What am I doing? I just came out of your hands that shape me constantly, and yet I hide in the shadows of the forest of my guilt. Is this who you are? – No, you are the light of my soul, the spirith of my mouth and the savior of my crushed heart. Thou art the promised one that was before the promise and the reciever of the promise.
I wanna try harder than anyone had ever tryed. Let me know you, flood my heart and let me drown in you. With this, my colour changes back to blue.

Barca mică a lunecat atât de uşor pe mare până pe Insula Ielelor. Părea că nici nu sinte greutatea de piatră care o apăsa. Plin de sângele oamenilor mării, Spânul îmbrânci cele trei iele care îl pociseră.

-          Daţi-vă din calea mea, drăcoaicelor. Vreau să o văd pe Alba.

Toate zânele s-au oprit. Ielele şi sânzienele s-au privit uimite de cererea Spânului care ţinea în mână un cap de om din care se scurgea încă sânge. Dărgaicele erau cu săbiile scoase din teacă şi aşteptau porunca Albei. Andilandei i-au îngheţat penele.

-          Fiică a lui Sandru, arată-te! Vreau să fac un pact cu tine!

Numele ei secret pomenit de un om pocit de cele trei iele mici au scos-o dintre alunii în care îşi aşezase pentru trei zile veşmintele. Avea un chip de gheaţă, abia vizibil. Dar Spânul aşteptase clipa asta atât de mult. Se mişca suava, ca o adiere de vânt, ca o părere. Spânul ar fi avut-o acolo, dacă ar fi putut, dar frumuseţea ei ispititoare îi reteza cuvintele. Era atât de puternică şi ucigătoare prezenţa ei încât ielele s-au strâns în braţe toate. Niciodată Alba nu s-a arătat pe timpul zilei. Să o fi tulburat atât de mult dispariţia Irisei încât să facă acest gest imprudent de a se arăta unui om şi mai mult, a face pact cu el? Din spatele Spânului a ieşit Ion, mai speriat decât ielele. În mână strângea o schijă de piatră arsă de timp.

Spânul a aruncat cu dispreţ la picioarele ei capul Marelui Marinar. Cu ochii deschişi, Marinarul nu privea nicăieri.

-          Ştii cine e ăsta? Ăsta e fratele lui! – l-a tras din spatele lui pe Ion. Pe ăsta şi pe frate-său voi i-aţi făcut proşti şi afemeiaţi la naştere. Şi mamă-sa v-a păcălit, nu erau doi; erau trei. Ăsta a fost cel mic.

-          Al treilea unde e? – l-a întrebat Alba fără să se uite la el. (Ea nu vorbea niciodată cu un om.)

-          L-a omorât un Preot. Dar era şi el ursit.

-          Ce vrei de la mine? – se uita în zare, măsurând din ochi pădurea în care Iris trădase frăţia.

-          Vreau să îmi las aici comoara. Vreau să mi-o păziţi şi să nu vă atingeţi de ea. Vreau viaţă fără de moarte, şi să îmi pot scoate comoara când vreau din insula asta. Vreau să mă descântaţi şi să mă faceţi înapoi. Vreau ca Pasărea Măiastră să cânte un cântec unei babe, să mi-o întinerească şi să mi-o facă să fie roaba mea toată viaţa mea.

Alba şi-a întors brusc capul spre el. Ca un fuior de foc s-a încolăcit în jurul lui, strângându-i cu două degete obrajii la capetele gurii:

-          Prost eşti, om nesătul! Ce mi-ai putea da tu mie pentru ca să îţi accept cererile?

-          Ţi-o dau pe Iris.

Mâna ei s-a descleştat brusc, eliberându-i faţa pocită.

-          Vorbeşte, pocitanie.

-          În locul meu, îl poceşti pe Ion încă o dată. I-am cruţat viaţa ca să arunci asupra lui pocitura. El va fi sluga mea. Roşia, baba care acum ţine din drum fugarii, va fi sluga mea tânără şi frumoasă. Îi daţi tinereţea, în schimbul căreia ea mi se vinde. Fără să poată fugi vreodată de la mine. Şi, aşa cum am spus, locul comorii mele va fi mereu aici, fără ca altcineva în afară de mine să mai poată unge cu sânge statuia, în afară de mine. Numai la chemarea mea să vină Cernunos.

-          Toate astea le vrei şi îmi oferi numai doi muritori?

-          Şi copilul lor.

Ielele s-au înfiorat.

-          Copilul?

-          Iris va naşte un copil. Roşia îi ţine în loc, ca ea să nască înainte să ajungă în Pădurea de Liliac, unde vor să se ascundă.

-          Cum au aflat de Pădurea de Liliac?! – Alba s-a aprins de mânie. Cine le-a spus?

-          Sfânta Duminică.

-          Piază-rea! Am s–o strâng de gât într-o zi!

Ielele niciodată nu au văzut-o atât de tulburată. Nici drăgaicele sau sânzienele nu îşi aminteau să o fi cunoscut aşa. Era pară şi foc.

-          Daţi-i schilodului ce vrea. Schilodiţi-l pe ălalalt!, a ordonat ea celor mici care poceau. Găsiţi-i femeia şi daţi-i frumuseţe, a întins mâna spre cele două care descântau de dragoste şi urât. Şi voi trei – arătă cu degetul spre cele trei ursitoare de copii, să inventaţi cele mai cumplite blesteme care s-au auzit vreodată. Să geamă pământul la cuvintele voastre şi să moară orice bucurie din viaţa acelui copil. Nu vreau să îl aud râzând! Bucuria lui să fie durere şi durerea lui să îi crape dinţii! Comoara va rămâne pe insulă; să-i daţi Spânului cheile ei.

Spânul a încuvinţat bucuros cuvintele ei. Apoi, puternic şi înalt la statură omul care a făcut pact cu zânele, s-a dus să aducă Coloana din mica barcă. Ion îl urma, schilodit şi nebun, ca sulga proastă ce devenise acum.

-          Omorâţi proştii aştia doi şi aruncaţi-le stârvurile în apă, s-a întors Alba spre Drăgaicele încinse cu săbii. Omorâţi-o şi pe baba aia care vrea frumuseţe, imediat ce o vedeţi. Am aflat ce mă interesa. Nu vreau Coloana aici. Să o aruncaţi în munţi, acolo unde oamenii nu o vor putea vedea. Să-i moară lumina aceea de piatră de jertfă pentru zeu între munţi! Era ultima mie de ani, ULTIMA!!! Şi a trebuit să ne-o strice ea, a îndrăznit să ne-o strice ea!

-          Nu ştia că va trebui să cedăm insula data viitoare, a îndrăznit Andilandi.

-          Nu contează! Cu-atât mai rău, şi-a părăsit nu această mie de ani, ci toată veşnicia pentru un sloi de pământ! Îi vreau copilul mort şi tăcut!

***

-          Iris! Iris!

Şi-a deschis ochii cu o mişcare uşoară similară îndepărtării unei pânze de păianjen.

-          M-ai speriat! – Dara îi strângea mâinile la piept.

Făptura care a crescut în ea într-o zi o privea cu ochi mari, deschişi până la bărbie. Genele lungi îi acopereau pleoapele şi îi lăsau umbră pe fruntea bombată. Era mult mai mică decât un copil de om şi neobişnuit de frumoasă. Iris nu îşi putea lua ochii de la ea.

-          Ce mică e… şi ce uşoară. Şi uite – întocmai aşa cum am spus, ochi căprui.

-          Te priveşte atât de atentă, a remarcat Dara. Ah, nu cred că trebuia să naşti aici, iubito.

-          E târziu, se lasă seara.

-          Trebuie să plecăm.

-          Sigur ielele sunt pe urmele noastre… mă simt deparcă încă nu m-aş fi trezit dintr-un somn adânc al veţii de dinainte de a fi om. Mă simt atât de străină de mine, atât de grea şi mişcările pe care le fac mi se par stranii.

-          Crezi că poţi să mergi?

-          Încerc. Oricum, trebuie să plecăm de aici. Cât mai repede.

-          Bătrâna e afară. Mă duc să o anunţ că plecăm. Până atunci, strânge hainele pe tine şi acoper-o pe micuţă într-o pânză.

-          Să îi mulţumeşti pentru că a fost atât de bună cu noi!

Dara a plecat lăsând uşa întredeschisă. Iris a coborât uşor din pat şi a învelit fetiţa într-un cearceaf alb, de in crud şi a tras o pătură groasă de cânepă peste ea. Păreau vechi, de când lumea, şi nasul mic cât un nasture al fetiţei abia se vedea dintre ţesături.

În tocul uşii, abia respirând, Sfânta Duminică s-a oprit cu teamă.

-          Iris! Trebuie să plecaţi!

-          Sfânto! – a primit-o Iris cu plăcere. Uite ce copilă mi-a dat soarta să am… Mica mea Mara… aşa o voi numi!

-          Iris, nu aveţi timp, trebuie să pleci.

-          De unde graba asta? Dara e afară, o salută pe bătrână şi o ajută să îşi strângă lemnele. Uite, îi vezi? – arătă ea prin geamul mic. Acolo, unde sunt luminile alea, acolo sunt ei!

-          Nu! Nu sunt ei, sunt ielele!

-          Nu! Cum ne-au găsit?

-          Spânul şi baba – care era Roşia, i-am auzit vorbind. Ţi-au dat poame îngemănate să mănânci, te-au aştezat pe trepte şi patul e cu picioarele la uşă. Dara a stat aici când s-a născut Mara – toate astea sunt semne de rău-augur pentru copil. Niciodată nu ar fi trebuit să se rupă turtele în faţa ta. Asta atrage spiritele rele! Nu trebuia să dormi ţinând-o pe Mara lângă tine, decât după trei zile de la naşterea ei. Repede! E noapte fără soţ – ielele vă vor urmări să ursească nenorociri Marei. Trebuie să fugiţi în Pădurea de Liliac.

-          Şi Dara?

-          Dara va veni după voi, îl voi anunţa eu.

Iris a luat fetiţa şi a ieşit pe uşa din spate a casei.

-          Acoperă-i ochii! Ielele caută o fată cu ochii mari şi căprui. – i-a mai spus Sfânta, închizând uşa după ea. – Nu există pe lume făptură cu ochii mai mari şi mai calzi decât ea.

***

Cu picioarele zgâriate de tufele de măceşi sălbatici din pădure, Iris fugea tot mai greu. Nu îi venea să creadă că în urmă cu numai o zi, putea să parcurgă în acest timp nouă mări şi nouă ţări. Tot în urmă cu o zi, juca în hore cu ielele. O avea pe Andilandi lângă ea. Acum, Pasărea care i-a dăruit omul care a transformat inima ei de abur în inimă de carne trebuia să îi ursească copilul, să îi dorească răul.

Andilandi nu era aşa tare ca ea. Chiar ea îi spusese -  „Tu iubeşti aşa cum eu nu am avut curajul să iubesc.” Şi dacă atunci, pentru bărbatul pe care l-a iubit, nu a avut curajul să iubească până la capăt, să înfrunte mânia ielelor pentru el, cum ar fi putut acum să aleagă altfel? – Rar, atât de rar eşti pus în faţa aceleiaşi alegeri de două ori, chiar dacă trăieşti o veşnicile între iele.

Lumina se apropia de ea. S-a ascuns în spatele unui copac gros, a cărui coajă îi intra în piele. A strâns fetiţa la piept, ascunzându-i ochii. Ar fi dat înapoi timpul dacă ar fi putut, întorcând clipa naşterii. În jurul ei s-a făcut linişte. Erau aici, le simţea. Lumina creştea în jurul ei.

O mână roşie a prins chipul ei şi i-a amorţit simţurile. A îngheţat toată. Apoi nu a mai simţit nimic.

Ce plutire dulce… Era pentru prima dată că simţea aşa ceva, pentru prima dată leşinase. Ielele nu leşină niciodată dar ea devenea tot mai opacă. I se învălmăşeau în cap imagini şi sunete, frânturi din ceea ce fusese cândva o horă de iele. Sau o nuia de alun înfiptă în pământ când ducea oile ielelor la adăpat. Sau o rochie lungă, vaporoasă, pe care la sfârşitul celor trei zile ielele o îmbracă înapoi pentru noua mie de ani – bondarii se chinuie o mie de ani să facă câte o haină nouă ielelor. Şi oamenii îi consideră leneşi. Dar ce ştiu oamenii? Oamenii nu ştiu nimic. Încet, începe să uite şi ea. Şi vârtejul ameţitor de cuvinte şi cântece şi imagini i se opreşte dincolo de pragul minţii, fără să îl mai poată pătrunde. Rămâne doar gustul albastru de pene al Andilandei şi amintirea părăsirii, dar nu amintirea a ceea ce a părăsit.

Târziu, când şi-a deschis ochii, era în braţele lui Dara. Lângă ea, pe pătura de cânepă, stătea Sfânta.

-          Mi-au luat-o?, a întrebat aproape şoptit, ca o nebună înainte unei crize.

-          Da.

Dara a strâns-o la piept.

-          Mi-au luat-o! Mi-au luat-o, Dara, mi-au luat fetiţa! Mica mea Mara…

A început să-l lovească cu pumnii.

-          De ce stai? Ne-au luat copilul! Mergi după ele! Caută-le! Luptă-te cu ele, eşti preot! Cheamă-ţi zeul!

-          Nu pot.

-          De ce nu poţi? De ce nu poţi?!

Sfânta i-a întins o bucată de blană, o pereche de zaruri şi o foarfecă.

-           Ursirea!

Pe cele trei obiecte înfăşurate şi legate cu un fir de caier de lână neagră amestecată cu mătase şi fire de aur, scrisă cu o pană a Andilandei, stătea ursirea celor trei iele; câte un obiect din partea fiecăreia, în locul Marei. Să citesc? a întrebat tremurând Iris.

-          Citeşte.

Din îmbrăcămintea celei mai mari rămase aici o bucată de blană de aur pe care se vedea urma furcii la care stătea legat caier de lână din care Andilandi tăiase cu foarfecele ei firul cu care erau legate toate împreună. Pe spatele ei scria:

„Liniştea să se aşterne ca un nor de praf în tainică inima ta, copil înecat în întuneric. Îţi încing coastele cu loialitate – o loialitae absurdă şi inconştientă. Să te poarte într-un somn lung întreaga viaţa – somn în care să ne auzi mereu vocile fără să ştii ce auzi. Să le auzi în inimă, dar şoaptele să nu pătrundă până în mintea ta. Să fii înţeleaptă în vederea greşelilor proprii, care să te consume. Şi să te doară cumplit înţelepciunea ta nefolositoare. Din adâncuri să se înalţe negura care să nu te lase să vezi, să simţi, să vorbeşti sau să şii ceea ce eşti; să nu înţelegi tristeţea adânc săpată în fiinţa ta, doliul tău, dar vocile noastre întotdeauna să le auzi cu inima şi să le urmezi dincolo de orice pricepere.

În fiecare zi, crescând în vârstă timpul să se înfăşoare în jurul tău subţire, ca un fir, fără să îţi dea liniştea lui; şi să îmi văd răzbunarea crescând ca un aluat, contaminându-ţi fiecare gest şi crescând prin fiinţa ta. Furtunile să nu se oprească în tine, să-ţi stea lipite de suflet precum carnea de os.

Ursita”

-          Ah, Lucia! Cum a putut să spună aşa ceva copilului meu?

Pe feţele zarurilor Soartei, în locul semnelor, stătea scris :

„Scump copil neştiutor, ceea ce ştii şi eşti să fie modelat de noi; sufletul tău să îl urască pe tatăl tău, trădătorul, care ne-a luat-o pe Iris dintre coaste; să nu poţi scăpa niciunde de conştienţa faptului că tatăl tău e un hoţ. Să nu fii niciodată altceva decât copia lui, să duci greşelile şi vina lui; să îţi simţi încălcate juruinţele şi legămintele pe care le vei face şi acestea să te apese cu povoara lor grea pe care să nu o poţi înţelege sau conştientiza vreodată.

Viaţa ta să expună comportamentul ei de marionetă; să poţi fi întoarsă oricând din drum, de orice călător  – pentru că tu eşti dovada vie a felului în care ea, mama ta, ne-a trădat şi şi-a trădat loialitatea.

Soarta”

Foarfeca, ceea ce Andilandi a lăsat în urma ei, avea gravat pe mâniere ceva scurt.

„Picioarele tale să nu lase urme. Să nu se vadă pe unde treci, pe unde te întorci. Paşii tăi să fie abia călcaţi. Nu meriţi ca ielele sau sânzienele sau drăgaicele să îşi mai amintească vreodată de tine. Să nu ai nici o amintire şi nimeni amintirea să nu ţi-o poarte. Întunericul să crească acum în jurul tău şi să te arunce departe, într-un timp în care oamenii să nu mai creada în zâne.”

-          Cum a putut să spună aşa ceva? Dintre toate, ea a lăsat cea mai grea povară! Niciodată nu ne vom mai putea găsi copilul!

A plâns mult. Dara a dus-o în casa din Pădurea de Liliac pe care a ridicat-o din paie şi lut. Şi a aşteptat ani de zile ca supărarea ei să fie alinată de Sfântă.

Iris a picat într-o tristeţe neagră ca Neagra Mare care îl adusese aici pe Dara. Uneori îl privea duşmănos, alteori se lipea de el ca un copil care caută ajutor de sus. Deşi nu a fost niciodată copil. Dar aşa îşi închipuia ea că ar strânge piciorul tatălui fetiţa ei, dacă ar fi acolo. Degeaba Dara a încercat să o facă să treacă peste.

-          Ar trebui să îţi arăt într-o zi spatele acesta translucid care ţi se părea cândva de cristal, îi zicea ea. Ai putea să juri că se va rupe sub vânătăile mari ale cântecului pe care îl port în spate cu teamă de abandon – tot amarul mi se strânge sub pielea mea subţire şi se coagulează în mari pete mov sub ea. Ai putea să mă treci de această vale a culpabilităţii ce vrei să o las în urmă şi să mă duci la rărăcina râurilor bucuriei tale? Şi furtunile de raze ai putea tu să mi le aduci, om aruncat cu faţa la pământ, când durerea e un ocean ce poate să te azvârle în munţi şi să nu te mai scoată dintre ascuţitele creste?  Căderea e atât de lungă înapoi spre pământ, atât de nepotrivită şi poate să te încolţească cu atâta putere…

A strâns în inima ei cuvintele ursitoarelor şi le repeta frenetic şi obsesiv în gând. Adormea cu ele în suflet şi se trezea cu ele. Inima i-a vegheat zi şi noapte focul acelor cuvinte şi a măcinat fiecare silabă până la înţelegerea completă a lor.

Într-una din zile, după ce trecuse un an de la despărţirea de Mara, în timp ce Dara îi mângâia părul alb nemaisperând, Iris a deschis ochii. I-a zâmbit. Preotul s-a speriat.

-          Dara, …mama ta nu putea să îi dea un dar mai bun Marei… a fost singurul dar pe care i-l putea da: să-i iau orice amintire, să-i şteargă orice urmă şi să o arunce departe. Numai aşa mai are o şansă.

Dara a privit-o întrebător.

-          O şansă să trăiască fără să o urmeze celelalte urseli. Într-o lume în care oamenii nu mai cred în zâne, farmecele şi ursirea nu mai pot influenţa viaţa nimănui. Acolo, fără amintiri, Mara va începe viaţa aşa cum ar începe-o primul om, dacă ar fi din nou creat.

Preotul nu vroia să o supere. Dar nu credea că este posibil ca fiica lui, tocmai din cauza depărtării şi distanţei în timp, să poată să închege singură o existenţă, fără istorie, fără trecut, fără amintiri. O credea moartă de mult.

Iris l-a privit atentă.

-          Să nu crezi că e moartă. Dar va trăi o viaţă de om.  Îşi va însuşi ceea ce e al oamenilor – istoria lor, trăirile lor, aspiraţiile lor. În schimb, nu ne vom mai întâlni niciodată. Dar să nu te îndoieşti nici o clipă de ea.

S-a ridicat apoi din pat. A tras obloanele şi a măturat casa. În locul bolii care a apăsat-o un an întreg, femeia a început să cânte.

Mara

Pe strada Henri Barbusse era încă lumină; două fete se pierdeau printre cutiile mari şi grele de carton sigilat.

-          Au fost returnate azi-dimineaţă, le-a anunţat băiatul slab, întinzându-le o foaie de returnare ce trebuia semnată de ele.

-          Atât de multe, Radu?

-          Şi-aşa nu stăm prea bine anul acesta cu contractele…, a observat Mara, ingrijorată de ceea ce îi spusese domnul Filip cu o seara înaite.

-          Da… douăzecişicinci de cutii… Bine, fetelor, vă las.

-          Nu au o adresă? Date de contact?

-          Nu ştiu, Staco,  mie nu mi-au fost comunicate. Eu numai le-am adus aici. Mai departe, vă descurcaţi voi.

Radu a plecat şi în urma lui, fetele căutau cutiile pe toate feţele, pentru o adresă sau un nume. Nimic.

-          Ştii ce ar fi fain, cu-adevărat fain?

-          Ce?

-          Să avem puteri supranaturale.

-          Ei…

-          Da, ştii, aşa cum îi ghiceau Ruxanei în palmă femeile care ne ghiceau şi nouă în palmă când eram mici… Îţi aminteşti?

-          Da.

-          Mie îmi ghiceau.

-          Da, îţi ghiceau numai ţie.

-          Ştiu, cât de ciudat… Ţie nu ţi-au putut ghici niciodată…Mă întreb oare de ce?

-          Nu ştiu…ziceau că nu mă găsesc în cărţile lor, în palme nu mi se poate citi, cafea nu beau… Ce ar fi putut să facă? Ghiceau şi ele cui putea pentru doi bănuţi.

-          Oare nici altcineva nu te-ar putea găsi?

-          Staco, gata cu vorbăria. Hai să trimitem cutiile la control, să vedem de ce au fost returnate. Mâine avem mult de lucru şi e târziu.

Mara şi Staco au trimis cutiile la departamentul de control. Unele cutii păreau chiar nedesfăcute. Pe cât a fost de încântată Mara când a auzit de comandă, pe atât de tristă era acum. Spera ca această serie de comenzi să scoată toată fabrica din impas – dar se pare că nu.

-          Mai ţii minte cum a arătat curierul care a luat cutiile? – l-a întrebat ea pe Radu când s-au întâlnit în holul mare şi gol şi friguros, la plecare.

-          De ce? Nu ştiu.

-          Pentru că e ciudat – nu ne-au dat adresă ci au trimis pe cineva după ele. Înapoi cum au ajuns? Îţi aminteşti?

-          Da, au venit pe cu serviciul de stat al poştei, nimic deosebit. Le-a adus poştaşul.

-          Da… Bine, mulţumesc.

-          Vei avea probleme mâine?

-          Nu ştiu. În fond, nu eu am aprobat semnarea contractului; nici măcar asta nu găsesc, cine a aprobat acest contract. E dezarmant…

-          Oricum se duce de râpă, nu îţi face griji.

A doua zi a venit repede. Noaptea, ca de obicei, părea foarte scurtă. Mara abia a apucat să îşi închidă pleoapele, şi ziua a şi venit în fugă să o trezească. Aşa era de când era mică, nu simţea nopţile trecând.

Radu a apărut din nou în uşă peste o săptămână.

-          Bună, Radu. Ai veşti pentru noi?, l-a întâmpinat Staco, veselă şi portocalie.

-          Da, a răspuns dezamăgit băiatul.

-          Dar nu sunt veşti bune?

Băiatul a întins o mapă cu o foaie către Mara. A adus apoi câteva cutii mari şi le-a trântit în mijlocul camerei. Apoi, a plecat fără nici un cuvânt.

-          Nici măcar nu ştiu cine sunt aceşti cumpărători! – Privea descumpănită baxurile cu pensule expediate înapoi.

-          Ne vor duce la faliment dacă aşa fac în continuare.

-          Au comandat o cantitate industrială, apoi au trimis-o înapoi. Sunt nebuni? Ia uite… perii, pensule, bidinele… au cerut detoate…

-          A! Au trimis o foaie în baxul cu pensule de 5mm, a spus triumfătoare Stacojia – colegii îi spuneau aşa din cauza părului roşu-natural bogat care o făcea să pară roşie din cap până la călcâie.

-          Ce e?

-          Un… raport cred…

-          Citeşte-l.

-          …

-          Staco?

-          Cred că e o glumă. Da, sigur băieţii de la mesagerie au făcut o glumă proastă.

Fata subţire îşi freca nervoasă buzele de marginea ceştii cu cafea.

-          Oh, dă-mi-o odată! – Mara i-a smuls hârtia din mână, apoi a citit scrisoarea cu voce tare:

„Stimată Fabrică de Pensule! Departe de mare, este un pod născut de Stânca Ponorii. Un pod dărâmat de piatră naturală, care ne ţine departe de orice suflare de om. Podul e dincolo de Baia de Aramă, unde este o mare Pădure de Liliac în care trăim de aproape o mie de ani. Câmpul Afroditei şi Lacul Zaton, întinse în jurul Pădurii de Liliac ne dau hrană şi apă. Aici locul este curat şi neîntinat de oameni. Dar cu timpul, pentru că oamenii sunt din ce în ce mai răi, au fost din ce în ce mai multe ploi. Zeii vor să îi spele, pesemne. Şi florile de liliac îşi pierd din parfum. Am încercat să le reparfumăm cu stropi de parfum, din rădăcinile uscate sau frunzele care se rup neintenţionat sau se usucă. Şi nimic! Pensulele dumnavoastră nu sunt bune de nimic. Parfumul lumecă jos de pe ele de parcă nici nu ar fi decât lemne. Vă rugăm, trimiteţi un alt set de pensule.

