spatele copacilor.

De atâta agitaţie, Fata Pădurii şi-a revenit din somnul hipnotic în care picase.

-          Tu!, a urlat spre fată.

Mara s-a întors spre ea având mâinile în buzunarele pantalonilor de jeans care îi veneau ca turnaţi, cu tricoul subţire ridicat la nivelul taliei.

-          Tu? Tu eşti aia? Tu eşti aia care poate să scoată Coloana?

Fata Pădurii a început să râdă isteric.

-          De atunci de când a început să pună întrebările.

-          Tu? Tu, tu, tu?, repeta mereu.

Mara s-a uitat în jur. I-a văzut pe Oana şi Radu într-o zonă izolată, pe bărbaţii care nu ştiau cum să o facă să tacă, şi l-a văzut apoi pe tatăl ei. Era prăbuşit în genunchi în faţa ei şi o privea cu gura căscată. În ochii lui a văzut  dâră lungă de urme de melci. Într-adevăr, secundele au fost pentru el, spre deosebire de tatăl său, numai urme prea lungi de melci care niciodată nu s-au grăbit. Nu, pe el timpul l-a chinuit cu un mers încet şi îngust, nu cu un galop demenţial şi nevrotic.

-          Da, i-a spus ea întorcându-se hotărâtă spre Fată.

-          Ce?

-          Da.

-          Eşti nebună, a început ea să râdă din nou.

-          Oare?

-          Tu… nu te vezi cum arăţi? Eşti [erfect urbanizată. Nu mai ai nimic sfânt în tine. Nimic din suflul unei zâne.

-          Chiar crezi aşa?

-          Oraşul te-a mâncat e pâine. Ha! Urbanizare! Noroi! Cloacă împuţită de cărnuri care nu ştiu să sufle, să trăiască. Cloacă de oameni care nu cred în nimic.

-          Eşti prea sigură în afirmaţii.

-          Crezi?

-          Aşa mi se pare.

-          Eşti o proastă. Numai eu ştiu câţi bărbaţi aş fi putut să am acolo. Nici unul nu mi-a pus vreodată mâna pe spate. Voi nu mai ştiţi să îmbrăţişaţi sau să iubiţi măcar, dar să credeţi în zâne?

-          E e o zână, fată a pădurii?

Şocată de atenţia Marei pe care în sfârşit a captat-o, Fata Pădurii şi-a dres vocea.

-          O zână e o făptură minunată.

-          Nu, detaliază. Ce este o zână?

-          E o femeie care nu are trup. O pânză de abur care ia forma unei femei. Care dacă vrea, poate să ia şi trup.

-          Crede ea în poveşti?

-          Cum să nu creadă? Eşti o toantă! Dacă nu crede în poveşti, nu crede în existenţa ei, nu ţi se pare aşa?

-          Eşte iubirea o poveste?

-          Cea mai plăcută dintre toate.

-          Deci cam asta ar fi o zână.

-          Da.

-          Nimic mai mult.

-          A, ba da. Are puteri supranaturale?

-          Da… în consecinţă, tu ce eşti?

-          Sunt tot ceea ce am spus mai-nainte.

-          Hmmm… eşti legată de un copac, deci nu ai puteri. Şi tocmai te-ai lăudat cu faptele tale de femeie nesătulă, ceea ce înseamnă că nu crezi în poveşti.

-          Ce vrei să spui?

-          E simplu. Cred că nu eşti nimic mai mult decât o curvă îmbrăcată în hainele altcuiva.

-          Cum indrăzneşti?!, a urlat fata, smulgându-se de copac. Te omor!

-          Da, chiar asta eşti.

-          Te omor! Te fac bucăţi! Oricum aş fi făcut asta. Dar acum, mă voi bucura că ţi-o voi face! Te voi omorâ cu plăcere şi îţi voi bea sângele obraznic din vene!

-          Bine…, a răspuns fata plictisită.

-          Inima ţi-o voi mânca!

Fata nu a mai răspuns nimic Albei.

-          Te omor!, a repetat ea.

Dara o asculta. Era fiica lui frumoasă, inteligentă, crescută în pântecele soţiei lui, din el şi din dragostea lor. Era mai plăcută decât şi-ar fi putut-o el vreodată imagina. Îi era teamă să o îmbrăţişeze. A rămas tăcut, fără să spună o vorbă.

