Filed under: 1. Capruiata | Tags: căpruiata, druid, initiat, Sfanta Duminica, stejar, ucenic, vasc
Umbra lui curgea fluidă peste pietre. Urmărind-o, putea să jure că acolo, în jocul umbrelor, trăieşte o altă lume atât de reală pe cât era el de real. Poate chiar el era o umbră şi lumea în care se mişca era umbra existenţei nevăzute. Când era tânăr, îşi închipuia adesea cum ar fi viaţa lui dacă ar fi umbra unei forţe mult mai puternice şi neîncăpătoare în lumea umană. Acum ştia că aşa e iar umbrele îi aminteau de tinereţea sa plină de căutări.
Vâscul începuse să crească pe stejar de câteva zile.*1 Era timpul potrivit, dar amânase mult clipa asta. Simţea că acum nu va fi la fel. De data asta, cei doi boi albi sacrificaţi vor vărsa un sânge păstos, amar, în care va găsi răspunsul pe care îl căutau oamenii mării. Ştia răspunsul, îl simţea pe umeri şi încerca să îl ascundă în barba deasă şi căruntă.
Dar era timpul. Doar azi ziua era egală cu noaptea şi vâscul înmugurea. Iar ceilalţi druizi, ucenicii, iniţiaţii şi preoţii, îl aşteptau sprijiniţi pe un genunchi, aşezaţi în jurul boilor într-un cerc mare.
Îmbrăcat în straiele sale albe, cu mica seceră de aur, a urcat mai greu ca altădată în stejar şi a retezat vâscul. Mugurii acestuia, grei, au picat cu zgomot neobişnuit pe mantia albă. Şi sângele a strigat din pământ şi s-a întins pe pietre; mugetul boilor a cuprins toată câmpia de la poalele muntelui în a cărui peşteră avea el să stea următoarele trei zile. Oamenii mării din Lutetia aşteptau un răspuns.
Uşa ferecată s-a deschis uşor. Profilul bătrânului juca în umbra lumânării.
- Ai dorit să mă vezi, tată?
Bătrânul l-a apucat de umeri cu ambele mâini, privindu-l în ochi. Dara îl lăsă o clipă să se odihnească în ochii lui. Tatăl lui îmbătrânise. Îl respecta şi îl admira. De mic îşi dorea ceva din el, din puterea lui; îşi dorea să înţeleagă umbrele şi jocul sângelui şi urletul boilor. Să ştie dinainte ce vor spune stelele şi care e vârsta vâscului şi să ţină secera de aur în mâini.
- Vino, l-a condus tatăl strângându-i umerii lângă el.
Ajunşi în dreptul ferestrei înguste, săpată în stâncă, se aşeză pe unul din cele două scaune de stejar, lângă măsuţa care împreună cu patul formau singurele piese de mobilier din încăperea mare îmbâcsită de scrieri şi suluri şi miros de migdale arse în tămâie.
- Spune-mi ce vezi.
- Văd câmpul de sacrificiu, tată. Văd boii albi întinşi pe jos şi luna alunecând deasupra sângelui lor. Ucenicii strâng pietrele să le acopere trupurile moarte şi să le ardă carnea. Iniţiaţii trasează Cercul Înţelepciunii. Iar oamenii mării te aşteaptă.
- Nu asta vezi. Spune-mi ce vezi.
- Văd două aripi albe, frumoase, de pasăre suflându-mi peste pleoape.
- A ce miroase?
- A fag şi flori de câmp.
- A fag şi flori de câmp…, repetă bătrânul. Mama ta se face pe zi ce trece tot mai frumoasă.
Dara se aşeză pe scaun în faţa lui îmbătrânită şi plină de dor.
- Preoţia nu e ereditară, fiule. Ai ales-o şi Cernunnos te-a ales. Haina să o porţi cu grijă şi cu teamă.
- De ce nu am cunoscut-o niciodată?
- Odată la o mie de ani, pământul îşi ridică din apă călcâiele. Şi dă naştere Insulei Săcălin pentru trei zile, la una din gurile Mării Negre. Acolo, pentru trei zile, ielele îşi pot opri cântecul şi farmecele dacă vor, iar uneori oamenii pot să le vadă, să le atingă, să le vorbească. Iată răspunsul pentru oamenii mării.
- Eu de ce nu am văzut-o niciodată?
- Coloana Breslei Oamenilor Mării*2 o vei duce în Insula Şerpilor. Acolo, fratele meu, Alecu, Preotul Cultului Cerbilor, te va aştepta şi te va duce pe Insula Săcălin ridicată din ape în urma trimiterii mesagerului lor spre Cernunos. Să nu te duci singur. Cohen, bunul meu prieten, iscusit şi înţelept, va veni împreună cu tine; Marele Marinar să te ducă pe insulă cu marea sa corabie. Andilandi va şti cine eşti şi te va cruţa de farmece; dar să nu rămâi acolo – să nu mănânci şi să nu bei dacă ai ajuns după ce ele au stat la masă. Mâncarea lăsată de ele e blestemată. Se hrănesc cu flori şi beau apă din izvoare şi fântâni. Să nu le priveşti în ochi şi să nu le cauţi urmele. Teme-te de puterea lor, dar poartă-ţi demn haina şi numele de preot. Nici măcar în Andilandi să nu ai încredere. Să priveşti de departe jocul lor, şi numai atunci când te vor striga de trei ori, atunci să te apropii de iele. Dar să nu le priveşti în ochi.