Dara, Preot al Cultului Cerbului”

-          Mesageri nemernici! Îşi bat joc de noi…

-          Au pus vreo adresă pe plic?

-          Da, uită-te şi tu…

-          Hai să le intrăm în joc.

-          Adică?

-          Hai să le răspundem.

-          Of, Staco, mâine eu voi fi chemată la raport. Ce le spun? Că un preot al nu ştiu cărui animal ne sabotează fabrica? Şi că eu întreţin o corespondenţă bogată şi fructuoasă cu el? Ce naiba?…

-          Mara, stai liniştită, fabrica noastră oricum e în prag de faliment. Probabil la vară nu vom mai avea unde să lucrăm şi fabrica nu va fi salvată sau nu de această scrisoare.

Mara o privea cu ochii mari deschişi, jucăuşi. Vădit, îi plăcea ceea ce auzea – se gândise şi ea să întoarcă farsa, dar uneori e mai bine ca ideile să fie sugerate de ceilalţi. Mara ştia asta.

-          Haaaaai!!! – s-a agăţat de ea Stacojia.

-          Bine.

-          Daaa! – Stacojia bătea din palme, bucuroasă. Pentru prima dată de când s-a închis secţia de pensule mari, unde a lucrat înainte, era ea însăşi. Ieşire nu prea mai era, dar măcar putea să asocieze finalului un gust special.

-          Bine, scriem aşa:

„Stimat preot! În oraşul nostru asfaltat, chiar pe strada Fabricii de Pensule, avem treceri de pietoni care sunt pictate cu pensulele produse de noi. Nu ştim de ce vopseaua nu a avut pretenţii deosebite faţă de pensule, sau de ce asfaltul nu s-a răsculat atunci când a fost vopsit – aşa cum pretindeţi dumneavoastră că se răscoală pădurea de liliac si parfumul ei unic.”

-          Hai să le şi cerem ceva!

-          Da, spunem:

„Pentru ca să putem să analizăm această problemă, vă rugăm să trimiteţi o mostră din parfumul dumneavoastră…”

-          Nu, două!, a zâmbit Stacojia.

Mara s-a întors nedumerită către ea.

-          Pai noi suntem două. Dacă se apucă băieţii să cumpere parfum? Măcar să nu ne certăm pe el…

„Vă rugăm să trimiteţi două mostre din parfumul dumneavoastră. – a corectat fata. – Vă mulţumim pentru colaborare, Fabrica de Pensule.”

-          Totuşi, mă mir că s-au apucat băieţii de asemenea glume. Ei sunt foarte gravi de obicei, nu îi prea scoate nimic din apele lor, a gândit Mara cu voce tare în timp ce lipea plicul.

-          Scrie-i adresa:

„Dara, Preot al Cultului Cerbului

Pădurea de Liliac de pe Stânca Ponorii

Baia de Aramă”

-          Mai ales Radu e foarte retras…

-          Ei, o fi avut şi el o zi mai bună, doar nu i se îneacă în fiecare zi corăbile.

-          Mai are şi el o zi cu soare.

-          Eu aş fi zis că îşi mai ţine şi el corăbiile în port, dar e bună şi varianta cu soarele – a râs Stacojia.

-          Hai, hai să plecăm şi să lăsăm scrisoarea la mesagerie în drum spre ieşire.

Clădirea veche, lăsată în paragină de atâta timp, avea aliura unei siluete de paianjen. Se sprijinea pe picioarele lungi din beton şi uneori părea că îşi mai schimbă poziţia, scârţâind greu din încheieturile legate cu fier. Ochii de sticlă îi păreau crăpaţi; curentul făcea imposibilă activitatea iarna. Oamenii lucrau îmbrăcaţi ca de stradă.

Domnul Filip nu a mai investit deloc în fabrică de mult timp. Nu era necesar. Oamenii veneau şi plecau şi nimeni nu vroia să lucreze mai mult de trei luni. Mediul nu era toxic. Pur şi simplu, oamenii păreau să fie goniţi de strigoi. Singurii care lucrau aici de ani de zile erau băieţii de la mesagerie şi fetele de la birou. Mesagerii şi-au inventat un sistem prin care puteau să distribuie un număr foarte mare de scrisori fără să le piardă. Fetele erau numai două şi nu mai ştiau nici ele cum au ajuns să lucreze aici. Au început în perioada liceului, când la cămin s-a tăiat căldura pentru că nu au plătit factura. Au crescut amândouă singure. S-au crescut una pe alta în casa unei bogătaşe care le înfiase. Când au ajuns măricele, cucoana Ruxana a reuşit să rămână însărcinată şi le-a zvârlit într-un cămin.

Domnul Filip avea încredere în ele, deşi Stacojia îl enerva cu părul ei roşu, încurcat şi creţ, cu şosetele ei portocalii dungate şi fularul oranj purtat invariabil peste orice haină; iar Mara îl speria cu ochii ei mari, de greiere, care păreau să aibă ceva nepământean în ei. Odată i-a spus Marei în glumă că dacă ar fi canibal, i-ar mânca prima dată ochii, atât sunt de mari şi de plini de viaţă. Fata s-a speriat şi nu a mai vorbit cu el câteva zile bune, l-a tot ocolit. Apoi, i-a trecut şi şi-a purtat în continuare ochii căprui, mari, înfipţi la baza frunţii.

-          Iaraşi suntem printre ultimele care plecăm.

-          E… şi-aşa nu avem la ce să ne grabim, nu crezi?, a zâmbit Mara.

-          Ştii ce putem să facem?

-          Ce?

-          Să mergem la o ghicitoare.

-          Ce spui?

-          Da. Hai să mergem la ghicitoare, să ne ghicească cine a trimis cutiile.

-          Staco, termină, doar nu am înnebunit şi noi, ca şi clienţii. Cum să mergem pentru atâta lucru la ghicit? Nici nu ştiu de unde ai ideile astea, cred că le-ai împrumutat de la Ruxana.

-          Nu! Să nu mă compari niciodată cu ea!

-          Păi… aşa te comporţi, ca ea.

-          Dacă sunt curioasă, nu înseamnă că seamăn cu ea! Sunt atâtea persoane care sunt curioase. Poate seamăn cu domnul Filip. Şi el e curios din fire.

-          Îţi aminteşti? Când ne-am angajat aici, tot spuneai că eşti sigură că eşti fiica lui şi că sigur tu vei moşteni fabrica.

-          Da…Auzi, Mara?

-          Da?

-          Dacă îţi spun un secret, poţi să îl păstrezi pentru tine?

-          Sigur că da.

-          Ştii… eu chiar o să moştenesc fabrica.

-          Serios?, a zâmbit Mara copilăreşte.

-          Da, a răspuns serioasă Staco.

-          Ce spui tu acolo?

-          Da… dar nu ca fiică?

-          Dar cum altfel?

Era frig afară. Fetele aveau pe ele haine groase şi respiraţia lor se lăsa uşoară în jurul cuvintelor, formând norişori mici şi deşi care se risipeau rapid. Mâna Marei ascunsă în mănuşă s-a oprit pe mânerul mare al uşii, fără să o poată deschide sau închide.

-          Staco, ce s-a întâmplat? Ai ceva să îmi spui?

-          Nu vreau să mergem la o ghicitoare numai pentru cutiile alea stupide… vreau să mai aflu ceva.

-          Bine, vezi că deja mă bagi în sperieţi. Spune odată!

-          E vorba de domnul Filip… m-am întâlnit cu el pe stradă, din întâmplare. Şi… ah, dar nu vrei să intrăm înauntru? E frig  aici.

-          Ba da, hai. Spune.

-          Şi mi-a promis câteva lucruri… Mi-au sunat bine…

-          Staco…

-          Da… păi ce să fac, nu pot să trăiesc aşa! Am nevoie de haine, de mâncare fină, eu nu aşa am fost crescută! Vreau ceea ce am pierdut! Nu mai suport căminul ăsta şi distanţa asta de ceea ce vreau să fiu.

-          Staco, dar nu ai pierdut nimic pentru că nu aveai nimic! Casa era a Ruxanei, la fel şi obiceiurile de a vrea mai mult decât poate avea.

-          Eu vreau să fiu mai bogată decât ea. Mă enervează, avea atât de multe şi nu a putut să ne mai ţină un an, doi, până ne măritam şi noi? Doar ce rău i-am fi făcut copilului? Nu vreau decât să îi pot arăta că sunt mai bună decât ea şi că am ajuns în viaţă mai departe decât a ajuns ea! Atâta tot.

-          Dar cum ajungi acolo? Nu ai spus încă şi nu ai terminat povestea cu domnul Filip… Ia spune.

-          Şi ştii ceva? Eu sunt o persoană bună. Eu nu merit să fiu abandonată. Şi dacă dobitocii care m-au făcut m-au lăsat, trebuia să mă lase şi ea? Măcar ei nu au avut ocazia să vadă că sunt o persoană minunată, în esenţă, ea m-a crescut şi apoi m-an lăsat. Şi nu am ajutat-o? N-am ajutat-o cu tot ceea ce a avut nevoie? Nu îţi aminteşti cum am lucrat în casa ei, ca nişte apucate? Cum poţi să uiţi asta, cum poţi să ierţi asta? Eşti atât de inteligentă şi tot nu îţi dai seama cât de mult rău ne-a făcut.

-          Staco, ajunge! Pentru ceea ce a făcut ea, nu eu sunt vinovată. Puteam să fim oricine, oricum ne-ar fi lăsat dacă ar fi avut un copil. Apoi, ceea ce era al ei, nu era al nostru. Dacă am trecut prin bine şi nu am comentat nicicare, de ce să comentăm acum? Nu putem schimba nimic, putem numai să ne amărâm.

-          Şi Filip mi-a spus să merg cu el la un ceai. Am băut un ceai, apoi un pahar cu vin, apoi al doilea… Şi acum mi-a promis că dacă sunt a lui, îmi dă tot ce are el, mă trece în toate actele ca proprietar. Vrea chiar să se dezlege de nevasta lui şi să mă ia pe mine.

-          Şi tu vrei să îţi spună ghicitoarea dacă e adevărat sau nu că se va dezlega de soţie?

-          Da.

-          Tu îl iubeşti pe omul ăsta, Staco? E mai bătrân cu aproape treizeci de ani decât tine. Ştii asta, nu?

-          Tocmai că e mai bătrân, cu atât mai bătrân şi cu atât mai bogat decât mine… normal că ştiu şi vreau să rămân cu el.

-          Dar îl vrei pe el?

-          Pe el şi pe tot ce înseamnă el. Dar nu vreau să rămân borţoasă şi să nu se mai uite apoi la mine, să se certe puţin cu soţia şi să mă arunce şi el dup-aia, cred că aş fi în stare să omor pe cineva dacă m-ar abandona din nou. Nu mai pot să trec prin asta încă o dată, Mara!

Stacojia a plâns. Sprijinită pe umerii Marei, încercând să o convingă să meargă cu ea la bătrâna ghicitoare. Bătrâna aceasta trăia undeva într-o pădure, în afara oraşului. Stacojia ştia bine drumul către ea, fusese acolo de nenumărate ori cu Ruxana. Era superstiţioasă şi se simţea abandonată până şi de culoarea roşie a semaforului atunci când se făcea verde.

-          Nu ştiu, lasă-mă să mă gândesc, i-a spus Mara în final.

-          Dar să nu mă opreşti să mă duc, indiferent dacă mergi sau nu cu mine.

-          Staco… nu te pot lega de casă, dar indiferent dacă voi veni sau nu cu tine, nu voi aproba ceea ce faci tu. Oricum, hai să ne culcăm, e târziu şi mâine ne trezim devreme.

La Fabrica de Pensule, totul se desfăşura normal, asa cum se întâmpla de zeci de ani de zile. Femeile purtau halate galbene, bărbaţii halate albe şi spălătorii halate albastre. Domnul Filip încă impresiona doamnele mai tinere prin statură şi atenţie la detalii. Mara părea un copil în halatul galben, atent spălat. Stacojia se plângea de faptul că această culoare nu i se potrivea câtuşi de puţin cu nuanţa de roşu-regal a părului. Băieţii de la mesagerie se îmbrăcau în halate verzi şi lucrau numai dimineţile câte patru ore.

Se cereau din ce în ce mai puţine pensule. Ca şi cum acum, la final, oamenii aveau suficiente pensule şi nimeni nu mai avea ce să vopsească. Dacă ar fi făcut un calcul, ar fi văzut că toate pensulele produse de această Fabrică, puse în linie, ar fi putut cuprinde Pământul de şaizeci şi şase de ori pe la Ecuator. Atât de multe pensule! Era normal să vină şi momentul în care cineva să decidă: nu mai e nevoie de pensule. Toţi oamenii au câte o pensulă.

Apoi, mai erau şi cei ca Mara. Mara nu avea pensule.

I-ar fi plăcut să primească parfumul acela de liliac. Undeva, parcă îşi amintea de cuvinte despre florile de liliac, dar nu ştia exact în care colţ al minţii sau al inimii. Atât de departe, de parcă ar fi trăit o mie de ani într-o copilărie fermecată.

S-a gândit la Pădurea de Liliac o săptămână. Şi nu s-a întâmplat nimic. Apoi, a trecut o lună. Stacojia lipsea din ce în ce mai mult din camera de lângă ea şi se temea pentru fată. Dar nu a mai întrebat-o nimic de ghicitoare şi Mara a preferat să pretindă că a uitat.

Într-una din dimineţi, pe când iarna era aproape plecată, Radu a intrat în birou, cu halatul său verde care stătea atât de larg pe el.

-          Ai primit asta, Mara.

-          O… ce drăguţ e ambalată… Ce e?

-          Nu ştiu… Ai acolo adresa.

Mara a citit şoptit: „Dara, Preot al Cultului Cerbului, Pădurea de Liliac de pe Stânca Ponorii, Baia de Aramă”. Apoi a izbucnit:

-          Nu se poate, Radu, hai, nu mai faceţi din-astea.

-          De care?, a întrebat băiatul din uşă, uimit de o acuză atât de incertă.

-          Ce aţi pus în plicul ăsta?

-          Mara… nu ştiu despre ce vorbeşti… Ţi-am adus corespondenţa, atâta tot.

-          Deci nu ştii nimic de plic?

-          Nu.

-          Nu tu l-ai făcut?

-          Nu, cum să îl fac eu? Nu ai acolo un expeditor?

-          Ba da. Dar nu cred că el l-a expediat.

-          Şi ce e înăuntru?

-          Tu să îmi spui.

-          Mara, nu ştiu. Şi mă grăbesc, am treabă.

-          Bine, lasă că mă descurc.

Radu a ieşit uşor, la fel cum intrase. Mara a recitit în urma lui: „Dara, Preot al Cultului Cerbului, Pădurea de Liliac de pe Stânca Ponorii, Baia de Aramă”. Tare ciudat. Bine că nu e Stacojia aici, ar rupe imediat plicul…

Mara a rupt plicul şi a citit:

„Stimată Fabrică de Pensule! Am decis că nu vrem să mai parfumăm pădurea de liliac. Lapiezurile îşi pierd încet-încet şi culoarea alb-violet. Probabil vom pleca în curând de aici. Ne sperie din ce în ce mai mult iernile şi ne temem pentru nemurirea noastră. Aici, în fiecare an, la începutul lunii mai, se organizează Ziua Liliacului. Am înfinţat această sărbătoare pentru că am căutat pe cineva; am sperat că va fi curioasă să ne caute – noi nu avem cum să o căutăm. De aceea, am vrut să păstrăm cât mai vie pădurea. Dar de o mie de ani, ea nu vine. Probabil niciodată. Noi va trebui să plecăm. Mulţumim pentru ajutor, însă. Cât timp am aşteptat pensulele bune, am mai sperat. Deja, nici speranţa nu îşi mai are locul între tufele înflorite fără miros. Dar mulţumim.

Dara, Preot al Cultului Cerbului”

-          E ciudat…

-          Ce e ciudat? – a întrebat Stacojia din uşă, abia intrând în birou.

-          Ia şi citeşte.

-          Ooo… e de la domnii… stai să văd….

Stacojia a citit rând cu rând. Apoi, a plescăit şi a dat din mână.

-          Se ţine Radu de prostii…

-          Mi-a zis că nu e el.

-          Da, sigur.

-          Staco, l-am întrebat serios, nu e genul care să împingă o glumă dincolo de limite… Omul a zis că nu are nici o treabă, şi îl cred.

-          Ştii ceva? În realitate nici nu-mi pasă.

-          Nu?

-          Nu. A fost un joc interesant. Dar nu cred că mai ai ce să îi răspunzi la o asemenea scrisoare. Ce să îi răspunzi? Dacă nu e Radu, e vreun bolnav psihic, n-ai grijă. Ce om normal se autointitulează: „Preot al Cultului Cerbului”?

-          Nu ştiu… poate ghicitoarea, prietena ta, ştie ceva… Io ştiu?

-          Dacă mă însoţeşti până la ea, aflăm.

-          O, nu… Iarăşi îmi va spune că nu mă cunoaşte, că nu a auzit de mine, că nu exist şi aşa mai departe. Nici măcar nu mă place, se simte extrem de incomod în prezenţa mea. Şi nici eu nu mă simt foarte bine când mă ştiu în casa ei. Ştii bine că aşa e.

-          Eşti o ciudată!

-          Eu? Mă rog… tu insişti să îţi citescă o babă nebună din cărţile de joc…

-          Stai, stai! Ce faci cu aia?

-          Ce să fac? O bag în geantă.

-          Asta am văzut. Dar de ce?

-          Pentru că o păstrez.

-          Păstrezi scrisoarea unui nebun?

-          Vreau să verific câte ceva…

-          Ce ai putea oare să verifici? Dacă există o pădure de liliac? Dacă trăieşte în ea un preot de cerbi?

-          Am putea să mergem în mai la Sărbătoarea Liliacului… dacă există pădurea…

-          Glumeşti.

-          Nu, chiar deloc. Ce spui?

-          O mână se spală pe alta, dragă prietenă… Vino cu mine la ghicitoare şi vin cu tine la pădurea ta cea faină de liliac, dacă o găseşti.

-          Pe bune?

-          Sigur. De ce nu?

-          S-ar prea putea să te alegi cu o plimbare până la ghicitoare, a zâmbit Mara.

A devenit apoi serioasă, şi-a pus mâinile în şold şi a decis:

-          Bine, Staco. Ar trebui să ne apucăm de trabă, pălăvrăgim de jumate de oră deja. Eu astăzi voi fi pe linia de ansamblare, aşa că va trebui să supraveghezi expedierea comenzilor şi să preiei comenzile noi. Asta… dacă vor fi comenzi noi. Dacă nu… nu.

-          Da, du-te liniştită.

Mara a plecat spre linia de ansamblaj. Aici, oamenii prindeau părul artificial sau natural cu inele mai late sau mai înguste de tablă subţire de cozile de lemn ale pensulelor. Mara îşi amintea că la început, chiar atunci când a venit să lucreze aici, se făceau pensule şi din materiale nobile. Atunci conta părul de animal din care era făcută pensula. Se căuta mult părul de urs. Şi cozile erau din lemn natural de esenţă tare, uneori chiar de lemn exotic, rezistent şi dur. Acum se făcea aproape toată pensula din plastic: păr de plastic, cozi de plastic, chiar inelele erau în unele cazuri de plastic. Iar periile fără inele, cu inserţii de păr diect în lemn, nu se mai confecţionau de multă vreme. Nici măcar domnul Filip nu mai avea aşa ceva, nici măcar în cutia lui secretă – cel puţin aşa pretindea Staco. Poate că exact de asemenea pensule aveau nevoie cei din Pădurea de Liliac. Dacă există.

***

-          Ştiu ce căutaţi.

-          Ce frumoasă eşti, Roşia. De unde atâta lumină pe chipul tău?

-          Mâna ta veşnic tânără, Roşio, mâna ta m-a luminat.

Roşia a făcut trei paşi în jurul Stăpânei Văzduhului.

-          Ştii bine că te pot ajuta mai departe şi că îţi sunt mai de folos decât mii de Spâni.

-          Şi de ce mi-ai fi de folos?

-          Pentru că aş frumoasă cum sunt, pot trăi milioane de ani. Tu nu trăieşti milioane de ani? Cum îţi prinde să ai un prieten aproape? – Uite, în momente de-acestea, dacă aveai un prieten, nu mai stăteai să te împrieteneşti cu mine.

-          Spânul e mort.

-          Sigur că e mort. Dar cine are nevoie de el?

-          Trădezi trădătorul, femeie.

Roşia s-a aplecat spre urechea dreaptă a stăpânei şi i-a şoptit la ureche oprindu-se din cercurile concentrice în care se învârtea în jurul ei:

-          Femeie eşti şi tu.

-          Sunt zână.

-          Numai femeile se răzbună.

-          Poate omul din mine, atât e om. Nimic mai mult.

-          EŞTI femeie.

-          Dar sunt mult mai puternică decât tine!

-          Dar decât să fii singură, mai bine să ai pe cineva de încredere.

-          Ce vrei?

-          Eu? Drăguţă, nu vreau nimic. Am tot ce vreau. Sunt mai frumoasă decât vâscul abia înmugurit, nu există om să nu mă vrea. Eu îmi trăiesc de-acum viaţa. Şi dacă va fi să ai nevoie, voi fi mereu în preajma ei, împiedicând-o să găsească urmele ce ar putea-o duce către tine. Sau către ei.

-          Jură-mi.

-          Îţi jur, şi-a ridicat Roşia mâna dreaptă spre inima roşie a stăpânei.

-          Acum taci. Şi trăieşte. Şi când te voi striga, de vei fi putrezită în pământ să îmi răspunzi şi să ieşi.

-          La glasul tău şi moartea o înving.

-          Bine. Eşti pentru totdeauna roabă. O mie de ani, atât îţi dau pe pământ.

-          Şi atât îmi iei înapoi prin robie.

-          Da.

-          Am tot ce vreau.

-          Unde e?

-          În spatele frasinului, acolo s-a aşezat cu fata ascunsă într-o cârpă groasă de cânepă şi un cearceaf de in crud.

-          Găsiţi-o!

Alba şi-a ridicat mâna iar ielele au plecat cu zalele uşoare zgâriind norii. S-a oprit în aer. A privit-o de departe pe bătrâna ce îşi admira acum chipul în apă.

-          Cât de nefericiţi sunt oamenii… şi cât de fericiţi ar putea să fie. Îi urăsc pentru că sunt atât de proşti! O singură zi dacă aş putea… Ce gânduri de nebună! Sunt o nebună! – Şi a muşcat din aer flămândă de moartea Irisei.

Roşia a rămas frumoasă în mijlocul pădurii, acolo unde numai ea se ştia frumoasă. Ielele au strâns ochii Irisei într-o pungă de somn şi i-au smuls fata din braţe. Când mâna Albei s-a ridicat de pe ochii mamei, ea era deja numai carne şi toată puterea a luat-o stăpâna cu ea.

-          Să simtă dura izbăvire a nefericirii omeneşti! Brutală, fericirea să i se împrăştie în vene! Nefericit curaj… – şi Alba nu s-a mai gândit niciodată la ea.

***

-          Ce nu îţi aminteşti?

-          Ştii când mi-ai povestit de covorul în care ne-am ascuns? Pe care l-am rulat în jurul nostru, crezând că nu ne va vedea Ruxana?

-          Da.

-          Nu îmi amintesc.

-          Ei, cum nu? Dar ai spus că ştii!

-          Da, ştiu, ştiu pentru că tu îţi aminteşti şi îmi povesteşti atât de des încât încep să cred.

-          Aiurea… eşti speriată cu Fabrica, de asta nu îţi aminteşti acum din copilărie.

-          Nu, Oana, niciodată nu îmi amintesc.

-          Na, hai… Nu dramatiza!

-          Oana, nu îmi amintesc.

-          Bine. Hai să vedem altceva. Când ne-am blocat în casă îţi aminteşti?

-          Acolo sus, în pod?

-          Exact.

-          Nu, nu îmi amintesc. Tu spui că ne-am blocat în pod iar eu te cred.

-          Mă enervezi.

-          Bine, lasă. Schimbă subiectul.

-          Ţi-am spus, eşti mult prea stresată cu evenimentele de la birou.

-          Bine.

-          Târgul de animale?

-          Nu.

-          Bâlciul de Crăciun?

-          Nu.

-          Moartea lui Felix?…

-          …

-          Câinele vostru, Felix?!

-          …

-          Na, acuma faci pe deşteapta. Cum să nu îţi aminteşti?

-          Da, vezi, asta îţi tot spun, nu îmi amintesc!

-          Şi de ce nu ai spus până acum?

-          Cum naiba să îţi spun?

-          Simplu: Nu îmi amintesc!

-          Îţi spun acum şi nu mă crezi! Ai senzaţia că pe mine nu mă sperie asta?… Şi simt uneori nişte… voci care mă cheamă undeva… într-o hală, într-un hău cu ecou şi trepidaţii… Am senzaţia că mă învăluie şi mă înfăşoară vocile astea. Şi se repetă, se repetă, se repetă… Dar dacă am făcut împreună tot ceea ce spui tu că am făcut, înseamnă că ne-am înţeles tare bine.

-          Gândeşte-te că sunt numai cu cinci ani mai mare decât tine. Am fost pe-o minte cu voi.

-          Pe Ruxana ai mai văzut-o?

-          Nu. De când nu mai sunt guvernanta ei şi mai ales, sunt prietena ta, nu am mai întâlnit-o.

-          Mă bucur că te-ai mutat în camera de lângă noi. Staco e mult plecată şi stau mai mult singură.