Mara s-a întors spre el:

-          Când va fi sacrificat mesagerul?

-          Dimineaţa, i-a răspuns el.

-          Când, mai exact?

-          După cântecul preoteselor. La nouă fix.

-          La nouă… Bine, atunci nu mai am timp de pierdut. Blanc!

Din spatele copacilor, marele balaur alb şi-a croit drum cu solzii lui albi de carne. Mara a urcat pe el.

-          Unde mergi?, a întrebat Fata. Eu nu am terminat cu tine! Rămâi aici şi luptă.

-          Tată, nu te teme. Va fi şi timp de îmbrăţişări, i-a zâmbit fata. Acum, urcă împreună cu mine şi ajută-mă să scot Coloana. O ducem împreună acolo unde îi e locul.

Dara a urcat în spatele fetei, pe Blanc. Apoi s-au ridicat pe cer, şi în câteva minute s-au trezit în inima Ceahlăului, aşteptând ora cinci, pentru ca soarele să se arate.

-          În locul unde îţi pui inima, soarele răsare mai repede, a spus Mara.

-          Cum ştii tu asta, fata mea?

-          Am pus întrebările corecte, tată. Am întrebat mereu.

-          Şi bunicul tău ţi-a spus că întrebările sunt mult mai importante decât răspunsurile…

-          Da.

-          Dar tu deja ştiai asta.

-          Nu îi spune. Să nu se întristeze, i-a zâmbit Mara.

-          Va trebui să îi chemăm şi pe ceilalţi, i-a spus marele Blanc Marei.

-          Pe… care ceilalţi?

-          Solomonarii, ielele… toţi trebuie să vadă când eliberezi calea lui Cernunos.

-          Mara, ştii ce se întâmplă acum? Ştii ce faci, de fapt?, a întrebat Dara.

-          Da, sigur, scoatem coloana şi aşa cum zice Blanc, eliberam calea zeului. Şi calea solomonarilor. Iar ielele îşi vor reocupa poziţia în ierarhia bine stabilită de vechii zei la început, nu?

-          Da. Dar dincolo de asta. Ce reflexie va avea asupra ta ceea ce faci?

-          Nu ştiu. Nu m-am gândit aşa. De fapt, nu am avut ocazia să mă gândesc aşa.

-          Ia veşmântul ăsta – Dara i-a întins o haină albă, din pânză.

În mână, i-a pus o lumânare scurtă şi arsă pe jumate.

-          Pentru ce e asta?

-          Ia-o. Să ai lumină. Ştii că, faţă de oameni, vei muri.

-          Cum adică „voi muri”?

-          Da. Oamenii, chiar dacă te vor simţi, nu te vor mai vedea. Odată ce scoţi Coloana de acolo, vei fi pregătită pentru a-ţi lepăda natura dublă, vei fi o făptură care a ales să meargă în lumea fantastică, părăsind-o pe cea reală.

-          Dar trebuie să o fac.

-          Nu trebuie. Alegi dacă o faci sau nu.

-          Şi dacă nu scoatem coloana? Oamenii vor continua să trăiasă fără să bănuiască existenţa lumii pe care au uitat-o, iar lumea voastră va fi într-o permanentă luptă, ielele se vor omorâ între ele, iar solomonarii şi moroii vor lupta şi ei unii cu alţii, până când vor muri toţi.

-          Mara… ei nu mor.

-          Şi ce e mai trist? Să mori sau să trăieşti o moarte lungă, fără sfârşit?… Nu, tată, trebuie să pun capăt acestei anomalii. Voi trebuie sa trăiţi în pace. Trebuie să se poată.

Au ajuns la poalele muntelui. Era întuneric încă, şi soarele încă nu dădea semne că ar vrea să răsară.

Omul Alb a avut grijă ca aici, Iris, bătrână acum, să poată să îşi vadă fiica. Femeia a alergat în întâmpinarea ei.

-          Să mă ierţi, i-a şoptit ea blând în ureche, plângând de i se spărgea pieptul. Să mă ierţi.

-          Pentru ce să te iert, mamă?