- Ea e. Ea e, nu-i aşa?
- Să ajungeţi pe Insula Şerpilor imediat după alegerea boului. *6
L-a sărutat pe frunte ca de obicei înainte de plecare.
- Du-te acum. Nu mai sta. Timpul este aproape.
Dara îşi aplecă uşor capul şi strânse mâna tatălui. Uşa se închise în urma lui şi bătrânul privi tăcut câmpul. În sângele boilor albi putea să vadă până departe, în timp.
- Fiul meu a murit iar eu încep să orbesc. Doberos dabeis…*3
***
Departe, în Insula Şerpilor e ziua în care se alege boul de alaiul nupţial al zeului adorat, a Cerbului; de fiecare dată sărbătoarea alegerii taurului de către fecioarele şi tinerii care să îl poarte pe păşuni grase, să-l hrănească şi să-l ţină, începe odată cu creşterea vâscului. Întotdeauna calendarul a fost considerat secundar naturii. Natura are felul ei unic de a se retrage şi contracta sau, dimpotrivă, expanda demenţial în răstimpuri.
Dupa trei luni în care cântecul lui s-a auzit neîntrerupt, cucul îşi opreşte brusc melodia, şi-o strânge în guşă şi aripi pentru următorul an. Vine, pleacă, ştie exact când să înceapă şi când să oprească vestirea ielelor. Şi când misterul păsării dispare în spatele unui soare lung, de vară, oracolul prevesteşte apariţia ielelor.
Atunci, se aleg cele nouă fete fecioare şi cei nouă feciori care, la solstiţiul de iarnă, vor sacrifica violent taurul. De la nunta divină celebrată la solstitiul de vară până la solstiţiul de iarnă, cultul este menţinut prin celebrări şi ritualuri specifice. În urmă cu două săptămâni, alaiul a fost ales prin sorţi. Şi astăzi, una din frumoasele sale fiice, cea mai mică dintre toate fetele alaiului, ia parte la condusul taurului care reprezintă tinereţea şi vigoarea nestăvilită a zeului; taurul se lasă împodobit şi alintat, plimbat de pe o coastă pe cealaltă a insulei, în răstimpuri mugeşte speriat de hărmălaia cetei tinere.
Taurul frumos de anul acesta este bălţat; coarnele mari i de deschid larg din creştetul capului; mersul liniştit îi creionează profilul capului pe care şi-l ţine ridicat şi drept.
Fetele l-au spălat deja, l-au hrănit cu iarbă şi fân, timp în care băieţii i-au făcut în Poiana Cerbului o iesle numai a lui, din lemn şi stuf. La iarnă, ieslea va fi dărâmată odată cu înjunghierea lui nemiloasă. Fetele îl vor plânge, iar băieţii îi vor smulge pielea în bucăţi mari, pentru a face câte o haină scumpă celei mai mici şi celui mic din ceată.
- Tată, vino să vezi ieslea boului! E mai mare şi mai luminoasă decât cea de anul trecut! – Norina, fiica tânără a lui Alecu, aleagră spre el. Întotdeauna ea i-a fost mai apropiată dintre fete – iar fii nu a avut niciodată. Anul acesta, sărbătoarea adevărată e în inima lui Alecu; a aşteptat mult să-şi vadă fiica cea mică în alaiul nunţii taurului.
De acum, feciorii au aprins un foc mare în poiană şi veghează pe rând în jurul lui, păzind fiecare clipă taurul de care nimeni nu se mai poate atinge în afară de ei. Din cei optsprezece, doi feciori şi două fecioare care anul trecut au dus taurul înstruţat trebuie să jupoaie coaja cireşilor sălbatici şi să croiască din ea măşti şi curele pentru toţi. Taurul este împodobit mereu cu flori şi clopote îi atârnă de coarne. Din când în când, câte o fată din sat aduce un covor nou pentru ieslea taurului sau o pătură pentru corpul lui.
După prima noapte petrecută în pădure cu taurul, în care tinerii s-au mascat şi au dansat unii cu alţii în toate perechile posibile, ei devin sacrii păzitori ai taurului şi participă alături de el la fecundarea simbolică a terenurilor, a pădurilor, a naturii întregi. Bătrânul satului va sta cu tinerii în poiană, până la înjungierea boului. Şi îi va învăţa pe tineri ce trebuie să ştie despre sărbătoarea fecundării pământului; bătrânele din sat vor veni din când în când să înveţe fetele dansurile nupţiale şi să le pregătească pentru a deveni femei. La sfârşitul verii, se vor scălda pe rând fetele şi feciorii în apa din care taurul bea; ceilalţi locuitori ai insulei se vor arunca şi ei în apa aceea, imediat după ieşirea tinerilor, sperând că se vor vindeca de boli sau că vor avea belşug toamna care începe. Sfânta Duminică rosteşte binecuvântări peste ieslea taurului şi i se aşează pe frunte, jucându-se cu clopotele prinse de coarnele lui.