-          Nu ar trebui să fie aşa. În plus, nu ştiu cum va primi ea vestea.

-          E…

-          Da, ştii că nu m-a plăcut niciodată.

-          …

-          Oh, fată, revino-ţi!, a zâmbit Oana ciufulind părul cuminte lăsat lung pe spate şi retezat scurt deasupra frunţii bombate a fetei.

-          Dacă de mâine venim împreună de la Fabrică, va afla şi ea. Faptul că nu e prea prietenoasă cu tine nu vreau să îl ştiu sau să mi-l amintesc, sincer.

-          Nu-i nimic. Nu trebuie toată lumea să mă placă, a zâmbit scurt Oana.

-          Ai citit scrisoarea?

-          Sigur că da, ieri, când mi-ai dat-o.

-          Ce părere ai?

-          Am făcut ceva cercetări, sinceră să fiu; am găsit un articol scurt:

„SIT PEISAGISTIC – PĂDUREA DE LILIAC DE LA PONOARE – Pădurea de Liliac este singura staţiune conservată din ţară, din cauza climatului constant umed şi călduros din depresiunea protejată de culmile din Mehedinţi. Se poate vizita, este cuprinsă în circuitul turistic naţional şi găzduieşte în fiecare an, la începutul lui mai, Sarbătoarea Liliacului; este rezervaţie forestieră ce a fost declarată monument al naturii.”

***

-          Nu.

-          Eşti sigură, Andilandi? – s-a întors Alba uimită spre pasăre.

-          I-am căutat chiar şi în cetatea Babariului. Nici urmă de ei. Şi e straniu…

-          Dar Cartea… au lăsat Cartea aici? Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată… Au încălecat pur şi simplu pe balauri şi au plecat? Dar… unde să plece? Să lase chiar şi cetatea? Nu se poate…

Alba şi-a strâns haina albă, largă, cu un şnur de argint la brâu. Aşa făcea când se pregătea de zbor.

-          Voi să păziţi cartea. Sigur vor veni după ea. Şi dacă vin, să mă chemaţi, să nu îi lăsaţi să plece până nu îi văd.la faţă, ca să ştiu dacă mai pot spera la pace.

Drăgaicele şi-au scos săbiile. Ielele au închis Cartea Solomonarilor în Castelul Văzduhului.

Bărbaţi sălbatici şi uriaşi, cu ochii bulbucaţi, fruntea lată şi părul roşu, zbârlit şi ţepos ca părul de porc, îşi ascundeau trupurile osoase sub haine alb-murdare şi rupte, cu şapte pieptare. Din traista Omului Alb lipsea acum Cartea. Şi fără ea, traista cu securea de fier pentru spargerea gheţii în timpul furtunii şi brâul din coajă de mesteacăn pentru strunit balaurul, erau puţin folositoare. Toca de lemn de pe piept, Omul Alb nu a mai folosit-o de o mie de ani. Ultima furtună a fost în noaptea naşterii Marei. Atunci el a chemat duhurile văzduhului să provoace furtuna – mai apoi, a tăcut pentru totdeauna. Iar Andilandi nu îi mai găsea. Totuşi, aceea era cartea în care ei scriau cursul vieţii fiecărui om. Acolo îşi îngropau toată ştiinţa, toată priceperea, toată puterea lor.

-          Roşia?

-          Da, surioară, mă mai cunoşti? Păcatele tinereţii te-au urmărit toată viaţa iar acum te-au făcut să cauţi de răsplată…

-          Ascultă ce s-a întâmplat: solomonarii nu ne mai cheamă. Suntem libere şi nu mai trebuie să ne supunem.

-          Şi de ce te aduce asta la mine? Nu ai ceea ce întotdeauna ţi-ai dorit? Ceea ce ai furat?

-          Nu mă judeca! Şunt mai tare decât tine. Tu nu puteai să fi Alba.

-          Nu mi-ai dat şansa măcar! Şi îmi trăiesc viaţa în umbra ta şi jucând teatru şi uită-te: la mine alergi.

-          Eşti mai mare. Ştii mai multe. Poţi să vezi mai multe. Ghiceşte-mi!

-          Sunt mai mare cu trei secunde, bezmetico!
Alba şi-a întins mâna. Roşia i-a privit-o. Era fragedă şi albă, luminoasă, asa cum mâna ei ar fi trebuit să fie. O mână de zână. Iar ea, cea care ar fi trebuit să fie stăpâna ielelor, era o vrăjitoare care se transforma în fată pentru a ţine fiica uneia dintre iele departe de lumea fantastică a realităţii lor. Pentru că ielele nu au trecut-o în Cartea Solomonarilor, în Cartea Numelor, şi pentru că ea, Căpruiata, oricând se putea întoarce. Şi pentru că ea trebuia să fie albă.

-          Roşia! Ghiceşte-mi!
Îi venea să-i rupă jos braţul. S-a uitat o secundă în palma ei şi i-a aruncat-o pe masă.

-          Ce vrei? Da, te vor căuta. Da, o caută deja pe Căpruiată. Da, tu le-ai tulburat liniştea şi da, te vor căuta să te ucidă. Strânge-ţi armatele, drăgaicele şi ielele şi zănaticele şi luptă. Dar mai mult decât orice, caută să faci pace cu omul.

-          Ajută-mă, Roşia! Ajută-mă cu Mara!

-          Eu? Să te ajut?… Dar eu sunt o biată vrăjitoare, care a aşteptat mii de ani să îţi aminteşti de ea. Cum aş putea eu, mica de mine, să fiu vreodată de folos existenţei tale dichisite şi plină de tabieturi magice?

-          Bine, ştiu că am greşit! Dar erai atât de slabă, biată surioară…

-          Mi-ai luat haina! Mi-ai luat-o şi te-au confundat cu mine, au crezut că eu mă scald acolo.

-          Dar tu nu te arătai niciodată! Îţi schimbai hainele în podul de sus şi niciodată nu ai ieşit în calea lor! Oamenii au nevoie de fantastic, au nevoie de noi!

-          Sau tu ai nevoie de nevoia aceasta a lor?

-          Ah, de ce eşti imposibilă?

-          Eu sunt Fata Pădurii, nu tu! Şi eu ar fi trebuit să fiu numită „Cea Albă”, nu tu! Mi-ai furat identitatea şi te-ai înfăşurat în ea cu splendoare şi glorie, lăsându-mă fără pic de putere să cresc doi marinari idioţi care violează şi omoară. Am crescut doi gemeni, aşa cum eram noi… I-am trimis să îmi aducă omul care va lupta pentru dragostea lui şi care o va fura pe una dintre voi – altfel nu m-ai mai fi privit niciodată în faţă. Şi aş fi rămas ce?! Un pic din frumuseţea ta, un pic din vraja ta dacă mi-ai fi dat, dacă mi-ai fi lăsat puţină mângâiere – dar NU! Tu nu mi-ai lăsat nimic, ai luat totul pentru tine.

-          Tu l-ai adus pe Dara aici? Dar… i-ai distrus viaţa, ne-ai distrus pe noi, ai omorât atâţia oameni… Şi fata aceea nevinovată, Norina… Şi surorile ei şi Iris şi tatăl lor şi Mara şi Spânul şi marinarii…

-          Ştii cât de greu mi-a fost să-i învăţ pe dobitocii ăia doi cum să aşeze bulgării de pământ şi pietrele sub tauri pentru ca Marele Preot, însuşi el, să poată fi înşelat? O viaţă întreagă am căutat să ajung la tine, şi-acum…. acum iată-te. Moartea te caută şi te înghite şi vrei să îmi folosesc puterea pe care m-am luptat mii de ani s-o aduc înapoi. Eşti o naivă.

-          Ce inimă de câine ai, femeie?! Ai fost o curvă pentru vieţile lor!

-          Viaţa mea e curva cea mai mare cu inimă de câine; şi am stat tăvălită în lătrăturile ei mii de ani ca să ajungi din nou la mine, lepădătură!

-          Dacă nu mă ajuţi, de ce nu le spui?

-          Ielelor? Să le spun ce? Că tu, Alba, mi-ai furat haina şi că iată, ai devenit tu Fata Pădurii care îşi spală hainele în râu şi bolânzeşte oamenii? Nu. Ielele te cred. Şi te vor crede întotdeauna pe tine. Dacă vrei să mă pierzi, trebuie să găseşti ceva mai inteligent. Nu voi muri de sabie de drăgaică… Dar nu pentru asta ai venit… Ai venit pentru ca să ştii şi să găseşti: da, solomonarii îşi caută moroii şi îşi strigă armatele. Şi te caută.

-          Moroii… nu…

-           Şi cât de răzbunători sunt acei groaznici micuţi… Cu pumnurile lor ascuţite ca flăcările şi inima amară ca fierea… Şi cu puterea pe care voi le-aţi ursit-o… Într-un fel, e comic: ţi-ai creat singură armata împotriva căreia vei lupta, iar armata ta e armata lor, a solomonarilor. Tu cunoşti slăbiciunea armatei lor, ei ştiu slăbiciunea armatei tale. Dar nu invers.

S-a aşezat pe o bancă lată din lemn, lăsând-o pe Alba în dreptul mesei de stejar, cu mâna întinsă.

-      Va fi un război frumos, cel mai frumos dintre toate. Un război chiar poate să fie frumos şi delicios. Ha! Ha! Ha!

-      Nu şi dacă o găsesc înaintea lor, a spus Alba, din uşă, zburând deja în căutarea Marei. Şi trebuie să topesc parfumul de pe liliac mai degrabă, trebuie să ajung la părinţii ei, să îi împiedic să se întâlnească şi să îi îngrop pe toţi trei. E singura cale ca noi să nu ne întoarcem în robia solomonarilor.

Roşia a privit-o împlântându-şi mâna albă în cer, ca o săgeată otrăvită.

-          Şi nu le spun pentru că… ai dreptate – a vorbit în şoaptă, ca pentru ea. Pentru că nu sunt puternică, aşa cum eşti tu. Şi pentru că trăiesc prin tine. Pentru că tu trăieşti viaţa pe care o ai din cauză că ele cred în tine. Tu eşti nimic fără credinţa lor în tine, tu ai nevoie de ea. Aşa cum zeii sunt puternici pentru că oamenii îi vor aşa… În mine, nu ar crede niciodată. Eu am nevoie de tine. Proasto… greu drum ţi-ai ales, uşor drum mi-ai lăsat. Pentru o mână de lauri, sufletul îţi e vândut.

Atunci când un copil se naşte greu, se spune că are pe cap o membrană de piele în plus. Că la spate are un mic început de coadă şi că părul îi va fi roşu ca para focului şi sârmos ca peria. Desigur, Solomonarii îi fură, pentru că e la fel ca ei, şi îl ascund undeva departe, unde nu poate fi văzut de ochii oamenilor niciodată. În Crugul Pământului.

Înaitea naşterii fetei de om şi iele, Omul Alb bătea din toacă; şi spiritele furtunii, vântoasele, ropotinele, sânzienele, drăgaicele, toate, începeau să sfârâie prin copaci a ploaie şi a furtună. Şi când veneau copii noi, îi aşezau pe o piatră de moară legată cu un singur fir de tavan. Şi dacă umbra lăsată de piatra care se zbătea de la furtună lăsa se se vadă cel mai mic semn de teamă în trupurile lor, îi aruncau în groapa uitării, şi nimeni nu îi mai scotea de acolo. Mureau ca iepurii în timpul secetei.
Oamenii se temeau pentru copiii lor. Dacă erau băieţi şi păreau să fie aleşi, îi ascundeau imediat după ursire. Ursitoarele văzându-i roşii, le urseau de bine, ştiind că vor fi trase la socotelă de solomonari dacă le vor deochea unul din copiii aleşi – dar nciodată nu pomeneau nimic de solomonari în ursirile lor, pentru ca părinţii să nu îi scape. Dar oamenii au învăţat că dacă nu ascund copiii imediat după ursire solomonarii îi vor fura. Aceştia deveneau contra-solomonari, pentru că aveau puterea solomonarilor, dar nu urmau calea lor. Şi pe unde treceau solomonarii, treceau şi ei şi vindecau ceea ce ologeau ei. Fără contra-solomonari şi vrăjitoare – deşi mai erau numai puţine şi răzvrătite împotriva oamenilor, i nu îi mai ajutau de mult dimpotrivă, făcându-le rău – lumea ar fi fost într-o furtună continuă, dirijată de solomonarii care pârjoleau satele de pe balaurii lor mari.
Când contra-solomonarii vedeau în zare balauri, se descălţau, îşi aşezau papucii cu talpa în sus ca balaurii să nu li se ascudă sub tălpi sau în încălţăminte şi stăteau cu tălpile pe ei; la fel, pălăria şi-o puneau întoarsă pe cap; apoi împlântau patru furculiţe în pământ, orientate după soare şi făceau semn în aer, zicând: „Trage-te în alte parti, Simioane!”. Altădată, făceau
semne de depărtare deasupra norilor cu un fier înroşit şi aşa îi opreau. Şi nepoţii Ktistailor nu se mai apropiau, de teamă. Un singur contra-solomonar punea pe fugă o armată întreagă.

Uneori se întâmpla ca solomonarii să vadă părinţii când încercau să ascundă copiii aleşi. Atunci, fără să spună nimic, le luau viaţa cu o singură privire, şi părinţii îşi plângeau copiii tot restul vieţii, fără să ştie de ce au murit ca săgetaţi.

Copiii omorâţi de solomonari se transformau în moroi. La şapte ani după ce au fost ucişi, copiii încep să sufle, să-şi simtă mâinile şi picioarele, şi cresc afară din morminte într-un mic stâlp de foc, cât două coate. Şi se plimbă aşa, în căutarea solomonarilor, pe stradă, în cimitire, în păduri, oriunde. Se duc drept în faţă şi nu se abat în nici o parte. Şi dacă vreun animal sau vreun om le iese în cale, îl înnebunesc şi îi dau o boală de care moare. Dar nu umblă decât imediat după lăsarea serii şi până la miez de noapte. După miezul nopţii e timpul ielelor, iar ziua oamenii umblă.

Dar cei ce nu erau ascunşi şi nici omorâţi, erau duşi în Crugul Pământului. Acolo, douăzeci de ani, băieţii erau învăţaţi limba oricărei vieţuitoare de pe pământ. Limba păsărilor, limba animalelor, limba peştilor şi toate limbile oamenilor. Toate cântecele şi descântecele şi toată înţelepciunea lumii. Sunt hrăniţi cu puţin, dar nici dacă ar putea nu ar mânca mult, pentru că se deprind cu înţelepciunea ca hrană dulce. După ce le trec anii, se retrag fiecare în câte o pesteră şi aşezaţi la o masă de piatră, scriu într-o carte făcută de ei din trunchiuri mari de copaci toată înţelepciunea pe care au dobândit-o. Şi nu se grăbesc, pot să stea şi să scrie şi câte alţi douăzeci de ani.
***

-          Tu ai ştiut de astea?!, a trântit Mara uşa în urma ei, intrând în birou. Staco îşi strângea lucrurile şi le aranja meticulos într-o cutie.

Mara a aruncat pe masă un teanc de ziare. Fata s-a uitat o clipă la ea. A oftat cu gura închisă, apoi s-a întors la cutia ei.

-          Spune-mi, ai ştiut?!

-          Da…, a răspuns stins Stacojia, am ştiut.

-          Şi de ce mama naibii nu mi-ai spus? De ce? De cât timp ştiai asta?

-          Suficient…

-          Şi ce de nu ai spus nimic, fată?!

-          Pentru că ştiam că aşa vei reacţiona, de aia. Eşti prea implicată şi nu îmi place.

-          Cum adică sunt prea implicată?

-          Da. La tine ăsta deja nu mai era un job, era… nu ştiu, o altă viaţă. Recunoaşte, e puţin ciudat ca cineva să stie tot despre pensule. Cum se fabrică, din ce materiale se fac. Şi, dezarmant, tu nu deţii nici o pensulă măcar. Dar ştii totul despre ele, despre seriile de fabricaţie. Mă înnebuneşti. O să mă mut într-o zi din camera aia nenorocită de cămin, să nu mai aud de pensule.

-          Staco, dar nu încercam decât să îmi fac bine treaba, trebuie să faci atâta caz din asta? Dacă ai ştiut mai repede că urmează să falimentăm, de ce nu mi-ai spus? Să îmi caut şi eu altceva…

-          Îţi găseşti tu…

-          Nu asta e ideea, ideea e că ai ştiut şi nu mi-ai spus. Puteam să fim mutate de aici deja, fără să trecem prin această etapă.

-          Bine. Atunci îţi spun acum, ca să nu avem discuţii când ajungi acasă. Mi-am mutat lucrurile.

Mara a lăsat jos mâinile care mai ţineau două ziare. A privit-o dezamăgită. Atât de dezamăgită încât fata s-a simţit complet inadecvată situaţiei.

-          Unde le-ai mutat?

-          Undeva la sat… am luat în chirie o casă.

-          Te muţi la sat?

-          De fapt, e în pădure.

-          În… pădure – pădure?

-          Da.

-          Şi… ce faci acolo? Cum adică?

-          Da, ştiam că o să te ia prin surprindere… Da, m-am mutat acolo.

-          Şi… Filip ştie? Sau l-ai scos din ecuaţie?

Stacojia şi-a apucat cutia şi s-a îndreptat spre uşă.

-          Filip s-a mutat împreună cu mine acolo. Am cumpărat pădurea şi ne facem pădurari. Atâta tot. Nu e mare lucru.

Fata a închis apoi uşa în urma ei. Mara şi-a pus mâinile streaşină la fruntea grea şi bombată care tot nu putea să îi ascundă ochii. A citit apoi cu răbdare ce scria în fiecare ziar.

“Fabrica de artă din strada Henri Barbusse – în premieră la Cluj: halele Fabricii de Pensule se transformă în galerii, săli de happeninguri şi ateliere pentru artiştii plastici clujeni.”

“Astăzi, 03 martie 2009, s-a înfinţat Federaţia Fabrica de Pensule, ce va funcţiona ca organism nonprofit.”

“Venirea crizei financiare a determinat directorul general al Fabricii să dedice 2.500 mp spaţiilor în care se vor instala artişti şi performeri, pe bază de contract de închiriere.”

“Cincisute de angajaţi au fost disponibilizaţi de la Fabrica de Pensule.”

-          La naiba, Stacojio… cum ai sputut să-mi faci asta?, s-a întrebat Mara cu voce tare.

Oana a intrat în birou. Mesele goale, halele goale, ziarele înşirate pe jos şi pe birouri şi Mara – toate îi adevereau presentimentele.

-          A ştiut, nu?

-          Da, Oana, a ştiut.

-          E ceva tare ciudat cu fata asta, Mara. Nu ţi se pare?

-          Nu mai contează, a plecat oricum.

-          Unde?

-          Nu ştiu ce pădure… a cumpărat o casă acolo, împreună cu Filip, şi se fac pădurari. Nu ştiu, a luat-o într-o direcţie total improprie ei…

-          Nu… eu am senzaţia că e ceva mai mult… Dar nu ştiu exact ce şi nu reuşesc să pun degetul exact acolo… A mai lăsat ceva în urmă?

-          Cum? – Mara era departe, nici nu auzea exact ceea ce spunea Oana, îşi focaliza atenţia numai din când în când asupra vreunui cuvânt şi restul intuia.

-          A mai lăsat în urmă ceva?

-          Nu ştiu, habar nu am… o să mergem în cameră şi o să vedem…

-          Bine, hai să mergem chiar acum, nu îţi face bine să stai aici, crede-mă.

-          Da… Bine.

Fetele au ajuns destul de repede în cameră. Lucrurile Stacojiei nu mai erau acolo. Nu au rămas decât patul şi rama geamului în nişa în care a stat fata cu părul roşu.

-          Ştii, Mara, trebuie să îţi spun ceva., a început Oana, de parcă i-ar fi stat ani de zile o povară pe inimă.

-          Da, sigur, spune.

-          Nu, dar e ceva… ceva serios, ceva ce s-ar putea să nu crezi; şi e important… Nici nu ştiu cum să încep…

-          Oana, poţi să îmi spui liniştită, ştii că am încredere în tine.

-          Bine. E despre Stacojia. Cred că… adică… stai să o iau de la capăt cu firul poveştii. Într-o zi, când eram încă la domniţa Ruxana acasă, am adormit la prânz. Nu era nimeni în casă şi nu m-am trezit decât seara, când au venit acasă domnii. Şi noaptea nu am putut să dorm. La un moment dat, am simţit miros de arsură, ceva puternic şi înţepător. Părea că seamănă cu mirosul de smoală şi tămâie. Şi am urcat sus, la voi. Am văzut-o pe Stacojia, ardea lumânări şi vorbea cu cineva, nu am văzut exact cu cine. Părea transparentă şi se mişca anevios prin cameră, de parcă ar fi fost casa ei…. m-am temut să intru şi am plecat. Tu dormeai în camera cealaltă şi nu te-am trezit. Îmi pare rău că nu ţi-am spus până acum… Ştiu că tu nu crezi şi eşti sceptică cu privire la aceste lucruri.

-          Şi ştii de ce sunt sceptică, nu?

-          Da, ştiu. Uite, nu tebuie să mă crezi dacă nu poţi, dar… lumea aceea e reală, lumea aceea de poveşti şi basme, şi uneori e enervant de aproape de lumea noastră şi-i trece graniţele cu nebunia ei. Hai să căutăm.

-          Ce să căutăm? Nu mai e decât patul şi rama geamului….

-          Hai să întoarcem patul…

-          Şi ce căutăm sub saltea?

-          Nu ştiu… dar o să ştiu când o să găsim.

Fetele au întors salteaua. Era albă şi curată, nu avea nici o urmă de murdărie sau praf. Oana a scos un briceag pe care îl purta la ea întotdeauna. L-a înfipt pe o muchie, chiar la cusătura saltelei şi a desfăcut una din laturile lungi. Înăuntru erau bureţi şi arcuri.

-          Oana… chiar cred că nu are nimic aici…

Dar parcă nu a auzit. Continua să caute, să ia fiecare arc în parte şi să caute.

-          Oana…, s-a auzit vocea stinsă a Marei, fără chef. Bine, eu te las să cauţi aici şi mă duc să fac un ceai. Vrei şi tu?

-          Ceai! Asta e!

-          Ce e?

-          Unde ţineţi ceaiurile?

-          În dulăpiorul cu uşi de catifea. De ce?

-          Ce fel de ceaiuri aveţi?

-          Nu ştiu, Staco s-a ocupat mai mult de ele, nu eu. Ea era cu ceaiurile… Hai să te uiţi, dacă vrei.

Oana a deschis dulăpiorul cu uşile îmbrăcate în catifea neagră, moale. Într-un coşuleţ erau douăzeci şi trei de pungi de hârtie în care erau plante uscate sau presate. Într-una din pungi, uscate, erau flori de liliac.

-          Ia uite…, a spus triumfătoare Oana. Ce e cu florile astea de liliac aici?

-          Nu ştiu… poate a făcut ceai din ele. Habar nu am…

-          Mara, nu există ceai din flori de liliac, nu se face aşa ceva!

-          Liliacul se foloseşte pentru curăţarea tenului; dacă e fiert în lapte dulce, poate curăţa petele de culoare de pe ten. La fel cu pistruii, la fel cu tenul roşu. Altceva mai vreţi să ştiţi? Băgăcioaselor! De ce îmi cotrobăiţi printre lucruri?

Stacojia le privea încruntată din prag.

-          Staco, am vrut să îmi fac un ceai şi am dat peste florile de liliac şi ne-am mirat, atâta tot., i-a răspuns Mara.

-          Văd că ţi-ai şi găsit o colegă nouă de cameră, Mara. Daţi-mi ceaiurile şi plec.

Oana i-a întins pungile din coşuleţ.

-          Sper să nu te mai văd niciodată. Mi-am mâncat ani de zile din cauza ta! I-a spus Stacojia Marei îndreptându-se spre uşă. A smuls din mâna Oanei florile şi a plecat trântind uşa.

-          Ce?, a ţipat Mara în urma ei. Ce-a zis?, s-a întors către Oana. Ce-a zis? Nu îmi vine să cred! Ce naiba se întâmplă, a înnebunit lumea?!

-          Ia uite, uite aici!, a strigat-o Oana. Ia citeşte articolul ăsta, e de pe un site de specialitate.

Mara a întors monitorul spre ea şi a citit cu voce tare:

-          Florile iubirii… bla, bla… natura e o sursă puternică de energie, bla, bla… şi dacă liliacul îşi pierde parfumul, farmecul făcut pentru ca bărbatul iubit să te iubească înapoi îşi pierde puterea şi dimpotrivă, bărbatul începe să te urască. Oana? Nu îmi mai servi asemenea tâmpenii, că mă enervezi!

-          Tu chiar nu vezi? Pădurea de Liliac îşi pierde parfumul; ea s-a mutat cu Filip, nu chiar tu mi-ai spus cât de nesigură era de dragostea lui şi cum te bătea la cap să mergi cu ea la ceva babă ghicitoare din pădure? Ei s-au mutat în pădure şi, pe deasupra, poartă într-o pungă flori de liliac uscate şi parfumate. În cazul în care nu eşti nebună, în mod sigur realizezi că se întâmplă ceva!

-          Nu se întâmplă nimic, lasă-mă în pace!

-          Mara! Nu eşti cu străini.

-          Of… Bine! Şi ce dacă? Chestiile alea nu au efect!

-          Şi dacă au?

-          Să-i fie de bine! Cine a pus-o să se bage în asta?