-          Să mă ierţi pentru somnul pe care nu l-am putut alunga, şi pentru picioarele de lut care nu ştiau să fugă. Pentru necunoaştere şi depărtare. Pentru dragostea cu care l-am iubit. Pentru astea toate, tu, copil de zână, trebuie să mă ierţi.

-          Iertarea nu este a mea, să ţi-o dau. Mai întâi, tu trebuie să te ierţi pentru ceea ce ai ales. Aşa cum eu va trebui să mă iert peste ani pentru ceea ce fac acum. Pentru orice alegere, cândva trebuie să te ierţi. Numai că anumite alegeri te duc pe un drum ce merge în sus, altele te duc în jos.

-          Fie că ajungi să rămâi singură sau alegi să mergi cu ielele, după ce vei scoate coloana, nu uita, de la distanţă, ţi-am dăruit cât de mult soare am putut.

Femeia şi-a întors puţin capul, l-a lăsat pe rând în dreapta şi în stânga, privind în jos, şi şi-a şters lacrimile cu mâinile ei care acum erau trudite de muca de câmp şi mai păstrau numai miros de flori de liliac în căniţe de aramă aşezate pe masă, în camera de zi sau bucătărie.

-          Fata mea, va trebui să te scalzi. Lumea vine, se apropie. Solomonarii bat deja norii în drum, iar moroii sunt în urma lor. Ielele, drăgaicele, toate, s-au aşezat în evantai în jurul nostru. Tu încă nu le vezi, dar ele sunt aici.

-          Să mă scald?

-          Da. Nu va fi atât de simplu cum ai crezut. Nu se poate să scoţi doar coloana – trebuie îndeplinit ritualul., a încuvinţat Dara.

-          Aici, cât mai este câmp, ţi-am pregătit o gură de lac în care să te apleci de rei ori. Şi uite, pune la piept acest bănuţ.

Hainele i le-au luat. Şi când a scos a treia oară capul din apă, fata a văzut în jurul ei o armată de femei, de zâne – unele cu săbii, altele fără, unele cu haine lungi, altele fără haine, doar toate cu părul desfăcut.

Mara şi-a lipit bănuţul de piept. Era un mic bănuţ de aramă. Şi s-a lipit de ea, de parcă ar fi fost sudat de mărgelele care îi fremătau sub piele de atâta timp.

-          Nu am să-l mai poţi scoate.

Fata privea atentă în jur, fără să audă ce i-a spus mama. Iris a lăsat-o să vadă şi să cunoască. Mara a început să se plimbe în cerc, în jurul femeilor. Acestea o priveau curioasă. Şi undeva, în spate, cu inima măcinată, stătea Stacojia, roşie cum era ea mereu. Avea părul desfăcut, şi i se întindea roşu până la călcâie.

-          Să nu mă priveşti în ochi, puternico!, s-a aplecat ea până la pământ.

Mara a păşit mai departe. Dintre picioarele subţiri ale ielelor, se vedeau pene care ieşeau, multicolore. Mara a întins mâna. Andilandi o privea cu lacrimi.

-          Tu… ah, tu eşti Pasărea! Blumen! Unde e Blumen?

Bătrânul profesor a făcut un pas înainte.

-          Coboară, fata mea. Şi mă va vedea din nou, aşa cum m-a lăsat, i-a şoptit bătrâna pasăre.

Moroii au luat sticlele cu vin. Şi au început să stropească locul în care trebuia piramida să se desfacă pentru ca Mara să poată coborâ în pântecele piramidei şi să cheme coloana. Au făcut un mare cerc din raze de lună, care odată cu răsăritul soarelui aveau să se topească Dar numai pe-acolo putea fata să coboare.

Era o forfotă ciudată între făpturi. Şi Mara începea să vadă tot mai mult. Toate făpturile de care auzise, erau acum adunate în jurul ei. Se simţea de parcă ar fi fost un om nou, răsărit dintr-o greseală, dar de a cărui degete depindea acum toată lumea nevăzută a celor ce s-au retras de mult din calea fumului de fabrică.

Ah… fabrica de pensule… chiar acum, în acest moment, i s-a făcut dor de ea. Şi cine ar fi ştiut că acel loc în care turnau plastic în forme de mâner, şi acele lungi şi subţiri fire de păr sau plastic, şi lemnul… toate astea care niciodată nu au însemnat nimic pentru cei ce le-au folosit, pentru ea vor prinde o valoarea atât de mare.