Quincy şi NaNoWriMo
- Pentru că mai este numai o zi până la NaNo2009!
L: Ştii ceva? Am un prieten invizibil care are nasul mov şi pălăria verde şi zice că nu îi place de tine.
S: Da?
L: Ştii cum îl cheama pe prietenul meu invizibil?
S: Buzunăraş?
L: Nu, îl cheamă Quincy.
S: Ce draguţ…
L: Tu nu ai un prieten invizibil?
S: Nu. Eu am mai mulţi.
L: O armată.
S: Nici chiar atâţia.
L: Şi cum îi cheamă?
S: Nu i-am botezat încă. Dar îmi aduc aminte de Ron Weasley, Dana şi JK Rowling. Aşa că presupun că îi cheamă Ron Weasley, Dana şi JK Rowling.
L: Şi au puteri speciale?
S: Da, mă scot din sărite uneori. Şi Quincy?
L: Da; poate să facă pe oricine să danseze, mişcând din nas.
S: Ha, ha!
L: De ce râzi?
S: De ce nu?
L: Corect.
S: Eu cred că mă duc să mă culc, mi-e aşa de somn…
L: Nu, nu dormi, că nici eu nu pot să dorm, şi nu mai am cu cine să vorbesc şi îl trezesc pe Quincy.
S: Şi ce dacă îl trezesti pe Quincy?
L: E clar că nu mai dorm deloc dacă îl trezesc, că dup-aia nu mă lasă el să dorm, şi tot aşa până dimineaţa; şi mâine va fi mârâit şi noaptea viitoare nu o să mă lase să mă concentrez la NaNo, o să tot cânte pe-aici; are prostul obicei să mă zgâlţâie de umăr în timp ce imită un cântăreţ de operă; mă enervează.
(Un eseu foarte vechi – nici nu sunt convinsa ca acum mai cred ceea ce credeam atunci cand l-am ‘compus’.)
- DEFINIREA SPATIULUI
Pentru a stabili cadrul in care putem discuta despre semnificatia unui spatiu, este necesar sa definim termenii utilizati. Astfel, ca definitie a spatiului, gasim in:
DEX
♦ Formă obiectivă şi universală a existenţei materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţia, distanţa, mărimea, forma, întinderea lor.
♦ (Mat.) Mulţime de puncte care prezintă anumite proprietăţi. ♢ 3. Loc, suprafaţă, întindere limitată.
♦ Limitele între care se desfăşoară o acţiune; cadru.
♦ Interval de timp, răstimp.
DICTIONARUL DE SIMBOLURI
♦ Spatiul, inseparabil de timp, este, concomitant, locul posibilitatilor – in acest sens, simbolizeaza spatial originar – si locul realizarilor – cand simbolizeaza cosmosul, lumea organizata. In el este o contiuna fierbere de energii disipative, cum spune astazi Prigogine,* din care rezulta mereu imprevizibile organizari noi. Spatiul este precum o intindere incomensurabila, cu centrul necunoscut si care se dilata in toate sensurile; el simbolizeaza infinitul in care se misca universul si este simbolizat de crucea cu trei dimensiuni si sase directii, precum si de sfera, insa de o sfera in miscare si cu expansiune fara limite. El inglobeaza astfel ansamblul universului, cu actualizarile si pontentialitatile lui.
♦ In intelesul de situare a unui obiect sau a unui eveniment, spatiul simbolizeaza un ansamblu de coordonate sau de repere care constituie un sistem mobil de reactii plecand de la un punct, de la un corp sau de la un centru oarecare si radiind pe x dimensiuni, avand fiecare cate doua directii: Est – Vest, Nord – Sud, Zenit – Nadir sau dreapta – stanga, sus – jos, inainte – inapoi, la care se adaoga timpul ca masura a miscarii si a vitezelor. Astfel, spatiul simbolizeaza, intr-o maniera generala, mijlocul, exteriorul sau interiorul in care fiece fiinta, individuala sau colectiva, se misca.
Daca spatiul este, obiectiv, un ansamblu de coordonate sau de repere care constituie un sistem mobil de reactii, atunci putem concluziona ca simbolistica unui spatiu este o rezultanta directa si nemijlocita a felului in care, ca arhitecti, stim sa modelam caracteristicile lui: coordonatele lui, reperele lui, si timpul.
Aceste trei criterii reprezinta conditiile sine qua non a existentei arhitecturii.