-          Mara, femeia aia a locuit cu tine toată viaţa ei, şi tu nu ai sesizat nimic din toate astea? Eu cred că ai o problemă şi tu.

-          Oana, îţi spun o singură dată şi nu vreau să repet, pentru că doare prea tare. Sunt un copil abandonat de părinţi înainte să îi fi oferit măcar ocazia de a-i dezamăgi. Sunt un om care la douăzeci de ani a fost hăituit ca un câine, pentru a face loc unui copil făcut dintr-o ambiţie şi un moft egocentric. Am trăit în casă cu o… vrăjitoare sau zi-i cum vrei. Simt uneoi că sunt chemată, de parcă aş răspunde automat şi involuntar unui fluier pe care nu ştiu cine îl suflă, nu ştiu unde ar trebui să merg şi nu ştiu cine mă cheamă şi de ce. Întreaga viaţă îmi este un roller-coaster interminabil care îmi face greaţă până şi mie însămi. Tocmai mi-am pierdut locul de muncă. Nu am şcoală, nu am perspective, nu am un iubit, nu am nimic. Ştii cum sunt? Sunt o păpuşă rusească. Pupa-russa. Poţi să sapi cât de adânc vrei, nu vei da de nimic altceva decât de încă un strat care trebuie dat jos. Nu am început, nu am istorie, nu am amintiri, nu am perspective, nu am direcţie, nu am vânt în pânză. În consecinţă, nu vreau să ştiu sau să fiu conştientă de nimic mai mult decât de o formă banală de existenţă. Dacă Dumnezeu ascunde toate astea atât de tare de mine, fără să îmi lase o urmă măcar, un contur, înseamnă că dacă le-aş şti, aş fi prea slabă pentru a le înţelege sau face faţă.  Acceptă: ceea ce nu ştiu nu mă interesează. Refuz să primesc orice fel de informaţie de care nu am nevoie.

Oana s-a aşezat pe pat. A privit pe geam câteva secunde, lăsând-o pe Mara să termine ceea ce spunea. Apoi s-a ridicat, i-a luat capul în mâini şi i-a sărutat fruntea bombată ce umbrea ochii înfiorător de mari.

-          Ai dreptate, i-a spus. Îmi pare rău că am insistat. Trebuia să fiu mai sensibilă.

-          Aş vrea să fac o facultate, să îmi găsesc drumul…

-          Te-ai gândit la o facultate anume?

-          Nu ştiu… nu…

-          Dacă eşti interesată de drumuri… de ce nu antropologie?

-          Da… antropologie… de ce nu?

-          Uite, înscrierile se vor face abia la sfârşitul anului… până atunci, dacă găsim ceva rapid de lucru, poţi să pui câţiva bănuţi de-o parte. Poţi să te muţi cu mine în cameră şi să închiriezi camera ta. Mara, dacă îţi doreşti cu-adevărat asta, ştiu că vei găsi puterea de care ai nevoie.

-          Da, exact. Acum, pentru prima dată în viaţa mea, îmi pot influenţa viaţa de una singură. Mă simt de parcă aş fi primul om. Primul om din lume…

-          Ai fi un prim om minunat, a îmbrăţişat-o Oana.

-          Bine, bine! – s-a grăbit Mara. Fără siropozităţi! Suntem adulţi! Mai bine ajută-mă să formulez anunţul pentru ziar, să dau în chirie camera asta. Şi apoi, va trebui să mă ajuţi să mă mut la tine.

***

-          Sigur că îţi pot da un exemplu de loc sfânt, care a fost păstrat din vechime până acum cu semnificaţile lui spirituale. E un loc păstrat în memoria poporului ca fiind locul de închinăciune, muntele sfânt. Este vorba de locul de relevare a unei entități sacre în tradiția spirituală a poporului nostru. Hierofania muntelui sacru al dacilor, Ceahlăul. În primele zece zile ale lunii august, când răsare Soarele, apare pentru mai bine de o oră un femonem deosebit de interesant. Oamenii spun că aclo se deschide cerul, că acolo e chemat alesul să urce scara spre Crugul Cerului, unde sunt solomonarii acum. Sub lumina soarelui încă nedezvelit şi crud, umbrele vârfurilor Toaca şi Piatra Ciobanului formează o hologramă imensă, naturală, care închipuie o piramidă perfectă. Are laturile egale şi pare tridimensională. E cunoscută sub numele de „Umbra Piramidei”. Dar înainte de apariţia acestei straşnice Piramide, la vestul vârfului ei, apare Calea Cerului. Nu mult, câteva minute doar. Se spune că Solomonarii stau acolo, în Crugul Cerului. Şi că acea cale care se deschide, e calea pe care Cernunos coboară să se adape. Şi se adapă chiar acolo, între vârfuri. Calea îi rămâne deschisă câteva minute până, nesăţios, bea cât pentru un an de zile. Apoi, se întoarce şi până ce nu ajunge sus, piramida nu dispare. Cernunos coboară acolo pentru că acolo se găseşte coloana lui, acolo i-au lăsat oamenii urmele, între piscuri. De aceea au şi plecat solomonarii, ei nu pot sta în prezenţa lui. Cernunos topeşte pe oricine care se apropie de el fără ca să fie vrednic. Calea aceasta este ca un drum mărginit de un parapet de lumină, şi leagă Crugul Cerului de pământ. Dar de unde această întrebare, domnişoară… Bojan Mara?, a ridicat ochii profesorul din catalog.

-          Încerc să înţeleg antropologia ca o metodă de a-mi facilita şi scurta drumul până la strămoşi, ştrămoşi care se reflectă în mine, în ceea ce sunt eu acum.

-          Atunci răspunsul pe care ţi l-am dat este exact ceea ce căutai. Poţi vedea legătura dintre credinţa dacilor şi crezul tău?

-          Teoretic, da, dar eu nu pun mare accent pe simbol sau crez în sine, cât pe continuitatea lui.

-          Da, e o poziţie legitimă. Atunci, ţi-ar fi util să îţi spun că acest munte a fost legat în partea de est cu o „Cale Sacră” de primul oraş apropiat, spre Cheile Bicului, de unde continua, fiind marcată de o linie punctată de megaliţi. Aceşti megaliţi au fost amintiţi, în trecere, de Dimitrie Cantemir într-una din lucrările sale de bază. Acelaşi fapt a fost amintit şi de Herodot, Cantemir continuând linia descrierii începută de acesta, legând-o cu diferite elemente noi. Asachi, din nou, vorbeşte admirativ despre acest munte şi continuă şirul descrierilor acestui munte şi a acestui eveniment.
În decursul timpului, au fost lansate mai multe teze cu privire la existenţa unei piramide reale construite acolo, între cele două vârfuri: în 1988,  în 2000, în 2003. Astea toate te leagă pe tine personal de acest munte şi de ceea ce se întâmplă acolo. Eşti contemporană cu el şi, mai mult, acum ştii de el. E foarte important nu numai să ai un bagaj colectiv, dar să fi conştient de el. Nu consideri?

-          Desigur. Cumoaşterea e la fel de importantă precum existenţa obiectului cunoaşterii.

-          Corect. Uriaşii aceştea chiar în legende sunt pomeniţi. Legat de acest munte, sunt şi interdicţii populare interesante: când vara se schimbă cu iarna, omul are o interdicţie de ordin spiritual de a mai face baie în apa muntelui. Iarba nu mai creşte, se spune, şi frunza îşi schimbă culoarea. Toate, începând cu ziua în care piramida durează optzeci de minute. Insula Şerpilor, alt exemplu. Cândva se numea „Insula Fericiţilor”. Acum, oamenii sunt fericiţi acolo – după secole de lupte, insula a fost cedată înapoi României. Premoniţie, oare?

***

Ploaia era atât de măruntă şi de deasă încât retza vârfurile florilor de liliac. Culoarea se desfăcea de pe ele şi pământul începea să miroasă mov a flori de liliac putrezite. Dara jupuia din când în când liliecii şi din coaja lor împletea coşuri în care strângea parfumul, apoi îl punea în sticluţe mici. O lume atât de dragă lui, atât de materială şi atât de puternică în a-l proteja.

Privea în zare, peste Baia de Aramă şi i se părea că nori negrii se apropie treptat de casa lui. Nu ploua. Dar cerul părea mai mic şi mai scurt. Mai sec şi mai aproape. Uneori, i se părea că aude şi voci lăsate să plutească în aer, pe raze roşii purtate de norii mari.

Solomonarii pluteau pe nori. Şi îl căutau.

Iris părea să pălească şi ea cu timpul, cu orele, precum tufele de liliac. Părea să împrumute ceva di tristeţea florilor udate de ploaie. Dar inima îi rămânea proaspătă şi surprinzătoare chiar şi pentru Dara. Femeia încă spera că îşi va revedea fiica îndepărtată de la inima ei, mica ei căpruiată.

Din capătul cerului, peste pădurea mov, un nor subţire ca un şarpe şi-a încolăcit trupul. Şi din cercul de nor, un roşcat puternic, murdar şi urât a coborât pe coada balaurului Omul Alb.

-          Un ceas pentru o inimă, Preot al Cerbului.

Dara şi-a ridicat capul speriat. Nu, nimeni nu îi vizita. Balaurul îl privea din cer.

-          Să îţi fie bună inima. Ce taină te aduce aici, Om Alb?

-          Întoarce-te şi priveşte în balta dintre tufele de liliac din curte.

Preotul s-a mişcat încet, condus de Omul Alb.

-          Uite. Coloana voastră a ajuns în munte.

Din baltă se desfăceau scenarii. Vedea drăgaicele, cu săbiile încinse aruncând coloana în inima muntelui, acoperind-o cu  piramidă de piatră.

-          Oamenii nu o pot scoate.

-          Nici eu nu pot. Ştiu că e locul vostru sfânt. Dar eu nu mai am putere, i-a spus Iris, care a păşit afară din casă, auzind voci.

-          Nu de asta am venit. Cerunos se coboară în muntele nostru sfânt, noi nu mai putem să stăm acolo fără să fim pârjoliţi de el. Îl vrem la locul lui de zeu, nu aici. Coloana trebuie scoasă afară, el nu va înceta să coboare; de o mie de ani coboară în fiecare an. Mesagerii nu mai sunt primiţi, oamenii nu mai cred în el. Şi puterea lui scade.

-          Şi cum te putem ajuta?, a întrebat Dara.

-          Aveţi o fiică.

-          Nu!, a strigat Iris, repezindu-se către ei. Să nu îndrăzneşti să o amesteci.

-          O caută. Ielele o caută. Vor să o omoare. Vor să vă omoare şi pe voi, de asta de o mie de ani plouă fără întrerupere peste pădurea voastră de liliac. Parfumul se scurge, voi ştiţi asta.

-          Noi… nu ştim unde e.

-          De ce să o omoare? I-au ursit, au aruncat-o departe în timp şi spaţiu – cum să o omoare? Nu au voie să facă aşa ceva, voi nu le daţi voie!

-          Noi nu mai suntem stăpânii lor. Cartea cu Numele Tuturor e la ele. Şi nu putem să le-o mai luăm din Castelul Văzduhului. Moroii ne ajută. Dar ielele sigur vor căuta contra-solomonarii.

-          Dar moroii sunt răi, sunt duhuri rele!, a spus uimită Iris.

-          Trebuie să folosim orice putere la care avem acces. Va fi un război. Numai Căpruiata voastră, jumate om – jumate zână poate să îl oprească.

-          Dar i-au ursit să nu le mai găsească, să nu fie găsită…

-          Ursitele lor nu sunt legate dacă nu sunt scrise în Carte, ştii bine. Iar Cartea, ţi-am spus, nu mai e la noi.

-          Peste doi ani, insula va apărea din nou.

-          Da. Până atunci, coloana trebuie să fie pregătită. Pregătită de ea.

-          Şi dacă nu va vrea?

-          Insula Săcălin nu va mai ieşi niciodată la suprafaţa apei. Fără Căpruiata, insula nu va ieşi, a intervenit Sfânta Duminică.

-          Sfânto?

Sfânta Duminică s-a aşezat pe umărul Irisei.

-          Da, Căpruiata trebuie să ne găsească. Noi nu putem decât să o strigăm, să îi şoptim iminii. Nu putem să o găsim noi.

-          Şi ielele? Cum o pot găsi ielele?

-          Roşia e cu fata voastră. A fost tot timpul cu ea, au crescut împreună, au mâncat împreună, au băut împreună. Roşia s-a retras acum în pădure şi aşteaptă ca ea să vină, să îi ghicească în palmă. Şi de data asta, va putea, pentru că ele au Cartea şi ştiu că o au. Noi nu putem să oprim asta, a conchis solomonarul.

-          Cum naiba nu puteţi?!, a izbucnit Iris, parcă opărită. Voi, porcilor, ne-aţi târât pe toată fata pământului să vă facem furtunile voastre blestemate şi să aducem ploaia, şi noi v-am fost slugi credincioase!

-          Da, şi odată la o mie de ani v-am lăsat libere; şi odată a apărut Dara, altă data a apărut Căpruiata, şi acum, al împlinirea acestei mii, cine ştie ce se va întâmpla. De trei mii de ani numai asta faceţi voi, ielele, numai va zbateţi ca să fiţi libere. Şi de robia voastră, nu noi suntem vinovaţi, tot voi sunteţi vinovate şi de asta.  Acum, înţelegeţi, avem nevoie de ajutor sau Căpruiata moare. În plus, lucrurile aşa trebuie să fie, aşa au fost de la început. Voi nu ştiţi să conduceţi lumea, aia noi facem. Dar şi voi aveţi putere multă, şi nu e inutilă. Asta e ierarhia vieţii, de ce faceţi tot posibilul să o încălcaţi?

-          Reproşurile sunt inutile acum, mai ales că nu sunt făcute celei ce a iniţiat această situaţie. Dacă ielele o pot găsi, găsiţi-o voi înaintea lor. E mai bine aşa. Nu-i aşa, draga mea?, a întins Dara mâna către Iris.

-          Da.

Femeia s-a retras apoi în casă. O mie de ani au trecut uşori, ca fulgii, în speranţa unei absurde şi improbabile revederi. Sfânta Duminică i-a vizitat des şi liliecii i-au ascund întotdeauna cu parfumul lor cald, aşa cum ea le spusese.

***

-          S-a întâmplat într-o seară de vară, domnişoară. Fata Pădurii îşi spăla rufele în pod, acolo sus, unde îşi schimba fainele şi feţele. Acolo, ea uneori devenea tânără şi frumoasă, alteori bătrână şi urâtă. Dar bună, niciodată.

-          Scuzaţi-mă, am ajuns prea devreme. Am crezut că va începe la ora nouă cursul.

-          Te întrebi de picorul meu strâmb. Sunt bătrân. Am văzut multe. Şi multe m-au pândit şi pe mine. Atât de departe îmi e tinereţea, că dacă mă uit prin pâcla de ani, abia că o văd, dar şi ea e îmbătrânită acum.

-          O, nu poate să fie chiar atât de departe…

-          Aici înveţi despre oameni, teorii despre oameni… Mi-a zis un om, dimineaţa, atunci când m-am trezit în casa aia speriat de cânele negru şi de Fata Pădurii care se uita la mine peste pod. Ca o himeră. Şi m-am împiedicat, ieşind în viteză. Şi mi-a rămas piciorul în urmă. A râs şi aşa mi-a rămas, privit de ea.
Nu ştii niciodată cum sunt oamenii. Au încercat apoi să o gonească de-acolo, de sus, din pod, dar nu i-au mai găsit hainele de fată tânără. Numai hainele de babă. Am mai văzut-o apoi la scăldat, se scălda. Până atunci, nimeni nu o văzuse să se scalde. Acum găsesc scris în cărţi despre ea. Uite, îţi citesc: „Un geniu rău al pădurilor, o divinitate malefică, nefastă din mitologia românească. Uneori apare ca femeie tânără, alteori foarte bărână, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat prin păduri; se poate autometamorfoza la dorinţă. Întotdeauna când se plimbă stârneşte vuiteul codrului, iar adesea râde ea însăşi în hohote sinistre sau plânge hohotitor, alteori doar chiuie sau croncăne. Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeţii rătăciţi. (V. Kernbach, Dicţionar de mitologie…, 1989, p. 409-410).” Nu, fata asta nu mai e acum Fata Pădurii. De mult putea să crească şi să fie altceva, ceva mai puternic. Aici greşesc oamenii, uită că dinamica timpului, pentru vieţi mult mai lungi, înseamnă altceva.

Profesorul a privit-o peste ochelarii cu lentile rotunde, decupate exact pentru rama subţire, metalică.

-          Dacă altcineva m-ar privi asa, aş şti că nu mă crede.

-          O, dar… eu vă cred.

-          Ştiu. Mă crezi pentru că nu ştii cine eşti. Cum ai putea să mă crezi dacă ai şti cine eşti? – Oamenii ştiu atât de puţin despre ceea ce sunt ei încât încetează să mai creadă că sunt altceva decât animale inteligente. Atâta timp cât nu ştii dacă eşti numai atât sau mult mai mult, e bine, pentru că vei continua să cauţi. Îţi mai citesc: “Demult umbla Fata Pădurii dar se lega numai de bărbaţi. Ei aveau de lucru cu ea, femeile nu. Bărbaţii trebuiau să aibă frânghie împletită de tei, că atunci nu le putea face nimic Fata Pădurii. Unul de la noi, Costănel, nu a avut frânghie din aceea şi a fost păcurar la oi. Şi a venit Fata Pădurii într-o sară la el şI la ţâpat pă foc şi i-au adus numai cioantele într-o bute. Fata Pădurii se arată femeie urâcioasă, înaltă şi cu păr mare” (Pamfil Bilţiu, de la Maria Vlad, 76 ani, Săliştea de Sus, 1997, în Izvorul…, 1999, p. 235, t. 286).  Dacă ai putea, ai vrea să o întâlneşti?

-          Să o întâlnesc? Pe Fata Pădurii? Nu ştiu… Nu cred în existenţa ei, ca fiinţă. Deşi, dacă ar avea voce, cred că i-aş putea auzi vocea. Aud uneori nişte voci care ies dintr-o carte, o carte care cred că e inima mea.

-          I-a furat hainele sore-sii. Asta nu e scris niciunde. Dar i-a furat hainele, în noaptea aeea, în podul sub care m-am ascuns de furtună. La noi în sat creşteau ciuperci şi mergeam să le vând în saltele vecine. Şi m-a apucat noaptea, de aia am mers eu acolo, în casa aia părăsită. Fata aia i-a furat sprei ei hainele de Fată de Pădure. Fata Pădurii nu se schimba şi nu se îmbăia să o vadă oamenii. Astalaltă, da. Vrei dinamică a simbolului? Continuitate în timp? Ia, pune mâna şi caut-o. Şi dacă vei vedea ce a ajuns acum să fie Fata Pădurii, vei înţelege.

Apoi a privit-o tăcut câteva secunde, cu degetul arătător sprijinit pe buze, vertical, şi restul mâinii strânse sub barbă.

-          Dar nu. E prea mult, atât demult, nici măcar tu nu crezi în nevoia studiului.

-          Da, aşa e. Nu cred în studierea unui basm, oricât de interesant ar fi el. Totuşi, văd că vă frământă. Poate mă va interesa cândva. Cu-adevărat, încă nu ştiu cine sunt.

***

-          Cine e?

-          Eu sunt, Staco.

-          Staco? – i-a deschis uşa băiatul înalt şi slab.

-          De când stai tu aici, Radu? Asta era camera mea, m-am mutat de aici. O caut pe Mara.

-          Eu stau numai în chirie. S-a mutat în camera de lângă, stă cu Oana.

-          Cu Oana… Bine. Mulţumesc.

Stacojia s-a sprijinit de tocul celeilalte uşi. Nu a răspuns nimeni. S-a aşezat în faţa uşii, pe jos, şi a vârât înăuntru un bileţel. „Mara, nu te-am găsit acasă. Caută-mă, sunt la casa din pădure. Stacojia”

-          Ce o mai fi vrând de data asta?, a întrebat-o Oana. Cu o seară înainte, Mara a ajuns târziu acasă, şi abia de dimineaţă a primit biletul.

-          Ciudat… nu ştiu, nu e genul care să lase urme. Dacă nu vrea cu-adevărat să întâlnească pe cineva anume, nu lasă semne, pentru a nu fi căutată înapoi şi pentru ca atunci când din greşală se întâlnesc, să poată să spună că nu a găsit pe nimeni. În plus, Radu mi-ar fi spus, şi ştie că mi-ar fi spus. Dar a vrut să se asigure că ştiu.

-          Poate are nevoie de ajutor.

-          Nu, e prea mândră. Moare de foame decât să ceară ajutor. Oricum, urmează o săptămână de vacanţă pentru mine. Voi sta mai mult acasă şi mă va găsi.

-          Deci nu vrei să o cauţi?

-          Nu, Oana. Nu. Bine. Eu plec pentru trei zile la părinţi.

-          Pleci azi?

-          Da, acum pleacă şi Radu, mergem împreună. E mai bine să nu plec singură. Numai bine, cu ocazia asta pot să îmi revăd şi mătuşile. Eu şi Radu suntem verişori de grad îndepărtat, pin alianţă, mai degrabă.

-          Da? Nu am ştiut.

-          Sigur. Părinţii încearcă sa păstrze relaţiile, noi nu ne ţinem de verişori, dar ne înţelegem.

-          Deci voi avea trei zile tăcute.

-          Încearcă să te odihneşti. Nu ştiu dacă îţi face bine să stai atât de mult cu nasul în cărţi, mai ales că profesorul ăla îţi spune numai chestii ciudate.

-          Bine. Dacă o întâlneşti pe drum pe Fata Pădurii, să îi furi oglinda. Asta ar scoate-o din minţi, a râs subţire Mara.

-          Încă o dată, cine e Fata Pădurii?

-          E o fiinţă mitologică antică, aparent având posibilitatea ca în timp să se metamorfozeze şi să crească în putere şi rol în sistemul personajelor mitologice. Dacă ar fi reală, după cum spune profesorul Blumen, acum ar trebui să fie cea mai puternică zână.

-          O, da. Aşa e. Trebuie să îţi alegi mai bine materile opţionale anul viitor., a râz şi Oana, încheindu-şi haina pe ea.

-          Nu spune asta. Îmi face plăcere să povestesc cu domnul Blumen. Atâta doar că trăieşte în lumea lui.

-          Da, foarte personală această lume a lui.

Când Oana şi Radu au plecat, ziua era senină şi caldă. Pe măsură ce au trecut orele, cerul s-a întunecat în zare, tot mai departe şi tot mai negru, tot mai apăsat. Încet, ploaia a ajuns şi în zona Fabricii de Pensule, unde locuiau fetele. Pe aceeaşi stradă, dar mai jos, spre numerele mari. Acolo erau căminele, după colţ. Furtuna s–a înteţit. În câteva ore, ploua cu găleata.

Mara a adormit cu o ceaşcă de ciocolată caldă în mână. A sorbit puţin din ea, apoi s-a aşezat cu o carte sub pături, pe patul de metal şi a adormit între litere. Ciocolata s-a răcit de mult. A visat un vis. Se făcea că domniţa Ruxana o vizitează şi că aduce cu ea o pisică mare, roşie. Şi acea pisică avea ochii verzi, ca ai Stacojiei. Şi blana semăna cu părul ei, la fel de roşu şi de lucios. I-a sărit în faţă şi a început să o zgârie pe obraji şi pe gât, în timp ce ea se lupta să o dea jos de pe ea. Când a reuşit să o dea la o parte, Ruxana nu mai era acolo de mult. Iar pisica a sărit pe geam afară. „Cumplit vis!”, a strigat Mara, trezindu-se brusc. „Am înnebunit, trebuie să nu mai ascult poveştile d-lui Blumen. Încep să mi se întipărească în minte şi nu e bine. Ah, şi ce gust oribil are ciocolata asta rece. Cum pot să beau aşa ceva?”

A ieşit din pat şi s-a îndreptat adormită către frigider pentru un pahar cu apă rece. „Pe vremea asta, eu beau apă rece…Ce ciudat, nu-mi amintesc să fi scs din geantă lista de cărţi recomandate de Blumen. Dar e aici, pe masă… S-o fi uitat Oana pe ea. Ia să vedem… Ah, mi-a şi lăsat o temă de documentare: „Fata Pădurii rupe vârfurile florilor, adică le ia puterea şi se pişă pe ele, luându-le mirosurile, ea fiind stăpână absolută a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale şi termale, a vânturilor, a munţilor, a codrilor, putând să apară fie singură, fie multiplicată. Fata Pădurii e Marea Zeiţă a vegetaţiei.” Iarăşi cu Fata Pădurii? Are o obsesie, ce naiba?”

S-a aşezat în pat, înapoi. În camera mică, singura lumină care pâlpâia venea de la monitorul calculatorului ei.

„Da, sigur. Că Fata Pădurii o fi luând mirosul de pe liliecii din Pădurea de Liliac, i-o fi pişând cu ploaie. Da, chiar ar fi ceva… Poate ar trebui să îi spun de Pădurea de Liliac – ah, cred că domnul Blumen ar fi intoxicat de atâta fericire, să găsească o pădure care îşi pierde mirosul. Asta dacă e adevărat, cine ştie şi scrisorile acelea de la Dara, dacă sunt adevărate. Parcă aveam aici scrisorile… Aş putea să îmi iau nota la seminar aşa, poate aş scăpa mai uşor dacă i-aş duce scrisoarea aia… Da, ar trebui să mai caut câteva informaţii despre Pădurea de Liliac. Şi despre Fata Pădurii. Poate chiar i-aş putea lega cumva. Ar fi în extaz bătrânul profesor… Chiar, de ce nu?”