Moroii i-au făcut o lumânare de ceară lungă, pe măsura ei – nici mai mică, nici mai mare, pe care au tăiat-o în bucăţi şi au aşezat câte o bucată în cele patru puncte ale bazei din care va creşte piramida. Şi ceea ce a rămas, în mijloc, pentru ca Mara să vadă de unde se va naşte scara.

Au ajuns şi solomonarii. Aceştea aveau într-un sac de rafie, şi încă unul, şi încă unul, mii de mărgele scurse din umărul ei. Mii de fire de păr şi gene, multe gene. Era ca şi cum s-ar fi oprit prin fiecare loc prin care a trecut ea, de parcă ar fi cules fiecare gând al ei care, într-un chip ciudat şi imposibil, a prins greutate şi s-a aşezat pe pământ. Şi acum, le-au vărsat pe toate înaintea ei.

În căni de aramă, de la Baia de Aramă, Iris a adus jăratec. Şi l-a împrăştiat peste sacii de mărgele din umărul fetei. Sub ochii ei, au început să crească armate de iele noi, iele născute din umărul ei. Erau atât de transparene şi de curate şi de noi, încât îi venea să plângă – iată, avea un rost. Erau ca înfloriturile pe ramura unui cireş. Probabil că ielele vechi se vor stinge odată cu ridicarea coloanei. Apoi, de parcă nici nu ar fi fost niciodată, Iris a spart cănile de aramă. Acestea s-au topit peste mărgele şi au răsărit tufe de brazi mici şi a început să curgă un izvor de apă.

Mara privea şi se minuna. Şi nu înţelegea ce i se întâmplă.

-          Mâncarea e pregătită, fata mea. Coboară., i-a şoptit Dara.

-

Mâncare s-a pregătit pe jos, pe o mare bucată de pânză.

-          Mâncare? Ce mâncare?

-          Mâncarea pentru făptura nouă.

-          Dar nu îmi e foame.

-          Dar îţi va fi. Odată ieşită de acolo, îţi va fi foame.

Pe faţa de masă erau presărate flori. Erau bliduri de aramă în care erau lipite cioturi de lumânări care au ars şi s-au scurs cu timpul, formând ochi mici, care păreau că vii aşteaptă răsăritul soarelui privind spre marele cerc prin care, spre lumânare, fata avea să coboare în miezul piramidei, pe drumul de lumină. Şi tot pe acea faţă de masă, erau prescuri, porumb fiert şi legume. În capul mesei era un colac mare, în care erau înfipte trei lumânări mari. În jurul pâinii dospite erau aşezate, în cerc, nouă colăcei.

-          Fata mea, e timpul.

Într-adevăr, soarele începea să răsară. Şi mai era puţin timp până la sacrificiul din Insula Şerpilor. Şi puţin timp până când pământul să îşi scoată călcâiele din apă.

De undeva, de departe, pe nori, o corabie părea că pluteşte spre fată. În vârf de catarg, un bărbat striga: „Pământ! Ne apropiem de uscat!”

Sfânta Duminică a apărut, cu vârfuri de crenguţe de vâsc în mâini.

-          Au ajuns! Ştiam că vor ajunge aici!

-          Cine sunt, a întrebat Dara.

Sfânta i-a zâmbit.

-           Tu cine crezi că sunt?

Dara l-a zărit pe Cohen. În spatele lui, Marele Marinar râdea, aşa cum o făcea atunci când inima îi era plină.

-          Prietene! Am venit să îmi îndeplinesc misiunea! Doar aşa ne-a fost înţelegerea!

-          Nu! Nu ştiu ce se întâmplă! Mă zăpăciţi de tot! Voi cine sunteţi? Eu nu mai înţeleg nimic!

Marinarii ucişi de Spân zâmbeau. Într-adevăr, fiica lui Dara a reuşit să îi scoată din umbra uitării în care, ascunşi o mie de ani, au mestecat lanţurile clipelor.

-          Nu te teme. Sunt oameni buni, a zâmbit Dara. Coboară acum, fiica mea.