Primul criteriul, modelarea coordonatelor unui spatiu presupune alegerea unor limite noi a spatiului, de catre arhitect, si imaginarea unei coji cu o anumita materialitate, ce margineste spatiul in doua directii: din interior spre exterior si din exterior spre interior. Spatiul exterior este lipsit de o bucata mai mica sau mai mare din acea materie INSEPARABILA, si tocmai din cauza acestei inseparabilitati se naste in coaja inchipuita de arhitect o tensiune ce se amplifica odata cu trecerea timpului. Cu cat aceasta coaja rezista mai mult impotriva dorinta spatiului de a se reunifica complet – pentru ca niciodata nu putem vorbi despre o separare totala – coaja are diferite penetratii ce permit dialogarea spatiului interior cu cel exterior – ea devine mai vibranta si mai semnificativa in definirea spatiului. Cu cat preludiul reunificarii complete a spatiului este mai lung, cu atat creste anticiparea spectacolului reunificarii spatiului.
Modelarea coordonatelor este o tema in sine, pentru ca din aceasta modelare se naste energia interioara a unui spatiu. Ceea ce este interesant este faptul ca omul are privilegiul de a creea noi frontiere partiale intre spatiul urban si spatiul arhitectural; dar omul – definit de Freud – este o fiinta ce asimileaza cunostinte si actioneaza constient dar mai ales inconstient sub impulsurile sumei a ceea ce este, stie, poate. Aceasta valenta a omului a determinat in timp creerea unui canon, care prin reinterpretare si reanalizare, a dat nastere mai multor curente arhitecturale, curente care sunt despre spatiu, mai mult decat sunt despre forma sau despre tehnologie, materiale folosite, etc.
NASTEREA CANONULUI ARHITECTURAL
Canonul arhitectural (termen prin care intelegem suma arhitecturilor ce inca rezista in timp, creind inca tensiuni in coaja – care poate fi completa sau partial franta) nu este ceva planificat, implementat de om. Odata creeat, un spatiu – fie el spatiu interior (arhitectural) sau spatiu exterior (urban), genereaza niste forte, niste tensiuni intre spatiile ce il marginesc si interfereaza prin penetratiile anvelopei stabilite de arhitect; aceste tensiuni au capacitatea de a stabili daca spatiul respectiv este viu, si traieste fiind suspendat intre cele doua spatii, sau este doar o rana in spatiul continu, inseparabil. Constructiile pot astfel sa se auto-clasifice prin existenta lor, in categoria cladirilor cu forta si vointa proprie, ce traiesc si creeaza un discurs coerent intre spatiul interior si cel exterior, si reactioneaza la acest discurs, sau in categoria cladirilor ce stau suspendate undeva intre limita spatiului de sus (a cerului) si a spatiului de jos (pamantului).
Spatiul este inseparabil, pentru ca el are vointa proprie de a fi inseparabil, prin insasi esenta lui.
Canonul arhitectural se naste atunci cand omul este capabil sa ia o frantura din el, sa o inchida intr-o cutie semi-permeabila, si sa determine nasterea unui nou spatiu interior, fara a afecta negativ spatiu exterior, astfel incat cele doua sa conlucreze si sa coexiste atat individual cat si impreuna. Tensiunile determinate de imbogatirea spatiului original cu un spatiu complementar ce il augmenteaza, dublandu-l acolo unde se suprapun, sunt cele ce hotarasc daca spatiul nou creeat este pozitiv sau negativ in sens perceptiv. Daca acest spatiu interior nu este bine controlat, el are vointa proprie de a se reatasa spatiului din care a fost rupt – ceea ce naste uratul. Daca spatiul interior este, insa, privit ca o anticipare a augmentarii spatiului exterior, el devine semnificant si simbolic: este ceea ce poate omul creea mai placut pentru a participa la generarea unui nou spatiu, care exista inainte de a fi creeat de om, asteptand doar sa fie definit de limite vizibile pentru om.
Spatiile semnificative genereaza canonul nu pin vointa de a genera un canon, ci prin vointa de a exista. Spatiul care nu isi poate dovedi existenta sa in raportarea fata de om devine nesemnificativ. Cu alte cuvinte, existenta unui spatiu nu are noima daca aceasta existenta se desfasoara in afara limitelor perceptiei umane. De aceea, spatiul este perceput de noi ca fiind semnificativ numai daca il putem localiza – aici apare principiul reperelor.
Reperele se stabilesc in functie de alte puncte ale spatiului, fiind niste coordonate pur numerice, pe care noi le atribuim spatiului. (Este interesant de amintit aici principiul geometriei sacre, ce considera ca fiecare linie, direcie, traiectorie, este un rezultat al unei ecuatii, deci a unui sistem de calcul mai mult sau mai putin complex; extrapoland acest principiu, daca intreaga geometrie este determinata matematic de numere, insasi baza existentei noastre este un rezultat matematic.) Spatiul urban devine astfel, mai mult sau mai putin constientizat de noi, o retea de puncte definite unul in functie de altul, puncte ce se influenteaza unul pe altul prin rapoarte de amplitudine, semnificatie spirituala, materialitate, textura, etc.