Mintea Marei rătăcea printre gânduri şi parcă anumite idei îi erau străile, i le şoptea cineva. Dar şi le însuşea rapid şi putea să creadă că sunt ale ei. Nu o credea nimeni că anumite cuvinte le aude în cap cu o altă voce. I se părea că acea voce seamănă cu a cuiva cunoscut, pierdut de mult. În mod sigur mai auzise acea voce, undeva, departe, într-un tablou de ceată, dar totul i se topea în memorii, aşa cum arde o pătură veche.

-          Nu e aici!

Cohen s-a ridicat în picioare, nevenindu-i să creadă.

-          Cum?

-          Nu e aici! Coloana nu mai e aici, repetă Alecu, şocat.

-          Imposibil! Dar era aici, în camera asta.

Priveau amândoi şi nu le venea a crede. Camera goală îi privea senină înapoi, etalându-şi pereţii şi podeaua lipsite de coloană.

-          Ştiu ce s-a întâmplat! Au luat-o ei!

-          Cine?

-          Oamenii mării! Oamenii pe care tu i-ai adus aici!

-          Cum puteau să o ia ei? Nu i-aţi trimis voi legaţi de mâini şi înapoi, la Marele Preot?

-          Dar nu mai e aici! Şi în afară de ei, nimeni nu a fost în Insulă!

-          Alecu, marinarii au vrut să o aducă aici, nu ar fi lăsat-o pradă celor ce vroiau să o sfarme. Zeii le-au spus clar să o aducă aici.

-          Zeii nu le-au spus să îmi violeze fata şi au făcut-o. Nu-mi servi lucrul ăsta! Pentru acei barbari, ceea ce e sfânt nu are nici o însemnătate.

Cohen l-a privit, lăsând apoi capul uşor în pământ în timp ce îl îmbrăţişa.

-          Te înţeleg, frate. Dar au făcut deja cale de o noapte şi o zi. Dacă vântul le-a fost prielnic, nu îi mai putem ajunge, şi insula se va scufunda înainte să ajungem înapoi.

-          Zilele sunt aici mai lungi. Dar ai dreptate, nu putem să îi ajungem.

-          Inimile să nu vă fie tulburate. Coloana nu a părăsit Insula. O simt aici.

-          Sfânto, spune-ne, unde e? – o întrebă Cohen.

-          Nu ştiu. Dar oamenii mării nu au luat-o cu ei şi în Insula Ielelor nu a ajuns. Sigur încă e aici. Simt o mare teamă pentru ea; nu ar trebui să fie acolo unde e, dar nu ştiu unde e.

Alecu a ieşit afară, unde oamenii de pe insulă îl aşteptau.

-          Mergeţi şi căutaţi în fiecare colţ de pe insulă. În fiecare casă, în fiecare beci şi în fiecare pivniţă. Să nu rămână nici un unghier necotrobăit. Şi pe cel în casă căruia se va găsi Coloana, să îl treceţi fără milă prin ascuţişul sabiei – pentru că a nesocotit zeii şi casa Marelui Preot al Insulei Şerpilor!

Oamenii au început căutarea. Niciunde, în nici un unghier, Coloana nu a fost de găsit. Ora serii cuprinse încet marea şi Insula Şerpilor şi inimile oamenilor. Trei fecioare muriseră, fecioarele bunului Preot. Dacii regretau moartea fetelor. Mâine seară Cernunos sigur îşi va cere coloana din mâna oamenilor de pe Insulă. Speriaţi de venirea zeului şi de faptul că nu găseau coloana, mulţi dintre oamenii de pe insulă au plecat în miez de noapte de pe insulă, fugind departe de faţa lui. Alecu şi Cohen au rămas pe insulă, împreună cu partea îmbătrânită a oamenilor şi cei şaptesprezece tineri retraşi în poiană cu taurul bălţat.

***

Dara a tras-o din nou puternic şi scurt în pădurea care le acoperea urmele. Îi rupse buzele într-o sărutare puternică. Se lăsase toată în braţele lui, uşurată de povara alegerii omului căruia să îi dea primul sărut.

-          Mi-e dor de pielea ta. Dacă vrei să fi iubită, de ce nu te apropii de mine? Dacă ai nevoie de iubirea mea, nu înţeleg de ce stai atât de departe? Îţi faci corzi din ramurile copacilor şi cânţi despre mine, întinsă pe cer, când eu sunt chiar aici… Cum pot să îţi devin familiar, dacă stai atât de departe şi nici măcar nu încerci să vezi ce formă are inima mea? Câte zile, câte nopţi mai vrei să stau aici până să realizezi că toată viaţa mea atârnă acum, minunată şi grea de mâinile tale? Nu voi renunţa să îţi ofer ocazia de a-mi zdruncina bolnavul echilibru în care am stat toată viaţa. Nu voi lăsa această ultimă oră să treacă rapid şi să ne regăsim apoi în momentul în care nu vom mai putea să alegem. Ştii ce? Ai putea chiar să îmi înlocuieşti inima. Să iei forma ei – sau orice altă formă, ce formă vrei tu – şi să te aşezi în locul ei aici, chiar aici, în coşul pieptului meu, până când nu mă mai cunosc. Până devin un străin faţă de mine însumi şi mă descopăr în acelaşi mod în care mă descoperi tu. Deodată cu tine, în acelaşi pas. Efectiv simt că am trăit greşit până să te cunosc. Nu aşa trebuia să trăiesc, fără să te ştiu… În timp, voi fi ceea ce ştii că sunt. Dar nu voi lăsa această oră din mână. Hai, vino cu mine!

-          Am crescut în aceste zile… simt că am crescut înfricoşător de mult înăuntru, înlăuntrul meu. Şi parcă… lumea asta, mare şi inundabilă altădată, acum se strânge atât de mică şi nesigură în jurul meu. Parcă aş vrea să mă urc pe acest verde perete al pădurii şi să ajung sus, peste ea – de parcă nu aş mai avea aripi, de parcă nu aş mai putea zbura… Dar nu, eu am rămas la fel, poate lumea s-a micşorat… Da, lumea s-a micşorat în mod cert… Dacă îmi închid ochii, pot să văd o lume nemicşorată, nespartă, care creşte în tăcere, ca o frunză, sub această lume pe care o cunosc. Şi pare că ar vrea în curând să se desfăşoare şi să mă învăluiască precum un mare cearceaf alb, de bumbac crud.
Da, vreau să se deschidă cearceaful acesta şi să mă lege de moarte, aşa alb şi subţire cum e. Desfă-l tu. E prea aproape marea să se schimbe, nu putem aştepta să inunde insula şi să se desfacă singur cearceaful legământului meu cu lumea strâmtă şi tristă a ielelor. Desfă-l.

O întinse pe iarba moale. Corpul ei devenea tot mai alb, mai limpede, la fiecare atingere a lui. Cu fiecare tresărire a ei, străveziul îşi pierdea din transparenţă şi devenea opac şi material. A iubit-o. S-au făcut un singur trup şi niciunul dintre ei nu vroia să mai plece, pentru a nu-l lăsa singur pe celălalt în trupul lor.

După miezul nopţii, Dara a trezit-o. Era timpul să plece. Sfânta Duminică îi apăruse în vis.

-          Să staţi departe de mare. Ceea ce v-a unit, vă poate despărţi. Deci staţi departe de ea.

-          Sfânto, cum ne-ai găsit?

-          Ascultă-mă, ca să trăieşti. Tu eşti tată acum – va trebui să trăieşti pentru copilul tău.

-          Iris?, o trezi el uşor.

-          Iris îţi poartă copilul. Andilandi nu a fost un părinte bun, tu să nu i te asemui niciodată! Ai auzit?

Iris ridică capul de pe mâna lui Dara. Sfânta Duminică era chiar în faţa lor şi le vorbea.

-          Departe de mare, este un pod născut de Stânca Ponorii. Un pod de piatră natural, care dărâmat, vă va ţine departe de orice suflare de om. Să treceţi de Baia de Aramă dinaintea lui şi să staţi dincolo de pod, unde este o mare Pădure de Liliac. Ielelor le face rău mirosul de liliac înflorit. Sub cele douăzeci de hectare de pădure este o peşteră în care vă puteţi ascunde dacă totuşi vă găsesc. Câmpul Afroditei şi Lacul Zaton, întinse în jurul Pădurii de Liliac vă vor da hrană şi apă. Acolo locul este curat şi neîntinat de oameni. Dar grăbiţi-vă! Iris încă nu e femeie, şi înauntrul ei copilul creşte într-o zi, aşa cum cresc copiii ielelor. Ea acolo trebuie să nască, pentru ca acest copil să fie curat.

Sfânta Duminică le-a arătat drumul.

În spatele lor s-a auzit un foşnet de frunze. Şi-a luat zborul iar tinerii, speriaţi, s-au ascuns în pădurea deasă. Din umbre nu s-a arătat nimic. Totul a rămas tăcut.

Au plecat spre Pădurea de Liliac. Iris prindea din ce în ce mai mult culoare, dar mersul îi devenea tot mai greu. În ea, mica făptură prindea contur şi începea să se mişte. Se temea cumplit pentru făptura care îşi întărea oasele în timp ce ea mergea. Şi îi putea auzi mica inimă bătând. Dacă era atentă, simţea cum faţa i se maturizează.

-          Copilul nostru e o fetiţă, să ştii.

-          Poţi să simţi asta?

-          Da… Are ochii mari, căprui, aşa cum i-a avut mama ta înainte să… ştii tu….

-          Da…

-          Mâinile îi sunt atât de mici, de parcă sunt nasturi. Şi inima îi bate exact. Ştii ce?

-          Ce?

-          Nu cred că îi place că trebuie să crească atât de repede… Cred că ar vrea să stea nouă luni în mine, aşa cum stau puii de oameni.

-          Lasă, iubito. O vom creşte în Pădurea de Liliac şi îi vom dărui o copilărie pe care să nu o uite niciodată. O vom iubi şi ne vom iubi, pentru ca să îi dăm cel mai mare dar pe care îl poate primi un copil.

-          O voi învăta să cânte.

-          Şi o vom învăţa să citească semnele naturii. Nimic să nu îi fie străin.

-          Poate o pot învăţa şi eu să tamăduiasca oamenii, copiii mei?

-          Roşia? Ce faci aici, cum ne-ai ajuns din urmă?

-          O, nu, copii, eu nu sunt Roşia. Sunt sora ei. Eu trăisc în munte, la apă curgătoare. Ea trăieşte în vale, la apa întinsă. Ah! – îmi cunoaşteţi sora? Cum mai e ea? Nu am văzut-o din copilărie…

Bucuroasă de întâlnire, le-a spus:

-          Ia, copii, daţi de rămâneţi la mine câteva ceasuri până vă veţi primeni. Văd că fătuca tare greu duce burta mare, îi ajunge până la gât. Ia, să vă domnesc şi eu cu ce am în casă, fructe şi turte. Şi până veţi mânca, îmi veţi da de veste de buna mea soră.

Treptele casei din pădure erau largi, nefiresc de largi pentru o căsuţă atât de mică. O măsuţă şi trei scaune erau aşezate pe ultima treaptă unde baba i-a poftit pe tineri. Pe o farfurie erau fructe de pădure, spălate, crude. Mirosul lor o îmbie pe Iris. Pe măsură ce mânca, baba, în ospitalitatea ei, îi aducea mai multe. Erau multe poame îngemănate, şi baba tot mai aducea. Tăia merele în două, le curăţa de seminţe şi i le dădea fetei. Tinerii îi povesteau şi ea îi asculta cu mirare.

Se apropia seara. Baba rupea turte şi le punea în faţa lor în continuare.

Pleoapele Irisei erau grele şi abia îşi mai putea ţine ochii deschişi. Înăuntrul ei, tainică şi minunată creştea o fetiţă cu ochii căprui, de zână.

Bătrâna i-a chemat apoi în casă. Avea, în camera de la intrare, un pat mare, domnesc, aşezat cu picioarele spre uşa. Iris s-a întins să se odihnească. Nefiresc, Dara a început să se neliniştească. De parcă se apropia o furtună, atât era de liniştită natura – şi liniştea asta cumplită l-a înfiorat. S-a aşezat pe marginea patului ei.

-          Iris, ar trebui să plecăm.

-          Chiar acum? Vreau să mai stau puţin.

-          Ştii ce a zis Sfânta. Suratele tale sigur sunt pe urmele noastre. Trebuie să plecăm.

-          Ţi-am adus o pernă de afară, o pernă moale. Ia uite, copilă! – zise baba, intrând în casă.

Roşia i-a mângâiat burta. Dintr-o dată, fără semne, apa i s-a rupt şi au prins-o frigurile naşterii.

Baba a moşit-o. A pus repede apă într-o covată de lemn şi a ajutat-o să nască. A născut foarte greu.

Bătrâna s-a afundat în pădure, în căutarea lemnelor pentru noapte. De pe geam, Dara a văzut-o cărând un buştean mare de colo până colo printre copaci. Apoi nu a mai văzut-o, dar i se părea că o aude vorbind.

De departe se vedeau ca făcliile unei comori ascunse, aprinse în văzduh. Erau minunate şi îl îmbătau pe tânărul preot care nu ştia să îşi ferească inima de iele: mai întâi se înşirau în rand, ca nişte mărgele pe un lanţ viu, străveziu. Apoi se învârteau în tot felul de forme, hore, jocuri, de nu ştia care era aceea care pornea jocul şi care îl opera. Nu putea să îşi da seama cine dădea comanda sau cum au reuşit să înveţe să se mişte identic, toate în acelaşi timp. Şi când se termina vreo horă, se învârteau roată atât de repede încât par cercuri luminoase de flăcări – fiecare cât e de mare, atât e de mare cercul pe care îl lasă în urma ei. Totul era o mişcare vie de făclie, cu miros de cetină de brad. Răşina străpunge pielea copacilor, din interior spre exterior, aşa cum ea, cea care dansase cu o noapte înainte în jurul lui şi îl strigase pe nume îi străpungea pielea inimii. Cumplită durere, neaşteptată plăcere surdă.
Îşi făcuse din flori şi spice de grâu o cunună care părea să fie vie: florile tot înfloreau şi spicele îşi vărsau boabele pline pentru a se umple din nou. Se îmbrăcase toată cu asemenea flori, şi în jurul brâului avea o cingătoare din iederă care i se scurgea dementă pe piciorul drept şi îi ţinea haina subţire străvezie să nu pice jos de pe ea. Printre petalele florilor i se zăreau umerii şi coapsele şi claviculele care stăteau să spargă spicele urcate prea sus sau picate din cunună. Dansa un dans frenetic cu prăbuşiri în somn hipnotic. Şi când se prăbuşea ea, cădea şi el în acelaşi somn şi se iubeau ore în şir în vis, pentru ca revenind în simţuri să nu fi trecut decât câteva minute. Îl obosea cumplit alternanţa de somn, dragoste, dans, dar era vrăjit şi orbit de picioarele ei desculţe. La dreptul, purta şase brăţări de aur alb care se zbăteau să pice în timp ce se învârtea. Ea era a cincea din cele nouă – era în mijlocul şirului de zâne şi era cea mai frumoasă. Avea un trup plin dar puternic unduit, uşor şi fragil. Bazinul ei lăsa impresia de sub haina de horă că indiferent cu ce ar fi fost acoperit, ar fi rupt cusăturile de aţă şi s-ar fi revărsat ferm şi cuminte în inima celui care o priveşte, ca un nectar puternic parfumat. I se părea că îi vorbeşte în şoaptă şi că îşi pune şi ea în pericol existenţa, şoptindu-i cuvinte.

Alături de ea dansa o pasăre a cărei cântec nu se putea auzi decât în singurătate; cine putea să i-l audă, întinerea de parcă moartea şi-ar fi pierdut orice putere asupra lui. Ea era pasărea măiastră, a şaptea din hora celor nouă, care îşi pierduse trupul ielelor fiind blestemată de celelalte surori ale ei pentru că în tinereţe se dăduse unui Preot al Cultului Cerbilor, venit de departe pe un armăsar de lemn pe apa imprevizibilă a mării. Născuse un copil iar preotul, pentru că ea tânjea după viaţa în palat, îl luase cu el şi îl duse departe. Andilandi avea darul citirii inimilor oamenilor şi a ghicitului viitorului lor. Stătea cu ele în palatul din Împărăţia Ielelor, aruncat atât de departe, în spatele soarelui-răsare.

În seara aceea, Andilandi o atrase în joc de doi pe Iris şi o trase la marginea pădurii, în spatele agitaţiei, ca să poată să vorbească:

-          Iris, îngroapă-l! Nu-l lăsa să te urmărească! Ah, trebuia să ştiu, trebuia să am răbdare şi să nu îţi cer să mă duci acolo pe Insula Şerpilor; doar mi-a spus Sfânta Duminică de Coloană, trebuia să îmi aştept fiul, să vină aici… Iartă-mă, copilă! Uită-l! Nu îţi lega inima de el!

-          Să îl îngrop? Unde, Andilandi, să îl îngrop, decât în inimă? – Dar inima mea e subţire ca o foaie de hârtie; chiar sângele se fereşte de ea, unde aş putea să îngrop un om întreg, un om cu zâmbet şi promisiuni? Aş putea să fac din ea o floare de hârtie şi să mi-o pun în păr? Să o scot afară din piept şi să mi-o leg la gât? Ar fi o nebunie! Inima mea nu e făcută pentru dragoste; nu e făcută pentru foc. Nu ar rămâne din mine decât o mână de scrum…

-          O, nu, nu îl îngropa în inimă! Biata mea făclie, nu repeta greşeala mea!

-          Sau să cred în nebunie? – se ridică Iris din iarba înaltă. – Să mă bucur de extazul ei inconştient şi dulce şi subţire care o învăluie?

Andilandi o asculta aşa cum îi e dat unui orb să asculte ploaia. Nici aproape, nici departe, într-o aură incertă a şoaptelor. Deschizând ochii, nu o vedea pe ea, vedea numai o furtună de cuvinte învolburate rotindu-se cumplit către ea, gata să o înece în spuma albă a silabelor. Şi mai mult, melodia ei o îngropa într-un culcuş inexistent de palme. Palmele ei. Atât de mică se simţea în prezenţa ei. Iris iubea aşa cum ea nu a vrut să creadă că iubeşte. Cum nu a avut curajul să iubească: dezlănţuit, ca o ploaie, şi fără să lase poduri de întoarcere. Într-un abandon total şi sinistru. Veşnicia de vise pierdute şi penele smulse de vânturile năprasnice din Împărăţia Ielelor au chinuit-o cumplit pe Andilandi. Iris era mult mai curajoasă decât ea. Pasărea ştia că rar, atunci când se întâmplă ca una din iele să iubească, iubeşte complet şi fără să ţină nici măcar un unghier din inima ei pentru ea. Cu o astfel de dragoste să îşi ştie iubit fiul, ar fi putut să fie liniştită şi dragostea de mamă pe care nu i-a putut-o niciodată dăruri şi-ar fi simţit-o răzbunată.

-          Sânzienele mai iubesc uneori, ştii?, a întrebat-o Iris, mângâindu-i capul mic de pasăre.

-          Noi nu suntem sânziene. Ele sunt pale uşoare de vânt care scaldă pământul în timpul zilei şi noaptea au toate părul galben şi rochii de abur. Noi suntem răzbunătoare şi invidioase unele pe altele. De asta, nimeni nu trebuie să ştie că noi două suntem prietene, te-ar poci şi pe tine; între noi, nu e voie să existe prietenii. Dacă te-ar alege dintre toate un bărbat, ar trebui să vă ursim de rău copiii. Cum aş putea eu să ursesc întuneric în viaţa copilului copilului meu? Sau a copilului bunei mele prietene?

-          E foarte tristă viaţa noastră, Andilandi…

-          Ah! – pasărea s-a înfiorat cumplit – Nu spune asta, copilă! Să nu mai spui niciodată asta! Te-ar putea auzi! Uite, se încinge hora din nou. Ne vor căuta, chiar dacă sunt ielele din toată lumea adunate aici.

-          Vor crede că suntem în horă cu drăgaicele. Hai să mai stăm!

-          Nu ştii că în horă nu putem juca decât cu celelalte şapte surori de mărgele ale noastre? Şi oricum, nu ne-ar primi drăgaicele în horă, nu avem săbii. Şi ielele ştiu asta!

-          Dar… Andilandi, l-am chemat să vină aici…

-          Ce-ai făcut?

-          Trebuie să apară – te rog, nu te supăra pe mine…

-          Dar vor începe hora! Îl vor poci dacă vor afla că le-a văzut!

-          De asta, ţine-le din joc cât vei putea. Spune-le o poveste. Sau inventează ceva. Sau cântă!

-          Eşti nebună!

-          Te rog!

-          Ştii că dacă faci asta, de acum eşti singură. Nu trebuie să ştie că suntem prietene. Dacă vreodată vei avea nevoie de mine, voi veni fără să mă chemi; dar niciodată, niciodată să nu mă chemi. Asta ar însemna sfârşitul tău, al meu, al lui.

-          Mulţumesc, Pasăre Măiastră!

-          Spune-i că… – pasărea îşi drese vocea. Spune-i că îmi pare rău.

În spatele lor, Dara asculta povestea. Într-adevăr, pasărea mirosea a fag şi flori de câmp. Penele îi luceau sidefii în noapte. Şi îi părea rău. Şi lui îi părea rău. Ar fi vrut să o îmbrăţişeze, să o transforme înapoi în zână şi să îi poată vedea mai bine chipul. Îi părea, într-adevăr, foarte rău.

Făclia de pază a ielelor era lucrată atent din lemn de molid uscat; la un capăt, răşina de brad era fixată cu surcele de molid, uscate şi fire lungi de cânepă netoarsă.

S-a lăsat seara. Dara a întins mâna în luminiş şi a tras-o pe Iris în întunericul pădurii, dincolo de lumina făcliei de pază a ielelor. Poate nu i-ar fi făcut rău dacă ar fi stat şi le-ar fi privit pe toate; dar Iris i se scurse atât de adânc în inimă încât nu mai putea să privească la nimeni în afară de ea. Şi privirea ei îi pava drumul.

-          Spune-mi… pot plana în siguranţă peste inima ta? Îmi voi prinde gâtul inimii în rochia ta albă, lungă şi voi rămâne străpuns în ea? Câtă viaţă se mai poate ascunde în tine, de mă răpune în dreptul tău aerul?, a întrebat-o temător.

Ea s-a strâns ca o frunză între palmele lui şi i-a şoptit:

-          Tot ceea ce încerc să folosesc pentru a te evita, toate gândurile, iată – mă împing în jos, spre pământ, spre cercurile fluierului. Şi de fiecare dată uit de unde am plecat şi ce am vrut să fac cu ele. Şi da, ajung să îmi caut adăpostul în tine din nou, în omul de care fug. Voi rămâne fără cuvinte şi fără cântec.

-          Fără cuvinte poţi să rămâi – pentru că nici eu nu am cuvinte pe care să ţi le pot spune. Cuvinte care să reuşească să-ţi întoarcă cerul din negru în albastru, cumva…  – şi-atunci te întreb, sunt în siguranţă să planez de-asupra ta şi să aterizez în inima ta? – Căci mai departe nu plec cu inima goală.

După multele cuvinte pe care şi le-au spus când ea dansase în jurul lui, în Insula Şerpilor, acum cuvintele păreau de prisos. Ea i-a răspuns:

-          Moartea, ca o ţigancă, m-ar putea răpi înapoi. Ar fura ceea ce iubeşti într-o zi. Ai putea să mă mai asculţi atunci când îmi închid ochii şî îmi las pe spate capul, adunând tot cerul în piept?

-          Sau atunci când rămâi fără cuvinte… când nu se mai poate auzi decât amorţirea şi foamea din tine? – De astea te temi? De moarte şi de lipsa cuvintelor? Atât de puţin reuşeşte să te sperie, regina mea?

-          Ştii că te aşteaptă decepţiile dacă încerci să mă îmbrăţişezi – întotdeauna am fost o proastă care se teme de ceea ce nu ştie. Mă tem de reacţia dragostei pe care o poţi declanşa în mine, de ceea ce poţi trezi în trupul acesta translucid şi îngheţat, aşa cum ai spus că vei face. Cum ar putea un trandafir să mintă despre mirosul pe care îl poartă? Aşa, eu nu pot promite să fiu nimic din ceea ce tu ai vrea să fiu.

-          Dacă nu ai fi atât de slabă, dacă nu ai fi atât de rece, dacă nu ţi-ar fi atât de teamă să fi rănită trăind o viaţă pe care nu ai ştiut să o trăieşti, îmbătrânind, ai deveni mult prea vulnerabilă.

-          Umbrele, ele sunt binecuvântate: nu îşi vor afla niciodată moartea sau adâncimea planului pe care se reflectă. Se nasc şi se ascund continuu. Dar eu unde aş putea să mă ascund? Lasă-mă să mă ascund în spatele umbrelor, ia-mi paharul existenţei din mână şi lasă-mă ca în orbirea mea să-mi găsesc pacea; chiar dacă nu aş putea-o găsi decât în propria-mi durere. Prefer pacea cu durere, decât agonia insensibilă şi intangibilă a vieţii pe care o trăiesc acum.