Piramida a început să crească. Între cele patru lumânări atent aşezate de moroii care bântuiau în fiecare dimineaţă pământul în căutarea vreunui suflet pe care să îl arunce în groază şi care ştiau bine pământul. Un mare pătrat care părea că se înalţă şi scade în latură, care se apropia, tot mai sus şi mai aproape de lumânarea din vârf. Şi, ca o rană tăiată brusc în cerul senin din acea dimineaţă, a apărut scara. Scara care ducea în sus şi scara care ducea în jos. Aceeaşi scară.

Fata a făcut primul pas. Şi ielele noi au început să danseze departe, în uralele unei armate surde de făpturi care nu mai credea în puterea ei, care nu se temea posibilitatea morţii, dar nici nu putea să audă ceea ce vorbea inima din ea, dincolo de fapte; şi glasul lui Cernunos, parcă sădit în inima ei dinaintea timpului, ca un tunet, a brăzdat cerul – şi toţi l-au auzit:
- Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Mii de culori au început să se amestece sub ochii Marei. Şi ameţită, şi-a sprijinit al doilea pas de treapta a doua a scării. Şi Cernunos părea că îi numără paşii. Ielele vechi au început şi ele să danseze. Şi în cercuri, în jurul razelor topite de lună, în vârtejul de jos al capetelor săltăreţe, Marei i se părea că tot pământul i se învârte în jur. Se simţea axul lumii ei. Cântecul era atât de puternic acum, încât abia se mai auzea răspunsul ei – poate numai cu inima. Împrejurul ei, scena nu era tragică: era un mesager care îşi lua zborul. Doar de acolo, de sus, Cernunos privea culoaea ochilor ei îndreptaţi spre cer.

-          Văd scara nemuririi întinzându-se înaintea mea! Asta e scara? Ea e scara?

Şi a făcut un pas în faţă, călcând pe încă o treaptă – pe treapta pe care numai de ea o vedea, de-acum.

-          Să îţi găsească inima curată, chip de lut!, a auzit Mara încet. Un preot bătrân, fără fiice, i-a şoptit atât de misterios aceste cuvinte.

Atât de frumos… „chip de lut”. Nimeni nu i-a mai spus până acum aşa. Dar îi plăcea. Zâmbind, a îmbrăţişat cerul curajoasă, lăsând cuvintele să se piardă în vânt, să se împrăştie pe faţa ei, pe haina ei deschisă de in subţire, pe mâinile ei fine.

Trupul drept şi simplu i-a picat ca un fulg în pădurea de priviri. Şi se afunda mai mult, mai căprui, în pământ.

Nu a fost nimeni acolo să ceară izbăvirea ei. Nu a fost nimeni să o ajute, să îi mângâie inima de copil. Nu a fost nimeni care să plângă sau să îi oprească paşii pe care trebuia să îi facă pentru ei, pe treptele care se întindeau rele, ca mari suliţe negre înaintea ei.

Nu s-a zbătut niciodată de când a păşit prima dată pe drum. Nu a privit spre ei. Şi-a lăsat duhul să se ridice, să o privească de sus. S-a văzut întinsă peste un mare cub rece de piatră. De parcă ar fi sărit într-o uşa masivă de lemn şi ar fi dărâmat-o cu fragilul ei umăr. Într-un mod sfâşietor, zâmbea.

Nu a ţinut în ea nici duhul nici sângele mai mult decât i-a fost dat să le aibe. Le-a dezlegat atunci când, cu ochi de mesager, a văzut scara strămoşilor deschizându-se înaintea ei. Sufletul i s-a scurs ca o călimară de cerneală transparentă pe cer, amuţind asfinţitul. Sângele i-a picurat pe piatra pe care o primise şi care, la rândul ei, în braţe o primise.
Ielele, vechi şi noi, cântau şi dansau.

Dara a privit-o tăcut, undeva departe, unde el nu va fi putut niciodată să coboare. Cu un glas stins, a spus:

-          Nu ştiam că aşa va fi. Că aşa va trebui să fie.

-          Nu ştim ce s-a întâmplat acolo. Aşteaptă. Piramida abia a crescut. Fata e cu Cernunos.

Unii oameni nu se tem de moarte. Sunt oamenii care au înţeles-o.