- FUNCTIUNEA UNUI SPATIU SEMNIFICATIV
Spatiul devine semnificativ pentru om atunci cand acesta a reusit sa stabileasca: repere pentru a ajunge in acel spatiu, coexista in timp cu acel loc (fie ca spatiul acesta exista inaintea omului, va fi dupa trecerea lui, sau este recunoscut in timpul vietii omului respectiv), si ii cunoaste coordonatele.
Spatiul semnificativ, privit in raport cu timpul, poate avea o functiune ce actioneaza ca un ceasornic: un lacas de cult (biserica este, de obicei, ceasornicul cel mai important, ce masoara trecerea anilor din viata omului), un edificiu administrativ (ce da ritmul implicarii omului in viata comunitatii, si felul in care acestea doua interfereaza), un lacas academic (determina cresterea cognitiva a omului). Acestea trei reprezinta spatiile semnificative ca functiune, care determina ritmicitatea vietii omului. Este adevarat ca pentru fiecare om, adapostul propriu (casa, apartament, etc), este semnificativ, dar aceasta caracteristica tine mai mult de individualitatea omului, decat de un grup de indivizi, iar un singur om nu poate genera un spatiu semnificativ de o asemenea anvergura precum un grup de indivizi.
Asadar, considerand ca spatiul semnificativ poate lua doar forma acestor trei constante, ca functiune, putem sa amintim aici sensul anvelopelor bisericilor de-a lungul timpului.
Lacasul de cult – indiferent de cult – este un spatiu semnificativ, pentru ca:
-
- Aduce in discutie relatia om-divinitate
- Aminteste omului de trecerea anilor – respectiv de trecerea vietii sale.
- Constientizeaza omul de spatiul interior propriu, ce urmeaza un traseu variabil, in functie de fiecare om in parte, dar constanta ramane: traseul vietii atat spirituale cat si psihice, cognitive, sociale, etc.
- Este spatiul in care se cnsuma cele mai importante evenimente spirituale: se celebreaza nasterea (prin botez), contopirea a doua fiinte umane (nunta), si se plange adormirea omului.
Cum este, deci, posibil, ca o functiune constanta (aceea de cult) sa fie determinat de o spatialitate interioara atat de variata, in functie de stilul arhitectural preponderent, in functie de locul construirii (care determina materialele si tehnicile folosite, etc)?
Raspunsul consta tocmai in caracteristicile spatiului (coordonatele lui, reperele lui, si timpul) si in canonul estetic amintit anterior.
Reinterpretarea interactiunii spatiului exterior cu cel interior in functie de cunostintele si caracteristicile spirituale si psihice ale constructorului (arhitectului), da nastere la reinterpretarea canonului. Astfel, este posibil ca acest canon sa fie interogat, sa fie cercetat, reinterogat. El este fluid si nedefinit fizic, deci niciodata omul nu il va putea defini asa cum poate defini un spatiu interior, dar poate percepe anumite directii ale sale, astfel incat sa interogheze si sa redefineasca aceste directii pe care le percepe, determinand astfel augmentarea unei caracetristici a canonului – si astfel se naste un nou curent. Relevanta in acest caz este filozofia Budista, care porneste de la premisele unei cunoasteri partiale si tendinta omului de a generaliza acea cunoastere partiala pe care o poate intelege prin mijloace individuale.
Catedralele gotice, de exemplu, definite prin dimensiunile golurilor si a tratarii suprafetelor transparente, pun accentul pe relatia om-divinitate prin intermediul perceperii divinitatii ca fiind o fiinta definita de lumina, inaltatoare. Avantul gotic: Dumnezeu este lumina. Spatiul devine, deci, consistent, este creeat folosind lumina, culoarea, dimensiunea si felul in care omul este obligat sa se raporteze spatiului interior cat si spatiului urban exterior.
O catedrala baroca pune accentul pe cunoasterea unei divinitati calde, ce impune respect in acelasi timp, parand intangibila dar aproape; totul depinde de felul in care spatiul interior si/sau exterior este perceput. Iar perceptia spatiului este determinata de felul in care arhitectul foloseste caracteristicile spatiului: limitele, coordonatele, reperele, timpul, lumina, culoarea, etc. Modeland, de fapt, aceste caracteristici ale spatiului, arhitectii au reusit sa modeleze spatiul in sine, in functie de ceea ce au dorit sa transmita, de expresia pe care o anticipau.
- ANTICIPAREA SPATIULUI SEMNIFICATIV
In sens filozofic, asa cum am mentionat anterior, spatiul inchipuit intr-o cutie semipenetrabila reprezinta doar trasarea unor caracteristici deja existente a spatiului, pe care doar arhitectul le poate vedea si intelege, in asa fel incat acestea sa devina vizibile tuturor. Este ca si cum spatiul, cu vointa sa proprie, hotareste sa ia o anumita forma, iar omul – perceptor al acestei vointe a spatiului – indeplineste dorinta spatiului.