-          Deci pot? Pot să zbor în tine? – Ah, căderea e atât de lungă înapoi spre pământ! Nu cunosc un anotimp mai potrivit să te întreb aceste lucruri decât acum. Unde vei fugi arzândă, cu felinarele în mâini, dacă nu arzi pentru mine? Aş putea să vin acasă, în casa ta, dacă ai lăsa ca acest car al incertitudinii în care mă zbat să atingă pământul inimii tale cu roţile-i de jar. Te-aş trezi în miez de noapte şi ţi-aş repeta mereu că nu pot renunţa la tine. Că stau lângă tine până la capăt. Şi dacă vrei să mă minţi, măcar minte-mă până la capăt, şi spune-mi acelaşi lucru, fără să dai înapoi. Dar poţi face asta o viaţă întreagă? Încearcă numai să-ţi imaginezi…

-          Îmi trebuie tot ceea ce sunt pentru a te crede. Dar da, vreau să spargi această lume pe care acum o ştiu. Mă uit dincolo de cercul pârjolit în câmpul gol şi mă întreb: costă ceva? Înseamnă ceva? Merită ceva?… – privindu-şi mâinile subţiri de zână, îl întrebă: Vezi aceste unghii? Ele sigur vor rămâne după ce voi reuşi să plec de aici. Va trebui să le tocesc de scoarţa copacilor. Dar fiecare oră care trece măreşte foamea de tine a inimii mele, fiecare blestemată oră care trece. Eşti din ce în ce mai mult al meu, pentru că învingi în bătălia din mine. E adevărat, nu am renunţat în urmă cu mult timp la această lume, deci fură-mi inima şi ia-mi durerea, schimbă-mi haina şi ajută-mă să scap de această mândrie; ia-mi slăbiciunea şi egoismul, şi tot ceea ce deja nu mai pot ascunde; ia-mi frumuseţea, ia-mi lacrimile; inima mea îmbibată în joc şi dans fă-o a ta. Va trebui să învăţ să vorbesc ceea ce nu pot nega şi să privesc de departe lumea pe care obişnuiam să o iubesc, să o las să cadă în praf şi să o arunc.

O îmbrăţişă. Pădurea se adunase în jurul lor, copacii şi-au plecat şalele până la pământ pentru ca să le acopere cuvintele. Au trecut clipe, minute, ore, povestind noaptea întreagă. Năuciţi unul de frumuseţea celuilalt s-au pierdut unul în altul, pentru a nu mai vrea să fie regăsiţi niciodată. Iris îşi ţinea încă departe trupul străveziu de el.

Când au mijit zorile, pe insulă s-a lăsat ceaţa. Cu greu Iris s-a desprins din şiragul de poveşti. Dar Sfânta Duminică a prevenit-o că va fi căutată de suratele ei.

Pe zi, nu s-au văzut. Şi urma seara, ultima seară în care ielele înnoptau pe insulă. Acestea trei erau singurele nopţi la o mie de ani în care ielele dormeau şi singurele nopţi în care oamenii puteau să le vadă.

-          Fă-ti cruce şi suflă peste apă, ca să nu te îmbolnăveşti!, i-a şoptit Nina.

-          Peste ce apă?

-          Peste apa din care au băut ielele azi-noapte.*

-          Te-au descântat de dragoste şi de urât. Probabil au fost cele trei mijlocii – ăsta e rolul lor, i-a trecut Spânul mâna prin păr într-un gest prea tandru. Aproape îi era ciudă că nu fusese el descântat în locul lui, ci pocit – pe el îl întâlniseră cele trei mici, care poceau.

-          Am adus apă neîncepută* de la fântâna lui Catin, trânti Zina un blid mare de lut lângă picioarele lui. Hai, suflă peste apa lăsată de iele şi bea din apa neîncepută în timp ce sting cei trei tăciuni de jar în ea.

Băiatul, ameţit, a făcut ce l-au îndemnat fetele. Dar l-au apucat frigurile şi fie că deschidea sau închidea ochii, vedea numai chipul ielei cu lumânarea consumată.

-          Ce vezi dacă închizi ochii?, l-a întrebat Nina.

-          Văd o haină albă rotindu-se în jurul meu. O lumină ascunsă într-o palma mică şi un cap lunguieţ, cu păr lung cât tot trupul. Nici nu ştiu dacă are acoperit pieptul, cred că numai părul o ascude vederii. Mă doare chipul ei cald, vreau să o văd, să o ating, să o gust. Cântă atât de frumos…

Cohen se plimba în jurul lui. Îl privea atent, analizându-i mişcările şi gesturile.

-          E bolnav! E bolnav de ielei, l-au apucat ielele! – strigă Zina, acoperindu-şi faţa cu prosoape de in.

Apoi, sărind în picioare, Zina trânti uşa de lemn a curţii şi o luă la fugă spre centrul satului unde într-o casă de pământ, mama Roşia o aştepta.

-          Nu fi atât de speriată, fetiţo, l-au strigat de trei ori. – i-a spus ea când fata, vlăguită, a intrat buzna în casă.

Nina îi freca braţele zgâriate cu usturoi şi apă neîncepută, scoţând din el o pastă neagră, de frunze uscate.

-          M-au strigat de trei ori, se lăsă el pe spate.

-          Le-ai răspuns înainte de a treia strigare? – Nina schimba prosoapele unul după altul.

-          Nu.

-          Ai privit-o?, l-a întrebat calm Cohen, cercetând atent cu degetele o frunză arsă.

-          Cum adică dacă a privit-o? Ielele niciodată nu umblă singure. Ielele nu au o viaţă a lor, ele trăiesc numai în cete, întâlnindu-se în aer; apar numai pe stânci singuratice, în poieni sau în paltin, în nuc; la răscruci de drumuri apar foarte rar. Mă mir că aici s-au arătat!

-          Avea corp?, continuă Cohen.

-          Ah!… ce corp… Putea face şi un mort să viseze…

-          Dar ele nu apar decât ca un văl subire, ele nu îşi arată corpul!, mai comentă Nina încet, ca pentru ea.

-          Era singură?, insistă Cohen. Dara, uită-te la mine: era singură? – i-a strâns între palme capul. Încearcă să-ţi aduci aminte cum arăta, e extrem de important.

-          Avea un veşmânte vaporos, din in străveziu, prin care i se zăreau sânii.

-          Din nouă câte umblă de obicei împreună , cele trei mai mici pocesc oamenii, trei descântă de dragoste şi de urât, iar cele trei mari ursesc copiii. E imposibil să fi fost singură!, zise şi Alecu.

-          Da, dar nu e mut. Dacă erau mai multe, rămânea mut.

Spânul şi marinarii au venit, auzind ce se întâmplase. Îl compatimeau pe Dara, dar dacă ar fi putut, şi ei şi-ar fi dorit să le vadă. În afară de Spân, care umblase mult pe tărâmurile basmelor şi întâlnise ielele, care îl pociseră, marinarii trăiau într-o continuă aşteptare a femeilor încinse cu săbii sau închise în cozi de peşte sub ape.

-          Era singură.

-          La naiba, Dara! Ai fost avertizat!, strigă Cohen, scoţând sabia din teacă.

-          Şi ce trebuia să fac? Mi-a plăcut!

-          Să te fereşti şi să porţi usturoi şi pelin la brâu! Aia trebuia să faci!

-          Ţi-a cântat?, a întrebat Spânul.

-          Da… toată noaptea…

-          Îţi aminteşti ce a cântat?, a întrebat Cohen.

-          O, nu! – a spus Dara, văzând cât de supărat e.

-          Sigur?

-          Da.

-          Dara, e foarte important să ştim!

-          Nu, nu îmi mai amintesc nimic altceva.

Cohen l-a privit suspicios.

-           Pune căluşarii pe el!, i-a strigat Ninei bătrâna Roşia care, de când se ştia satul, era cea care tămăduia oamenii ologiţi tot la o mie de ani, când veneau ielele în Săcălin.

În cele patru direcţii ale vântului Cohen şi marinarii au înfipt în suliţe capete de cai* şi au presărat leuştean uscat la ferestre. La fel au făcut şi ceilalţi de pe insulă. Le iubeau dar se temeau de puterea lor care atât de uşor ieşea din matcă.

Fata l-a întins pe jos şi căluşarii au intrat în curte, jucând peste el. Dansul Căluşarilor are puterea de a scoate febra dată de ele, iar pentru insuleri, e numai un exerciţiu exorcist ca toate celelalte.

În timp ce căluşarii dansau pe el, Dara se zbătea şi se zvârcolea, ca un copil cufundat într-un somn plin de coşmare. La un moment dat s-a oprit. A deschis ochii şi a sărit în sus, muşcând aerul. Apoi a dispărut complet.

-          Ha! Nemernicul!, izbucni Spânul.

-          Unde a dispărut?, întrebă uimit Cadmon de pe margine.

-          Prostul! Nu pot să cred!, împinse Spânul căluşarii ca să vadă mai bine. Chiar a plecat, idiotul!

-          Unde, mă? Unde a plecat?, întrebă Ion, împleticindu-se.

-          Toţi cei care au reuşit să înveţe şi să cânte cântecele Ielelor sunt răpiţi şi dispar fără urmă.

-          Dar a spus că nu ştie cântecele lor. – se agită Nina.

-          Nu ştie pe naiba! A şi jucat cu ea în horă!, completă Spânul.

-          De unde ştii?

-          Pedepse cumplite primesc cei care refuză invitaţia la horă. El auzise cântecul şi era sănătos. L-a strigat de trei ori. Şi nu era mut. Dacă erau mai multe, sigur ar fi rămas mut. Aşa, a jucat cu ea şi ea nu l-a blestemat.

Sfânta Duminică se aşeză între ei:

-          S-a dus pe Săcălin.

-          Şi nu putea să ia Coloana cu el, măcar?, întrebă ironic Cadmon. Ne-ar fi scutit de un drum.

-          Ce naiba? E preot! Nu ştie ce face?, întrebă şi Marele Marinar.

-          Ba, tocma’ că ştie. S-a dus la femei!, râse absurd Savin, împingându-se în Nina care a roşit brusc. Apoi, a zis:

-          Mă duc să îl anunţ pe Cohen.

Savin i-a luat urma şi a plecat după ea:

-          Ce faci, păpuşă?

-          Dispari.

-          Nu îţi aminteşti de mine, ieri?

-          O să vărs! Lasă-mă în pace!

-          Ieri m-ai vrut!

-          Am fost beată! M-ai îmbătat şi m-ai forţat!

Savin a prins-o de mijloc şi i-a strâns atât de tare sânul drept în mâna bătătorită încât fata a scâncit de durere.

-          O să mă vrei din nou, târfă!

-          Târfă?! Ai fost primul, porcule! Şi eram beată! Idiotule!

-          Mişcă-ţi curu’ şi cheamă-l pe Cohen. Ne vedem noi mai încolo.

I-a tras o palmă pe fundul mic şi vânăt, împingând-o trei paşi mai în faţă. Fata, acoperită de ruşine şi supărare, a ajuns în nordul insulei, unde era Cohen aşezând capete de cai în suliţe.

Oprit din decorarea porţilor nordului cu capete de cai, Cohen a privit-o plin de sânge pe Nina, alergând zănatică către el.

-          Lasă caii! L-au luat!

-          Poftim?

-          Da!

-          Cum l-au luat?

-          A început să cânte un cântec şi a muşcat din aer, ca o pasăre, în timp ce căluşarii jucau pe el!

-          A ştiut! A învăţat cântecul lor! Trebuie să mergem după el!

Cohen a încălecat şi a tras fata după el pe cal. De sub fusta lungă până la pământ i s-a văzut genunchiul lovit şi vânăt şi o zgârietură mare pe picior.

-          Cine ţi-a făcut asta?

-          Ce?

-          Cine te-a lovit?

-          Nu… m-am lovit singură ieri. Jucam şi am picat, în timpul ceremoniei.

Cohen a tras frâiele calului, a coborât de pe cal şi i-a ridicat haina lungă. Avea picioarele vinete şi muşcate şi sus, pe pulpă, două tăieturi în formă de valuri.

-          Cine?

Fata a început să plângă.

-          Nu te teme. Spune-mi doar cine.

-          Unul din oamenii mării.

-          Cine?

-          Savin.

Cohen a îmbrăţişat-o. Nina a izbucnit în lacrimi. O durea tot corpul, parcă ar fi fost bătută toată noaptea.

-          Ai mai spus cuiva?

-          Nu.

-          Nici tatălui tău?

-          Nu.

-          Trebuie să îi spunem.

-          Nu încă. După ce îl găsim pe Dara. Dacă află acum, nu va vrea să mai meargă cu voi în căutarea lui, şi aveţi nevoie de el. Singuri nu veţi avea izbândă.

-          Nu. Îi spunem acum.

Au ajuns curând la locul unde erau toţi adunaţi. Deja erau păreri împărţite. Bătrâna Roşia strângea mărgele de pe joc, mărgele lăsate de ea azi-noapte.

-          Nu mergem după el! Eşti nebun? – i-a strigat Spânul Marinarului.

-          Va muri în ghearele lor, răspuse Spânului bucătarul deznădăjduit.

-          Nu mergem după el, a spuns şi Ion. De ce să îi stricăm bucuria?

Cohen i-a făcut semn lui Alecu să intre în casă. Marele Marinar i-a urmat şi el. Preotul a ridicat haina Ninei, care înecată în ruşine sughiţa între lacrimi. Pe spatele Marinarului s-a ridicat un sloi de gheaţă.

-          Care dintre ei?

-          Savin, a răspuns Cohen.

-          O să-l omor!

Alecu a ieşit cu un pumnal în mână, şi fără să se uite înapoi, i l-a înfipt drept în inimă. Femeile adunate au început să strige, marinarii şi-au scos săbile şi în curând toată insula se bătea. Ion însă a fost scăpat de bătrâna Roşia din focul luptei şi a fugit. Nimeni nu ştia de la ce a pornit lupta, dar toţi se luptau unii cu alţii. Cei de pe insulă l-au omorât pe ajutorul bucătarului şi i-au ars trupul.

Curând toţi au aflat ce se întâmplase cu fata. Prinşi de oamenii furioşi, marinarii au fost legaţi de mâini şi picioare şi trimişi pe barcă înapoi spre Luţeţia.

-          Alecu! Alecu, ascultă-mă!

-          Cohen! Voi mi-aţi adus moartea în casă! Fratele meu, Marele Preot, mi-a trimis o cohortă de laşi, violatori şi bastrarzi care mi-au prăpădit insula!

-          Nu e aşa!

-          Nu e aşa?! Uită-te la fiicele mele! Cea mare e ruptă, cea mică nu mai e deloc! Ce mi-a mai rămas?

-          Îmi pare rău, dar….

-          Dar ce? Mi-am lăsat copila să moară ca să scoatem Insula la viaţă şi laşul de nepotu-meu s-a refugiat între iele fără să ia Coloana cu el. În timpul ăsta, un om trimis de el mi-a necinstit cealaltă fată! Mai am o fată, o vrei şi pe ea?

-          Ştiu că îţi e mare durerea.

-          Nu ştii nimic! Să plece! Dacă tu vrei, în numele iubirii de preoţi, poţi să rămâi până va ajunge Coloana în Săcălin. Dar ei, să plece!

-          Oricum, cel ce te-a rănit e mort. Nu se mai poate face nimic. Nu pedepsi tot echipajul pentru el.

-          Frate-său nu e mort. Dar va fi omorât! Am spus!

Preotul a trântit uşa în urma lui. Înăuntru plutea un miros cald de levănţică dinspre camera fetelor. A bătut încet la uşă. În spatele coloanei ascunse aici, atârna din grinda de lemn cearceaful roşu de catifea cu care o acoperise Marele Marinar. De capetele ei, într-o baie de flori, erau strâns legate corpurile neînsufleţite ale fetelor lui Alecu. Nina şi Zina erau atât de apropiate încât atunci când Nina a decis că nu poate îndura ruşinea şi nedreptatea care i s-a făcut, Zina a luat-o în braţe şi s-au ascuns în spatele morţii de care, de bună seamă, nu se temeau.

Cohen s-a întos în curte, acolo unde dormise noaptea dinainte. La răsăritul zorilor, lângă el erau două moviliţe de pământ care apăruseră acolo peste noapte. Nu a întrebat, iar Alecu nu i-a spus. Fetele pur şi simplu nu au mai fost.

Burta corabiei s-a opintit în pământul negru. Alecu a văzut de departe pânzele albe ale corăbiei ce venea spre el, spre insula lui retrasă faţă de lume, suficientă sieşi.

-          Frate!

Cohen l-a sărutat pe Alecu e obraz. Şi pentru câteva secunde au rămas îmbrăţişaţi ca doi oşteni pierduţi pe front care după o lungă bătălie se reîntâlnesc. Cu o bucurie sinceră care aproape trece peste victorie sau înfrângere.

-          Anul acesta se împlinesc încă o mie de ani, bătrâne…

-          O mie de ani, a suspinat ca pentru sine Alecu.

-          Ştii de ce am venit.

-          Ştiu, a încuviinţat clipind apăsat.

-          El e Dara, a continuat Cohen, făcând un pas în spate şi arătând, din mulţimea marinarilor obosiţi un tânăr preot neîncercat, cu chipul frumos.

-          Ho-ho! A plecat cu un pumn de carne fratele meu. Şi acum, mi-a trimis un om. Timpul e prea aspru cu noi, bătrân prieten… Le dă aripi copiilor iar pe noi ne lasă desfrunziţi!

Alecu l-a îmbrăţişat cald pe Dara care s-a lăsat pe genunchiul stâng, aşteptând binecuvântarea preotului bătrân al locului.

-          Vino, fiule. Veniţi toţi, veniţi să vedeţi ieslea şi tinerii sacri din anul acesta. Ielele vor veni în curând pe insulă în Săcălin iar voi doi va trebui să mergeţi, nu veţi vedea toată sărbătoarea. Nu veţi prinde aici următorul răsărit. Dar azi trimitem solul spre Cernunos.

Ritualurile acestui loc se învârteau în jurul semnificaţiilor date cerbului, precum în Lutetia. În amintirea sacrificiului lui Cernunos, la trei zile de la creşterea vâscului şi începerea nunţii taurului – iniţiată odată cu plecarea marinarilor spre Insula Şerpilor -, unul din cei optsprezece tineri o întâlnea pe Sfânta Duminică. Era o onoare ca unul din ei să fie ales ca mesager şi să fie trimis spre Zalmoxis*. Dacii nu se temeau de moarte. Dar respectau chemarea sângelui cu abnegaţie.

-          Cine este alesul?, a întrebat Cohen.

-          E ciudat că întrebi asta, frate. Anul acesta încă nu s-a prezentat. Dar Sfânta i-a dat de ştire. Va veni clipa când vom vedea.

-          E jertfa cu număr plin; trebuie să fie cel mai curat dintre curaţi.

-          Da. Două sute cincizeci. Un număr plin pentru inima mea plină…

-          De ce ai inima plină, Alecu?, şi-a întors capul şi l-a privit din dreapta.

Alecu l-a căutat pe Dara cu privirea. Era departe.

-          Sunt slab, Cohen. Am îmbătrânit şi prea multe sacrificii am văzut. Zeii sunt tot mai flămânzi. – Mi-e scârbă de temerea mea şi haina preoţiei îmi curmă vcea, nu pot da glas temerilor.

-          Tu trebuie să fi tare, Alecu.

-          Întotdeauna.

S-au apropiat de casa joasă a preotului din Insula Şerpilor. Cele două fete mai mari ale preotului spălau hainele pentru tinerii mesageri: pentru un băiat şi pentru o fată, ca indiferent care va fi tânăru ales, hainele să fie proaspete şi curate. Norina alerga de obicei în faţa musafirilor. Acum curtea a rămas liniştită şi tăcută.

-          Unde e fiica ta cea tânără?

-          Trebuie să fiu tare întotdeauna, Cohen.

Au tăcut amândoi o fracţiune de secundă. Apoi druidul abia ajuns, a continuat:

-          Dara a fost ferit; el a ales de mic preoţia.

-          Fetele mele, nu. Două au trecut de acest prag, dar cea dragă inimii mele e în pădure.

Cohen l-a prins de umeri şi l-a strâns puternic:

-          Îmi plânge inima pentru tine, frate. Dar viaţa cere sânge şi dacă e din al tău, va trebui să ai îndoită putere. Să îţi alungi teama. Singur ţi-ai înhămat sufletul la plug, deci nu dispreţui plugul când îţi ară inima. Lasă-l să ţi-o omoare şi Cernunos o va primi ca pe fiica lui.

-          Mi se vor crăpa dinţii de durere dacă pe ea o va cere Cernunos. Se vor sfărâma ca o bucată de cretă şi nimic nu mă va putea alina. Totuşi, voi fi tare şi îmi voi îmbrăca durerea în haine de sărbătoare. Întotdeauna.

Seara îşi încheia fermoarul peste cerul de lapte al zilei de vară. Pe sângele cerului s-a închis pădurea care părea că muşcă din rotocolul de foc. Din poiana taurului bălţat, tinerii şi fecioarele au plecat înconjuraţi de Preotesele Soarelui dansând în cercuri concentrice, cu animalul împodobit şi tinerii sacri în mijloc. Erau conduşi de ele spre stâncile joase şi abrupte. Haina albă de in subţire a mesagerului lipsea din curtea lui Alecu, dar fetele nu au văzut cine a luat-o.

Dara şi Cohen priveau de la poalele stâncilor. De pe stâncă, Cohen învăţa poporul şi le repeta ceea ce avuzeau la fiecare patru ani: „Să fie primit mesagerul nostru. În suliţe va sări şi va muri fără durere – atunci sufletul lui va fi primit de Cernunos. Şi inimile noastre vor fi învăluite de protecţia lui: vom avea iar grâne, vom avea soare, iar Insula se va trezi dintre ape. Dar nemurind mesagerul, îi vom cunoaşte fărădelegea şi blestemul celor patru ani neroditori nu va părăsi casa lui. Iar corpul i-l vom rupe bucăţi cu suliţele noastre, pentru ca durerea să îi fie sporită nebănuit de mult.”

Oamenii aşteptau în tăcere, ascultând cuvintele lui şi cântecul preoteselor.

Ajunşi sus, feciorii au săltat pe braţe tânăra fată. Pe cap avea o coroană de flori de câmp şi ia îi era descheiată pe piept. Picioarele desculţe îi erau curate, proaspăt spălate în apa taurului, iar braţele albe nu se ţineau de umerii celor din jur. Îşi era suficientă ei îsăşi, neaşteptând izbăvirea de unde nu putea veni. Aştepta zeul.

Preotesele au închis cu fluierături jocul. Părul ei galben şi lung era prins într-o coadă lungă care pica în valuri peste oasele spatelui ce i se vedeau lipite de ie. Şuviţele mai scurte i se desprinseră şi se zbăteau în jurul capului ei în ritmul vântului, ca o aureolă reală de aur, sclipind în focul asfinţitului.

Glasul preoteselor s-a stins. Poporul a izbucnit în strigăte: se îmbrăţişau, se sărutau, se strângeau la piept şi aşteptau să vadă sângele ei curat curgând subţire ca fumul de tămâie spre zeu. Apoi, s-a făcut linişte oarbă.

Flăcăii au ridicat-o prima dată; şi poporul, parcă prins de o febră usturătoare, a chemat-o cu un singur glas:

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Aşa întreba de fiecare dată poporul frenetic, îndeplinind ritualul. Cerbul locuia în fiecare din ei, glasul lui răzbătea prin vocile lor. Dacă nu ar fi fost aşa, ei oricum nu ar fi ştiut. Ei cunoşteau o singură realitate. Catin îi ura. Curelele din coajă de cireş nu îi puteau ţine sufletul în trup. Dacă ar fi ştiut, le-ar fi făcut groase şi împletite cu piele.

-          Iată! Îmi văd strămoşii chemându-mă pe nume!

S-a auzit vocea clară şi curajoasă a Norinei.

-          Să ţi se deschidă drumul printre sălcii, calea să-ţi fie lină iar trecerea să-ţi fie iubită de Cerb!, a răspuns Alecu salutului ei.

Sfânta Duminică şi-a strâns aripile în jurul inimii, vroind să-l audă pe Cernunos strigând-o şi spunându-i să oprească jertfa. Dar Cernunos tăcea ca un zeu mort. Preotesele au început să cânte din nou în surdină, crescând cu fiecare salut cântecul şi intensitatea lui.

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Poporul vroia ca sufletul ei să se înalţe. Dacă ar fi ezitat, ar fi împins-o ei în suliţe, rupând-o şi omorând-o în chinuri pentru păcatul ezitării. Cu toate astea, ea nu îi ura.

-          Iată! Îmi văd fraţii chemându-mă pe nume!

Cohen ţinea magnetic contactul vizual cu ochii împăiănjeniţi de lacrimi ai tatălui mesagerei.

-          Să ţi se deschidă drumul printre sălcii, calea să-ţi fie lină iar trecerea să-ţi fie iubită de Cerb!

Catin îi simţea oasele bazinului stând să rupă ia subţire în timp ce îi cobora trupul plăpând până la pământ. Ea nu se uita la el. Părea că vrea să păşească, aşa cum ar fi păşit un om în faţa căruia se deschidea un drum.

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Preotesele erau în extaz. Fluierele le păreau continuări ale degetelor revendicate de natură, iar dansul lor era împrăştiat acum prin mulţime, dezbrăcându-şi hainele negre şi strângând pe piept şi pe coapse hainele roşii, subţiri. Dansau lăsate pe spate, cu bazinul înainte şi picoarele desfăcute. Bărbaţii intrau în jocul lor, uitând de lumânarea vie urcată în vârful stâncii. Ajutorul bucătarului şi Spânul s-au prins în joc, împreună cu ele. Savin a prins una dintre femei şi a dispărut cu ea din mulţime.

-          Iată! Îmi văd surorile chemându-mă pe nume!

Şuviţele desfăcute îi rămâneau în urma corpului ridicat peste umerii flăcăilor şi lăsat jos între strigări.

-          Să ţi se deschidă drumul printre sălcii, calea să-ţi fie lină iar trecerea să-ţi fie iubită de Cerb!

Norina ştia de mult poemul morţii, îl spusese de atâtea ori în minte sau îl rostise cu mesagerii jertfiţi din patru în patru ani. Ridicând-o ultima dată, faţa rotundă şi albă i s-a luminat şi buzele i s-au liniştit tainic.

-          Cine se înalţă la mine, gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc?

Se auzi din nou chemarea. Mii de culori se amestecau în vârtejul de jos al capetelor săltăreţe. Cântecul era atât de puternic acum, încât abia se mai auzea răspunsul ei – poate numai cu inima. De jos, scena nu era tragică: era un mesager care îşi lua zborul. Doar de acolo, de sus, Catin ura culorile.

-          Iată! Văd scara nemuririi întinzându-se înaintea mea!

Şi a făcut un pas în faţă, călcând pe o treaptă văzută numai de ea.

-          Să îţi găsească inima curată, chip de lut!, a auzit Norina în zbor.

Atât de frumos… „chip de lut”. Aşa îi spunea el când era mică şi se lovea. Zâmbind, a îmbrăţişat cerul curajoasă, lăsând cuvintele să se piardă în vânt, să se împrăştie pe faţa ei, pe haina ei deschisă de in subţire, pe mâinile ei fine.

Trupul drept şi simplu i-a picat ca un fulg în pădurea de suliţe. Nu a fost nimeni acolo să ceară izbăvirea ei. Nu a fost nimeni să o ajute, să îi mângâie inima de copil. Nu a fost nimeni care să plângă sau să scoată suliţele negre din pântecele ei. Au perforat-o ca dinţii unor fiare şi au rămas cu ea înfiptă în vârfuri; cu faţa în sus, cu ochii şi gura deschise spre cer într-o sărutare amară de cireşe.

Nu s-a zbătut. Nu a privit spre ei. Şi-a lăsat duhul să se ridice, să o privească de sus. S-a văzut întinsă peste suliţele negre de lemn şi piatră. O suliţă i-a trecut prin piept, zgâriind peretele inimii şi scoţând cu cap ascuţit şi roşu din trupul ei cuminte. Alta i-a trecut prin pântece. De vârful ei era lipită o aşchie de os smulsă. A treia i-a trecut prin umărul drept, ridicându-i mai sus partea dreaptă a corpului, de parcă ar fi înaintat cu un umăr spre cer. De parcă ar fi sărit într-o uşa masivă de lemn şi ar fi dărâmat-o cu fragilul ei umăr. Într-un mod sfâşietor, zâmbea.

Nu a ţinut în ea nici duhul nici sângele mai mult decât i-a fost dat să le aibe. Le-a dezlegat atunci când, cu ochi de mesager, a văzut scara strămoşilor deschizându-se înaintea ei. Sufletul i s-a scurs ca o călimară de cerneală transparentă pe cer, amuţind asfinţitul. Sângele i s-a picurat pe cele trei picioare de lemn şi piatră pe care le primise.
Poporul cânta şi dansa dezlănţuit. Vinul curgea printre picioarele suliţelor, amestecând sânge şi lut. Scena era la fel de tristă pentru ei precum expedierea unui plic.

Dacii nu se temeau de moarte.

Au băut vin şi au mâncat turte coapte în ţest de piatră. Noaptea, după miez, i-au coborât trupul alb de spumă din suliţe. Fetele tatălui ei i l-au legat în panglici albe şi coajă de cireş şi i l-au pus pe barca umedă care s-a aprins de la prima scânteie, arzând cu foc. Lumina toată marea şi cerul părea că se sprijină în flacăra lui albă ca pe un mare şi viu stâlp.
Alecu nu a mai vorbit despre mesager. S-a retras în casa lui joasă, chemând marinarii să rămână la el peste noapte. Dar Dara şi Cohen au rămas afară, dormind sub marele stejar din curte. De acolo, se vedea marea. Focul s-a stins în mijlocul mării şi pământul a început să tremure. Din apă, din nimic, pământul s-a strâns şi s-a închegat. Şi au apărut brazi şi stejari şi mesteceni. Şi pământul a tot crescut departe, în zare. Oamenii au plecat să nu audă cântecul ielelor. Insula Săcălin respira din nou, umplându-şi plămânii cu mirosul ars al jertfei. O lumină străvezie a cuprins-o treptat, până a părut că arde blândă şi fermecată. Şi au adormit amândoi ca vrăjiţi.
Atunci Dara a auzit ca prin vis un puternic sunet legându-se de altul, voci cântând şi legănându-se în jurul lui. Când a deschis ochii, a văzut un fum străveziu plutind ca pe ape deasupra lui. Era sus şi îl privea, ştia sigur că îl priveşte. A închis ochii, să nu o vadă, pentru că nu îl strigase încă. Cânta fără să se oprească. A rupt vâsc din stejarul de deasupra lui şi a băut din fântâna de lângă el. A cântat până au răsărit zorile. Cohen nu a auzit nimic.

Dimineaţa, soarele a început să ardă slab curtea casei preotului. Dara urmărea tăieturile lăsate de iele în stejar şi număra tulpinile de vâsc tăiate din vârf. O tulpină pentru fiecare dintre ielele strânse pe insulă. Nu mai era fir de vâsc în stejar. Dintr-o dată, tot seninul s-a topit într-o negură albastră, groasă ca o pâclă de ceaţă. A venit peste el un rotocol de frunze de vâsc, care l-a sufocat ca un fior cumplit. S-a lăsat jos, strângându-şi genunchii la piept.

-          Dara…

Un glas subţire i-a mângâiat urechea, dând de-o parte şuviţele de păr care îi atârnau pe umeri. A simţit o sărutare caldă pe ureche.

-          Preot al Cerbului, te-am aşteptat. Vino, Dara. Vino acasă.

A tăcut, strângându-şi mai tare haina pe care începuse să i-o deschidă pe piept.

-           Vino, Dara, sunt în poiana deschisă, în Insula Săcălin, şi te aştept cu dans şi cântec.

A deschis ochii. Cohen îl trăgea de braţ, smulgându-l din centrul cercului. Pământul a rămas pârjolit în jurul lui; se simţea proaspăt trezit dintr-un vis cumplit de dulce şi deznădăjduit de ameţitor. Chipul ielei care i-a cântat avea atâta iubire încât încâ îi stăruia în minte şi părea că îl vede peste tot; avea în mână o lumânare care dădea lumină, deşi era plină zi şi mai era numai un ciot din lumânarea arsă până la capăt. Nu ştia cât a durat cântecul, dansul, deschiderea cămăşii, dar s-a trezit întins pe jos, pe iarbă, bolnav ca de moarte, cu Cohen şi Alecu lângă el. Nina, fata mare a preotului, îi ştergea spatele zgâriat de mâini de femeie care încă sângera. Zina îi spăla picioarele.

Lumina ardea pământul în acea dimineaţă. Părea o perdea subţire de acid care învăluia toată scoarţa pământului, aprinzând copacii. S-a trezit cu un cap mic, blond, plutind deasupra ei. Şi nişte aripi subtiri, de libelulă, îi gâdilau fruntea. Simţea şi cele două picioruşe infime şi palmele micuţe, cât un vârf de ac, sprijinindu-se de nasul ei; credea în nemurire – dar îşi dorise atât de mult să o guste mult mai departe de acum:

-          Eşti palidă, copila mea.

Sfânta Duminică i-a sărutat fruntea acoperită de ceaţa dimineţii.

-          Sunt palidă, Sfânto?

-          Cerbul m-a trimis în aşternuturile voastre azi-noapte şi mi-a arătat inima curată care mâine spre seară se va înălţa spre el.

-          Cerul se va curăţa de nori, va fi roşu. – s-a ridicat Norina în picioare. – Se va umple de sângele soarelui chemat de preotese, iar focul îmi va înghiţi trupul trimis arzând pe mare spre Insula Ielelor. Unde corpul îmi va fi consumat, va apărea din apă uscatul.

-          Inima ţi-e despicată de sabia îndoielii, mică făptură.

-          Îndoială? Da…

Departe, Catin aţâţa focul care încălzea taurul.

-          Aş fi vrut să am şi să port cojoc nou la iană. Să îl port mândră prin sat. Aş vrea să îl pot iubi pe cel de care inima mea s-a lipit şi să îmi văd tatăl la bătrâneţe.

A ridicat capul şi a privit-o. Printre frunze şi ramuri îi vedea chipul mic şi rotund vorbind în răcoarea dimineţii cu sfânta care aduna într-o frunză lacrimi de pe faţa ei. Ea nu l-a văzut. Catin a înţeles că o zi, numai o zi îi mai este dat să o vadă.

-          Trebuie să spun cuiva? Nu vreau să spun. Vreau doar să urc acolo, pe stâncă şi să mă arunc în suliţele lor.

-          Nu trebuie să spui.

-          Pot să mă ascund de ceilalţi? Aş vrea să nu îl mai văd pe Catin, tata să nu mă găsească.

-          De ce?

-          Pentru că sunt slabă, sfânto! Sunt slabă şi mi-e frică! Şi dacă ar şti că îmi este frică, l-aş dezonora pe tata iar Catin m-ar dispreţui cu toată inima lui.

-          Teama de a nu-i tulbura este mai mare decât teama de moarte. Trebuie să plec. Tu decizi dacă le spui sau nu. Dar să nu te abaţi de la porunca mea.

Sfânta a zburat. Inima Norinei s-a rupt.

S-a apropiat de ea încet, dând frunzele şi ramurile de cireş sălbatic la o parte. Ea l-a privit tăcută. În dimineaţa aceea, era deosebit de frumoasă. În păr avea fire de trifoi care i-au rămas din culcuşul de fân; şi mirosea a pădure.

-          Uite, un trifoi cu patru foi, a zâmbit el culegând un trifoi din părul ei galben.

-          Va trebui să plec.

-          Ştiu.

Catin s-a sprijinit cu braţul de un cireş cu fructe amare din care ieri făcuse curele pentru mesager.

-          Hai să fugim!

-          Poftim?

-          Fugi cu mine în pădure. Acolo unde nici ielele nu ne pot găsi, acolo unde nimeni nu se încumetă să meargă.

Norina a făcut câţiva paşi înapoi, speriată de ceea ce i-a spus. S-a aşezat uşor în iarbă, în poiana deschisă, cu privirile spre taur. El a urmat-o.

-          Unde să fugim?

-          Nu ştiu, i-a întors Catin capul spre el. Acolo unde nu îndrăzneşte nimeni să meargă.

-          Există un asemenea loc?

-          Trebuie să existe!

-          Catin, pădurea nu se va deschide în faţa noastră niciodată… Cernunos îmi cere trupul.

-          Nu îmi pasă! O să lupt cu pădruea, chiar şi cu Cernunos o să lupt! Nu e drept!

-          Dar… puteai să fi tu. Am ştiut amândoi că putem fi aleşi. Şi nu ne-a fost frică.

-          Nu mi-e frică de moarte; mi-e frică de viaţa fără tine. Te rog, haide să fugim.

-          Nu, Catin. Pentru Cernunos, pentru tata, pentru popor, pentru Coloană, nu voi fugi.

-          Pentru mine?

Norina a tăcut. S-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de cireşul sălbatic fără coajă. Părul i s-a lipit de tulpina goală şi amar-lipicioasă. Şi-a strâns genunchii sub rochia albă cu mâinile zgâriate dar fine.

-          Taci.

-          Pentru mine?

-          Taci!

Catin şi-a şters lacrima care i se scurgea uşor din ochiul drept. Apoi a îndraznit din nou.

-          Vino cu mine.

Norina nu i-a mai răspuns. S-a ridicat în picioare şi a păşit spre taurul bălţat împodobit cu flori. Catin a fugit după ea şi a întors-o de mijloc spre el. A privit-o strângând în inimă usturimea refuzului ei.

-          Nu sunt laş, sunt îndrăgostit, Norina!

Ea şi-a întors faţa. Prinzând-o uşor de barba chipul mic, i-a şoptit aproape de buze.

-          Te iubesc.

A încercat să o sărute. Haina albă i-a tresărit uşor, lăsând să i se întrezărească umărul rotund şi alb, curat ca o lacrimă. Dar palma ei mică s-a smuls din mâneca largă a iei şi i-a brăzdat obrazul. Catin i-a dat drumul ca fulgerat, aproape împingând-o de la el.

-          Şi tu mă iubeşti!

-          Te urăsc! Dacă acum, când am nevoie de tine să fii tare eşti mai slab decât mine, te urăsc cu toată fiinţa mea! Eşti un prost şi un laş! Nu te-am iubit niciodată!

-          Minţi! Norina! Noriiiinnnnnaaaaaaaaaaaa!

Fata a alergat în pădure, lăsându-l în urmă. S-a sprijinit de primul brad, cuprinzându-i tulpina scorţuroasă care i-a lăsat dâre verzi de licheni şi muşchi pe rochia albă. A înaintat apoi în pădure şi s-a pierdut în ea pentru ultima dată. A adormit frântă la rădăcina izvorului din care taurul bea şi frunzele au acoperit-o.

-          Moartea nu a fost niciodată sfârşitul, nu poate să fie nici acuma. Moartea e un drum. Mintea mea crede în moarte – în dragoste crede numai inima mea înşelătoare. Sufletul ştie că e nemuritor.*

***

Un râs subţire de copilă îi întâmpină prima deschidere a pleoapelor.

-          Ai dreptate! Chiar vorbeşte în somn!, i-a strigat lui Cohen mica zburătoare.

Dara a sărit ca ars în picioare, scuturându-se de râsul ei binevoitor.

-          Aaaaaaa!

S-a smuls din pat atât de repede încât a dezechilibrat-o de tot; iar mica făptură a picat pe spate, pe aripi, ca un nasture rotund. S-a ridicat apoi rapid de pe jos, şi-a scuturat aripile şi a zburat prin hubloul rotund, deschis peste noapte.

Cohen stătea în picioare, lângă el, încheindu-şi sandalele.

-          Ce-a fost asta?!, a întrebat Dara uimit şi speriat nejustificat de mult.

-          Tocmai ai trântit-o pe Sfânta Duminică de podea. Nimic mai mult.

-          Sfânta ce?

Cohen l-a privit zâmbind.

-          Te-a urmarit toată noaptea. E copilă încă, are abia o suta de ani. Peste o mie de ani, când va apărea din nou Săcălin, va fi o tânără frumoasă. La fel de mică, totuşi. Sau poate îşi va dori să crească – ea stie.

-          Dar ce era?

-          Sfânta Duminică. E ocrotitoarea acestor ţinuturi. Marele Marinar a ajutat-o să scape de vrăjile ursitoarelor la naştere, ascunzând-o. Acum i-a trecut vremea de ursit. Şi ne-a ajutat, ne-a suflat vânt în panze. Apoi a vrut să te vadă. Şi tu ai reusit să o sperii.

-          Dar… nu am vrut, m-a speriat ea pe mine… Nu am ştiut…

-          Stai linistit, se va întoarce. Sigur te vei reîntâlni cu ea. Hai la masa.

Echipajul era deja la masă. Mai aveau de mers o jumătate de zi dacă cerul rămânea limpede. Cazanele bucătarului au bulbucat într-o cremă galbenă, păstoasă, densă, cu brânza de oaie şi mei.

-          Asta ce mai e?, a întrebat Dara, tăind cu lingura o bucată din crema sărată care încă lăsa aburi să se ridice.

-          E mâncarea tradiţională a locului.* E bună, încearc-o.

Oamenii mâncau. Spânul a început din nou, de parcă ar fi vorbit singur toată noaptea:

-          De Iele, dintre toate făpturile şi creaturile lumii, să te temi. Ele sunt cele mai de temut. Nici unele n-au atât de multe nume alese ca ele, nume de preţ, inventate de oamenii temători pentru a le îmbuna, pentru a nu atrage asupra lor nebunia ielelor. Ielele sunt duhuri, cu feţe curate de femei tinere; câte trei, cinci, şapte, nouă, doistrăzece de obicei, de o frumuseţe orbitoare. Sunt îmbrăcate cu haine din fir subţire, au zale pe piept de sub care se întrevăd sânii şi brăţări de clopoţei la picioare. Îşi poartă părul lung cât statura lor desfăcut şi îşi aruncă una alteia în păr flori.

-          Da, să te temi să nu se prindă că eşti însurat, dacă eşti., zâmbi Ion cerând aprobarea lui Savin care venise cu un râs înfundat cu gura plină de mâncare.

Dara însă îl asculta cu atenţie pe Spân.

-          Oh, iarăşi, Spânule?, l-a întrerupt Iorgu, bucătarul. Şi eu ştiu multe din auzite, dar nu mă pun să împui capul oamenilor de dimineaţă.

-          Ce ştii?, şi-a ridicat căpitanul ochii spre el, în timp ce sorbea dintr-o cană ceaiul fierbinte de zahăr ars.

-          Eh… din auzite.

-          Nu ai spus niciodată că ai ştii ceva de Iele. Hai, spune-ne. Poate îi ajută. Eu aşa cred, a concluzionat Cadmon. Eu aş vrea să ştiu orice. Şi m-ar ajuta oricine ar putea să îmi spună ceva despre ele.

-          Ce să se ştie? Voi nu sunteţi bărbaţi, voi nu visaţi? Şi eu aş vrea să danseze o horă de nouă fecioare goale în jurul meu. Şi încă ce le-aş face!, râse Savin.

-          Eşti prost!, concluzionă Cadmon.

-          Prost, da’ ştie ce vrea! Auzi, Savine, poate vin la comandă, ca femeile din port!, râse şi Ion.

Iorgu se aşeză pe scaun, cu privirea mereu aţintită spre Dara, căutând privirea lui.

-          Oamenii îşi pun leuştean le geam, să crească. Ielele se feresc de el. Babele şi vracii poartă la curea câte trei căţei de usturoi, ca să nu-i bântuie. Sau rădăcini, mai folosesc rădăcini de odolean, avramesă.

Cohen s-a ridicat de la masă. Era o zi clară, care abia începea. Purta o haină maro-închis, un fel de cenuşiu uscat. Probabil fusese cândva neagră. În mâneca largă, purta o punguţă mică, cât să încapă în ea doi bani de aur. Dara şi-a întors capul după el. L-a privit câteva secunde.

-          Bine. Eu cobor în cameră, s-a ridicat şi Dara de la masă. Cerbul îmi aşteaptă rugăciunile.

Cohen l-a urmat peste câteva minute.

Dara tocmai deschidea hubloul în timp ce Cohen cobora scara de lemn.

-          Arată-mi.

-          Ce?

Dara l-a privit cu capul plecat spre stânga, răbdător.

-          Bine. Iată.

Din mâneca largă a hainei, Cohen a scos trei mărgele rupre dintr-un lanţ, doi cercei nepereche şi un mic inel de aur.

-          Într-o seară, se făcuse horă în sat. Din satele vecine au venit fete şi băieţi. Când să se termine Sărbătoarea Taurului Înstruţat, din munţi, din pădurile de sus, s-au auzit cântece. Cântau ielele. A doua zi dimineaţă, tinerii au ajuns în sat. Şi până seara nu au ieşit la câmp. Una din fetele care a fost la joc şi care se rătăcise puţin prin pădure, avea faţa plină de semne de arsuri. Se întâlnise cu ielele. I-au vândut mărgele, cercei şi un inel; fiindcă nu avea bani, ele i-au cerut să le lase să o sărute. Pe locul sărutărilor, i-au rămas urme.

-          Şi cum au ajuns la tine mărgelele?

-          Fata le-a aruncat pe apă. Pe apa Sâmbetei. Şi Sfânta Duminică le-a găsit în apa care trece la marginea ogrăzii sorei ei, Sâmbăta, şi le-a luat. Asupra ei nu au putere.

-          De ce nu o rugăm pe ea să ducă Coloana? Încep să mă tem.

-          E bine. Aşa şi trebuie, să te temi. Frica, în acest caz, e singura care va putea să te ţină departe de iele.

Dara l-a privit cu neîncredere.

-          Ielele sunt frumoase, tânăr preot. Zboară cu sau fără aripi, sunt tinere şi voluptoase. Însă rele şi vindicative; au trupuri mlădioase şi voci fermecătoare, s-a auzit o voce caldă din spatele hubloului.

Mica făptură cu paşi uşori călca abia atingând podeaua. Sfânta Duminică, tânără, cu capul blond şi mic, l-a îndrăgit pe acest preot neîncercat, ca pe copilul ei.

-          Te temi?, l-a mângâiat blânda Duminică pe fruntea-i traversată de gânduri.

-          Da; încep să mă tem, a răspuns Dara, încurcat de posibilitatea ca lui, Preot al Cultului Cerbului, să îi fie teamă.

-          Lasă-ne să-ţi punem în inimă cuvintele noastre, cuvinte pline de înţelepciune, care te vor feri de vrejele lor – l-a îndemnat Cohen. Temerea să îţi fie spre viaţă, nu spre moarte.

-          Vă ascult cu inima.

-          Sunt dansatoare desăvârşite; ştiu să învârtă hora ameţitor, fără să se încurce, fie că sunt trei, şase, nouă, doisprăzece sau chiar toate adunate. Dacă te-au prins în horă, nu mai ieşi din joc până nu îţi pierzi minţile. Ele nu mor, decât dacă sunt pedepsite de suratele lor şi numai pentru trădarea sânglui. Locuiesc în văzduh, în păduri, în peşteri şi se scaldă în izvoare. Părul le e lung şi curge nesfârşit pe umeri, pe braţe. Sunt sore cu drăgaicele, care dansează cu săbii în mâini. Sunt zănatice şi pot întoarce minţile unui bărbat aşa cum întoarce o bătrână fuiorul pe deget. De asta, eu şi Cohen, înţeleptul, îţi spunem să te temi. De iele şi de pofta tinereţii, fugi. Nu sta în calea lor. Pentru că nu există trecere.

-          Dansează în cercuri. Şi cercurile dansului lor rămân încrustate pe faţa pământului, ca arse cu o dâră de foc; iarba nu mai creşte decât târziu şi este verde închis – animalele se feresc să o mănânce sau calce măcar; crengile din jur sunt pârlite. Uneori se prezintă întregi, cu trupurile lor iluzorii de femei tinere, vesele; alteori… sunt fum şi ceaţă, completă Cohen.

-          Bine, mă voi feri de ele; dar dacă atât e de sălbatic acest loc, de ce tocmai aici trebuie să ajungă coloana? De ce atât de departe, şi de ce atât de uitată?

Şirul gândurilor le-a fost întrerupt de strigătele de pe puntea corabiei:

-          Ţărm! Am ajuns la ţărm!

Dara a intrat în cabina marinarului care îl aştepta cu două pahare de vin. Vin fin, aşa cum numai francezii ştiu să facă încă din timpuri vechi.

-          Sper să nu se termine înainte de vreme această călătorie, Dara.

-          De ce spui asta, Stăpân al Corabiei?

-          Vezi tu cât de întunecată e noaptea asta? Rar e atât de întuneric pe mare. Apa reflectă luna, e lumină pe barcă… Acum parcă plutim pe smoală. Nu e bine. Am spus oamenilor să nu mai fluiere după lăsarea întunericului *4, dar eu ştiu ce au făcut? Eu, oricum, mă duc ca la o înmormântare… Nici nu cred că mai contează.

Poate că marinarul nu vroia decât să fie ascultat, auzit.

-          Uite, aici am pus-o. Vezi? Am acoperit-o cu cearceaful ăsta mare de catifea roşie. Să nu se pună praful pe ea şi să nu se deoache*5. A mai rămas numai jumătatea de sus din piatra asta. Iniţial coloana avea mai bine de 5 metri înălţime. Şi la bază, un cub cu latura peste 90 de centimetri, care se micşora până la 74, cât are jumătatea aceasta de cub.

-          Ştiu. Trebuie să îţi mărturisesc, eu mi-am propus de mult să plec. Să văd lumea. Dar să mă întorc la Coloană, la noi. Va fi pustiu fără ea; şi nu ştiu cum ne vom mai putea jertfi boii albi fără umbra ei. Dar ştiu zeii, dacă asta au cerut.

-          Da, m-am gândit şi eu să plec de aici. Mai ales acum, că ea nu va mai fi văzută decât mult după ce eu nu voi mai fi. Data viitoare când se va ridica din apă insula, timpul meu va fi de mult trecut. Las totul în urmă şi uit drumul înapoi. Las aici tot ce are capacitatea de a mă întoarce vreodată înapoi şi chiar fără să am unde să dorm, nu mă întorc. Ce să spun… e o perspectivă care, pe cât de inedită, pe atât de sinucigaşă e. Pentru că departe, indiferent unde, îmi pierd siguranţa. Nu mai ştiu cine sunt. Identitatea, crezul, cunoaşterea… E ca şi cum aş strânge toată istoria într-un sac mare de in şi l-aş arunca pe apă şi aş sări după el. În afara faptului că s-ar duce imediat la fundul apei, m-ar trage după el. Aşa că… prefer să plec parţial. Să plec pentru moment. Să plec pentru un timp, căruia eu îi spun nedefinit. Şi cândva, mă voi întoarce. Poate. Sau nu. Dar oricum, plecarea îmi e mai uşoară; fără bagaje, fără lacrimi, fără încărcături emoţionale. Pur şi simplu, urc în barcă şi sunt plecat. Apa e singurul mijloc de transport care nu îşi va schimba niciodată traseul, nu?

Marinarul îl privi o secundă. Apoi, înghiţind vinul dintre dinţi, zâmbi:

-          Te-au speriat oamenii mării.

-          Vorbesc mult. Ştiu multe despre locul în care mergem.