In sens profesional, capacitatea anticiparii unui spatiu, a unei atmosfere arhitecturale, este caracteristica ce face diferenta dintre un arhitect care traieste pentru proiecte si unul care traieste din proiecte.
Exemple de arhitecti ce au avut, in mod evident, aceast capacitate (care nu este cultivabila, ci exista sau nu), sunt nenumarate.
Mies van der Rohe – cu planurile drepte, cu importarea luminii prin pereti transparenti, prin folosirea suprafetelor de apa pentru a amplifica tensiunea dintre terestru – aerian – limita fizica a omului, ci direcii controlate, trasee orientate intentionat spre puncte cheie, etc. El simte spatiul invizibil, si il inchide in asemenea fel incat acesta sa poata respira, creindu-i zone de puls pe care omul le poate percepe. El da posibilitatea spatiului de a se serpui pe suprafete cu texturi diferite, uneori chiar complementare. Creeaza niste senzatii spatiale atat de puternice incat imobilele proiectate de el aproape pot fi descrise olfactiv si gustativ. Metaforele cerute de spatiu intr-un anumit context sunt percepute de Mies, care nu se multumeste apoi sa le prezinte, ci le augmenteaza chiar – lucru care pare sa nelinisteasca spatiul si sa ii dea o zbatere mai puternica decat acesta ar fi vrut, creeaza tensiuni neanticipate de nici macar de spatiul insusi, care a dorit sa se descopere intr-ul anumit fel. Aceasta caracteristica a capacitatii omului de anticipare a spatiului si de cunoastere a zbaterii lui in contextul in care este definit augmentativ fata de ceea ce si-a dorit el, spatiul, este unica la Mies, ceea ce il face sa fie atat de diferit fata de ceilali arhitecti. El stie ca spatiul, fie el macro sau micro, este aproape anatomic – are o inima, un traseu, o ancorare in terestru – poate decupa, deci fante pe care le umple cu diferite materiale, lucru imprevizibil pentru spatiu.
CONCLUZIE
♦ Spatiul joaca rolul unei idei-forta in estetica universala. Ca sa nu dam decat un exemplu, spatiul este perceput in Japonia ca arca a misterului, iar acest mister se ofera omului pentru ca, in el, omul sa isi edifice si sa isi organizeze constructiile. Omul nu poate sa le inscrie in spatiu fara un sentiment de respect pentru tot ce e sacru, si nici fara grija de a purifica gandurile si trupurile care folosesc acest spatiu. Templul shintoist, gradina japoneza, cu stancile, raurile si pietrele ei, sunt reductii ale cosmosului, trecere de la haosul potentialitatilor la ordinea actualizarilor, atat in plan material cat si spiritual. Strabaterea templului sau al gradinii reprezinta un drum sacru, ascetic si mistic in spatiu, pe parcursul caruia se afirma si creste dorinta Fiintei, pe masura ce inlauntrul sinelui se intaleaza vidul puritatii mentale, afective si imaginative. Nicicand, oricare ar fi locul din care pleaca privirea, nu va fi cuprinsa totalittea spatiului. Astfel, infinitul este simbolizat chiar pe o suprafata limitata. Daca arhitectii de pretutindeni, inclusiv din Japonia, ar fi pastrat acest simtamant sacru al spatiului, de cate orori n-ar fi fost scutita planeta noastra si cate frumuseti ar fi invesmantat-o.
Bibliografie:
- „Canonul Occidental”, Harold Bloom
- „Arhitectura Moderna”, Marcel Mellicson
- Dictionarul de Simboluri, Jean Chevalier & Alain Gheerbrant
_________________________________________________________________
* Ilya Prigogine (Russian: Илья́ Рома́нович Приго́жин) (January 25, 1917 – May 28, 2003) was a Belgian physicist and Nobel Laureate chemist noted for his work on dissipative structures, complex systems, and irreversibility.
Oh, Doamne! Sunt ca o sărbătoare nouă… ca duhul unei noi sărbători care s-a suprapus peste haina veche a zilei. Ca o panglică albă pe care au legat-o acolo, în ziua în care curgea sângele timpului, în ora în care sărbătoarea veche a murit… Am fost zidită pe ruine? Unde îmi caut trecutul, în groapa de gunoi a timpului pe care s-au găsit să o astupe cu sufletul meu cirat, neştiutor, pentru a opri putreziciunea lumii şi mirosul ei fermentat de molii?
Îmi curge sânge prin vene, sau îmi ticăie nemurirea mărunt sub piele, şi îmi circulă pe sub ea ca un muşuroi de furnici, păşind mărunt şi ascuţit între mine şi aerul care involuntar mă îmbracă şi mă reflectă în lumina zilei…
Pot să rămân în umbra părinţilor, ca un iepure speriat în umbra unui mare tufiş; pot lupta cu zilele, să le provoc să se întunece; şi totuşi, eu cine sunt?