-          Popor nomad, Dara… Gali.

-          Tocmai. Celţii, galii, dacii… nu mint. Nici băutura nu le poate stoarce minciuni.

-          Vă suntem fraţi.

S-a lăsat tacerea peste gândurile celor doi.

-          Tocmai. Noi, celţii, nu minţim. Şi nici galii nu mint.

-          Era copil normal pana la 11 ani.

Dara l-a privit întrebător.

-          Spânul. Apoi deodată, a rămas aşa, înţepenit, fără să se mai poată mişca, fără să poată să spună de ce, fără să mai poată vorbi, fără să mai crească.  De-asta are înălţimea şi mintea unui biet copil. Oasele au început să i se deformeze. Nici vracii şi nici preoţii nu au putut să îl cureţe de boala lui. Aşa a stat douăzeci de ani, ca un lemn uscat într-un pat. Apoi, i-a trecut. I-au rămas semne, însă. Nu a mai crescut, dar poate să umble şi poate să şi dea o mână de ajutor. L-am luat de pe malul Mării Negre, când am rătăcit acolo pentru câteva zile. În urmă cu mulţi, mulţi ani – le-am pierdut şi eu numărul. A stat în bătaia săgeţii trei zile, fără să se mişte, pentru ca să vedem că e om şi nu spirit. Apoi s-a apropiat.

-          Şi ce se întâmplase, de ce a paralizat?

-          Într-o noapte de primăvară le-a văzut; le-a urmărit nopţi în şir, iar ele nu l-au sesizat. Într-o noapte, însă, a alunecat pe nişte ciuperci lăsate de ele în urma lor. Numai în urma lor cresc ciuperci de acel fel. “Lingura zânei”. Şi l-au văzut. Le-a deranjat, iar ele l-au schimonosit pe viaţă. Nici un muritor nu le poate vedea fără să plătească atât de greu preţul.

-          Doar în Insula Săcălin, acolo unde trebuie ascunsă statuia.

-          Da; pentru trei zile, le putem vedea, dori, putem tânji după ele; dar niciodată, niciodată să nu le priveşti în ochi şi să nu îţi închipui că vei putea să o ai pe cea mai urâtă dintre ele măcar. Deşi, toate sunt frumoase de îţi iau lumina ochilor. Să nu îţi doreşti acest lucru şi să nu întinzi mâna spre acest păcat.

Abia se mai auzea marea, scârţâind corabia între palme, amestecând vinul în paharele clătinate uşor de talazurile ei. Abia mai respira viaţa de sub pelicula ei de apă şi corabia părea că înainteaza înspre moarte, nu înspre larg. Şi largul părea o închisoare a mării, largul însuşi era închis.

-          A fost o zi lungă. Mâine ajungem târziu, spre seara. Mai bine odihneşte-te şi dormi; pe Insula Şarpelui vom face prima oprire; acolo eu şi echipajul vom rămâne de pază pe insulă, cât timp tu şi Alecu veţi merge să lăsaţi coloana pe Insula Săcălin.

-          Nu ne însoţiţi?

-          E mai bine asa. Oamenii mei sunt imprevizibili şi nu risc să stricăm rânduiala ielelor. Dincolo de faptul că putem plăti cu viaţa, soarta coloanei e în joc.

-          Ce e cu gemenii ăia – apropo de oamenii imprevizibili? Mi s-a spus că ai un echipaj atent selectat. Ştii că asta nu e o misiune oarecare.

Marele Marinar tresări uşor, încercând să pară surd. Nu era pentru prima dată când era întrebat de gemeni.

-          Nu-i băga în seamă. Sunt nişte gemeni, atâta tot. Le-a fost ursit să fie aşa. Nimic nu îi poate schimba.

-          Le-a fost ursit?

-          Da. Vezi tu… mama lor era în călătorie, chiar în această zonă. A fugit de tatăl lor, un beţivan care o bătea de câte ori se îmbăta. A fugit cu oamenii mării, al căror preot era atunci tatăl tău. I-a venit timpul să nască. Nu a adus daruri ielelor – aici la naşterea unui copil, trebuie să li se aducă daruri. Dar ea nu ştia datinile. Vară, căldură cumplită. Era tare borţoasă şi a născut cu geamul deschis. Tatăl tău a ajutat-o să nască. Ursitoarele au aşteptat până l-a născut pe primul, şi au năvălit în casă. Al doilea era deja pe drum. I-au ursit şi lui de rău. Până să se nască al treilea, ele deja plecaseră. Ea nu i-a dat drumul să se nască cât timp erau ele acolo şi, în chinuri, şi-a dat duhul. Bătrâna din sat, Roşia, i-a primit din mâinile tatălui tău şi i-a crescut. Când i-a înţărcat, au plecat înapoi cu corăbierii cu care mama lor venise. Bătrâna i-a trimis să îşi cunoască naţia şi să se găsească pe ei înşişi. De atunci, a trecut mia de ani şi încă puţin. În timpul şederii pe insulă, tatăl tău şi Cohen au dispărut câteva zile. Apoi, au apărut cu tine. Dar ca să nu fi atins de vreun blestem al ielelor, fiind încă foarte mic, ai fost închis în camera tatălui tău în tot timpul călătoriei înapoi cu vaporul. De asta nu i-ai cunoscut şi nu ţi-i aminteşti.

-          Cu al treilea ce s-a întâmplat?

-          Culca-te, Dara. Odihneste-ţi inima cât mai poţi.

-          Ce s-a întâmplat cu al treilea copil?

-          Te uiţi la el.

Marele Marinar l-a cuprins de după umeri şi l-a îmbrăţişat scurt, bărbăteşte, cu ochii deschisi. Mirosea a peşte şi soare. Şi nu doar hainele îi miroseau aşa, ci firele de păr, ieşite din rădăcini, deja erau îmbibate în acest miros. Oamenii lui credeau ca e un puternic vrăjitor naăcut pe mare, sau sufletul reîntrupat al vreunui delfin îşi găsise în el cuib.

-          Cu cine altcineva să te fi trimis tatăl tău în această călătorie, dacă nu cu prietenul lui cel mai de încredere, Cohen, şi cu cel ce îi datorează viaţa?

-          Adică cu tine.

-          Exact. – marinarul zâmbi reţinut -  Doar tu, tatăl tău şi Cohen ştiţi povestea asta. Nici măcar gemenii nu o ştiu.

-          Aşa va rămâne. Nu te teme.

Acum Dara îşi explica de ce ochii marinarului rătăceau uneori pe valuri, de ce era atât de absorbit de frenezia lor obsesivă; părea să citească o scrisoare nevăzută între apele tulburi. O scrisoare pe care nici dacă ar fi putut să o citească, gemenii marinari nu ar fi vrut să o facă. Parea mai bătrân cu fiecare zi Marele Marinar şi mai preocupat de soarta mării pe care a reuşit sau nu să o modeleze – nimeni în afară de el nu ar fi ştiut să o spună. Lumea ajunge deznădăjduită atunci când cel mic duce în spinare pe cei mari.

-          Ielele – a ridicat scurt Spânul din sprâncene. Doamnele Văzduhului…

-          Mai bine să crezi un prunc de cinci ani decât să îl crezi pe neghiobul ăsta, Preot al Cerbului. Bărbatul care îşi lega opincile s-a ridicat între timp de sub masă şi a aruncat o felie de pâine în Spân. Acesta s-a ridicat nervos de pe scaun, urlând ca o dihanie:

-          Să nu credeţi! Asta şi vor ele! Să nu credeţi! Nici Achim nu a crezut!

-          Cine a fost Achim?, a întrebat fără să se întoarcă Dara, rupând cu mâna o bucată de pâine din roata de aluat copt.

Spânul era acum în spatele lui. Şchiopătând, orb, făcea câte un pas, se oprea în dreptul vreunuia şi îşi continua povestea. Se plimba ca o ispită în jurul mesei, ca un drac în căutarea vreunei inimi gata să fie ispitită. Părea că nici nu mai vorbeşte, ci insinuează cuvinte, că emană zece voci dintr-un singur gâtlej şi leagă în cuvinte urechile gata să îl asculte.

-          Copilul avea doar trei ani; părinţii lui stăpâneau locul şi pădurea care era frumoasă, îmbelşugată ca un lan de spice grase. Oştenii şi sătenii, conduşi de un răufăcător s-au răsculat şi copilul, speriat, a reuşit să scape şi să fugă în pădure. A stat la rădăcina izvorului Tutur şi a privit printre copaci cum părinţii îi erau omorâţi.

Şi-a tras piciorul cel greu după el. Sprijinit de spătarul scaunului, aplecat între Dara şi Cohen, cu gura mirosindu-i puternic a ceară – de parcă ar fi mâncat lumânări toată viaţa, a continuat:

-          S-a ascuns după pietrele mormintelor bunicilor lui, îngropaţi acolo şi a ascultat blestemul mamei sale nefericite: pământul să geamă acolo şi să nu mai dea roade; să nu se bucure de belşug nimeni, aşa cum le fusese lor luat rodul pământului. Să se usuce şi să pară moartă toată pădurea. Şapte ani.

Spânul a mai făcut un pas spre opincarul Cadmon.

-          Şapte ani încheiaţi, care au trecut absurd, au ţinut sterp izvorul, şi nu s-a mai născut geană de apă de-acolo. Şapte cumpliţi şi blestemaţi ani. Iar acolo unde sângele femeii a fecundat pământul, a crescut un gorun întunecat ca inima ei în pragul morţii. Mai înalt decât catargul corabiei noastre, e fabulos gorunul. Îşi aruncă ramurile atât de departe, de jur împrejur, cât să acopere o poiană întreagă…şi nu creşte nimic în poiana aia.

Vocea spânului era din ce în ce mai gravă şi părea să îşi înfigă rădăcinile în inima lui precum gorunul în inima izvorului. Şi a mai făcut un pas şchiopătat spre capul mesei, de parcă ar fi scăpat pasul, nu l-ar fi păşit conştient şi intenţionat. Arăta ca un hoit care se plimba delirant, în întuneric, în jurul celorlalţi şapte bărbaţi.

-          Nu creşte nimic!, a exclamat Spânul. Parcă cu bucurie, parcă cu teamă, parcă surprins, parcă apucat de iele. Nimic, în truda ei de viaţă! Nici fir de iarbă! Nici umbră! Nici amintire de iarbă! Nici broaştele nu udă locul ăla blestemat, bestemată viaţă a mea! A dracului să fie locul ăla pentru totdeauna!, a izbucnit apoi în hohote de râs şi plâns simultan, chinuit mai aprig decât conştienţa existenţei reale a iadului.

Şi-a şters cu încheietura noduroasă a mâinii nasul care lăsa o zeamă verzuie să se prelingă încet spre buze. Şi-a şters apoi mâna de şoldul osos şi nefiresc de chinuit şi oprit din creştere. Şi-a oprit ochii pe apele negre, bănuite afară, prin hubloul care se uda din când în când de la vreun val mai sigur pe el ce se lupta cu pieptul corabiei. Oamenii tăceau. Chiar Dara părea tulburat de nebunia Spânului. Cu o lucire de bolând în ochi, s-a întors către Cohen cu privirea.

-          L-a crescut Muma Pădurii. Ielele au devenit surorile lui; s-au împreunat cu el fără voia lui. Din el s-au tras haiducii, cele şapte generaţii de haiduci din Pădurea Drocaia, a căror şapte căpetenii au purtat nestrămutat numele lui: Creţu.

A continuat cu o dezamăgire de lunatic:

-          Pe meleagurile pe care mergem se dă neîntrerupt o luptă pe viaţă şi pe moarte. Acolo ne trimite sângele boilor, pe meleagul în care iubirea care a zămislit locul ăla încă se luptă cu blestemul morţii. Am văzut lumea toată, am făcut cu această corabie sute de mii de noduri şi am strâns milioane de poveşti despre strigoii care se plimbă în toată lumea, dar niciunde nu am cunoscut atâta prezenţă a spiritelor ca acolo.

-          Pffff… – a smuls Savin aer comprimat de râs din piept. – Îl credeţi? Ha ha ha!

Dar era prea linişte pentru ca râsul lui să devină credibil. Chiar dacă ar fi fost sincer.

-          Mergem între femei!, izbucni atunci Ion, scăpând mâncare din gură pe mâna lui Cadmon, în faţa căruia stătea. Acesta îşi scutură mâna.

-          Scârbos!, îl dispreţui pe geamănul tălâmb liniştitul Cadmon.

-          E bine. Doar suntem sătui de atâta mare. Mai o petrecere, un vin, o femeie…, zise celălale geamăn.

-          Nu sunt femei, Ion! Şi tu eşti un prost, Savin. Dacă se vor împreuna cu voi în somn şi vor naşte strigoi din voi, să vă văd atunci, nefericiţilor!, se aşeză înapoi pe scaun Spânul.

-          Auzi, se împreunează cu noi fără voia noastră!… Ba, au toată voia mea! Să le apuc numa’… o să ştie ele ce înseamnă bărbat!, râse din nou Savin.

-          O să stea la coadă la gemeni! Ha-ha-ha!, l-a bătut pe spate frate-său.

-          Oameni buni, aveţi minte! Ielele nu se înhaită în luptele oamenilor!, înţelept ca totdeauna, se făcea linişte când vorbea Cadmon. Era cel mai învăţat dintre ei şi nu se temea de spirite. „Noi cu lumea noastră, ele cu ale lor”, zicea el.

Încă nimeni nu spunea nimic. Cadmon şi-a ridicat statura solidă de pe scaunul de brad, a întins mâna spre centrul mesei şi a apucat de gât sticla cu vin. Apoi a continuat liniştit, în timp ce Spânul îşi muşca limba, ca un dement. Gemenii îl enervaseră cumplit.

-          Se aseamănă cu Nimfele greceşti; aşa au ajuns ele la români! Sunt mituri, legende, poveşti… Elfele nemţilor… tot alea sunt! Ielele sunt acolo unde mergem noi. Nu sunt stăpâne, nu cresc copii, nu se împreunează cu bărbaţi fără voia lor… Mai sunt numite şi altfel…

-          Nu ştii nimic! Nu le cunoşti! Sunt răul întruchipat, sunt pagube şi trebuie omorâte! Numai cu sânge de iele dacă m-aţi hrăni, şi nu aş mai cunoaşte altă fericire pe pământul ăsta!

-          Te-ai smintit, Spânule, a râs împăciuitor Iorgu, bucătarul. Să renunţi tu la bucatele mele? Aţi mai auzit voi aşa ceva, oameni ai mării?

-          Cum mai sunt numite? – a întrebat Dara, lăsându-se pe spate, cu mâinile adunate la ceafă şi coatele întinse ca nişte săgeţi spre exterior.

-          Nu ştiu… depinde de zonă… Sfinte de noapte, Şoimane, Mândre, Fecioare, Albe… Pot purta şi nume de fete; unii vorbeau despre ele spunându-le Trandafira, Păscuţa, Lemnica, Roşia. Sunt Hecatele lor. Dacă sângele boilor ne-a trimis la ele, ne vor ajuta.

Spânul se repezi ca un zălud la gâtul lui:

-          Bunică-mea bună care m-a crescut are optzeci de ani; e văduvă de douăzeci de ani şi locuieşte la marginea Drocaiei; mănâncă fructe uscate de la mijlocul verii, poame sălbatice de pădure şi adună vreascuri să nu moară de frig în casă iarna. Dacă găseşte vreun iepure mort sau un fazan degerat, se bucură ca de sărbătoare şi-l mănâncă uneori negătit, atât e de flămândă! Şi nu vorbeşte decât despre omu’ ei, despre Achim! Şi i se opresc în gât cuvintele şi lacrimile de fiecare dată când povesteşte. Nu mai suport să o văd aşa, am dat-o uitării! Mă chinuie ca flăcările iadului; că nu mai avea copii, mă avea numai pe mine şi pe el. Şi l-au furat, om în putere, ielele lui Creţu. L-a visat de multe ori legat de gorun, cu femei despuiate de haine dansând în jurul lui. Oamenii zic că e nebună, că l-au omorât ţiganii care veneau să fure lemne, dar el era în plină putere, nu aveau cum să îl omoare. Zece dacă ar fi fost, tot i-ar fi prigonit el din pădure. 

Era încordat ca un arc peste capul lui Cadmon. Parea că vrea să îl spintece sau că aşteaptă următorul val ca să pice aparent din greşeală cu cotul peste gâtul lui, ca o ghilotină.

-          Calm, Spânule. Cadmon l-a împins cu un singur braţ.

Cohen s-a ridicat în picioare şi s-a făcut linişte.

-          Destul. Vorbeşte vinul din voi. – Apoi, întors spre Dara – Vino, Marele Marinar doreşte să bea cu tine ultimul pahar de vin de masă în cinstea Coloanei.

Marinarii, întunecaţi şi tulburi precum marea în timpul furtunii, tăceau. Strângeau în ei marea de mulţi ani; cei mai bătrâni deja aveau o relaţie vie, organică şi aproape tactilă cu această mare a cărei muget le suna matern – dar tocmai această mare, soţia şi amanta lor, le rupea Coloana Breslei din mâini. Pentru a opri valurile flămânde, oamenii  au frânt coloana şi au aruncat pietrele din ea în gura apei.

-          Dar dusă de aici, va fi ca o pasăre plecată din cuib! Nu-şi va mai găsi niciodată odihna; este ultima dintre… – încercă Marele Marinar să intervină.

-          Mâine dimineaţă, înainte de răsărit, începu din nou, vor veni să îl ia. Dacă îl găsesc, şi cea de-a patra piatră va fi aşezată în fundaţia catedralei din muchia apei. Este ultima piatră care a rămas din coloană. Asta spune sângele, asta spun boii; asta spune cerul. Noi în noaptea asta plecăm. Altfel Smertios, Castor, Pollux, dar mai ales Cernunnos, vor fi îngropaţi.

-          Chiar acolo trebuie dusă?, întrebă ca pentru sine Marinarul.

-          Da, răspunse Cohen. Chiar acolo.

Erau absorbiţi de teama zeilor, dar nu ar fi vrut să lase coloana să plece dintre ei. Era moştenirea lor, identitatea lor şi inelul de logodnă cu marea.

-          Aşa e scris, spuse el păşind dintr-o dată hotărât în mijlocul lor. Aşa îi este scris! Să plece ca o pasăre. Şi poate, cândva, se va întoarce.

-          Unde o ducem?, întrebă Marele Marinar.

-          Departe. În Insula Săcălin.

-          Trei zile şi trei nopţi de luptă cu marea.

-          Anul acesta e anul sacrificiului. Se împlineşte a şaptea mie de ani.

-          Vom ajunge înainte de sacrificiul serii din Insula Şerpilor.

Coloana au urcat-o în corabie, iar marinarii erau gata de navigare. Dara şi Cohen au primit binecuvântarea preoţilor pentru călătoria lor cea lungă; doar bătrânul tată privea din peşteră îndurerat.

Preoţia a însemnat de multe ori reprimarea dorinţelor. Aşa cum a trebuit să renunţe la Andilandi, să îşi ia fiul şi să plece. Acum, fiul lui se îndrepta spre câmpul ielelor, acolo unde altădată el greşise. O drăgaică nu trebuie privită în ochi, nu! O drăgaică nu va alege un om în schimbul preoţiei ei, numai un om poate alege carnea în schimbul spiritului. Atât de naiv… şi atât de sedus de fluidele umbre… atât de condamnat repetării greşelii, atât de singur rămas acum. Şi chiar fiul său, chiar iubitul său fiu a trebuit să plece – a citit de mai multe ori sângele boilor, dar – ah! – asta spunea, asta cerea, asta striga din negrul pământ… Desigur, Andilandi nu îşi va omorî propriul fiu, dar ar fi putut atât de bine să nu afle niciodată unde el, tânărul preot, l-a dus în noaptea aceea. Acum urma să se împlinească mia de ani a domniei Andilandei şi dacă nu va şti să îşi ascundă păcatul, despărţirea ei de onoarea de a fi Mare Preoteasă se va face în ruşine. Dar poate nu îl va recunoaşte. Poate nu îl va recunoaşte. Poate după atâţia ani, mirosul de ploaie şi câmp înnoptat se va fi stins din părul lui.

-          Eşti tăcut, Iniţiat Succesor, spuse Cohen apropiindu-se de el. Dar gândurile tale strigă din rădăcinile pieptului tău şi văd prin tine cum ţi se zbate pasărea inimii.

-          Spune-mi, Cohen, – tu ai fost prieten bun cu tatăl meu toată viaţa lui… – Spune-mi, ce ştii de naşterea mea?

Cohen zâmbi şi cu priviri blânde dar cercetătoare tăie cuvintele tânărului, pentru a înţelege întrebarea reală. Apoi a decis să răspundă întrebării formulate, nu întrebării reale. Urma să afle singur şi încă, prea brutal. Înţelepciunea bătrânului a fost de multe ori singura nădejde a prietenului său, tatăl lui Dara, Marelui Druid.

-          Ploua. Atâta ştiu. O ploaie dulce şi plină, cu trup de apă nu cu picături de apă. O ploaie care se arunca în pământ cu pieptul gol, spărgându-se de el cu ciudă. Un cerc pârjolit în iarbă, multă ploaie şi câteva şoapte. Eram în cort, aşteptând să lăsăm pe Insula Săcălina la oprirea jocului ielelor un cufăr – nu ştiu nici acum ce era în el. Nu am întrebat. Posibil ca tatăl tău să fi ştiut, dar nu am întrebat iar el nu mi-a spus.

-          Era frumoasă?

-          Hah! Cea mai frumoasă. Toată noaptea s-a uitat la ea. Şi când nu am mai auzit fluierul, el nu mai era de mult în cort, lângă mine. Apoi, parcă noaptea s-a lungit ani de zile. Parcă orele deveniseră de carne şi nu se terminau, se năşteau una după alta şi nu se mai opreau. Când am ajuns aici, tatăl tău te-a prezentat oamenilor mării şi druizilor, fraţilor săi, iniţiaţilor şi  ucenicilor ca fiind fiul său. Atât de bine te-a ascuns, încât nici măcar eu nu am ştiut că eşti cu noi pe barcă. Nu a pus nimeni întrebări. Întrebările numai tu le pui, îi zâmbi apoi cald, pentru a-i descreţi inima.

-          Da, întrebările numai eu le pun…, zâmbi tânărul.

-          Se face frig aici. Cămaşa e udă pe tine – uite, nici nu ai simţit cât eşti de stropit de valuri aici, pe punte. Hai, coboară şi tu. E noapte şi frig. Marinarii mănâncă; şi tu ai un loc acolo, între ei. Te aşteaptă.

-          Să nu crezi că îmi pot lăsa gândurile pe punte, răspunse Dara ridicându-se în picioare. Lumea mea de întrebări a fost tot timpul aici, în mine. Şi aşa va fi mereu.

-          Dragul meu, lumea ta interioară nu trebuie lăsată pe o punte rece şi udă de corabie; fi numai atent cum pui întrebările şi când.

În pântecele coabiei, oamenii mâncau în linişte. Unul mai bătrân, orb pe jumătate, căruia oamenii îi spuneau „Spânul”, povestea:

-          Dar trăisec şi altundeva… Acolo se adună numai o dată la o mie de ani, atunci când pământul se umflă ca un aluat şi-şi scoate burta peste nasul apei.

-          Cine?, a întrebat Dara trăgând încet un scaun sub el. Cine se adună?

Spânul a zâmbit. De mult timp nu i s-a mai acordat atâta atenţie; de mult timp nu a mai fost crezut.

-          Ielele – a şoptit ispititor; şi-a închis ochii pe jumătate, dar ochiul cu care vedea îi rămânea în urmă, parcă urându-şi închiderea; enigmatic şi lunecos ca un şarpe, şi-a sprijinit capul deosebit de alungit, ca o măslină, în pieptul păros care părea inexplicabil că vrea să se elibereze de sub strânsoarea tricoului larg.

-          Taci, boule, nici o drăgaică nu are aripi!, urlă bezmetic unul care căuta să-şi lege papucul sub masă.

Oamenii au hăhăit fermentat către spân, cel de lângă el  trântindu-i o palmă grea peste spate.

-          Lăsaţi-l să termine, i-a oprit Dara şi a întins scaunul de lângă el spânului.

Spânul a lunecat până lângă el, s-a aşezat foşnindu-şi pantalonii şi zgâriind cu picioarele scaunului podeaua udă de pe jos, abia spălată de ajutorul bucătarului.

-          Dincolo de Jiu, între dealurile care sunt crescute ca nişte vertebre de spate în vestul unui râu numit “Olt”, e ea, pădurea. De sute de ani cresc în ea arbiri groşi, cu tulpina cât trupul de bărbat şi crăcile cât braţele de femeie. Acolo vântul şopteşte… fierbe sub haina lor străvezie şi uşoară. Şi frumoase sunt, Doamne…! – a tăcut o clipă, parcă vizualizându-le. Apoi, continuă: Stau ascunse… Da, se ascund ziua în stejari şi numai în răstimpuri le poţi auzi spălându-şi ziua hainele… Acolo, se aud clopote din pământ şi cerul are într-o singură zi atâtea ore câte au şapte zile la un loc; aşa cresc arborii atât de mari şi atât de repede…Dar de ce zic eu de ore, oare?… Acolo nu există timp, nu există istorie. Nimeni nu se apropie de pădurea Drocaia. Există doar ciori blestemate care mănâncă paiele sperietorilor, atât de flămânde sunt. Şi oamenii sunt lipiţi pământului de sărăcie; îi consumă.

-          Ce îi consumă?, a întrebat Dara, deloc surprins de ceea ce aude.