Îmi tremură mâinile ca frunzele toamna. Îmi tremură gândurile şi imina.
Filed under: Uncategorized
Pentru că e foarte puţin cunoscut în România, voi încerca să prezint conceptul şi scopul NaNoWriMo. Pe scurt:
Ce propune: scrierea unui scurt roman, de 175 de pagini (aproximativ); 50,000 de cuvinte (1667/zi) de la 1 la 30 Noiembrie, în fiecare an. Anul acesta, e la ediţia XI
Cine poate participa: absolut oricine cu vârsta peste 13 ani
Cine câştigă: cel ce trece limita de 50,000 de cuvinte. (50,000 de cuvinte chiar este rezonabil, nu e atât de mult şi înfricoşător cum pare)
Ce câştigă: propriul său roman
De ce: pentru a depăşi “blocajul scriitorului”; orice amator sau profesionist are perioade în care nu poate să scrie. NaNoWriMo este o tentativă de spargere a acestui blocaj; nu trebuie decât atins numărul minim de cuvinte într-o lună.
Când: înscrierea se poate face oricând până la 1 noiembrie, când începe scrierea efectivă a romanului.
Alte chestii interesante:
- Toţi participanţii noi pot fi “adoptaţi” de un participant mai vechi, ca să fie îndrumaţi pas cu pas. Nu e complicat!
- Există forumuri şi exerciţii care se pot face în luna octombrie, pregătitoare concursului.
- Anii anteriori au fost publicate romane ale participanţilor; există edituri care fac oferte de publicare participanţilor câştigători; cea mai cunoscută carte care a rezultat în urma unei ediţii NaNoWriMo este “Water For Elephants” (Sara Gruen), tradusă şi în română, apărută în ciclul “Raftul Denisei” (Humanitas Fiction) cu titlul “Apă pentru elefanţi”.
- Am deschis pe forumul NaNo un thread al românilor participanţi; click aici.
- Se pot face domaţii, dar acestea nu au caracter obligatoriu; sunt pentru plătirea staff-ului şi întreţinerea site-ului; de asemenea, acolo unde sunt mai mulţi participanţi, se ţin întruniri locale în luna noiembrie, iar cheltuielile legate de acestea sunt susţinute tot de donaţii
Dacă doreşte cineva să participe şi vrea mai multe detalii, mă poate contacta.
Filed under: Uncategorized | Tags: Cultul Cerbului, iele, Insula Sacalin, Insula Serpilor, NaNoWriMo 2009!!!, participant oficial
(for english, see below)
A început NaNoWriMo 2009!!! Şi anul acesta, sunt participant oficial. Yeay!!!
Despre ce voi scrie? – Mai jos este prezentat firul epic principal. Pe scurt, calendarul NaNo este următorul:
Octombrie 2009 – documentare
Noiembrie 2009 – scrierea propriu-zisa a romanului „Căpruiata” – 50,000 de cuvinte de la 1 la 30 noiembrie, 175 de pagini, adica 1667 de cuvinte/zi
Decembrie 2009 – editarea romanului – şi, dacă reuşesc, traducerea lui în engleză… ar fi excelent.
Marinarii galezi din Lutetia îi înmânează lui Dinu blocul celor 4 zeităţi din „Coloana Breslei Navigatorilor” (Pilier des nautes), având chipul lui Cernunnos (Zeul Cerb) încrustat pe el. Ca preot al Cultului Cerbului în Insula Şerpilor, Dinu descoperă puterea pe care această coloană o are. În aceeaşi perioadă se reformează Insula Săcălin – care reapare ciclic la un interval de 1000 de ani, pentru a fi trei zile loc uscat, insulă a ielelor. Dinu trebuie să ascundă coloana pe Insula Săcălin, pentru a o lăsa în grija ielelor, dar odată ajuns acolo este vrăjit de Doina, drăgaica. Cei doi fug departe de mare, în Pădurea de Liliac de la Ponoare, lângă Baia de Aramă, folosindu-se de cele 20 de hectare de pădure de liliac pentru a se ascunde. Dărâmă podul natural şi locuiesc între Câmpul Afroditei şi Lacul Zaton, deasupra peşterii care ascunde fostul acces spre Pod.Ca răzbunare, ielele tocmesc ursitoarele; acestea o fură pe Miruna, fiica Doinei şi a lui Dinu la naştere şi îi ursesc să rămână în Timişoara toată viaţa ei. Nefiind conştientă de urările ursitoarelor, Miruna îşi trăieşte viaţa în mod detaşat. Ajunsă studentă, este provocată de un profesor să îşi cunoască părinţii reali şi mediul din care provine.
Confruntarea finală şi lupta decisivă este a Mirunei, care oscilează între viaţa ei comfortabilă şi banală până în acel moment şi chemarea puternică a sângelui de drăgaică căreia, dacă îi răspunde îşi trădează părinţii. Dacă nu acceptă provocarea unei vieţi diferite, indiferent cât de improbabilă pare ea, nu îşi va cunoaşte niciodată identitatea adevărată.
(„Cum te pot iubi, dacă nu ştiu cine sunt?”)
Coloana Breslei ajunge în Musée du Cluny, unde se găseşte ea acum. Doina şi Dinu mor şi sunt îngropaţi de marinari pe Insula Şarpelui. Romanul se termină cu scufundarea Insulei Săcălin pentru următoarea mie de ani, fără a menţiona alegerea finală a Mirunei – de a însoţi sau nu ielele.
Romanul se vrea un studiu-poveste a tradiţiilor româneşti, a superstiţiilor, a freneziei supranaturalului care încă se dezlănţuie în satele româneşti; noi asta suntem, şi încet, uităm ce suntem. Pentru mine, romanul este o încercare de a-mi înţelege originea culturală ca parte a identităţii mele ca individ. Peste toate astea, se suprapune o jertfă care îmi schimbă sensul, din ceva în altceva: încerc să descopăr acel ceva şi acel altceva.
So bring it on! 
P.S. Consecinţa directă a calendarului de mai sus e faptul că în luna octombrie voi fi mai puţin prezentă pe blog, punând cap la cap documentaţia şi schiţându-mi personajele. Dar din 1 noiembrie, vor fi zilnic minim 1667 de cuvinte noi de citit.
***
NaNoWriMo 2009 is here!!! This year, I’m an official participant. Yeay!!!
What will my novel be about? Below is the main storyline.
In short, Nano schedule is as follows:
October 2009 – Documentation
November 2009 – actual writing of the novel “The Brown Eyed” – 50,000 words 1st to 30th of November, 175 pages, ie 1667 words / day
December 2009 – editing the novel – and, if I can, translate it into English … that would be great.
Storyline
Welsh sailors of Lutetia handed Dinu the block the 4 gods of ”Column of The Seafarers Guild” (Pilier des nautes) with the image of Cernunnos (Deer God) carved on it. As priest of the Deer Cult in the Snake Island, Dinu discoveres the power that this column has. In the same period the Sacalin Island – which recurs cyclically at an interval of 1000 years – is recast, turning for three days to dry land, as the „iele” island. Dinu must hide the column in Sacalin Island, to leave it in the care of the iele, but once got there is bewitched by iela Doina’s love. The two run away from the sea, in the Lilac Forest in Ponoare, near the Cooper Bay, using the 20 hectares of forest of lilac to hide. They tear down the natural bridge and live between the Field of Aphrodite and Zaton Lake, above the cave that hides access to the broken bridge. In revenge, the iele ask the Fate Wihs Woman to steal Miruna, daughter of Doina and Dinu at birth, and predict her to remain in Timisoara all her life. Not being aware of the prophecy and spell cast on her, Miruna lives her life in a detached way. As a student, she attends a class where the teacher, an old antropologyst, urges young people to fiind theyrown genealogy and backgrounds.
The final confrontation and decisive battle of Miruna, lays in deciding between her comfortable and common life by that time, and the strong calling of her supernatural iele blood – but accepting her inner voice means to betray her parents. If you do not accept the challenge of a different life, no matter how unlikely it seems, you will never know your true identity.
(“How could I possibly love you, if I do not know who I am?”)
The Column of The Sailors Guild reach the Musée du Cluny, where it is to be found nowadays. Doina and Dinu die, and the sailors decide that they should be buried on the Island of Snakes. The novel ends with the immersion of Sacalin Island for the next thousand years, not mentioning the final choice of Miruna – to accompany or ward off the call of the spirits.
The novel is a study-story of Romanian traditions, superstitions, and supernatural frenzy that still rages in the Romanian villages; this is what we are, and we slowly forget who we are. For me, the novel is an attempt to understand my cultural origin as part of my identity as an individual. Over all this, it overlaps a sacrifice that changes the meaning of something in something else: this is me trying to find that something and that something else.
All places are real, all mythical characters are well known in romanian culture. It’s about digging back to the celtic roots and discovering what give birth to these characters . The characters have romanian traditional names.
Ai putea, printr-o îmbrăţişare, să îmi deschizi lumea. Lumea închisă între pleoapele inimii, lumea lipită de piele în interior, ce vrea atat de des să-şi spargă sacul prin priviri, cuvinte. Ai putea să uiţi că am fost vreodată om, să ne prefacem că sunt extraordinară şi să rămâi tăcut în această lume a mea, fără să te simţi închis sau uitat acolo. Ai putea să mă admiri uimit de frumuseţea mea atunci când dorm, atunci când sunt trează, şi atunci când nu vreau să îţi vorbesc. Ai putea să mă vezi mai frumoasă chiar decât sunt, să zaci într-o contemplare continuă şi fără sfârşit a ceea ce pretind că sunt. Doar să mă priveşti, doar să mă auzi în lipsa cuvintelor. Doar să nu mă uiţi când, în cuibul braţelor tale, eu mă uit acolo.
